Categorie: Uncategorized

Starețul Filotei Zervakos din insula Paros, un om sfânt, mi-a spus, plângând, o vedenie pe care o avusese. Trăia o mare frământare, pentru că în societatea grecească se întâmplase ceva, iar el își spunea: „Cum s-a stricat societatea! Gata! S-a dus cu ea!” Dezamăgit, și-a ridicat privirea și… ce să vezi? O nenumărată oștire de Sfinți – fără început și fără sfârșit – în frunte cu Maica Domnului, care își înălțau mâinile către Hristos și spunea: „Aceștia sunt ai mei. Te rog să-i mântuiești și pe cei care sunt jos!”

Atunci Hristos i-a spus: „Dar păcătuiesc.” Iar Maica Domnului I-a răspuns: „Păcătuiesc. Dar cât există mila Ta și cât exist eu, Maica acestor oameni, nu se poate să-i lași să piară!”

„Bine, Maica Mea, îi voi mântui și pe ei!”

Iar Starețul vedea în chip tainic cum păcătoșii se adaugă, se tot adaugă, și apar noi Sfinți.

(Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Ed. Sf. Nectarie, 2016)

Selecţie şi editare: Gabriela Naghi

Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”. Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui.

Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu.

Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune.”

Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(Părintele Roman Braga +29 aprilie 2015. Întemnițat timp de: 11 ani la: Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov)

Rugăciunea de toată vremea, Editura Agaton, Făgăraș 2015, p.253-255

Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, stareţul unei Mănăstiri, avea o vară, Ecaterina, care atunci când trăia, îi batjocorea pe preoţi şi pe psalţi, îngânând felul cum citeau, cântau sau cum mergeau. Râdea de ei. Deşi nu ducea o viaţă prea plăcută lui Dumnezeu, cu toate acestea stareţul o iubea mult.

Nu trecuse mult timp de când părintele Haralambie venise lângă noi, când Stareţul a aflat că verişoara lui, deşi foarte tânără, murise şi, desigur, nu cu o moarte bună. În ultimele clipe ale vieţii ei Dumnezeu a îngăduit ca să se facă pildă rudelor ei şi astfel să înţeleagă şi ele că purtarea Ecaterinei nu fusese bună. Astfel, când i‑a sosit clipa morţii a început să scoată strigăte, să facă diferite grimase şi mişcări ciudate. Şi în această stare şi‑a dat sufletul. Când stareţul a aflat, a început să plângă. Părintele Haralambie s‑a mirat de sensibilitatea stareţului. Acesta însă a înţeles gândul său şi i‑a spus:

– Fiul meu, nu plâng pentru că a murit, ci pentru că s‑a osândit.

Din acea zi stareţul a început să postească necurmat şi să se roage pentru vara sa. Mult timp însă a văzut‑o în întuneric. Odată, pe când se ruga în coliba sa, a văzut‑o aievea pe vara sa urcând din iad spre Cer, plină de bucurie, ţinând în mână o cheie şi strigând:

– Mare este pentru mine ziua de astăzi! Acum merg în casă luminoasă, în palat strălucit.

– Ecaterina, ce ţi s‑a întâmplat?, a întrebat‑o Stareţul.

– Mare este pentru mine ziua de astăzi!, a strigat ea din nou.

Aceasta arată că prin multele rugăciuni şi postiri ale Stareţului Iosif, Ecaterina a fost slobozită din legăturile iadului. Cu adevărat, „mult poate rugăciunea dreptului care lucrează”.

(Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos).

Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi

Rugăciunea masonilor adresată Satanei. Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.

 Iată o astfel de „rugăciune” : «Vino, lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!… Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, o satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul. Iar tu Adonai (Adevăratul Dumnezeu, n.n.), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!… Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia… Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade… Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:

«Care îngenunchează în faţa lui Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».

«Marele Arhitect în care masoneria crede este satana însuşi»

Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…

Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? – Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.
Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei, Vitalie:
«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină (descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca consilium mondial al bisericilor mincinoase să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».
Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele noastre prin contribuţia consiliul mondial al bisericilor mincinoaseşi a altor mişcări văzute şi nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.

Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul sionismului, bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu excepţia URSS ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al Curţii Supreme a umanităţii…

Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu erezia hiliaştilor moderni…

Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum visează evreii sionişti.

(Extras din cartea arhimandritului Haralambie D. Vasilopoulos – Ecumenismul fără mască pag. 35-44)

(Preluare selectivă de pe Ortodox Român)

Patronii ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos. Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai puţin declaraţi ai Lui Hristos.

De unde atunci acest entuziasm nestăpânit din partea masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât de mult de „unirea bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biserica Lui Hristos? Cu siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii. Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea Bisericilor.

În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile». Sau: «Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată».

Ei sunt, aşadar, cei care sădesc seminţele neînţelegerilor.

În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură din ziua răstignirii Domnului. Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:

Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune: «Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea revoluţiei (spirituale) în toată lumea»

Voltaire, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.

Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru desfiinţarea Ortodoxiei şi a neamului grecesc: «Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar în detrimentul tuturor celorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără bruscări, în masă a oamenilor de la Ortodoxie şi desfiinţarea neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea evangheliei».

Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881 masonul Fleri:
«Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.»

Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele: «Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele tuturor Bisericilor.

Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim Biserica de autoritatea ei… Este necesar să distrugem religia însăşi. Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o cultivă de veacuri».

Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin. Asta cred şi urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de bun tot ce spun? Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu, pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini. Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai putea exista Credinţă şi Adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea în primul rând a Bisericii ce are Adevărul de partea sa.

O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu, care nu va fi altul decât antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens. Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire” prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963, în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele: «S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe calea cea bună»

”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final adorarea satanei ca dumnezeu.

(Preluare selectivă de pe Ortodox Român)

Consiliul Mondial al bisericilor mincinoase a fost înfiinţat oficial la 23 august 1948 de către familia Rockefeller şi este de atunci organul central al ecumenismului. Prima iniţiativă de a înfiinţa un Consiliu Ecumenic al Bisericilor a venit în anul 1937, însă izbucnirea celui de-al doilea război mondial a amânat punerea în aplicare a acestei iniţiative până în anul 1948. Consiliul Mondial al bisericilor mincinoase a fost aşadar înfiinţat în anul 1948 de către reprezentanţii a 147 de „biserici”. «Consiliul mondial pentru viaţă şi lucrare» şi «Consiliul mondial pentru credinţă şi ordine» s-au unit într-un organism ce poartă astăzi numele de «Consiliul mondial al bisericilor» (WCC). În 1948 a avut loc prima întrunire a Consiliului mondial al Bisericilor la Amsterdam.

Toate aceste organizaţii sunt conduse din umbră de către un comandament unic de sorginte luciferică care urmăreşte destrămarea tuturor religiilor. Iată câteva dintre denumirile sub care apar aceste organizaţii, care pretind că ar avea un caracter religios şi pacifist, dar care în realitate sunt ale întunericului, aşa cum pot fi văzute în revista ortodoxă «Apocalipsa» din 1964, care apare în străinătate şi pe care o reproducem aici. A se lua în considerare faptul că foarte multe din aceste nume seamănă între ele, ceea ce se datorează originii lor comune, ele nefiind altceva decât tentaculele aceleaşi organizaţii a întunericului. Toate aceste organizaţii sunt ecumeniste. YMCA, YWCA, organizaţia cercetaşilor şi WCC sunt baza văzută a ecumenismului.

Mitropolitul Vitalie al Montrealului şi Canadei, în cuvântul său adresat Bisericii Ruse din Diaspora, spune următoarele: «Aceste trei organizaţii (YMCA, Scouts şi WCC) sunt până astăzi stâlpii pe care se sprijină întreaga mişcare ecumenică şi care constituie nucleul constant în jurul căruia gravitează toată activitatea ei şi toţi activiştii ecumenişti, precum şi acel poporul credincios care este format în sensul unei atitudini favorabile ei».

Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în continuare, la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de sioniştii înşişi care spun: «E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV-lea).Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional, coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui Hristos.

În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei. Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary, Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică (clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi comandamentele trasate de ele.»

Iar mai încolo se spune: «Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui antihrist».Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.

Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al Ritului Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună» datorită eforturilor depuse de masonerie.

«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd., şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr prezintă interes pentru noi. Or, în aceste condiţii este preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor creştine?»

Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât se leagă de ideea globalizării. Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se datorează ordinului nostru». Masonii mărturisesc, aşadar, fără nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice, bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător de speranţe.

(Preluare selectivă de pe Ortodox Român)

Aşa cântă Sfânta Biserică a lui Hristos şi de aceasta avea să se convingă un ostaş din armata Romei, Nicon. Mama sa era o creştină evlavioasă şi l-a învăţat pe Nicon în acest fel: ,,Fiul meu iubit, de ţi se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te vor lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat’’.

N-a trecut multă vreme şi s-a făcut război. Nicon a ieşit şi el cu ceata sa şi fiind o luptă crâncenă, a nimerit în mare primejdie, căci cei din jur cădeau morţi şi nu era chip de scăpare. Atunci şi-a adus aminte de sfatul înţelept al maicii sale şi ridicându-şi ochii la cer, s-a însemnat cu Sfânta Cruce, rugându-se: ,,Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut’’. Hristos Dumnezeu nu l-a lăsat fără răspuns şi a ieşit nevătămat din vâltoarea luptei. Aşa a ajuns la mama sa şi a cerut să fie îndrumat spre Sfântul Botez. Dumnezeu l-a călăuzit la un munte, unde a aflat pe Teodosie, Episcopul Cizicului, ascuns acolo cu monahii, de frica prigoanei. Acesta l-a primit, l-a luminat prin Sfântul Botez şi l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, trecându-l din oastea împăratului în cea a lui Hristos. A fost primit în viaţa călugărească apoi, din îndemn Dumnezeiesc, a fost hirotonit diacon, preot şi episcop, urmându-i lui Teodosie.

Vrăjmaşul diavol n-a suferit buna vieţuire a lui Nicon şi a celor dimpreună cu dânsul şi i-a ridicat pe păgâni asupra lor. Chintian, ighemonul Siciliei, a aflat de aceşti slujitori ai lui Hristos şi i-a adus la judecată. O sută nouăzeci şi nouă din ei au fost ucişi, rămânând doar Sfântul Nicon să mărturisească pe Hristos Domnul în faţa fiarelor păgâne cu chip de om. Au vrut să-l ardă cu foc, dar focul nu l-a vătămat. L-au legat de cai sălbăticiţi, însă, însemnându-se cu Sfânta Cruce, caii s-au făcut blânzi. A fost tăiat Sfântul Nicon într-o zi de 23 martie şi sufletul său curat s-a dus spre locaşurile fericirii cereşti. Era în vremea împăratului Deciu (249-251).

Pe Chintian ighemonul l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pe când trecea un râu, caii s-au sălbăticit şi l-au muşcat, apoi l-au călcat până când s-a înecat (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 307-315).

Presbiter Ioviţa Vasile

Toată „lucrarea” creștină este în mod necesar legată de asceză; iubirea, lucrare supremă între toate, necesită cel mai mare efort. În realitatea ei profundă, viața creștinului constă în a-l urma pe Hristos: „Ce contează pentru tine [ce se poate întâmpla altora]? Mă urmați” (vezi Ioan 21,2). În virtutea acesteia, fiecare credincios repetă într-o măsură sau alta calea Domnului. Dar nu prin puterea lui ia Crucea pe umeri pentru a merge la Ghetsimani și apoi la Golgota, „căci fără El nu putem face nimic”(vezi Ioan 15,5). Cei care au primit această binecuvântare extraordinară și-au anticipat învierea, în timp ce soarta celorlalți este credința în mila lui Dumnezeu.

Aceasta este voința Tatălui nostru ceresc pentru noi: toți muritorii trebuie să-și „ia crucea” pentru a moșteni viața veșnică (vezi Matei 16,24-25). Cei care evită să-și poarte crucea nu vor scăpa de înrobirea patimilor și vor culege „stricăciune din trup” (vezi Galateni 6,8; Romani 8,13). Dragostea de Dumnezeu și de aproapele care ni s-a poruncit este legată de suferințe foarte adânci, dar o mângâiere cerească le însoțește (vezi Marcu 10,29-30): sufletul este însuflețit de pacea pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi înainte. urcând spre Golgota. Dar când duhul omului este adus în sfera luminoasă a iubirii lui Dumnezeu Tatăl nostru, toate durerile sunt uitate și, într-un mod inexplicabil, sufletul simte o profundă fericire (vezi Ioan 12,50 17, 3). Astfel femeia, „când a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de dureri, bucurându-se că a venit bărbatul în lume” (Ioan 16,21). Astfel, și cu atât mai mult, creștinul se bucură când, în deplină cunoștință și cu profundă emoție, devine conștient de renașterea lui în Dumnezeu pentru veșnicie.

Pentru credincios este firesc să păzească cu gelozie adevărul Revelației date Bisericii, dacă este posibil în deplinătatea și integritatea ei. Experiența de secole a Bisericii a arătat în mod convingător că orice abatere de la calea poruncilor Evangheliei ne îndepărtează de cunoașterea în care este inclusă viața veșnică (vezi Ioan 12,50; 17,3). Nu suntem în stare să ajungem la perfecțiunea poruncilor, dar depinde de noi să manifestăm cel mai mare zel; restul le face El Însuși. În efortul nostru de a dobândi iubirea lui Hristos, ne este dat să contemplăm înălțimea de neatins a sfințeniei lui Dumnezeu și, în același timp, smerenia Sa de nepătruns.

Forța poruncilor Evangheliei rezidă în introducerea lor firească în infinitul Ființei Divine. Sufletul este într-o uimire fericită înaintea lui Dumnezeu; el este bucuros de măreția Lui veșnică; este mișcat și de compasiunea Lui pentru noi în întruparea Lui. În toate, Hristos este Stăpânul său (vezi Matei 23,8); fără El, omenirea ar pieri inevitabil în întunericul abisal al răutăţii ei. Hristos este Lumina lumii. Prin El se face cunoscut adevărul revelat; „din plinătatea Lui toți am primit har peste har” (vezi Ioan 8,12; 1,16-17). Smerit, „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriți le dă harul Său” (1 Petru 5, 5). Harul este viața lui Dumnezeu. El o dă celor care fac toata nevointa pentru a se asemăna cu El: „Cine se smerește pe sine, va fi înălțat”(Matei 23, 12). În virtutea acestui principiu al științei noastre ascetice, se observă o tendință spre înjosire de sine, către un„infinit de mic”, și deloc spre exaltarea mândră de sine.

Calea noastră este cea a ascezei apofatice, prin intermediul unei „kenoze” după Hristos care s-a smerit până la moarte pe cruce (vezi Filipeni 2,5-9). Cu cât coborâm mai adânc, cu atât ne curățăm mai profund de urmările căderii mândre a strămoșului nostru Adam. Iar când inimile noastre vor fi curate (vezi Matei 5,8), Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt își vor face lăcaș în noi și vom fi introduși în realitatea de nezdruncinat a Împărăției lui Dumnezeu, unde este măreția infinită. indisolubil unită cu smerenia și blândețea infinite.

Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul este, de asemenea, o kenoză, naturală ontologic dragostei divine. Tatăl se golește complet de sine în timpul Nașterii Fiului. Fiul nu își însușește nimic, ci dă totul Tatălui. Cât despre kenoza noastră, ea se exprimă în faptul că abandonăm tot ce ne este drag pe pământ pentru a împlini porunca: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea.[ . .. ] Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16,24-25).

Sursa: Rugăciunea experiență a eternității.Arhimandritul Sofronie (Sacharov). Cerb, colecție Sarea pământului. Spiritualitate, (noiembrie 1998).
https://holytrinityfamily.blogspot.com/2022/09/theology-as-state-of-being-saint.html

Traducere din limba engleză: Sora Gabriela Naghi

O rușine plină de amărăciune ne cuprinde văzând cum conducătorul vremelnic al BOR și ierarhia supusă lui, și nu Mântuitorului Hristos, continuă cu nepăsare față de dorințele noastre, activitatea în CMB, această organizație satanist-masonică, care nu aduce nici un beneficiu duhovnicesc, turmei binecredincioase. Prezența Pr.Ioan Sauca și IPS Nifon demonstrează participarea activă a conducătorilor Bisericii noastre strămoșești la creearea noii religii a NOM, care pregătește în taină o casă comună a religiilor care va primi cu fală venirea antihristului. Titlul articolului este tot o minciună, care induce premeditat în confuzie :„Lumea creștină, reunită la Karlsruhe: A început Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor”(care lume creștină, care biserici, frățiile voastre, cinstiți purtători de mitră și însemne episcopale care v-ați acoperit de rușine! Cât va mai dăinui minciuna? Să aibe milă Domnul Atotmilostiv de sufletele tuturor!

Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de ereticul Nifon, din Târgoviște.

„Nu trebuie să neglijăm suferințele acestei lumi, ci să le alinăm. Iar pentru a contribui la alinarea acestor suferințe trebuie să fim uniți în frățietatea creștină a lumii”, a declarat conducătorul delegației române, IPS Nifon. Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB. În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook.

Înconjurați de homosexuali și de ritualurile religiilor africane și japoneze, de voie bună, cântece și veselie(!), dansuri în sunet de tobe, în costume tradiționale păgâne, prezența celor care se pretind a fi ortodocși, mă nedumerește. Nu poți să pretinzi că ești ortodox, fiind cu ereticii condamnați de sfintele sinoade și sodomiții în cârdașie.

Patriarhul Ioan al XI-lea al Biserici Antiohiei a rostit o alocuțiune și s-au intonat Crezul, rugăciunea Tatăl nostru precum și o cântare psaltică în arabă, fiecare în legea lui. Un nivel înapoiat și idolatru papistaș având drept obiect „planeta noastră comună, Pământul”, disprețuind pe Împăratul Hristos și Evanghelia Sa. O înșelare diavolească de proporții, propovăduită de însăși reprezentanții așa-ziși„ortodocși”ai Patriarhiei BOR, cărturari și farisei fățarnici, care ademenesc pentru a sfâșia oile naive și prostite ale turmei, care se tem de Dumnezeu și de Judecata Sa care va veni cât de curând!

Dr. Gabriela Naghi

Deși au trecut 32 de ani de la căderea comunismului, Biserica Ortodoxă Română continuă să facă parte dintr-o adunare dubioasă – Consiliul Mondial Bisericesc, un fel de OMS ecumenist -, organizație creată în Olanda, la 23 august 1948, cu sprijinul financiar al Fundației Rockefeller și stimulată de KGB în 1961 prin intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organismul eteroclit, cu ordin similar către celălalte state din blocul sovietic.

Cea de-a 11-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a desfășurat în Germania, între 31 august și 8 septembrie, informează Basilica.ro sub titlul „Lumea creștină, reunită la Karlsruhe…”. Au fost prezente 295 de delegații, între care și cea a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei.

Ce a uitat să ne informeze Basilica este că delegația Bisericii Ortodoxe Române a stat cot la cot cu Delegația „grupului religios” internațional Rainbow Pilgrims of Faith al „pelerinilor” homosexuali „întru credință”, care au avut un loc special dedicat la cea de-a 11-a Adunare a CMB. În acest an, pe lângă reprezentanții bisericilor, la principalul eveniment ecumenic au participat și reprezentanți ai minorităților sexuale, după cum a transmis CMB prin publicația The Presbyterian Outlook.

„Pelerinii Curcubeici în credință” de la Adunare au organizat mai multe mese rotunde la „Centrul de întâlniri pentru femei, bărbați, familie și diversitate de gen” și au prezentat o broșură cu drame ale „credincioșilor LGBTQIA+*” din întreaga lume.

„Înțelegem că problemele „sexualității umane” sunt încă controversate pentru multe biserici”, a spus Gabriele Mayer, unul dintre organizatorii Rainbow Pilgrims of Faith. „Vom fi prezenți în moduri care sunt coerente cu viziunea WCC a pelerinajului: căutarea dialogului, păcii și însoțirii.”

Formată în 2013, Coaliția Globală LGBT a început în timpul procesului de pregătire pentru cea de-a 10-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor din Busan, Coreea de Sud. Coaliția este un colectiv de rețele creștine LGBTQIA+, biserici, aliați și activiști care lucrează pe cinci continente. În Karlsruhe, aceștia sunt activi ca pelerinii curcubeului ai credinței.

Tema celei de-a 11-a Adunări a CMB de la Karlsruhe este „Iubirea lui Hristos mișcă lumea către reconciliere și unitate”. Rainbow Pilgrims speră să aibă un impact pozitiv în rândul liderilor și reprezentanților a peste 350 de biserici.

Subliniem: Basilica.ro ne aduce aminte în textul citat că Adunarea precedentă a avut loc în 2013, la Busan, Coreea de Sud. După cum citiți în informarea CMB de mai sus, la acea întrunire s-au pus bazele grupului homosexual de „pelerini” ai Coaliției Globale LGBT. Biserica Ortodoxă Română stă cot la cot cu homosexualii în CMB din 2013!

Alesandru Anghel (Preluare selectivă de pe ActiveNews, cu mici adaptări)

Scurt comentariu

Biserica Ortodoxă Română nu a fost prezentă la Karlsruhe. Mireasa lui Hristos nu poate fi târâtă într-un loc al spurcăciunilor şi fărădelegilor ecumeniste. Credincioşii ortodocşi şi mare parte din preoţi se disociază de consiliul mondial al bisericilor mincinoase. Au participat, în schimb, nişte indivizi josnici, pe care nu i-a mandatat nimeni, care însă pretind că reprezintă Biserica noastră. Fals! Se ştie că în sinodul de la Bucureşti sunt mai mulţi indivizi homosexuali, care şi-au găsit locul potrivit în cmb.

De ani de zile cerem ca aceşti trădători eretici şi homosexuali să nu mai vorbească în numele Ortodoxiei Româneşti; de ani de zile cerem ca aceştia, care spurcă orice ating, să plece din scaunele episcopale pentru ca Biserica noastră să-şi aleagă păstori vrednici. Noi spunem, noi auzim. Dacă vor să mai întindă coarda şi să pună la încercare îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, pot s-o facă. Îi asigurăm însă că sfârşitul lor va fi după faptele lor şi de mânia lui Dumnezeu nimeni nu-i va putea apăra.

Presbiter Ioviţa Vasile

Panagia Melikiotissa este o icoană facatoare de minuni ce se afla în biserica din satul Melikis, localitate situata în regiunea Imathia, Grecia. Cu 67 de ani în urmă, locuitorii din Melikis au consemnat următoarea minune a Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a ocrotit satul și sute de persoane de la moarte în timpul Războiului civil din Grecia.

Icoana Panagia Melikiotissa, care dispăruse de mai bine de 50 de ani, a reapărut în acele vremuri tulburi. De data aceasta s-a aflat in mâinile noului preot paroh al Bisericii Sfânta Parascheva, părintele Gheorghe. Localnicii au considerat reapariția icoanei ca pe un semn primit de la Dumnezeu, o dovadă a faptului că nu i-a părăsit. Acestia mărturisesc că icoana până în zilele noastre este făcătoare de minuni. Folcloristul și jurnalistul Gheorghe Melikis relatează despre această minune, un eveniment cu totul inexplicabil, pe care niciunul dintre cei care l-au trăit nu-l vor putea uita. Minunea:

Înfățișarea mai puțin întâlnită a Maicii Domnului, care atrage ca un magnet pe cel care o vede pentru prima dată, este a doua caracteristică care face ca icoana să fie deosebită. Primul lucru pe care îl va vedea cineva și pe care locuitorii din Meliki îl numesc minune, sunt 55 de gloanțe care se văd peste tot pe icoană, în afară de chipurile Maicii Domnului și al Mântuitorului care au rămas neatinse. Minunea s-a petrecut pe 17 martie 1947. Razboiul Civil a transformat întreaga regiune într-o zonă nesigură iar viața localnicilor era în pericol. În Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae câteva zeci de militari – unii spun că ar fi fost 55 de sufletele, împreună cu femeile și copiii lor – căutau refugiu, ca să se ferească de urgia războiului. Cineva însă i-a trădat.

Înainte de zorii zilei s-au auzit primele împușcături. Răzvrătiții au încercat să spargă ușa de lemn a vechii biserici, dar a fost cu neputință. Atunci au început să tragă în rafale. Când au terminat cartușele, au spart în cele din urmă ușa și au intrat in biserică. Au rămas fără de glas la cele văzute. Nimeni dintre militari și dintre cei care erau înăuntru nu a suferit nici cea mai mică rană, ci toate gloanțele se aflau pe icoana Maicii Domnului, care împodobea catapeteasma.Niciun glonț nu a atins însă chipul Maicii Domnului, care continua să privească către fiecare persoană cu blândețe și dragoste.

Surse: marturieathonita.ro

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Odată am spus cuiva: „Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi luptători ai diavolului?”. Creştinul nu trebuie să fie fanatic, ci să aibă dragoste fată de toti oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă are dreptate.

Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: „La o întrunire am spus aceasta şi aceasta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o înaintea tuturor. „Ascultă”, îi spun, „tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sensibile, ci chiar şi pe cele tari”.

Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod „creştinesc”. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El diferă de cel al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la „litera legii”, iar „litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul. Ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune „eu”, ci „gândul îmi spune”, sau „Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

– Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

– Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo, încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea, Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul-Trezire duhovnicească“, Editura Evanghelismos, București, 2003 – fragment)

Selecie si editare: Sora Gabriela Naghi

Ce-aţi spune de un moşneag de vreo 75 de ani, care ţopăie în ritmul unei muzici vesele şi bate ritmul cu toiagul pe care-l ţine-n mână? Desigur, că a dat în mintea copiilor. Înconjurat de o mulţime pestriţă, maturi, bărbaţi şi femei, copii de vârste diferite, îmbrăcaţi în culori ţipătoare, omul nostru le ţine isonul şi buna dispoziţie e la ea acasă. Dar dacă v-aş spune că dumnealui e călugăr, cu voturi monahale în regulă? Nu credeţi? Atunci vă spun că personajul este şi episcop, şi nu unul oarecare. Ştiu că veţi zice că nu e mare scofală, doar avem şi noi unul pe la Iaşi care s-a prins în jocul jidanilor, în sinagoga din oraş. Ei, atunci vă spun că individual ocupă funcţia de patriarh, nu unul obişnuit, ci dintre aceia care se numesc ecumenici. Ca să nu mai lungim vorba,vă spun că e vorba de (pseudo) patriarhul Theodor al Alexandriei şi a toată Africa, de naţionalitate grec, care a făcut spectacol şi s-a dat în spectacol în anul de graţie 2018, după cum vedem dintr-un filmuleţ care circulă pe  internet.

Impostorul acesta a participat la sinodul tâlhăresc din Creta, unde a avut o contribuţie însemnată la introducerea în Biserica lui Hristos a colecţiei de erezii ecumeniste, un adevărat cancer care devorează fără milă naivii pe care-i întâlneşte în cale. A slujit apoi cu aventurierii schismatici ai lui Epifanie Dumenko şi prin asta şi-a câştigat şi ,,calitatea’’ de schismatic, pentru că, nu-i aşa, erezia fără schismă e ceva nedeplin. Pseudo-patriarhul Alexandriei se potriveşte de minune enunţului adaptat, care spune: Dacă Theodor poate face un rău Bisericii, fiţi siguri că-l va face. În grupul jucăuşilor, cuprinşi de frenezia momentului, erau şi alţi clerici din Patriarhie, poate chiar episcopi, care băteau din palme şi ţopăiau în ritmul muzicii africane.

Rău îşi face Theodor lui însuşi. Ce e mai cutremurător decât să vezi că se apropie  momentul când Dumnezeu îl va chema la judecata particulară, iar el, în loc să se pocăiască, se afundă şi mai mult în mocirla ecumenistă. Pe deasupra, e şi bun dănţăuş, că tocmai asta îi trebuie unui patriarh ecumenic.

Suntem slugi netrebnice care n-am făcut decât ceeea ce eram datori, atunci când ne-am îngrădit de toţi ereticii, precum este şi Theodor. Slavă lui Dumnezeu, că nu suntem părtaşi la fărădelegile lor.

Presbiter Ioviţa Vasile

În istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.
Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat. El credea ca edictul imperial îi va speria atât de mult pe creştini, încât nimeni nu va îndrăzni să vină la slujbă. Cât de mare i-a fost uimirea când a văzut că străzile din jurul bisericii erau pline de creştinii ce se grăbeau la Sfânta Liturghie! Deosebit de mirat a fost atunci când a văzut ieşind dintr-o casă o tânără creştină cu un copil în braţe.
– Ascultă, i-a zis el, unde te duci?
– La bisercă, a răspuns femeia.
– Nu ştii edictul?..
– Ba da.
– Şi nu te temi de moarte?
– Cu bucurie mor pentru Hristos!.. Uită-te: toţi se duc la biserică… Oare pot eu să scap prilejul de a pătimi pentru Domnul?
– Dar fie-ţi milă măcar de copil… De ce l-ai luat cu tine?
– Vreau să împărtăşesc fericirea cu el… Este destul de mare ca să mărturisească numele Domnului Iisus Hristos.

Prefectul a fost emoţionat, tulburat, cutremurat. Edictul imperial n-a fost executat.
Atât de mult preţuiau creştinii biserica şi slujbele! Înţelegând toată însemnătatea slujbelor pentru educaţia creştină, Sinodul Quinisext a emis următorul canon privitor la praznice: „Dacă cineva, fără nevoie neapărată sau piedică nu vine în adunarea bisericească trei duminici în trei săptămâni la rând, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire”.
Aşadar, mersul la biserică este cea dintâi îndatorire a creştinului de sărbători.

(Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern, Vol. I, Editura Sophia)

Selecţie şi editare: Dr. Gaberiela Naghi

Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu aflăm cu întristare de fapte şi evenimente care ies din sfera normalului. De data aceasta cel care a călcat în străchini a fost ,,întâistătătorul’’ Bisericii Antiohiei, Ioan al X – lea. Ce-a făcut dumnealui? Călugăr şi patriarh, a participat şi a girat un tămbălău numit ,,rugăciunea de deschidere al consiliului mondial al bisericilor’’. După cum ne informează site-ul Tas Tiras, Ioan al nostru a predicat în arabă şi engleză despre primejdia în care se află creştinii din Orientul Mijlociu, o temă ecumenistă, un fel de ,,unt pe pâinea ecumeniştilor’’.

A urmat o sarabandă de cântec, joc şi voie bună. Un individ vine şi intonează o linie melodică ale cărei versuri îl constituie un param-pa-pa nesfârşit. Altă femeie dă tonul altei năzbâtii cu nişte cuvinte repetate îndelung, pe care le înţelege toată lumea; la-la-la-la-la… Mulţimea se entuziasmează, răspunde în cor şi de-aici dansuri săltăreţe, bună dispoziţie generală. Dacă ar fi de glumit, am spune şi noi asemenea lui Caragiale: muzici… de-ţi venea ameţeală. Muzicile ereau amestecate, vocale şi instrumentale. Nu-i de glumit. Am asistat la una din repetiţiile acelea grandioase şi reuşite, care premerg întronizarea antihristului. Ca să cuprind în doar două cuvinte descrierea acestui eveniment antihristic, atât aş spune: nebunie generală.

Să nu uit să spun: într-un moment al desfăşurării, apare în cadru şi… cine credeţi? Reverendul Ioan Sauca. De data aceasta nu mai purta crucea răsturnată, cum îi e obiceiul, avea la gât un ecuson de participare. A ţinut un spici în engleză, apoi i-a lăsat lui Ioan din Antiohia locul, spre a cuvânta în engleză şi arabă. Nu ştiţi cine e Ioan Sauca? E fost preot român care L-a trădat pe Hristos, a făcut pactul cu diavolul şi acum e în vârful piramidei numită WCC sau consiliul mondial babilonic, căci ceea ce am văzut în film e o adevărată babilonie. Uitaţi-vă, şi-mi veţi da dreptate.

Patriarhul Ioan al Antiohiei şi suita lui n-au fost prezenţi la sinodul II tâlhăresc din Creta. Neîntinându-se cu ereziile spurcate promovate acolo, vedeam în el un reazem al celor care se ostenesc, cu firave puteri, pentru apărare Sfintei Credinţe Ortodoxe. Iată, ziceam, o Patriarhie Ecumenică neatinsă de erezie. Cred, în continuare, că o bună parte din clericii şi credincioşii acestei Patriarhii păstrează Dreapta Credinţă, dar cu durere consemnăm căderea lui Ioan, cel pe care nu-l vom mai numi Patriarh Ecumenic, ci-l vom aşeza în rândul celorlalţi căzuţi: Bartolomeu  din Constantinopol, Teodor al Alexandriei, Teofil al Ierusalimului, Ieronim al Greciei, Hrisostom al Ciprului, Daniel al României şi să nu-l uităm pe Kiril al Rusiei.

Presbiter Ioviţa Vasile