Categorie: Uncategorized

După ce, din nou, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Maicii Domnului, de data aceasta, mutarea sa la ceruri, Maica Domnului s- a dus să se roage și să își pregătească sfințit sufletul său în grădina Ghetsimani. Despre petrecerea în grădina Ghetsimani, Sfântul Maxim Mărturisitorul, luminat de harul lui Dumnezeu, ne relatează:

Atunci Preabinecuvântata și slăvita Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat și, plină de bucurie, s-a dus în Muntele Măslinilor ca să aducă Domnului în liniște și în lucrarea harului mulțumirea și cererile ei pentru sine și pentru întreaga lume. Urcându-se în munte, și-a înălțat mâinile și și-a închinat rugăciunile și mulțumirile lui Hristos, Fiul Său.

Atunci s-a întâmplat minune mare, pe care au știut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoștință, și acest lucru a ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga, toți pomii ce se aflau acolo s-au închinat până la pământ cinstind-o (cf. Is 55:12). Când și-a sfârșit rugăciunea și mulțumirea, plină de Domnul, s-a întors în Sion și de îndată Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul și Teologul pe un nor, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii.

Cea binecuvântată între femei l-a văzut și s-a bucurat încă și mai mult și a poruncit rugăciunea. Și sfânta Împărăteasă s-a rugat, iar după rugăciune l-a înștiințat pe Ioan și pe celelalte fecioare ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger, cu privire la mutarea ei, și le-a arătat ramura de palmier pe care i-o dăduse îngerul. A poruncit să se gătească casa, să se aprindă candelele și cățuia cu tămâie, căci ea și-a împodobit casa ca pe o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele Cel nemuritor, Fiul ei mult milostiv, pentru că Îl aștepta cu o nădejde neclintită. Toți se tânguiau și plângeau de despărțirea sa de ei.

Or sora lor, Împărăteasa și Maica Domnului, îi mângâia pe unul câte unul și pe toți împreună, le-a dat o salutare mișcătoare și le-a spus: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veșnică, și harul și mila Domnului să fie cu voi pururea”.

Apoi a privit la Ioan Evanghelistul și i-a spus să dea cele două veșminte ale ei celor două văduve care o slujeau. După aceasta a rânduit și a poruncit cum anume să fie îmbălsămat și unde să fie păstrat trupul ei preasfânt și preacurat.

Și așa el a așezat-o pe slăvita Maică a lui Hristos în sicriul ei, culcușul care până atunci, noapte de noapte, fusese scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos și fusese luminat de rugăciunile și cererile ei.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Atunci Sfânta Născătoare de Dumnezeu și-a deschis gura nestricăcioasă și preacurată și le-a spus: „Voia Fiului și Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, și Îl slăvesc și Îl înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale.

De aceea doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții și să-i întoarcă pe necredincioși și să facă din toți o singură turmă a Bunului Păstor Care Și-a dat sufletul Său pentru oile Sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc”.

Pe când binecuvântata Maică a lui Hristos vorbea așa și-i binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic și un nor cu adiere pașnică. Și iată că din norul strălucitor au căzut ca niște picături de rouă înmiresmată Sfinții Ucenici și Apostoli ai lui Hristos, care fuseseră adunați de la marginile pământului în fața casei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Evanghelistul și Teologul Ioan i-a primit și i-a salutat în liniște și i-a adus la Sfânta și Fericita Fecioară. Nu erau numai cei 12, ci și mulți alții din numeroșii lor ucenici aleși și făcuți vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionisie Areopagitul în Scrisoarea sa către Timotei, că el însuși Dionisie și Timotei și Ierotei și alți prieteni au venit acolo împreună cu Apostolii la moartea Împărătesei. Au intrat înaintea ei și au salutat-o cu frică și cu respect…

Maica i-a salutat pe Petru și pe Pavel și pe toți ceilalți și le-a spus: „Bucurați-vă, copii, tovarăși și ucenici ai Fiului și Dumnezeului meu. Fericiți sunteți voi care ați fost socotiți vrednici să fiți ucenicii milostivului și slăvitului Domn și Învățător și El v-a încredințat slujirea atâtor taine și v-a ales pentru a avea părtășie la prigoanele și patima Sa, ca să vă învredniciți să fiți uniți cu slava și Împărăția Lui, după cum v-a făgăduit și v-a poruncit Însuși Domnul slavei!”.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Este vorba de aplauzele pe care le slobod cei prezenți, în anumite momente.

Înmormântarea si Slujba care se oficiază au un caracter aparte. Vrând-nevrând, te întristezi în asemenea momente. Cel decedat în Domnul a trecut prin momente grele, dramatice, am putea spune, după cum și cântarea menționează aceasta: Vai, cîtă luptă are sufletul cînd se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l miluiască pe dânsul. Acest suflet are de trecut prin vămile văzduhului, luptând cu puterile întunericului, care ar vrea să-l tragă în iad. Acest suflet va sta înaintea lui Dumnezeu, la Judecata particulară. Rugăciunile, dezlegările, ecteniile, cîntările toate converg spre a cere mila lui Dumnezeu pentru cel adormit.

Avem apoi un minunat obicei, cred că e specific românilor: Salutul de la Înmormântare îl transformăm în rugăciune. Ce frumos sună cuvintele ,,Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească’’ la care se răspunde ,,Doamne iartă-l’’.

De aceea, e cu totul nepotrivit să așternem peste toate acestea ropotele de aplauze din sălile de spectacole, de pe stadioane și de la diferite manifestații. Nu dăm, prin aceasta, nicio cinste celuit adormit. Dimpotrivă, bagatelizăm momentele unice ale despărțirii acestuia, le Împingem în zona derizoriului.

E greu să cerem mirenilor să nu aplaude la înmormântări. Cei cu scaun la cap n-o fac. Am văzut însă niște secvențe absolut dezagreabile filmate la înmormântarea taragotistului Dumitru Fărcaș. Au fost prezenți trei arhierei, Andrei de la Cluj, Iustin Hodea de la Baia Mare și încă unul neidentificat. Toate au decurs bine, firesc, potrivit solemnității momentului. Slujba Înmormântării s-a îmbinat cu onorurile militare, iar la sfârșit doi taragotiști au cântat doine maramureșene din repertoriul defunctului. În final însă, cei doi au intonat o melodie mai săltăreață, lumea s-a încadrat în ritm, bătând din palme, avându-i ca protagoniști pe arhiereul Iustin Hodea și pe satanistul untoldist Emil Boc, așa încât totul s-a încheiat într-o notă de veselie generală. Păcat!

Nu mă interesează cum procedează neortodocșii, e problema lor. Noi însă să păstrăm buna cuviință, solemnitatea momentului până la sfârșit. În biserici nu se aplaudă niciodată. La fel, când se oficiază Slujba Înmormântării.

Presbiter Iovița Vasile

Doamne, Dumnezeul meu, din adâncul inimii strig către Tine: nădejdea cea dulce şi făgăduinţa cea nemincinoasă, scăparea celor care nădăjduiesc în Tine, vezi cu ochiul cel bun şi milostiv zdrobirea inimii mele, nu mă lăsa, nu Te depărta de la mine, ci după făguinţa ta cea nemincinoasă, fii cu mine, nevrednicul şi nepriceputul, că pe Tine Te ştiu şi Te mărturisesc Făcător şi Purtător de grijă a toată făptura.

Ci Însuţi mă întăreşte, ca să fiu în această mărturisire bună până la ieşirea sufletului, caută spre mine şi mă miluieşte, păzeşte-mă nevătămat de tot lucru satanei.

Caută, Împărate, că sufletul meu s-a aprins tare cu dragostea Ta şi s-a aţâţat ca setea zădufului în loc fără apă, poftind la Tine, Izvorul nemuririi.

Nu da fiarelor sufletul meu care se mărturiseşte Ţie, ci dă-mi mie, păcătosului, ca în toată viaţa mea să rabd pentru numele Tău şi pentru mărturisirea Ta pe mine însumi întreg să mă jertfesc, că dacă Tu ne întăreşti, au putere şi cei neputincioşi.

Că Tu eşti ajutorul cel nebiruit şi Dumnezeul cel milostiv pe Care Îl binecuvântează toată făptura şi Care preaslăvit este în veci. AMIN.

(Extras din Varlaam şi Ioasaf– Sfântul Ioan Damaschin, Editura Cartea Ortodoxă, 2017).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Hristos este în mijlocul nostru, dragii mei cititori!

Lectura duminicală de la Liturghie prin buzele Apostolului Pavel ne învață despre focul purificator, prin care trebuie să treacă sufletul omenesc. Putem întâlni acest foc nu numai când trecem peste granița vieții pământești. O experimentăm deja aici și acum, pentru că circumstanțele vieții noastre sunt acel foc, care arde toată impuritățile din suflet.

Apostolul Pavel compară acest lucru cu procesul de curățare a metalelor prețioase de diferite impurități. În antichitate purificarea aurului și argintului se făcea doar cu ajutorul focului. De asemenea, sufletul nostru nu poate, fără dureri, lipsuri, necazuri și boli, să poată ajunge în acea stare, care îi dă ocazia să intre în viața veșnică. De aceea nu trebuie să ne temem de dureri, ci mulțumim lui Dumnezeu că ne trimite astfel de împrejurări. Noi înșine nu am avea niciodată hotărârea să ne asumăm aceste dureri, dar dragostea și mila lui Dumnezeu ni le dă prin Providența Sa pentru mântuirea sufletelor noastre.

Din păcate, nu toată lumea înțelege acest lucru. Sunt cei care sunt gata să plătească orice preț doar pentru a trăi în pace. Aceștia sunt de acord să-și vândă chiar sufletele diavolului, dacă ar putea primi plăcere din confortul material și sănătatea fizică. Nu sunt puțini printre astfel de oameni care se numesc creștini ortodocși și chiar slujitori ai lui Dumnezeu. Dacă îi privim îndeaproape, atunci vom vedea că acești oameni sunt motivați de frică – frica de a fi rușinați și persecutați. Există și unii dintre ei care pur și simplu au frica banală de a-și expune păcatele în fața oamenilor. Dar ei nu înțeleg că ar fi mai bine pentru ei să îndure expunerea, disprețul și reproșul decât să aibă rușine veșnică. Astfel de oameni leagănă acum corabia Bisericii, jucând rolul pe care manipulatorii lor îl impun asupra lor. Dar trebuie să înțelegem că dreptatea în ochii oamenilor nu valorează nimic. Nu este important ce cred ceilalți despre noi – este important cum ne vede Dumnezeu.

Mai bine să fii calomniat în ochii oamenilor, decât să fii blestemat în ochii lui Dumnezeu!

Suesa:rhttps://orthochristian.com/155314.html Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Fie că ne place sau nu, vom trece prin suferință. Dumnezeu ne va cere multe sacrificii și va trebui să ne așteptăm la multe privațiuni în viața noastră. Cum le putem suporta? La fel ca David, adică „din pricina cuvintelor buzelor tale” (Psalmul 16, 4).

Îmi este suficient să știu, Doamne, că asta ai cerut, asta mi-ai dorit. Există o singură cale de a explica dificultățile noastre: ele sunt exact ceea ce Dumnezeu vrea să trăim și să înduram și de aceea „din pricina cuvintelor buzelor Tale, am umblat pe căi aspre” (Psalmul 16, 4). David simte că nu numai legea a fost rânduită de Dumnezeu, ci și suferințele lui, care sunt și expresia voinței divine.

Psalmistul trebuie să descopere și să accepte relația corectă cu suferința sa. Dacă va reuși, își va fi transformat suferința, astfel încât până la urmă singura lui realitate să fie Dumnezeu. Dar dacă va continua să reziste suferinței sale, refuzând să-și găsească mântuirea acolo, suferința lui va continua fără încetare. Întrebarea este în cele din urmă următoarea: se va oferi sau nu el însuși ca sacrificiu voluntar pentru voia lui Dumnezeu?

Rezultă că experiența suferinței este în esență conflictuală, pentru că este momentul în care sufletul trece, ca să spunem așa, prin „stâncile care se ciocnesc” ale mitologiei antice.

În acest pasaj periculos, sufletul trebuie să facă o alegere, al cărei rezultat fie îl va rupe în bucăți, fie îi va permite să navigheze către destinația sa în Dumnezeu. Alegerea se reduce la aceasta: va accepta sau va respinge sufletul suferința? Va accepta el această suferință sau va lupta împotriva ei, considerând-o străină pentru sine însuși?

Sănătatea duhovnicească nu se găsește în evitarea suferinței, ci în acceptarea ei cu bucurie. Dilema psalmistului constă tocmai în acceptarea sau respingerea suferințelor sale, ceea ce echivalează cu a spune că alegerea pe care trebuie să o facă este aceea de a-L accepta sau nega pe Dumnezeu.

Sursa:https://www.eighthdayinstitute.org/suffering-ordained-by-god

Traducere: Dr. Gabeiela Naghi

Sfinției sale, Pr. Claudiu Buză și celor împreună cu acesta, Clerici și laici în România

Salonic, 9 august 2023

Stimați și iubiți Părinți și frați,

Binecuvântați,

Am primit textul dumneavoastră – scrisoare, în care vă exprimați îngrijorarea față de ceea ce învață părintele arhimandrit grec Elpidios Vaiannakis, care s-a aflat în România, cu consecința că parte a obștei, și chiar din binecuvântatul spațiu al Îngrădirii, să se zguduie și să oscileze.

Prima mea recomandare, pentru a pune capăt grijilor și ezitărilor, sugerează să nu dați importanță și să nu ascultați ce spune clericul în cauză, așa cum nu ați asculta de un ecumenist sau cripto-ecumenist român, care nu aparține celora dintre noi, care ne luptăm şi ne îngrijorăm pentru Sfânta Ortodoxie. Părintele Elpidios este cleric al Patriarhiei Ecumenice. Ca preot vicar aparține Sfintei Eparhii de Rodos, care se află sub jurisdicția Bisericii din Constantinopol. Mitropolitul Rodosului Kyrillos nu numai că îl pomenește pe patriarhul Bartolomeu, conducătorul ecumeniştilor, dar este de acord şi cooperează la deschiderile sale ecumeniste. Iar Părintele Elpidios își pomenește mitropolitul cu bucurie și fără să protesteze. Urmează întru totul linia ecumenistă a lui Bartolomeu.

De multe decenii, noi, antiecumeniștii, ne luptăm în Grecia cu conferințe, simpozioane, publicații împotriva ecumenismului, dinainte și după pseudo sinodul din Creta. Mii de clerici, călugări și laici au semnat texte împotriva ecumenismului și a acțiunilor Patriarhului Bartolomeu. În toate acestea, părintele Elpidios lipsește, tace.De aceea, precum îmi scrieți, evită să răspundă atunci când i se pun întrebări despre probleme ecumeniste actuale. Cu toate acestea, tăcerea înseamnă consimțământ și acceptare, așa cum spuneau cei vechi, sau cel puțin lașitate, dar nu mărturisire și bărbăție. Sfântul Grigorie Palama spune chiar că cei care tac și nu vorbesc, atunci când Ortodoxia este în primejdie, aparțin celui de-al treilea tip de ateism. Primului tip îi aparțin necredincioșii și ateii; celui de-al doilea ereticii, care alterează credința în Dumnezeu, iar al treilea pe cei care întăresc cu tăcerea lor și lasă răspândirea nestingherită a primelor două tipuri de ateism¹. Sunt multe mărturii agiografice și patristice despre obligația de a mărturisi și de a cerceta, atunci când Ortodoxia este în pericol, „când Dumnezeu este cel în pericol”. Sfinții Mucenici și Sfinții Mărturisitori sunt cea mai mare mărturie practică. Citez o singură mărturie a Sfântului Teodor Studitul: „Porunca Domnului este să nu tăcem în vremea în care Credința este în pericol. Vorbește, vorbește și nu tăcea… Acum, când vine vorba de credință, nimeni nu poate spune: Ce sunt eu? Preot? Niciunde. Arhonde? Nici de acesta. Soldat? Și unde? Agricultor? Și nici asta nu sunt. Sărac, care caută să obțină doar hrana de zi cu zi. Nu am de ce să-mi fac griji din acest motiv. O, pietrele strigă, iar tu ești tăcut și nepăsător?”² Adică, în cuvinte simple: „Este porunca Domnului să nu tăcem când Credința este în primejdie. Pentru că spune [Sfânta Scriptură] „Să vorbești și să nu taci” [Fapte 18, 9]… Când vine vorba de Credință, nu poți spune: „Cine sunt eu? Nu sunt Preot, nici domn, nici soldat, nici fermier. Sunt un om sărac care scoate pâinea zilei. De aceea nu am de ce să vorbesc despre această chestiune”. Vai, pietrele vor striga și tu rămâi tăcut și indiferent?”.

Părerea părintelui Elpidie că cei mai mulți ierarhi sunt buni și strălucesc ca stelele și că puțini sunt cei care se abat de la Credință era valabilă cu câteva decenii în urmă, când ecumenismul nu predomina, ca acum, desigur, cu ratificarea sinodală în Creta (2016), și nu fuseseră introduse multe alte inovaţii. Acum este valabil opusul; majoritatea ierarhilor și aproape toți Întâistătătorii (patriarhi, arhiepiscopi) sunt ecumeniști. Puțini sunt Ortodocși, iar printre ei se numără mărturisitorii și cei curajoși. Din acest motiv, cei care nu se supun episcopilor eretici și susțin adevărurile Credinței, aparțin Bisericii, pentru că Biserica există acolo unde există Adevărul, așa cum susțin în unanimitate Sfintele Scripturi și Tradiția patristică. Acolo unde nu există adevărul, ci înșelarea și erezia, acolo Biserica nu există. Cei care întrerup pomenirea numelui episcopului eretic, nu părăsesc Biserica și nici nu provoacă o schismă, ci salvează Biserica de schisme și dezbinări, așa cum prevede Canonul 15 de la Sinodul I – II (861 d.Hr.) din vremea Marelui Fotie. Acestea le-am dezvoltat și într-o carte mică pe care am scris-o intitulată „Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate”³ (Thessaloniki 2022). Broșura a fost tradusă și în limba română⁴. Cităm doar opinia relevantă a Sfântului Grigorie Palama: „Cei care aparțin Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos”. Cu cuvinte simple; Biserica este acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.

Mulți clerici, dar și mireni, pentru a-și justifica inacțiunea, recurg la profeții și la eshatologie, uitând că, în afară de faptul că nimeni nu știe când va veni exact sfârșitul, conform învățăturii adevărate a Domnului, mărturisirea dreptei Credințe, a Ortodoxiei, este o condiție necesară a mântuirii. Sinergia omului cu Harul Divin este o doctrină de bază a Teologiei Ortodoxe, în contrast cu „destinul absolut” al protestantismului.

Pe bună dreptate subliniați în scrisoarea dumneavoastră și alte abateri ale părintelui Elpidios de la învățătura ortodoxă, precum părerea sa despre cele zece (și nu nouă, după învățătura bisericească) ordine îngerești și despre înlocuirea rugăciunii isihaste „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-te pe mine păcătosul”, cu rugăciunea „Iisuse, te iubesc”. Și acestea sunt incluse în ignoranța și disprețul Tradiției Patristice, așa cum este recomandat de mișcarea eretică a „Teologiei Post-Patristice”, care se răspândește în spațiul ortodox din cauza influenței protestante, principala formatoare fiind „Academia de Studii Teologice” a Sfintei Mitropolii a Demetriadei din Volos. Rugăciunea isihastă a fost predată și practicată de mari Sfinți Părinți, cu rezultate duhovnicești foarte mari și este trist că părintele Elpidios îndrăznește să anuleze învățătura lor. Nu am de gând să prezint aici importanța și puterea fiecărui cuvânt din această rugăciune învățată de Domnul și patristică, amintesc doar că se referă la exemplul rugăciunii smerite a vameșului îndreptățit „Dumnezeule, milostiv fii mine, păcătosului” (Luc. 18, 13), pe când cea propusă de părintele Elpidie „Iisuse, te iubesc” amintește de rugăciunea mândră a Fariseului, care și-a etalat virtuțile, pentru că odată cu ea cel care se roagă nu cere mila lui Dumnezeu, ci își manifestă egoist dragostea pentru Iisus.

Prin aceste câteva cuvinte îmi exprim dragostea frăţească, dar şi bucuria şi lauda, pentru vigilenţa dumneavoastră pastorală şi bună dumneavoastră preocupare.

Cu dragoste și urări cordiale întru Hristos Iisus,

† Protopresbiter Theodoros Zisis

Cu aproape o lună în urmă, scriam un articol în care îi reproșam Părintelui Matei Vulcănescu delicatețea exagerată cu care răspundea unui trepăduș patriathal, Iulian Capsali. Între timp, a pus pe rețele un film, care m-a întristat profund și m-a făcut să mă întreb retoric, desigur, cum e cu putință?

Despre ce este vorba?

Părintele Matei ia un text din scrierile Sfântului Siluan Atonitul – acest Siluan, cum îi zice el – căruia-i dă o interpretare proprie și se repede furibund asupra Sfântului, cu intenția clară de a-l desființa. Cum poți face asemenea greșeli? Sfântul Siluan a fost canonizat de Biserică în 1987, după o temeinică cercetare canonică, a fost înscris în calendare și sinaxare, i s-a pictat icoana, i s-a alcătuit un Acatist și-atunci te întrebi de unde această cutezanță diabolică de a te ridica Împotriva Sfântului, și mai mult, împotriva Bisericii, al cărei slujitor te pretinzi a fi? Cum e cu putință?

Este, pentru că Părintele Matei are niște derapaje mai vechi, pe care le-am trecut cu vederea. Mă refer la poziția sa față de muzica diabolică numită rock, precum și la cipuri, dumnealui susținînd, la acea vreme, că nu se poate stabili o legătură între cipuri și masonerie. Oare? Matei Vulcănescu a vrut să-l desființeze și pe Părintele Dumitru Stăniloae pentru acea expresie nepotrivită, într-adevăr, ,,biserici nedepline’’.

Ce-i reproșează Părintele Sfântului Siluan? Că este un înșelat care a a avut idei hinduiste, că ar disprețui Sfânta Taină a Cununiei, că ar fi propovăduit un iubirism universal, că din textele sale ar răzbate niște stări budisto-nirvanice și altele. Nu e cruțat nici Sfântul Sofronie de la Essex, care ar împărtăși aceleși idei. Părinte Matei, trezește-te!

Ca recomandare generală, ne spune că nu se cuvine a lăsa viața de parohie și a te retrage în monahism. Oare? Pe de altă parte, numește parohia ca fiind  o tarabă de vândut lumânări și cărți și Taine.

Alte recomandări: să nu creăm noi niște ,,sfințișori inventați’’, și aci se referă la Părinții Arsenie Boca și Nil Dorobanțu; vorbește apoi cu necuviință de Sfințí mari, Sfinți foarte mici și Sfinți medii, pune la îndoială Sinaxarele care, chipurile, ar fi romanțate și ar da informații eronate.

O frază care iarăși mă pune pe gânduri: Acest har necreat devine pentru cei necredincioși iad, iar pentru cei drepți este rai, este împărăția lui Dumnezeu.

Suntem apoi îndemnați să lăsăm deoparte gherontolatria (ascultarea de bătrânul povățuitor din mănăstire), idolatria față de anumite persoane, cum ar fi Serafim Rose. E prea mult, și nu vreau să mai stăruiesc.

Nu uită, în final, să ne atragă atenția că stă sub binecuvântarea Părintelui Mitropolit, (nu știm cine e), și a Părintelui Patriarh. Patriarhul ne e cunoscut: Ioan al XI-lea al Antiohiei, cel care a participat le reuniunea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe, unde a prestat ca un veritabil ecumenist ce se află. Atunci au fost primite în cmb două găști de nelegiuiți. sodomiți și sataniști, cu drepturi depline și cu statut de ,,biserici’’.

Părintele Matei nu se numără printre nepomenitori. Când slujea în Mitropolia Pireului, păstorită de Serafim, n-avea motive să întrerupă pomenirea. Ierarhul respectiv nu fusese în Creta, nu putea fi acuzat de erezie. A intervenit cârdășia lui Serafim cu schismaticii ucraineni, și bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care s-a despărțit de el și a plecat în Anglia, în jurisdicția Patriarhiei Antiohiei, în comuniune și sub omoforul ecumenistului Ioan al XI-lea.

Am două întrebări pentru părintele Matei. Este adevărat că doi credincioși, soț și soție, Grigore și Valentina, v-au contactat, având intenția de a veni să lucreze în Anglia? Este adevărat că le-ați promis primirea în Biserica pe care o păstoriți, cu condiția ca sfinția voastră să le administrați toate câștigurile bănești? Apropo, de cei care ,,vânează’’ buzunare, nu suflete.

În încheiere, vreau să-mi spun sincer părerea despre părintele Matei, și să dea Dumnezeu să greșesc: dumnealui s-a băgat adânc în cloaca ecumenistă și de-acolo ponegreste, suduie, contestă si împroașcă cu noroi în Sfinții lui Dumnezeu și nu numai. Demersul lui seamănă izbitor cu ceea ce face un alt ecumenist, Boicu, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, care și-a permis să ne spună că Sinodul II Ecumenic a fost un eșec! Doamne, ferește.

Presbiter Iovița Vasile

Remarca unui cititor. Și nu e singurul Sfânt pe care l-a hulit. I-a mai hulit el și a negat el și Sfințenia Împăraților Constantin și Elena, Fericitului Augustin, Sfințenia lui Petru Movilă și pe cea a Sfântului Ștefan cel Mare în postările sale de contul lui de Facebook. Cineva ar trebui sa îi facă plângere la Episcopul său (ACR) 

Potrivit Papei Francisc, Dumnezeu iubește o persoană așa cum este. Într-un interviu acordat publicației spaniole vidanuevadigital , Papa Francisc a spus că îi consideră pe transsexuali „fiice ale lui Dumnezeu”.

„Nu mă deranjează când îmi sunt aruncate acuzații în față că găzduiesc transsexuali în fiecare miercuri în audiența generală”, a spus Papa Francisc. – Prima dată când au venit și m-au văzut, au plecat în lacrimi, spunând că le-am întins mâna, i-am sărutat… De parcă aș fi făcut ceva excepțional cu ei. Dar sunt fiice ale lui Dumnezeu!” Potrivit papei, Dumnezeu „te iubește în continuare așa cum ești. Isus ne învață să nu punem limite.”

Anterior, SPJ a scris că Papa a îndemnat persoanele transgender să nu renunțe și să meargă înainte.

https://spzh.news/ua/news/75332-papa-transseksuali-tse-dochki-boha

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Pe bună dreptate se spune că acela care deține informația va avea întotdeauna câștig de cauză. Dau câteva exemple.

1.În 1948, un grup de 12 persoane, consăteni de-ai mei, au cumpărat o moară de la un jidan din satul vecin, Hida. L-am întrebat pe unul din ei câtă vreme au avut parte de moară. Răspunsul a fost stupefiant: de miercuri până vineri! Am verificat exactitatea informației pe calendarul din 1948 și într-adevăr, 9 iunie, ziua tranzacției, a căzut în zi de miercuri. Logic, 11 iunie, ziua jafului numit naționalizare, a fost vineri. În aceste fel, jidanul deținător al informației a făcut un transfer de pagubă asupra românilor, care nu și-au recuperat moara nici până în ziua de azi.

2.În vremea comunismului, a fost o perioadă relativ bună, cînd găseam în magazine ceea ce ne era necesar. Un martor al lui Iehova, rudă mai îndepărtată, a venit la noi și pe un ton confidential ne-a spus: Mergeți și cumpărați zahăr, ulei, cacao, etc., pentru că va veni vremea când nu se vor mai găsi la liber. Nu l-am băgat în seamă, dar n-a trecut mult și s-au raționalizat alimentele, încât primeam o cantitate lunară absolut insuficientă. Ceaușescu strângea șurubul pentru plata datoriilor externe.

3.Când a început campania de exterminare a populației prin așa zisa vaccinare, martorii lui Iehova s-au bulucit primii spre centrele de vaccinare și făceau o o reclamă intensă și ticăloasă substanței numite vaccin. ,,Uite, eu m-am vaccinat și mă simt foarte bine. Mergeți și vă vaccinați’’ suna sloganul lor. Oamenii aveau informația, știau că primele doze echivalează cu apa de ploaie, dovadă că dumnealor sunt teferi și nevătămați, pe când imprudenții și nesăbuiții populează spitalele și ocupă spațiile din cimitire.

4.Cu mai multe luni în urmă, citeam mărturia unei asistente din Slovenia, care spunea că un lot din vaccinurile primite erau însemnate discret, ca fiind nepericuloase. Eu însumi m-am străduit să liniștesc națiunea română, îngrijorată de starea președintelui Iohannis după vaccinare, într-o epigramă: ,,Nu vă temeți, n-o să moară (-n) / Seringă a fost apă chioară’’.

Acum citim pe ActiveNews că ,,un purtător de cuvânt al Pfizer recunoaște, în timpul audierilor din senatul australian, că angajații lor au primit un lot special de vaccin anticovid, diferit de cel distribuit publicului’’.

5.Ce să înțelegem din toate acestea? Că acești criminali care promovează vaccinul ca armă biologică au o viclenie drăcească. Nu puteau distribui dintru început vaccinul ucigaș, pentru ca populația să nu-și dea seama și să-l refuze. Au scos la înaintare apa chioară, apoi au distribuit masiv substanța ucigașă.

6.Noi, slujitorii ortodocși, nevrednici de numele Mîntuitorului Hristos, avem informțiile cele mai bune, mai exacte, mai eficiente, care le depășesc pe toate celelalte. Avem Sfintele Scripturi, profețiile mai vechi sau mai noi Părinților Bisericii, glasul Părinților îngrădiți de erezie. Biserica Ortodoxă Română, în pofida glasului dobitocesc al lui Vasile Bănescu și al altora ca el, ne învață să nu avem încredere în diavolul, chiar când spune adevărul. Să nu-i credem nici pe slujitorii lui mincinoși, ucigași cu sâmbrie, chiar dacă accidental mai spun adevărul.

Nu vă temeți! Sursum corda! Cu Dumnezeu înainte, spre Împărăția Sa.

Presbiter Iovița Vasile

„Căci aceasta este, după părerea mea, ființa adevărului: a nu te minți în înțelegerea a ceea ce este cu adevărat (iar minciuna este o închipuire ivită în cugetare, care face ca ceea ce nu este să apară ca existând; iar adevărul este înțelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat).”
(Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 42)

„Căci, precum cei cu văzul trupului bolnav și căzuți din simțirea ochilor nu sesizează nimic din frumusețea culorilor, fie că li s-ar prezenta o bucată de aur, fie că li s-ar arăta o piatră strălucitoare și mult pre­țioasă, nici măcar lumina strălucirii solare nu-i poate minuna, realitatea ei netre­zin­du-le nicio simțire sau neputând să o primească, la fel celor cu mintea învârtoșată adevărul li se pare lipsit de frumusețe și fără formă, deși el aduce în sufletele celor ce-l văd o strălucire spirituală și dumnezeiască.”
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1099-1100)

„Adevărul este întotdeauna același în sine, nu poate să se schimbe și să tăgăduiască. Ceea ce nu este adevărat este minciună. Iar minciuna nu este putere, ci slăbiciune. Adevărul nu se poate nici schimba, fiindcă alcătuirea lui nu primește slăbiciunea.”

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a L-a, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 224)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Lumina dumnezeieștii Schimbări la Față a Mântuitorului nu este alta decât lumina Împărăției Lui, care s-a arătat prin El și continuă să fie transmisă oamenilor prin Duhul Sfânt. Această lumină o văd și monahii cei curați cu inima, pentru că treptat au trecut scara pocăinței și cu harul lui Dumnezeu au primit, ca luminați, dumnezeieștile luminări ale energiilor harului.

Deși pare îndrăzneață descrierea acestor înțelesuri înalte și a acestei stări mai presus de fire, mai cu seamă în generația noastră căldicică și slăbănogită, totuși ea nu încetează să fie scopul principal și, în același timp, dorul nostalgic și dorința întregii umanități, locul în care se sfârșește orice căutare și nedumerire a lumeștii incertitudini. În conștiința cauterizată a omului rătăcit și împleticit de astăzi, pe care îl stăpânește și îl zdrobește deznădejdea, nu este exagerată și fără rost descoperirea sistematică a acestei drepte orientări împotriva atâtor altor înșelări care biciuiesc în special tineretul. De aceea repetăm aici pe scurt modul în care poate fiecare om, dacă vrea, să ajungă la destinația lui.

Punctul de plecare este Dreapta Credință și pocăința. Ceea ce împreună-lucrează este harul lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii, prin Sfintele Taine, prin dispoziția cea bună a inimii și împreună-lucrarea omului, prin ascultarea față de Dumnezeieștile porunci. De asemenea, se cere o luptă neîncetată împotriva pricinilor păcatului și împotriva lui satana care silește dispoziția pătimașă a celui ce se pocăiește, fiindcă, din pricina vechilor obiceiuri, harul dumnezeiesc nu a pătruns încă înlăuntrul lui. După cum se cere o luptă și împotriva patimilor care încă îi umbresc și alegerea liberă. Stăruința în hotărârea cea bună de a păzi Dumnezeieștile porunci și răbdarea în potrivnicii, care se numesc ispite, provoacă sporirea harului, care cu timpul nimicește pe omul cel vechi, patimile și poftele și îl zidește pe omul cel nou prin virtuți. Prin virtuți se desăvârșește caracterul și în general viața în Hristos. În acest punct începe starea cea mai presus de fire a sfințeniei, unde virtuțile sunt urmate de harisme și de simțirea plenară în Dumnezeu. Prin luminarea dumnezeiescului har, omul primește descoperiri și se unește în chip de negrăit cu dumnezeieștile energii necreate, gustând în chip potrivit îndumnezeirea lui cea mai presus de minte, care este împlinirea făgăduinței părintești a lui Dumnezeu. Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Și toți câți L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Până aici ne-am referit pe scurt la partea practică a vieții celei după Hristos, precum și la rezultatele ei, ca să arătăm în continuare că acesta este în esență idealul monahului și ținta corespunzătoare personală a monahului. Dar nicicând, în nici un stadiu al vieții sale ascetice, monahul nu este individualist sau nesociabil, cum se răstălmăcește adeseori cu rea intenție.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Să ne unim. Dar cum? Să se unească adevărul cu minciuna? Lumina cu întunericul? Credincioşii Bisericii cu cei care s-au lepădat de Biserică? Să ne unim, da, dar după ce ereticii vor părăsi ereziile lor. În problemele de credinţă nu încap sentimen­te omeneşti. Totdeauna Biserica lui Hristos „prin cuvintele gurii Sale a păzit căile aspre”. Nu există cale de mijloc. Ori credem, ori nu credem.

Ori ca­tolicismul cel de zece secole a căzut în erezii, aşa că trebuie să le părăsească şi după aceea să vină către unirea dogmatică şi bisericească, ori nu con­ţine erezii, şi atunci Biserica noastră se află în ră­tăcire de zece secole. Şi nu numai de zece secole, ci este rătăcită din timpul Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi şi toate se duc de râpă. Şi prin urmare, trebuie să îndreptăm Sfintele Canoane, să completăm Simbolul Credinţei, să modificăm cărţile liturgice, să văruim pereţii care-i înfăţişea­ză pe Sfinţii Părinţi şi să ardem icoanele lor, de vreme ce ne-au făcut să rătăcim atâtea secole… Nu suntem mânaţi de ură nemărginită faţă de cei de altă credinţă. Nu suntem fanatici orbi.

Simţim nevoia, ca fii ai Bisericii Ortodoxe, să dăm „mărturia Mielului”. Biserica Ortodoxă a păstrat neschimbată credinţa, dogmele şi morala şi sun­tem datori să ştim asta. Noi aprindem lumina Cre­dinţei şi cei ce sunt în întuneric să se apropie. Vor explicaţii? Vor „cuvânt despre credinţa noastră”? Suntem gată să le dăm. Insă nu să încurcăm lucru­rile. Nu să cădem şi noi în erezii. Nu să ne facem pricină ca ereticii să spună că ne îndoim de prea-luminoasa şi strălucitoarea noastră Ortodoxie. Cele pe care întru Duhul Sfânt le-am primit în Biserică, pe acelea le păzim ca pe ochii din cap. Nu cunoaştem alte lucruri, alte inovaţii ome­neşti. Cunoaştem anatemele pe care Sfânta noas­tră Biserică le-a rânduit la Sinoadele Ecumenice pentru cei care ies din adevărul dogmatic şi nu îndrăznim să ne gândim la nicio modificare şi la niciun compromis.

Ortodoxia a fost discutată de-a lungul seco­lelor, dar nimic nu se jertfeşte de dragul oportuni­tăţilor. Putem fi ameninţaţi cu dispariţia, dar asta e treaba lui Dumnezeu, nu a noastră. Nouă ni se impune să păzim credinţa noastră şi să ne pocăim când păcătuim. Şi să ne îngrijim omeneşte pentru noi şi pentru ceilalţi, până în punctul în care Cre­dinţa Ortodoxă nu este atinsă. Dar când ecumenismul ne face asemenea ereticilor, atunci există tulburare şi pentru noi, şi pentru ei. Noi uităm că suntem ortodocşi iar aceştia se amăgesc singuri, că nu sunt eretici… Şi nu doar asta, dar ne şi… in­vită să intrăm în turma lor! Dacă cer dialog cu noi, este pentru că au descoperit fisuri în zidul nostru. Nu vor discuţie despre Ortodoxie. Ei le cunosc pe toate. Nici nu caută să ascultăm părerile lor. Ei ştiu că noi le cunoaştem.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nu mai e un secret pentru nimeni că sectele au fost create și sunt întreținute pentru a atrage cât mai mulți ,,ortodocși’’ și a le zădărnici mântuirea. În spatele acestor secte stau, desigur, jidanii, cei care-L urăsc de moarte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După 1989, au apărut ca prin minune, locașuri de adunare ale sectarilor, în mai toate localitățile din România. Bănuiți de unde-au venit banii?

Cineva a avut ideea genială (în sensul rău al cuvântului!) de a folosi imensul potențial țigănesc pentru batjocorirea Mântuitorului și a tot ce avem noi sfânt în bisericile noastre. Așa au apărut sectele țigănești, deoarece în cele românești nu erau doriți, înțelegeți de ce. E de-ajuns să ascultăm cântările lor pretins religioase, de la ritmurile satanice de rock până la tânguielile specifice etniei, cu repetarea obsesivă a Preasfântului nume ,,Isus’’. Urmăriți pe internet manifestările grobiene din casele lor de adunare și veți vedea grotescul, mojicia, prostia și ridicolul ridicate la cote paroxistice. Dacă nu s-ar referi la cele sfinte, ar fi niște penibili care stârnesc hilarul. Dar nu, ei sunt ,,pocăiți’’, o afirmă cu obstinație în toate ocaziile, ca un titlu de mândrie și cu un aer de superioritate asupra a tot ce există în jur. Pe lângă asta, mai dispun și de tehnică de amplificare pe care o folosesc frecvent acasă, deranjând vecinii cu ceea ce nu poate fi numit muzică, știind că poliția nu și-i pune cap, iar primarele va avea nevoie de voturile lor, anul viitor.

Eticheta pocăinței se strică de multe ori prin certuri, bătăi, beții, înjurături spurcate bilingve de Dumnezeu, despărțiri, reveniri. Nu mai vorbesc de ciordeli. Acestea însă durează o vreme, apoi se revine la ,,pocăință’’. Sunt un privelegiat, având o familie de țigani cu șase copii în spatele casei, și așa îmi petrec bătrânețele. Nu-i urăsc, dar le doresc din inimă să ajungă vecini cu Iohannis, la oricare din cele cinci case. Și nu numai cu el.

Un preot pe care-l cunosc, avea în parohie o comunitate de țigani. Omul, bine intenționat, în primii ani de pastorație a încercat să se apropie de ei, să le disciplineze, cât de cât viața, să oprească ciordeala și să-i atragă spre biserică. Cu tot entuziasmul său, rezultatul a fost zero.

Să închei totuși pe o notă optimistă. Țiganii au refuzat vaccinul, un număr insignifiant dintre ei l-au primit, totuși, așa încât etnia nu e amenințată de acest flagel.

Presbiter Iovița Vasile

Relația ta cu Dumnezeu – dacă ai simțit că ți-a răspuns Dumnezeu – este o relație specială, care nu poate fi explicată. Oricât aș încerca să definesc credința, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aș putea folosi decât cuvinte umane, raționale, care n-au nimic de-a face cu supra-raționalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste. Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relație mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu. Nu este cale de mijloc. Nu există să vorbești azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi și așa mai departe. Trebuie să ai o linie în relația ta cu Dumnezeu: linia Credinței, a nimicniciei tale în fața Lui, a înțelegerii că tu nu ești nimic în fața lui Dumnezeu, pentru că ești plin de păcate, dar nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ți-ai stricat sufletul, inima și mintea. Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit față de Dumnezeu, nu mai iubește pe nimeni, ești împietrit. Toate acestea sunt lucruri care schimbă relația ta cu Dumnezeu, o subțiază sau chiar o rup.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruință și rugăciune. Să avem dragoste pentru Dumnezeu și dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubește pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubește. Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu și să nu-l iubească pe aproapele său. Aceasta e relația noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră și un capăt în mâna Lui. Prin această relație a credinței, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului și Dumnezeu Se sălășluiește în noi. Este, așa cum am spus, greu de explicat. Doar cei care avem o Credință, care ne-am străduit pe drumul vieții acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credința noastră, am stabilit această relație. Eu nu spun că ea e permanentă. O rupem poate cu păcatele noastre, dar există totuși un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 22-23)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi