ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Mi-aduc aminte cum în fiecare zi, se pierdea câte unul și-acum care era necazul? Că îi lua la rost, garda. Când cădeai, te duceai trei metri în zăpadă, nu te mai știa nimeni. Te găsea țeapăn acolo. Nu mai vorbesc câți mureau în bordeiele acelea și îi țineau câte două, trei zile „prezenți”, fără să-i declare, ca să le mănânce porția de mâncare, turtoiul. Interesant este faptul că termenul acesta de „turtoi” a străbătut toată Rusia și a ajuns și în România. Tot „turtoi” îl numeam și noi la Aiud. Același orz, același pilaf de orz decorticat, chipurile, aceeași fasole se mânca și în lagărele comuniste din Rusia și în pușcăriile noastre. Același meniu era stabilit de Moscova, peste tot, în tot sistemul penitenciar comunist, rusesc, românesc sau din altă parte. Același sistem medical, cum era în Rusia în 1930, același sistem medical în România, din 1948-1950, până în 1964, aceeași metodă de oprimare și distrugere a omului. Spuneau ei că murea câte unul acolo în celulă și îl țineau câte 2-3 zile ca să-i poată mânca porția. După aceea, îl scoteau pe sală, înghețat tun. Dimineața, când venea numărătoarea îl găseau pe acesta pe sală și întrebau: „Ce-i cu ăsta aici?”. „Păi, a murit!”. „Când a murit?”. „Azi-noapte”. Îl luau, îl duceau în spate, unde era o stivă mare de 20 m. lungime și 3 m. înălțime și îl puneau acolo, peste celelalte (cadavre).

 Când se făcea primăvară, un buldozer venea și săpa o groapă mare și adâncă și îi împingea acolo, cu lama, pe toți. Stiva era lângă lagăr, în aer liber, iar trupurile neînsuflețite ale deținuților erau înghețate, toacă. Erau ca o stivă de lemne. Vâjâia noaptea vântul și zăpezile treceau printre trupurile lor, iar tu, care erai închis, te vedeai, mâine, clădit acolo cu ceilalți. De aceea, trăiai cu moartea în față. Aveai permanent această stare și gând la moarte.

Ei, bine, în 1949-1952, găsim același sistem la Aiud. Camera mortuară care avea 8m/10m, era plină. Nu mai încăpeau morții și erau cărați afară cu căruciorul cu doi cai, la cimitirul Aiudului, unde este acum mausoleul. Când intra (un cadavru) prin poarta cimitirului, scotea gardianul o suliță care avea în capăt un ac foarte ascuțit, pe care îl introducea în inimă la fiecare trup, ca să fie sigur că-i mort. Procedura asta făcea parte din instrucțiunile lor. Nu cumva să fie vreun fachir!

La percheziție, când veneau caraliii, îi interesau mai ales sârma și cuiele. Îi interesau extraordinar de mult, pentru că din ele se puteau face aparate de emisie, de transmisie și altele. Așa credeau ei. Noi îi întrebam, câteodată: „De ce căutați, domnule, cu atâta interes, sârme și cuie?”. „Păi cum măi, bandiților? Păi, voi cu o sârmă puteți face și un avion. Cine știe unde comunicați voi…”. „Dar de ce nu stați puțin de vorbă cu noi, domnule sergent major?”. „Măi, banditule, eu dacă stau de vorbă cu tine, tu mă lămurești”. Așa erau instruiți, în niciun caz să nu stea de vorbă cu deținuții. Asta era placa lor de la ședințe. Dacă întrebai ceva care, pe el oricum îl depășea, zicea: „Stai, că am să-ți dau răspunsul, mâine”. Convocau întâi ședință și acolo discutau întrebarea. Apoi se întorcea gardianul și începea: „Anglo-americanii vor un alt război mondial, dar clasa muncitoare îi va sabota la timp”. Așa mergeau, săracii, cu placa aceasta câte o lună de zile. Când am auzit noi și azi, și mâine aceeași poezie, am luat-o și noi prin celule și ne amuzam: „Fiți atenți, clasa muncitoare va sabota la timp!”. Apoi când vedeau ei cum o denaturăm, începeau cu altă lozincă. Aveau o gândire stereotipică.

Tot ce se întâmpla prin lagărele astea mari de la Mânăstârca, Oranki, prin toate închisorile mari de exterminare din Rusia, exact așa se întâmpla și în România. Același „tipic”, aceeași nenorocire în celula deținuților din Rusia din 1930, aceeași metodă cum ne încălzeam și cum dormeam noi, într-o celulă din Aiud, în 1950. Ne adunam grămadă, 3-4 inși și puneam scândurile de pe prici și ne acopeream cu ele. Ce căldură să țină scândura aceea? Unii spun că sistemul comunist de tortură din România a fost uneori chiar mai drastic decât în celelalte State comuniste. Părintele Dimitrie Bejan, de exemplu, făcând o comparație între Rusia și România spunea că gardienii români, din dorința de a părea cât mai fideli sistemului sovietic aplicau pedepsele cu mai multă sălbăticie decât la ruși.

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

În Rusia, nu a existat un asemenea curent politic, cum era la noi în România. De aceea, după cum povestește Părintele Bejan, în pușcărie se făceau Liturghii, se făceau rugăciuni și tot așa, se vede că era altă atitudine. Povestea părintele că după ce s-a terminat războiul, se făceau în lagăr aghesme și liturghii, la care participa chiar și administrația lagărului. Eu m-am mirat. Spunea că preoții noștri români, care erau prizonieri, botezau pe copiii rușilor. Rușii întrebau, într-adevăr, pe deținuți: „Ce sunt?”. Și deținuții trebuiau să spună, să se recomande că sunt preoți. Apoi, rușii îi întrebau pe preoți: „Pravoslavnic, pravoslavnic?”. „Da, pravoslavnic!”. „Eee, batiușca, idi siuda! Idi siuda și boteza!”[1]. Spunea, iarăși, părintele Dimitrie Bejan că a botezat peste 300 de creștini, copii, tineri, bătrâni, numai într-o săptămână. Imaginați-vă că asta se întâmpla după 30 de ani de doctrină bolșevică, drăcească în Rusia, ceea ce arată faptul că oamenii păstraseră noțiunea de preot și aveau prezență de spirit creștin-ortodox. „Se uitau la mine”, spunea Părintele Bejan, „mă cercetau, de parcă eram căzut din cer, deși eram îmbrăcat în uniforma aceea de lagăr, ponosit, plin de mizerie, de păduchi și de ploșnițe, epuizat de frig, de ger și de foame. Se uitau la mine ca la un Sfânt”. Adevărul este, că părintele se și purta ca un sfânt. Rușii nu mai avuseseră preoți de la Revoluția bolșevică din octombrie, până după ’40.

Dar să vedeți ce dialoguri frumoase avea cu ofițerii, atunci când era interogat! Așa se obișnuia în lagăre, să-i interogheze, din când în când, pe cei care erau mai intransigenți. Îl chema, deci, rusul și discuta cu el: „Voi sunteți oameni deștepți, dar nu vedeți cum mergeți? Nu vedeți că o luați pe miriște?”. „Noi mergem pe miriștea lui Hristos”, răspundea Părintele Bejan. „Dumneavoastră am impresia că mergeți pe miriștea asta, stalinistă”. Interesant e faptul că, îl ascultau, calmi. „Păi, unde este Dumnezeul vostru? De ce tot vorbiți de Dumnezeu?”. Afară ningea. Geamul de la încăperea unde era interogat, era deschis și zicea părintele: „Ia uitați-vă, dumneavoastră cum cad, frumos, fulgii aceștia! Ia, să-i supunem noi unei analize, să vedeți ce minunăție, să vedeți câtă precizie, câtă frumusețe și perfecțiune! Este un întreg univers într-un fulg”. „Unde-i Dumnezeul vostru?”, iar îl întrebau securiștii. „Dumnezeul nostru este aici. Îl simt de șapte ani pe umerii mei, cum mă conduce și mă îndrumă”. Stăteau securiștii și ascultau: „Voi nu știți că omul este și el un animal? Nu vedeți, cât de pierduți sunteți?”. „Animal? Maimuță, cum spuneți dumneavoastră? Păi, maimuța s-a ridicat în două picioare? Omul are gândire, omul a făcut poezie, literatură, artă, a făcut pictură și sculptură. De unde aveți dumneavoastră clădirile acestea mari și frumoase? Le-a făcut o maimuță?”. „Aaa, măi, banditule…”.

Același termen „bandit”, a circulat din fundul Rusiei până în Europa. Așa îi convingea părintele pe ăștia, până nu mai spuneau nimic. Îl lăsau și plecau. Apoi, veneau alții și alții ca să-l ia la întrebări, doar-doar vor găsi vreun gol la părintele, ca să-l poată convinge că Dumnezeu nu există, dar nu aveau cu cine. Îl țineau câte o noapte întreagă în anchetă, pentru epuizare, pentru demoralizare, pentru o totală descurajare. Acesta era sistemul lor. Te lua și te ținea în șocuri de genul acesta. Părintele rezista, așa cum numai un Sfânt putea să reziste.

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi    Sursa: revista Atitudini, nr. 74

1.Duhul suflă unde voieşte (Ioan 3, 8). Acest Adevăr biblic enunţat, sub insuflarea Duhului Sfânt de Apostolul Domnului, este răstălmăcit în felul lor de ecumenişti. Dacă Duhul suflă unde voieşte, de ce voi, ortodocşii exclusivişti şi fundamentalişti, pretindeţi că suflă numai asupra voastră?, par a spune ecumeniştii. Noi, ortodocşii exclusivişti şi fundamentalişti spunem că Duhul suflă şi asupra ereticilor, spre îndreptarea lor, dar ei, rămânând în închistarea lor, nu au niciun folos din lucrarea binefăcătoare Duhului Sfânt.

2.Lumina lui Hristos luminează tuturor. Este un text liturgic din Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, oficiată în Postul Sfintelor Paşti. Acest text a fost ales de ecumenişti pentru a atrage un dram de prestigiu asupra întâlnirilor lor nelegiuite. De ce spuneţi voi, ortodocşilor, că numai voi aveţi lumina lui Hristos? ,,Tuturor’’ înseamnă şi ereticii şi rătăciţii lumii acesteia. Într-adevăr, Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină . Lumina Hristică străluceşte peste toate făpturile de pe faţa pământului. Ce folos? Niciunul, de vreme ce ereticii ecumenişti şi cei de alte feluri stau împietriţi în rătăcirile lor. Aţi văzut vreun sectar asistând la Sfânta Liturghie, la care se rostesc acele cuvinte sfinte? Mă-ndoiesc. Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte Sfinţite este numită şi a Sfântului Grigorie Dialogul, papă al Bisericii Binecredincioase din Roma, între ani 590 – 604. Papistaşii eretici au înlăturat această Sfântă Liturghie, dispreţuind-o. Mai putem vorbi despre oarecari foloase, de care ar beneficia aceştia, de vreme ce nu recunosc Liturghia unui Papă al Romei?

3.,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor’’ (…). Noi am ieşit din lume (au ieşit, de fapt, din Biserica lui Hrisos!), noi nu suntem din lume, noi ne-am pocăit, spun sectarii vremurior noastre. Îşi fac un nume de glorie din cuvântul ,,pocăit’’, şi caută să semene confuzia, spre atragerea sufletelor nestatornice. Vai vouă, sectari rătăciţi, care nu cunoaşteţi adevărata pocăinţă, ci vă împănaţi cu acest cuvânt, având luciferică mândrie!

4.,,Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca toţi să fie una, precum suntem şi Noi’’ (Ioan 17, 11). Marele exeget al acestor cuvinte este Andrei Andreicuţ, care-şi începea spiciurile, invariabil, cu acest citat. În viziunea lor strâmbă, ca să nu zic neghioabă, Adevărul se poate uni cu minciuna, Biserica poate fi una cu sectele, Hristos are părtăşie cu veliar, lumina şi întunericul nu se exclud, Dreapta Credinţă e perfect compatibilă cu noianul de erezii ecumeniste. Să creadă ei asta! Noi ştim că între cele enumerate mai sus e o prăpastie de netrecut. ,,Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut’’ (Psalmul 1, 1). Bravii noştri bărbaţi, îmbrăcaţi în veşminte arhiereşti, s-au aşezat pe scaunul hulitorilor şi acolo au rămas. E vorba de hulitorii lui Hristos, ai Bisericii Sale, ai Maicii Domnului, ai Sfinţilor şi a tot ce a lăsat sfânt Dumnezeu, pe pământul acesta. Niciodată nu voi înţelege cum tu, zis ierarh ortodox, stai sub acelaşi acoperământ, la aceaşi masă cu cei care batjocoresc preoţia, pe care se presupune că tu o ai. Ei nu-ţi recunosc preoţia, tu îi ridici la rang de ,,biserică’’. Absurdul ridicat la cote paroxistice.

Presbiter Ioviţa Vasile

– Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?

– Cei ce mărturisesc apărându-şi Credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

– Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

– Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

– Şi când trebuie să taci?

– Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât Credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din Darul lui Dumnezeu (…)Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe Sfinţii Săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de Sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră Creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.

– Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?

– Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.

– Cine-i îndreptăţit să mărturisească?

– Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.

– Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?

– Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva, ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba Canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste, chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

– Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?

– Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.

– Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?

– Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi Dreapta Credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă.Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la mântuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.

– Şi cum îţi dai seama?

– Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.

– Dar dacă apără adevărul cu răutate?

– Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia Credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.

– Cum să te supui stăpânirii de azi?

– Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?

– Şi dacă te caterisesc?

– Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.

– Este o vrednicie a fi prigonit?

– Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele Martirilor, care au mărturisit Dreapta Credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.

– Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?

– Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar, slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.

(Interviu din revista “Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Înălțatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei, prin binecuvântare, că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii –Troparul Înălţării Domnului

Dragostea este aşezare sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă, netulburată. Chiar dacă este totdeauna în osteneală, nu vede şi nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindcă înseşi greutăţile care apar în calea dragostei n-o micşorează, ci o înalţă, după cum vântul nu stinge, ci întăreşte şi întinde tot mai mult flacăra.

Da, dragostea este rai, însă rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo, vezi că în ţarina inimii nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Fiindcă inima s-a înţelenit cu pomii cei răi ai patimilor, ce înăbuşă dragostea. Unde se află patimă acolo nu este loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo domnesc nepăsarea cea împietrită faţă de suferinţele celorlalţi? Dragostea nu pizmuieşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo trăieşte pizma? Dragostea nu se înalţă şi nu se mândreşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo stăpânesc trufia şi slava deşartă? Dragostea nu caută ale sale (I Cor. 13, 5): cum va sta ea în inimă, dacă acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor şi gândurilor omului este iubirea de sine?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp.173-174)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

– Nu se poate fără smerenie! Nu vă păcăliţi! Ţineţi-vă de Biserică, duceţi-vă la slujbe! Sigur, ascultaţi şi de duhovnic. Se mai spune în Pateric că se reuşeşte întrebând. Nu banalităţi. În lupta ta ţi-ai descoperit poate o nedumerire, ceva.
Nu există frate creştin, nu mai vorbesc de monah, să nu fie ispitit când îşi face rugăciunea. Pe toţi ispiteşte diavolul. Dar tu nu te lăsa, nici nu te descuraja! Lui Dumnezeu îi place lupta ta. El deja ştie ce vrei tu, şi vei primi. Ei, dar nu te lăsa! Dacă vezi ispita şi cedezi, o iei de la capăt.

– Dar mie îmi pare rău căci se întâmplă de multe ori să adorm!
– Nu vă agitaţi! Să fiţi calmi. Că tot apuci să zici ceva. Asta este lupta dracilor pe toate fronturile. Orice creştin, nu mai vorbesc de monahi – şi te rog să mă crezi pe mine şi pe toţi – n-am întâlnit om, care să nu-mi spună că îi fuge mintea în timpul rugăciunii! Şi femei din lume, şi simple şi bogate – adică bogate la minte. Toţi au ispite. Vine satana, căruia nu-i convine deloc. Ăsta e semnul bun că noi facem lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar ia să te gândeşti la lucruri deşarte, să vezi că nu te opreşte!

Să lupţi încontinuu, părinte! Nu ne lasă Dumnezeu. Suntem şi noi ajutaţi şi are şi el libertatea să ne ispitească. Atât. Încolo nu are putere! Să nu faceţi greşeala să-l blestemaţi! Nu dialogaţi cu dracul. Cu el nu se stă de vorbă. Recurgi la rugăciune, că el fuge de rugăciune, de puterea numelui lui Hristos. Zi: „Doamne, Iisuse…” mereu!

Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 134-135

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Deci eu nu mai înțeleg nimic. Eu ca să pot realiza emisiuni/reportaje în cadrul bisericii, am nevoie de tot felul de aprobări (binecuvântări).

Adică pe cheltuiala mea vreau să promovez Ortodoxia și chiar dacă sunt absolvent al Facultății de Teologie, se cunoaște activitatea mea și tot trebuie să bat la uși pentru aprobări. Da, am primit și răspunsul „Nu ai binecuvântare”,chiar dacă marele meu interes este promovarea Ortodoxiei și propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar asta este altă poveste pe care nu o voi detalia. Cine se împotrivește propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu va da socoteală. Nu mă bag. Fiecare va da socoteală.

Și acum văd papițoii ăștia politici, știți voi, pro homo, contra catedrală, contra BOR, cum fac eu ei „traininguri” liberale unde? În mănăstiri. Imaginea USR-ului a fost afișată într-o mănăstire. Pe lângă asta, mai calcă și unul care a dat cu biciul. Dacă calcă cu căință și cu gânduri de întoarcere, Doamne ajută. Chiar mă bucur pentru întoarcerea unui suflet. Dar de ce am impresia că aici primează interesele?

Iulian Bulai spune că la Mănăstirea Neamț a avut loc un „Training liberal” . Evenimentul a fost organizat de Fundația liberală Friedrich Naumann (fost pastor protestant german adept al progresismui – nota red.). Știți ce a urmat nu? Documentare. Haideți să vedem ce priorități are această fundație:
„Prin activitățile noastre dorim să …

– consolidăm tineretul liberal și mișcările feministe în organizațiile politice și apolitice
– promovăm lupta împotriva corupției și transparența
– promovăm libertatea presei și să protejăm drepturile omului în special drepturile persoanelor LGBTIQ
– dezvoltăm o agendă digitală prin intermediul proiectelor de reformă administrativă
– consolidăm cooperarea națională și internațională prin extinderea rețelei noastre.”

V-a atras ceva atenția? Mai încercăm o data dar de data aceasta cu prioritățile speciale

„protejăm drepturile omului în special drepturile persoanelor LGBTIQ”

Acum pun și eu o întrebare: Cine a dat binecuvântare pentru ca acest eveniment să aibă loc la Mănăstirea Neamț, în măsura în care prioritățile fundației organizatoare nu sunt întocmai cu moralitatea Creștin Ortodoxă? Bine, am două întrebări:

Cine a dat binecuvântare pentru ca acest eveniment să aibă loc la Mănăstirea Neamț, în măsura în care Iulian Bulai este cel care a spus că Fecioara Maria este „o mamă surogat” sau că Iisus a „apărut în lume fără ca părinții lui să fi făcut dragoste”? De altfel Iulian Bulai a afirmat că el este „catolic practicant”.Serios, îmi scapă ceva?

Cornelius Florin

(Preluat de pe ActiveNews. Titlul îmi aparţine şi mi-l asum)

NOTA. Îi rog pe toţi credincioşii noştri care au cunoştinţele necesare şi posibilităţile tehnice, să transmită acest articol spre cei doi, Savu Teofan, angajatul pe post de mitroplit la Iaşi şi Benedict Sauciuc, care îndeplineşte funcţia de stareţ al Mănăstirii Neamţ. Nevrednici sunt!

Nevrednic sunt şi eu, presbiter Ioviţa Vasile

Domnule Grifoni, angajat al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, în postul de episcop, sunteți propovăduitor al adevărului? Nu aveți de ce să vă temeți de nepomenire și nepomenitori! 

În cadrul slujbelor (pseudo) arhierești pe care le mai faceți la biserica Sfânta Treime din Urziceni, să încercați să vorbiți credincioşilor despre Dreapta Credință, condamnând ecumenismul, CMB-ul și sinodul din Creta, NU să vorbiți despre „sfânta neascultare” a unui nevrednic preot de a nu vă mai pomeneşte la Slujbele Bisericești. E jenant pentru dumneavoastră să amintiţi obsesiv, timp de peste cinci ani, de îndrăzneala unui preot de a nu vă mai pomeni la Slujbe. De fapt, ați putea intra în pomenirea unui nepomenitor prin formula: „arhiereii ortodocși care drept învață cuvântul adevărului”! Sunteți propovăduitor al adevărului? Nu aveți de ce să vă temeți de nepomenire și nepomenitori! Angoasele dumneavoastră sunt generate de faptul că de mulţi ani, nu mai propovăduiţi cuvântul adevărului, substituindu-l cu ereziile ecumeniste.

Și dacă tot stropiți cu agheasmă sfântul locaș ca să fugă toată răutatea și toată întinarea produse de nepomenire, păstrați un strop și pentru sufletul sfinției voastre ca să vă ajute harul dumnezeiesc să puteți ierta și să dobândiți pocăință sinceră. Credeți-mă că nu vă fac cinste apelativele folosite cu ură viscerală la adresa celor statornicite de Sfânta Biserică (Canonul 15, I-II Constantinopol). Nu vă încredeți în judecata Consistoriului care judecă doar cauza episcopului. Vi se va da mereu dreptate, chiar dacă nu o aveți!

Eu v-am iertat și vă voi ierta mereu, indiferent de ceea ce veți face sau veți zice legat de nevrednicia mea și, deși sunt „preot nepomenitor”, vă pomenesc în rugăciunile mele particulare ca să vă îndreptați și să păstoriţi ca un adevărat arhiereu Biserica lui Hristos.

Preot Claudiu Buză

(P.S. Cuvânt scris ca răspuns la defăimarea pe care domnul Vincenţiu mi-a adus-o la slujba ,,arhierească’’ ce a avut loc în Duminica orbului, la biserica unde am slujit vreme de 10 ani).

,,Căci, deşi sunt numiţi unii ,,dumnezei’’, fie în cer, fie pe pământ, – precum sun dumnezei mulţi şi domni mulţi – pentru noi este Un singur Dumnezeu…’’ (I Corinteni 8, 5-6)

,,Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni’’ (Psalmul 95, 5)

Cei care se pretind dumnezei ai lumii acesteia, nişte fiinţe dezgustătoare, s-au adunat la Davos ca să hotărască asupre viitorului lumii. Bieţi neputincioşi! Voi nu ştiţi ce se va întâmpla cu voi în următoarele cinci minute, şi vreţi să hotărâţi pentru şapte miliarde de făpturi ale lui Dumnezeu. Nu sunteţi decât nişte indivizi vrednici de plâns, care, în nebunia voastră, vă închipuiţi că sunteţi nu semizei, nici zei, ci de-a dreptul ,,dumnezei’’. N-aveţi funcţii politice, dar îi aveţi în stăpânire pe toţi politicienii de vârf din lume; n-aveţi pregătire intelectuală de specialitate, dar vă permiteţi să hotărâţi în cele ştiinţifice, privitoare la omenire; n-aveţi frică de Dumnezeu, fiind că vă socotiţi pe voi a fi dumnezei, dar aveţi bani murdari de ordinal trilioanelor. Sunteţi nişte satanişti care v-aţi părăsit rosturile fireşti de creaturi ale lui Dumnezeu, şi v-aţi pus în slujba satanei. Cu satana veţi avea parte.

Haideţi să nu mai lungim vorba. Vreţi să vă demonstrăm că Dumnezeul Adevărului e Creator a toate şi Atotputernic şi Stăpân? Vă vom demonstra. Vreţi să vedeţi că Sfânta Biserică Ortodoxă e de nebiruit? Vă vom arăta. Vă va arăta Preabunul Dumnezeu, nu peste multă vreme. Vreţi să vă spunem, cu certitudine, ce vă aşteaptă? Vă spunem: un spaţiu subteran de 1x 2 metri pătraţi şi apoi o Judecată dreaptă.

Sărmani ,,dumnezei’’ neputincioşi! Vă iluzionaţi că sunteţi cei care hotărăsc viitorul lumii. Dragi credincioşi, nu vă temeţi de aceşti degeneraţi ai omenirii. Sunt neputincioşi, cum neputincios este tatăl lor, tatăl minciunii, diavolul.

Presbiter Ioviţa Vasile

Înainte de Creta erau două tabere în Biserică: ortodocșii și ecumeniștii. Aveau comuniune, deși nefiresc, pentru faptul că nu propovăduiau erezia la nivel sinodal, în numele Bisericii (e vorba de ecumeniști). După Creta, tabăra ortodocșilor a fost anulată, prin faptul că ecumeniștii au oficializat erezia în numele Bisericii.

Biserica a vorbit în numele tuturor, sinodal, oficial. Acuma dacă taci, dacă nu te dezici, e valabil și pentru tine. Căci e hotărâre sinodală, învățătură oficială. La Creta ne-au făcut una cu ei, prin metoda aceasta că au impus sinodal, oficial, aceste erezii. Bineînțeles prin viclenie și samavolnicie. Dar e oficial, e valabil pentru toți. Acum dacă nu te dezici, dacă nu te desparți de ei, rămâi în aceeași tabără cu ei. Nu trebuie să-ți dai tu consimțământul, că ori și cum ei au hotărât pentru tine și peste tine. Ești de al lor. Ești membrul Bisericii, acolo s-a hotărât,… gata. Ești una cu ei.

Ca să nu fii cu ei și ca ei, trebuie să te dezici de ei, să te desparți de ei. Singura metodă care te delimitează de ei, la ora asta, este întreruperea comuniunii.Comuniune-unire-unitate a acelora care au aceeași credință. Prin întreruperea comuniunii cu ecumeniștii, nu te desparți de Biserică, căci nu ei sunt Biserica, ci ei o stăpânesc acuma în chip samavolnic. Dacă spui că nu crezi ca ei, dar rămâi în tabăra lor, adică cu ei, nu faci nimic, pentru că ei au hotărât în numele Bisericii, ca instituție și e valabil orișicum și pentru tine, căci ești unit cu ei, ești în tabăra lor.

Doar întreruperea comuniunii cu ei te poate delimita de ei, te pune în altă tabără, în tabăra ortodocșilor, cum era înainte de Creta. Și nu te scoate din Biserică, ci te desparte de ecumeniști care sunt și ei în Biserică dar nu sunt Biserica, ci vrășmașii ei. Deci, pentru că nu ei sunt Biserica (nu ecumeniștii), ci doar o stăpânesc la ora asta, prin întreruperea comuniunii nu te desparți de Biserică, ci de ecumeniștii din ea.

Ei sunt în schismă cu Biserica, prin erezia lor, deși o conduc/o stăpânesc. Noi, nu trebuie să ne despărțim de Biserică, prin comuniunea cu ecumeniștii.Ei au arborat la Creta pe turnul Bisericii steagul ecumenismului, dar Biserica nu-i a lor. Nu ei sunt Biserica. Dacă rupem comuniunea cu ei, nu ne despărțim de Biserică, ci rămânem în ea, rămânem cu Hristos Domnul și cu Sfinții și nu ne unim cu ecumeniștii (exact ceea ce au urmărit ei la Creta), să ne facă una cu ei. Să ne pună nouă în cârcă, prin intermediul Sinodului sau a Bisericii, Sinodul fiind o unealtă, un instrument prin care Biserica lucrează, învățăturile lor eretice, să ni le impună, prin instituția sau organul Bisericii, fără consimțământul nostru, pe care nu-l pot obține de la noi de bună voie. Ci cu sila adică. Obligatoriu. Dar să nu acceptăm. Iar dacă acceptăm comuniunea cu ecumeniștii, ne despărțim de Biserică, de Hristos Domnul și de Sfinți.

Cedăm Biserica în mâinile vrășmașilor. E o cursă pe care ne-au întins-o la Creta.S-au cocoțat în vârful Bisericii, au vorbit în numele ei și al nostru (că-i Biserica noastră) și acum ne amenință că dacă nu-i urmăm intrăm în schismă. Dar nu Biserica a vorbit la Creta, ci ecumeniștii din ea. Nu Dumnezeu a vorbit acolo, ci ecumeniștii.

Dacă rupem legătura cu cei din Creta, nu rupem comuniunea cu Biserica, ci cu ecumeniștii care au vorbit în Creta. Comuniunea, care se manifestă prin rugăciune în comun, prin împărtășirea împreună, este condiționată în mod absolut de mărturisirea comună a Dreptei Credințe. Asta e o condiție pe care o impune Biserica, o cere Biserica. Dacă ecumeniștii au altă credință, cum poți păstra comuniunea cu ei? Și atunci ce au făcut ecumeniștii în Creta? Sau ce fac după Creta? Nu-ți mai cer să mărturisești ca ei, ci doar să păstrezi comuniunea cu ei. Cum, dacă tu crezi altceva? Prin rugăciune, prin împărtășire împreună. De ce? Pentru că prin asta te țin în comuniune cu ei, te fac părtaș la erezia lor, care în esență este hulă împotriva Adevărului.

Deci, dacă nu te pot face să te lepezi pe față de Credința ta, au găsit o modalitate mai ascunsă de a te face părtaș la erezie, prin comuniune. Căci tu prin comuniune cu ei faci faptele pe care nu le poți face decât cu aceia de aceeași credință cu tine. Și deci prin faptele tale mărturisești un lucru contrar cu crezul tău. Adică una crezi și alta faci. Asta au făcut în Creta.

 Preot Claudiu Buză

Lasă-te prigonit și nu prigoni. Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te nedreptățit și nu nedreptăți. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu zelos în rău. Îndreptățirea de sine nu ține de viețuirea creștinilor și nu e pomenită în Învățătura lui Hristos. Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toți oamenii. […] Fii părtaș la pătimirea tuturor […]. Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi și certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina.

Cunoaște, frate, că pentru aceasta trebuie să rămânem în chilia noastră, ca să nu cunoaștem faptele cele rele ale oamenilor, și atunci vom vedea pe toți ca sfinți și buni în curăția cugetării noastre. Iar de mustrăm și certăm, judecăm și cercetăm, căutăm să răzbunăm și să defăimăm, prin ce se deosebește traiul nostru sihăstresc de viața din orașe?

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Cartea Ortodoxă)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Vorbesc de colegul de clasă şi prietenul meu din cei patru ani de liceu. În ultmii ani, am trăit amândoi în aceeaşi localitate. Ne vizitam şi comunicam prin telefon. Prietenul meu era ungur, statistic aparţinea comunităţii reformate, (urmaşă a lui Calvin). În realitate, omul nostru era ateu declarat, cu viziuni catastrofice. Susţinea că totul trebuie distrus şi să se înceapă de la zero. Asta mi-a mărturisit într-un moment de sinceritate. I-am propus să vină în Biserica noastră, urmând a oficia toate cele de cuviinţă. M-a refuzat cu un gest scurt, din care am înţeles că nu voia să-şi trădeze etnia.

Anul trecut mi-a dat un telefon şi m-a felicitat de ziua mea de naştere. Mi-a mărturisit atunci că primise zisul vaccin şi mi-a relatat, cu mândria specifică etniei, că arn-ul mesager a fost descoperit de o unguroaică, care în anii 70 ai secolului trecut a emigrat în Statele Unite. Şi-a manifestat încrederea în zisul vaccin, încât m-a lăsat fără cuvinte.

A trecut ceva vreme, şi prietenul meu a intrat în declin. Între timp primise şi celelalte doze de substantă ucigaşă. Ce pot să spun e că în anul acesta, 2022, s-a simţit rău, a fost internat în Spitalul Judeţean cu infarct miocardic, unde a stat internat vreo două săptămâni. După externare, avea un trai dificil, obosea la cel mai mic efort, încât s-a internat la Institutul Inimii din Cluj. S-a stabilit că pe data de 23 mai 2022 trebuia operat, având o problemă gravă cu una din valvele inimii. N-a mai apucat s-o facă. A fost găsit mort la locuinţa socrilor din localitatea noastră.

Am fost la înmormântare. Preotul locului, urmaşul meu, invitat la înmormântare, a hotărât să fie prohodit în biserica ortodoxă. Slujba Înmormântării, în format redus, a fost oficiată de preotul paroh, cu Apostol, Evanghelie şi două din rugăciuile de dezlegare, o predică circumstanţială de tip ecumenist. A urmat pastorul reformat, care a oficiat în limba maghiară, a rostit un cuvânt de învătătură în ungureşte, apoi a avut un cuvânt în româneşte, pentru că asistau români şi unguri, în proporţii aproximativ egale.

Locul de pe care au slujit cei doi era pe solee, în faţa sfintelor uşi, unde are voie să calce doar preotul ortodox, cu condiţia să aibă patrafirul la gât. Alături de pastorul reformat stătea soţia acestuia, cea care a intonat câteva acorduri de cântări ungureşti, specifice momentului. Cu alte cuvinte, cei doi au slujit împreună, în spirit ecumenist, întocmai cum au stabilit pseudo- episcopii români prezenţi în Creta, în 2016. Suntem Biserică Ortodoxă, reformaţii sunt şi ei ,,biserică’’, şi atunci de ce să nu slujească cei doi împreună?

Am relatat acest episod, spre a vedea în ce punct ne găsim. Cinstiţii noştri episcopi ne ameţesc cu sloganul potrivit căruia, nimic nu s-a schimbat, după catastrofa numită Creta. S-au schimbat toate, pentru cei ce s-au aliniat sinodului tâlhăresc. În chip viclean, hoţeşte, cu perfidie, pseudo-ierarhii români ,,implementează’’ nebuniile ecumeniste hotărâte în Creta treptat, pe nesimţite, cu largul concurs al preoţilor care pun confortul lor mai presus de Sfânta Credinţă Ortodoxă, pe care o vor dizolvată în mocirla ecumenistă.

Pentru aceste fapte, acum patruzeci de ani, preotul de care vorbim ar fi fost caterisit fără multe tergiversări. Acum, el ,,riscă’’ să fie recompensat de episcopul locului cu o distinţie bisericească. Răsplata cuvenită pentru trădarea lui Hristos şi a Bisericii Sale. Doamne, miluieşte-ne.

Presbiter Ioviţa Vasile

Unii spun că trăim vremurile de pe urmă. Alții spun că vor trece toate. Unii zic că întunericul va învinge. Alții spun că ultimul cuvânt este al Domnului.

Nimeni nu stie cu adevărat spre ce ne îndreptăm.

Întunecații au avut un Plan. Asta este cert. L-am trăit cu toții, obligați fiind. De ei. De Întunecații lumii. Unii dintre noi nu ne-am lasat pradă fricii. Atributul demonilor. Alții sunt înfricoșați și azi. Atât de adânc au ajuns în sufletele și mințile oamenilor.

Planul a fost unul singur: depopularea, adică asasinarea a cât mai mulți oameni, cu bună știință, după care, aruncarea într-un haos fără precedent al planetei. Prin instrumentele bine cunoscute: propaganda minciunii, experimente naziste pe cetățenii statelor, scumpirile mult peste orice logică, agende de distrugere în masă, media, pericolul nuclear, foamete, război etc..

Toate instrumentele sunt la vedere. Distrugerea se face pe bani. Mulți bani! Pe tradare! A autorităților statelor. Pe vânzarea lor și a statelor unde au fost infipți să distrugă! Toți cred că Planul iese. Ei sunt progeniturile răului!

Istoria umanității se scrie în buclă. Omenirea trăiește între Cădere și Fratricid! De la Căderea îngerilor în întunericul fără fund, de la neasumarea lui Adam, la crima lui Cain. Toate nenorocirile aceastea se repetă în buclă și omul nu a înțeles nimic. A rămas tot acolo. Nu a înțeles că în marea Lui milă și îndurare, L-a dat pe Fiul Său care ne-a învățat iubirea. Cel care ne-a adus Legea Harului si cele două arme de neînvins: Crucea și Maica Domnului! Uităm de ele sau nu încercăm nici măcar să le folosim! Pașnic! Nu am fost în măsură sa învățăm nimic care să ne fie de folos. Dar în neputiința noastră ca oameni mărginiți în trup, timp si spațiu, simțim! Ca dincolo de noi exista El! Și întotdeauna El are ultimul Cuvânt! Cu toată puterea Lui! Planul Lui este imbatabil si e făcut de la Facerea Lumii, când a „văzut că este bine”! Dar El a știut că omul e slab, mândru, egoist, trufaș, avar, neasumat. Pentru că El pe toate Le știe! Și atunci l-a facut pe Arhanghelul Mihail, Marele Războinic!

Era nevoie de Războinic în Pacea Raiului?! Cred că nu! Doar că El văzuse Planul! Stia că din întunericul Căderii se vor ridica adepții răului!

Și că omenirea își va duce existența între două Căderi! Cea de atunci și cea de azi! Tocmai de aceea a legat cele două prăpastii sufletești prin Drumul Golgotei și Cruce! Ca să ne arate Calea! Cea a iubirii necondiționate! Și de aceea a rânduit să ne ducem poverile unii altora! La fel ca pe Via Dolorosa! Hristos pe Cruce a rostit:” Săvărșitu-s-a”! Poate nu doar despre El! Și despre rău! Și a mai spus:”Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” Atunci El A iertat! Pentru că L-a rugat Iubirea, Calea, Adevărul și Viața!

Azi, să vă ierte Dumnezeu dacă mai vrea! Sunteți singuri! Si v-ați dat răului pe 30 de arginți! Cred că undeva în lumea asta mare, există o bucată de pământ „uscat, fără de apă”, care să vă înghită pe toți! Să se mai facă încă o dată Țarina Sângelui! Pentru toți slujitorii răului!

Pentru că nu ne vei învinge, tu răule, niciodată! Pentru că Iubirea a dărâmat ușile iadului pentru totdeauna!
Hristos a Înviat! Pentru Veșnicie! El Este!

Când preotul scoate părticele şi pomeneşte nu­mele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca ru­găciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.

Când proscomidiesc, spunea Stareţul, văd su­fletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot. Când preotul scoate părticele şi pomeneşte nu­mele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Hristos, ca ru­găciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.

Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:
– Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.
– Cum, maică, nu v-am pomenit? În fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.
– Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns.
Gândiţi-vă ce mare câştig şi folos primeşte sufle­tul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidie!

(Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire, doxologia.ro)

Învăţătură selectată şi editată de Dr. Gabriela Naghi

O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.

Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atraşi cel mai mult”.

Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe […]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea […]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulburat de cugetele tristeţii”.

Omul supus trupului pofteşte nu doar bunuri materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atunci când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţii e dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici. În cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare […] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi