Mi-aduc aminte cum în fiecare zi, se pierdea câte unul și-acum care era necazul? Că îi lua la rost, garda. Când cădeai, te duceai trei metri în zăpadă, nu te mai știa nimeni. Te găsea țeapăn acolo. Nu mai vorbesc câți mureau în bordeiele acelea și îi țineau câte două, trei zile „prezenți”, fără să-i declare, ca să le mănânce porția de mâncare, turtoiul. Interesant este faptul că termenul acesta de „turtoi” a străbătut toată Rusia și a ajuns și în România. Tot „turtoi” îl numeam și noi la Aiud. Același orz, același pilaf de orz decorticat, chipurile, aceeași fasole se mânca și în lagărele comuniste din Rusia și în pușcăriile noastre. Același meniu era stabilit de Moscova, peste tot, în tot sistemul penitenciar comunist, rusesc, românesc sau din altă parte. Același sistem medical, cum era în Rusia în 1930, același sistem medical în România, din 1948-1950, până în 1964, aceeași metodă de oprimare și distrugere a omului. Spuneau ei că murea câte unul acolo în celulă și îl țineau câte 2-3 zile ca să-i poată mânca porția. După aceea, îl scoteau pe sală, înghețat tun. Dimineața, când venea numărătoarea îl găseau pe acesta pe sală și întrebau: „Ce-i cu ăsta aici?”. „Păi, a murit!”. „Când a murit?”. „Azi-noapte”. Îl luau, îl duceau în spate, unde era o stivă mare de 20 m. lungime și 3 m. înălțime și îl puneau acolo, peste celelalte (cadavre).
Când se făcea primăvară, un buldozer venea și săpa o groapă mare și adâncă și îi împingea acolo, cu lama, pe toți. Stiva era lângă lagăr, în aer liber, iar trupurile neînsuflețite ale deținuților erau înghețate, toacă. Erau ca o stivă de lemne. Vâjâia noaptea vântul și zăpezile treceau printre trupurile lor, iar tu, care erai închis, te vedeai, mâine, clădit acolo cu ceilalți. De aceea, trăiai cu moartea în față. Aveai permanent această stare și gând la moarte.
Ei, bine, în 1949-1952, găsim același sistem la Aiud. Camera mortuară care avea 8m/10m, era plină. Nu mai încăpeau morții și erau cărați afară cu căruciorul cu doi cai, la cimitirul Aiudului, unde este acum mausoleul. Când intra (un cadavru) prin poarta cimitirului, scotea gardianul o suliță care avea în capăt un ac foarte ascuțit, pe care îl introducea în inimă la fiecare trup, ca să fie sigur că-i mort. Procedura asta făcea parte din instrucțiunile lor. Nu cumva să fie vreun fachir!
La percheziție, când veneau caraliii, îi interesau mai ales sârma și cuiele. Îi interesau extraordinar de mult, pentru că din ele se puteau face aparate de emisie, de transmisie și altele. Așa credeau ei. Noi îi întrebam, câteodată: „De ce căutați, domnule, cu atâta interes, sârme și cuie?”. „Păi cum măi, bandiților? Păi, voi cu o sârmă puteți face și un avion. Cine știe unde comunicați voi…”. „Dar de ce nu stați puțin de vorbă cu noi, domnule sergent major?”. „Măi, banditule, eu dacă stau de vorbă cu tine, tu mă lămurești”. Așa erau instruiți, în niciun caz să nu stea de vorbă cu deținuții. Asta era placa lor de la ședințe. Dacă întrebai ceva care, pe el oricum îl depășea, zicea: „Stai, că am să-ți dau răspunsul, mâine”. Convocau întâi ședință și acolo discutau întrebarea. Apoi se întorcea gardianul și începea: „Anglo-americanii vor un alt război mondial, dar clasa muncitoare îi va sabota la timp”. Așa mergeau, săracii, cu placa aceasta câte o lună de zile. Când am auzit noi și azi, și mâine aceeași poezie, am luat-o și noi prin celule și ne amuzam: „Fiți atenți, clasa muncitoare va sabota la timp!”. Apoi când vedeau ei cum o denaturăm, începeau cu altă lozincă. Aveau o gândire stereotipică.
Tot ce se întâmpla prin lagărele astea mari de la Mânăstârca, Oranki, prin toate închisorile mari de exterminare din Rusia, exact așa se întâmpla și în România. Același „tipic”, aceeași nenorocire în celula deținuților din Rusia din 1930, aceeași metodă cum ne încălzeam și cum dormeam noi, într-o celulă din Aiud, în 1950. Ne adunam grămadă, 3-4 inși și puneam scândurile de pe prici și ne acopeream cu ele. Ce căldură să țină scândura aceea? Unii spun că sistemul comunist de tortură din România a fost uneori chiar mai drastic decât în celelalte State comuniste. Părintele Dimitrie Bejan, de exemplu, făcând o comparație între Rusia și România spunea că gardienii români, din dorința de a părea cât mai fideli sistemului sovietic aplicau pedepsele cu mai multă sălbăticie decât la ruși.
Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

