,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul care sunt împreună preot şi martor al Patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi Turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă Turmei. Iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi’’(I Petru 1, 4).
Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor îşi pierd consideraţia de rigoare faţă de cei aflaţi pe treptele mai prejos de ei, adică preoţii. În viaţa bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relaţiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoţi” – stăpâni, poruncitori), şi chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi şi preoţi (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” şi cu realitatea situaţiei (raritatea educaţiei, de pildă), acum însă a păstra aceeaşi distanţă între preoţi şi episcopi a devenit total dăunător vieţii Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluţiei (este vorba de revoluţia bolşevică rusească din Octombrie, 1917. N.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum şi alte mişcări „prezbiteriale”, în alte vremi şi în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înşişi episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de faţă urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendinţa episcopatului de a se„delimita” între ei şi tot restul Trupului Bisericii. Faţă de lupta împotriva ideii „împărăteştii preoţii” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creştinilor, lupta împotriva ideii sobomicităţii ce include, pe lângă episcopi, şi pe preoţi, şi pe monahi, şi pe mireni, faţă de năzuinţa de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilităţii şi al dreptului exclusiv de a povăţui, şi altele asemenea, eu observ o reacţie violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.
După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conştiinţa bisericească a zilelor noastre. Şi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice şi să rămână, personal, fraţi, prieteni, împreună-truditori şi împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influenţă pot avea formele sociale ale vieţii fiecărui moment istoric asupra vieţii bisericeşti. Este uimitor cât de rar întâlnim conştientizarea creştinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care uneşte cu Absolutul – n.n.) şi, deci, că trebuie a se ajunge la conştiinţa neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecinţa deplinei degenerări.
Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viaţa ei în ultimele două veacuri, nu este cu putinţă a rămâne indiferent faţă de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovniceşti (lăuntrice, tainice) şi teologice ale Bisericii au fost aproape nişte excepţii. Şi în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau Sfinţitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiţi să biruiască influenţa duhovnicească şi teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înţelegerii denaturate a „ierarhiei bisericeşti”, esoterică în esenţa ei, este, bineînţeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendinţele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.
(Extras din: Arhim. Sofronie – “Corespondenţă cu protoiereul Gheorghe Florovski”, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica; pg. 98-101)
În 449, a fost convocat la Efes un sinod care se voia a fi ecumenic, înainte de receptarea sa de către pliroma Bisericii. Ce urmărea acest sinod tâlhăresc? Să impună în Biserica lui Hristos erezia monofizită care, împotriva Adevărului Revelat, afirma că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire (mono=una, fisis= fire). Propovăduitorul acestei erezii era Eutihie, stareţul unei mănăstiri de lângă Constantinopol. Acesta găsise adepţi şi printre ierarhii Bisericii. Printre ei, Dioscor, patriarh al Alexandriei, individ ambiţios, care ţinea cu tărie la părerile proprii. Lui i se încredinţează preşedenţia sinodului de care vorbim. E lesne de înţeles că avea tot interesul să aducă în Biserică acest cancer al ereziei monofizite.
Sinodul a fost convocat pentru luna august a anului 449. Măsuri de precauţie luate de monofiziţi: episcopii suspectaţi că ar susţine învăţătura sănătoasă şi revelată, au fost împiedicaţi să participe. Exact ca la sinodul tâlhăresc din 2016. Conducerea sinodului din 449 a fost încredinţată unui patriarh eretic, Dioscor al Alexandriei. În 2016, ereticul şi apoi schismaticul Bartolomeu din Constantinopol a convocat şi prezidat sinodul tâlhăresc. La sinodul din 449, au fostr trimise ca forţe de menţinere a ordinei puterile imperiale, la care s-au adăugat călugării parabolani ai arhimandritului sirian Barsuma, înarmaţi cu ciomege, având scop de intimidarea. Lucrările sinodului tâlhăresc din 449 s-au desfăşurat sub presiune şi violenţă. Parabolanii au intervenit şi i-au bătut crunt pe cei care susţineau Învăţătura Ortodoxă. Bunul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Flavian, a fost victima agresiunilor monofiziţilor şi după trei zile a murit. Cei care susţineau Dreapta Credinţă, au fost împiedicaţi să ia cuvântul. Li s-a luat şi dreptul de vot. Modelul s-a repetat în Creta. Nimănui nu i s-a îngăduit să ia cuvântul, decât celor zece zişi întâistătători ai Bisericilor, care au avut şi dreptul exclusiv de a vota. Resturile – n-au contat.
Papa Leon I al Romei a trimis trei reprezentanţi, care abia au reuşit să scape de violenţele din sinodul tâlhăresc din 449, fugind. Din această pricină, sinodul din 449 a intrat în istoria Bisericii noastre ca sinodul I tâlhăresc.
Pentru că la la 1567 de ani a avut loc sinodul II tâlhăresc din Creta, am relevat câteva din similitudinile existente între cele două, să la zicem, sinoade. Precizez că la un Sinod Ortodox nu e nevoie de forţe de ordine. Între Ierarhi cu frică de Dumnezeu, care au deliberat sub puterea binefăcătoare a Duhului Sfânt, n-aveau ce căuta forţele de ordine. La sinodul II tâlhăresc din Creta, forţele imperiale şi călugării parabolani au fost înlocuiţi cu agenţii serviciilor secrete americane, purtători nu de ciomege, ci de pistoale ascunse cu grijă şi cu de tehnică de ultimă generaţie, menite să împiedice manifestarea oricărei opinii divergente. La intrarea în sala dezbaterilor, episcopii au fost percheziţionaţi ca pungaşii de rând. Umilinţă la care niciunul n-a îndrăznit să protesteze.. Cum să protestezi ca slugă vândută, umilă, supusă? Ecumenismul trebuia introdus oficial în Biserica noastră. Şi a fost introdus. Prin mijloace perfide şi sub presiunea serviciilor americane amintite.
Întrebări la care îi somez pe toţi ecumeniştii români să răspundă:
1.Ce au căutat serviciile secrete americane la un sinod pretins ,,mare şi sfânt?’’
2.Ce au căutat şi ce rol au avut masonii prezenţi la sinod, în vreme ce episcopii binecredeincioşi au fost împiedicaţi să participe?
3.Ce rol au avut papistaşii prezenţi la sinod. Au supervizat dezbaterile şi documentele adoptate?
Până nu vor răspunde la aceste întrebări, ecumeniştii români să facă bine să tacă şi să nu mai pună pe piaţă minciuni şi dezinformări, precum că nepomenitorii sunt în afara Bisericii, sunt schismatici şi nu mai au niciun cuvânt de spus în problemele Bisericii Ortodoxe Române. Avem de spus multe, şi le vom spune până la ultima noastră suflare. Nu vom înceta să cerem ierarhilor eretici români să se pocăiască, să se dezică de sinodul II tâlhăresc, ori să plece din scaunele pe care, cu nevrednicie şi abuziv, le ocupă. Nu mai povestiţi oamenilor că voi, eretici dovediţi cu actele sinodului tâlhăresc, sunteţi dreptcredincioşi, iar cei care vă condamnă ca eretici sunt în afara Bisericii. Să vă iasă din cap că vom părăsi Biserica noastră Ortodoxă şi veţi promova ereziile voastre fără împiedicare. Voi, ereticilor ecumenişti, să părăsiţi Biserica şi să nu o mai tulburaţi cu inepţiile şi ereziile voastre. Sunteţi condamnaţi de istorie, sunteţi condamnaţi de Biserică, sunteţi potrivnici ai lui Hristos. Aduceţi-vă ca sprijin toate cohortele demonice ale iadului, biciuiţi propaganda voastră mincinoasă cât vreţi şi nu veţi reuşi să substituiţi Adevărul cu minciunile şi ereziile voastre.
Trebuie să cunoaștem că sufletul are trei părți: partea rațională, partea mânioasă și partea poftitoare, pentru a le putea da lucrarea cuvenită. De asemenea, trebuie să avem grijă și de cele necesare trupului nostru. Felul în care trebuie să chivernisim, cu dreaptă socoteală, cele trei părți ale sufletului și trupul nostru ni-l arată dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părți din tine, adică sufletului și trupului, cele de care sunt vrednice. Părții raționale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovnicești și rugăciuni; iuțimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părții poftitoare dă-i cumpătare și înfrânare, iar trupului, hrană și îmbrăcăminte, atât cât îi sunt de trebuință.”
De mare grijă avem nevoie pentru a întrebuința în orice loc și timp dreapta socoteală în vorbire, deoarece „moartea și viața sunt în mâna limbii, iar cei ce își stăpânesc limba vor mânca roadele ei” (Proverbe 18, 21). Să ținem seama de dreapta socoteală atunci când avem de vorbit mai mult, deoarece „din multă vorbă nu vom putea scăpa de păcat” (Proverbe 10, 19). Dumnezeiasca Scriptură, arătând marele folos pe care-l dobândește omul din paza cuvintelor sale, zice: „Cel ce își păzește gura sa, își păzește sufletul”(Proverbe 13, 3). Iar dumnezeiescul Apostol Iacov, arătând cât de mare este valoarea dreptei socoteli în cuvânt, zice: „De nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, puternic a-și înfrâna și tot trupul” (Iacov 3, 2).
Sfântul Ioan Scărarul, arătând că de multe ori slava deșartă îndeamnă pe om la vorbă multă, zice: „Multa vorbire este scaun al slavei deșarte.”
Și în tăcere ne trebuie dreaptă socoteală. Cu toate că această faptă bună este de mare folos celui ce se nevoiește pentru mântuirea sufletului său, uneori însă de nu o vom face cu dreaptă socoteală și bună cuviință, ne poate aduce pagubă și păcat. Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice că „tăcerea este ajutătoare în lucrurile cele bune, mai înaltă decât toate lucrurile vieții; tăcerea este taină a veacului viitor”.Apoi, arătând și pricinile pentru care cineva tace, zice: „Pentru trei lucruri tace cineva: pentru slava oamenilor, pentru fierbințeală și râvna faptei celei bune sau pentru că are convorbire tainică cu Dumnezeu și de aceea mintea lui este atrasă de tăcere”. Iar Sfântul Varsanufie zice că tăcerea întru cunoștință, cu dreaptă socoteală, este mai înaltă decât teologia.
(Arhim. Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere. Predici duhovnicești, Ed. Trinitas)
Într-o seară Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei. Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea. Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea monahilor. Eu când l-am văzut, l-am mustrat.. – O, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse! Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi primejdia care ne ameninţă. De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit. De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi. E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit! Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul. Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini. Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea. Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor. Desigur, diavolul nu poate – oricât ar vrea el – să ne arunce singur în iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem. Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu, harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit. Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei flămânzi.
(Împărtăşirea experienţei monahale, p. 145-150, Editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos, Părintele Iosif Isihastul, 1959)
Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri. Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? “Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“. Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate. Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
(Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 201)
Încetați cu înțelepciunea voastră cea lumească, voi frații mei! Înțelepciunea e născută, nu făcută. Așa precum Înțelepciunea Se naște în Dumnezeu, tot astfel ea se naște pe pământ. Înțelepciunea născută crează, dar nu este creată. Așadar, voi fanfaronilor, vă lăudați cu intelectul vostru! Ce este intelectul vostru în afara amintirii multor fapte? Și dacă voi vă amintiți atâtea, cum de ați putut uita momentele de minunată naștere a înțelepciunii înlăuntrul vostru? Uneori vă aud vorbind despre cugete mărețe care s-au născut în voi în chip neașteptat, fără a face vreun efort. Cine v-a adus aceste cugete, voi, intelectualilor? Cum de s-au născut ele fără un tată, dacă voi acceptați că nu le-ați zămislit voi?
Cu adevărat vă spun vouă: tatăl acestor cugete este Atotsfântul Duh, iar maica lor supraviețuiește ca un locșor pur, neprihănit al sufletului vostru, acolo unde Atotsfântul Duh încă mai îndrăznește să intre.
Așadar, orice înțelepciune din cer și de pe pământ se naște din Fecioara și din Atotsfântul Duh. Acesta a plutit deasupra purității celui dintâi ipostas și Omul Absolut, Înțelepciunea lui Dumnezeu S-a născut. Ceea ce puritatea Tatălui este în cer, fecioria Maicii este pe pământ. Ceea ce reprezintă lucrarea Sfântului Duh în cer, tot astfel lucrează El și pe pământ. Așa cum este nașterea înțelepciunii în cer, la fel este și nașterea ei pe pământ.
O, suflete al meu, veșnica mea surpriză! Ceea ce s-a întâmplat odată în cer și cu voi trebuie să se întâmple odată pe pământ. Trebuie să deveniți precum o fecioară, ca voi să puteți primi Înțelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie să fiți ca o fecioară, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să Se poată îndrăgosti de voi. Toate inimile din cer și de pe pământ își au izvorul în Fecioara și în Duhul. O fecioară dă naștere la înțelepciunea creatoare. O femeie desfrânată crează cunoaștere stearpă, aridă. Doar o fecioară poate vedea adevărul, în vreme ce o femeie desfrânată poate doar recunoaște lucruri.
O, Doamne, în Treime slăvit, curățește-mi vederea sufletului meu și pleacă-Ți chipul asupra lui, astfel încât sufletul meu să poată străluci cu slava Domnului său, așa încât minunata istorie a cerului și a pământului să-i poată fi dezvăluită, ca să se poată umple de strălucire ca lacul meu, atunci când soarele se află deasupra sa la amiază.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul Lacului, Traducere din limba engleză de Paul Bălan, 2006, Editura Anestis)
Am fost si eu apelat de pe acest numar azi dimineata si am avut bon-chance sa nu raspund. „Daca ai facut asta, îi incarci cartela respectivului cu 300 EURO! In atenţia tuturor deţinătorilor de telefoane mobile Daca un corespondent lasă un mesaj sa apelati numărul 06 07 74 52 41, nu apelaţi în nici un caz acest număr; factura dumneavoastră va fi foarte mare. Această informaţie, transmisa de Oficiul Central de Stopare a Terorismului, a fost comunicată în masă. După un timp escrocii au găsit un alt sistem pentru utilizarea frauduloasă a mobilelor.. Ei va apelează pe GSM, se prezintă ca fiind „Provider” Orange, Cosmote (sau orice retea in care sunteţi abonat), vă cer să introduceţi un cod care este 09 # explicându-va că este vorba de o verificarea a mobilului dumneavoastră. NU TASTATI IN NICI UN CAZ CODUL INDICAT SI INCHIDETI IMEDIAT. Hotii dispun de dispozitive ce le permit sa citeasca cu acest cod cartela SIM. Nu le rămâne decât să creeze o noua cartelă (sau oricat de multe) cu care vor vorbi in contul tau. Această fraudă se practică în mod curent şi este, deci, necesar ca această informaţie să fie difuzată rapid unui număr cât mai mare de persoane. Dacă aveţi un apel telefonic şi pe mobil se afişează „A C E” nu răspundeţi. Anulaţi apelul. Este un virus care distruge cartela SIM şi distruge mobilul. Aceasta a fost confirmata de Motorola, Sagem si Nokia. In atentia utilizatorilor de Internet Nu deschideţi niciun mesaj care are ataşata o filă numita „Invitaţie”, indiferent cine o trimite. Este un virus care deschide o Flacără Olimpică. Aceasta „arde” întregul hard disc al computerului dvs. Acest virus va fi trimis de la cineva care are adresa dvs. de email în lista de contact, de aceea trebuie să trimiteţi acest email tuturor contacţilor. Dacă primiţi un mail cu denumirea de “invitaţie”, chiar trimis de un prieten, nu-l deschideţi şi scoateţi-l din computer imediat. Acesta este cel mai periculs virus anunţat de CNN; a fost clasificat de Microsoft ca fiind cel mai distructiv virus introdus vreodată in retea. Acest virus a fost descoperit de cateva zile de către McAfee şi încă nu există remediu pentru el. Sursa: onlinereport.ro Citeşte întreaga ştire: NU RĂSPUNDEȚI la numărul acesta de telefon! Vă distruge cartela SIM și mobilul”
Câţiva cititori mi-au cerut anumite lămuriri privitoare la Părintele Elpidie Vaianakis. Iată-le:
1.Tot ce am publicat pe acest blog, referitor la subiect, s-a bazat pe materialul clientului, adică al Părintelui Elpidie.
2.Am publicat interviurile Părintelui Elpidie, şi acestea au fost bine primite de cititori. Chiar cititorii mi le-au trimis şi eu le-am preluat şi publicat, cu dragostea cuvenită unui slujitor al Domnului.
3.Părintele Iustin Parvu s-a pronunţat laudativ la adresa Părintelui Elpidie, privind activitatea filantropică pe continental african, şi a avut dreptate. Şi noi, nepomenitorii, vorbeam cu admiraţie despre IPS Mitropolit Serafim al Pireului, şi ne puneam mari nădejdi în ceea ce făcea. Brusc, IPS Serafim s-a înhăitat cu schismaticii ucraineni şi din acel moment nădejdile noastre s-au surpat şi am luat cuvenita distanţă faţă de acest ierarh trădător. Deci, cam aşa se petrec anumite lucruri.
4.Au apărut derapajele ecumeniste ale Părintelui Elpidie, şi atunci am scris două articole privitoare la aceasta: ,,Răbufnirea ecumenistă a Părintelui Elpidie’’ şi ,,Părintele Elpidie ne bagă iarăşi în ceaţă’’, în care mi-am exprimat dezacordul faţă de Sfinţia Sa.
5.Între timp, Părintele Elpidie a vizitat România şi a fost găzduit la Mănăstirea pomenitoare Sfântul Filip din Dobrogea, cea care îl promovează în mod constant. Din informaţiile primite, a fost interpelat de nepomenitori şi n-a dat răspunsuri convingătoare.
6.În atari circumstanţe, vom continua să avem rezerve faţă de Părintele Elpidie, inclusiv faţă de opera sa profetică. Cu trecerea vremii, nădăjduiesc că vom primi informaţii lămuritoare de la Părinţii nepomenitori din Biserica Greciei, şi vocea cea mai autorizată ar fi cea a Părintelui Theodoros Zisis.
7.Subiectul rămâne deschis, dar noi să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre.
Din Viaţa Sfântului Grigorie aflăm că locuitorii ortodocşi din Constantinopol nu aveau comuniune bisericească cu patriarhul arian Dimofil, fără ca el să fi fost caterisit de vreun sinod; nici măcar biserică ortodoxă nu aveau în capitală, fiindcă toate bisericile erau în mâinile arienilor, care le căpătaseră cu ajutorul stăpânirii politice. Iată ce descriere a făcut Sfântul Grigorie Teologul în faţa Sf. Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (în acest fragment arată cum se înfăţişa turma ortodoxă în momentul când l-au chemat în ajutor, pentru că dreapta credinţă era în pericol să dispară): „Turma aceasta era atunci mică şi neîngrijită, în privinţa celor văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă sau rămăşiţă de turmă, neîntocmită, fără stăpân şi nehotărâtă, nici păşune slobodă având, nici cuprinsă într-un ţarc, ci rătăcind în munţi şi peşteri şi crăpături ale pământului; fiecare era împrăştiat în altă parte, după cum se nimerea să-şi găsească acoperiş sau păşune şi dobândindu-şi pe furiş mântuirea, de dragul ei. O astfel de turmă, pe care leii au alungat-o sau tulburarea a destrămat-o sau bezna a împrăştiat-o, pe care o jelesc proorocii înfăţişând pătimirile lui Israil dat în mâinile necredincioşilor, am plâns-o şi noi, de vreme ce facem lucruri vrednice de plâns. Căci cu adevăratşi noi(este vorba de Sfântul însuşi n.n.) am fost alungaţi şi lepădaţi şi am cutreierat prin tot muntele şi dealul, ca un păstor în pustie. Şi o iarnă grea a cuprins Biserica şi fiare grozave s-au abătut, care nici acum, pe vreme bună, nu ne lasă în pace; ci se poartă fără ruşine şi sunt mai puternice decât vremea cea rea. Şi o negură urâtă a înghiţit şi a acoperit totul, mult mai grea decât plaga a noua a egiptenilor – întunericul cel pipăit – din cauza căreia puţin a lipsit să nu ne putem vedea nici între noi”. În această descriere a Sfântului observăm următoarele: turma ortodoxă era decimată în ultimul grad, neorganizată şi fără episcop. Cu alte cuvinte aproape întreg poporul trecuse la arianism şi apărătorii credinţei rămaşi erau foarte puţini şi lipsiţi de conducător. Ei nu-l recunoşteau pe patriarhul arian Dimofil, nici nu aveau părtăşie cu el, ci îndurau greutăţile ereziei.
Într-o altă omilie Sfântul Grigorie, referindu-se la faptul că Dumnezeu se află acolo unde există credinţa adevărată şi nu acolo unde sunt bisericile şi însuşirile exterioare ale Bisericii, spune: „Ei[ereticii] au casele, noi pe Cel din casă, ei bisericile, noi pe Dumnezeu. Şi pe a ne face temple vii ale Dumezeului celui viu, jertfe însufleţite, arderi de tot înţelegătoare, ofrande desăvârşite, dumnezei prin închinarea Treimii.Ei[au] noroade, noi pe îngeri; ei îndrăzneală, noi credinţă; ei să ameninţe, noi să ne rugăm; ei să lovească, noi să îndurăm; ei aur şi argint, noi cuvânt curat”.
Cele de mai sus demonstrează că lucrurile nu stau aşa cum par la arătare, ci aşa cum le-au stabilit Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţii. De aceea spune în continuare: „Mi-e turma mică? Dar nu purtată prin prăpăstii. Strâmtă îmi e stâna, dar necălcată de lupi, neprimitoare de tâlhar, nici sărită de hoţi şi de străini”. Turma aceasta a drept-credincioşilor era separată de cea eretică şi numeroasă, şi avea toate caracteristicile Bisericii, chiar dacă nu avea nimic din cele exterioare. Lucrul minunat este că, şi mai înainte de venirea Sfântului în Constantinopol, ortodocşii păstrau această poziţie a delimitării de patriarhul eretic – ceea ce arată că aceasta era Tradiţia Bisericii -, fără să aştepte hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic.
Învăţătura Sfântului Grigorie cu privire la acest subiect este clară şi se cuprinde în următoarele sale cuvinte: „vrăjmăşia n-am lăudat-o, dar râvna am acceptat-o; căci decât o unitate pătimaşă, mai bună este despărţirea de dragul bunei credinţe”. Dumnezeu – adică – se afla acolo unde se adunau ortodocşii, sub cerul liber, chiar dacă erau ei puţini, şi nu în bisericile luxoase unde domnea erezia. Ca să se păstreze credinţa adevărată trebuie să existe „despărţirea pentru buna credinţă”, adică delimitarea ecleziastică de cei ce cugetă şi lucrează în mod eretic. Vom adăuga încă două fragmente, valabile şi astăzi, pe care dacă le-ar fi cunoscut episcopii şi le-ar fi crezut, ar fi trebuit sau să se corecteze numaidecât şi să înveţe drept cuvântul adevărului sau să se retragă, ca pricinuitori ai morţii sufleteşti a multora. Într-o epistolă către locuitorii din Chesaria Sfântul spune: „Făclie a Bisericii este episcopul, lucru binecunoscut vouă, chiar dacă nu vi l-am scrie. Deci este firesc ca, dacă făclia este curată şi trupul să-l conducă pe drum drept; iar dacă nu este curată, să nu-l conducă drept. La fel şi ocrotitorul Bisericii, după cum va fi într-un fel sau altul, sau îi va primejdui pe ceilalţi sau îi va salva”. Aici episcopul este numit „ocrotitor al Bisericii” şi în funcţie de starea lui turma sau se va mântui sau va risca, urmându-l, să se piardă.
5. Sfântul Chiril al Alexandriei
Cu privire la Sfântul Chiril vom arăta că şi el s-a aflat pe linia îndepărtării bisericeşti de episcopul eretic înainte de judecata sinodului. După cum se ştie, Sfântul Chiril a luptat împotriva ereziei lui Nestorie. Când Nestorie – patriarh al Constantinopolului – a început să înveţe public părerile sale eretice cu privire la Născătoarea de Dumnezeu şi la înomenirea lui Hristos, Sfântul Chiril i-a trimis mai întâi două scrisori, sfătuindu-l să părăsească erezia şi să urmeze credinţa Bisericii. Pentru că acela nu s-a îndreptat, Sfântul Chiril, împreună cu papa Romei Celestin, i-au trimis o a treia epistolă, prin care cu multă asprime îi lăsa un oarecare răstimp ca să se depărteze de erezie; şi dacă în acest răstimp nu avea să se îndrepte, va fi fost lipsit de împărtăşirea şi pomenirea lor şi nu va mai fi fost numărat între episcopi. Această întrerupere a comuniunii s-a petrecut mai înainte de judecarea sinodală şi condamnarea lui Nestorie. Sfântul Chiril de asemenea, înainte de condamnarea lui Nestorie în sinod, n-a recunoscut pedepsele pe care acesta le dăduse clericilor săi, care şi ei, mai înainte de sprijinul şi îndemnul Sfântului, întrerupseseră comuniunea şi pomenirea lui Nestorie, fapt pentru care fuseseră caterisiţi de acela. Din contră, pe aceşti clerici din Constantinopol, Sfântul Chiril îi laudă ca mărturisitori ai credinţei şi îi îndeamnă să continue să menţină această poziţie. Prezentăm mai jos textele care certifică punerea în practică a întreruperii comuniunii şi arată că aceasta era Tradiţia Bisericii, pe care o urmau nu doar clericii, ci şi poporul de rând:
Fragment din epistola a treia a Sfântului Chiril către Nestorie: „Iată aşadar, odată cu sinodul întrunit în cetatea mare a Romei sub oblăduirea preacuviosului şi de Dumnezeu cinstitorului nostru frate şi împreună-slujitor Celestin episcopul, îţi atragem atenţia şi prin această a treia epistolă, sfătuindu-te să te lepezi de astfel de învăţături nefericite şi stricate, pe care le cugeţi şi le înveţi, şi să te întorci la credinţa adevărată, încredinţată dintru început Bisericilor prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care au fost şi martori şi slujitori ai cuvântului. Şi dacă evlavia ta nu va face aceasta potrivit răstimpului hotărât în scrisorile amintitului preacuvios şi de Dumnezeu cinstitor frate şi împreună-slujitor al nostru, episcopul Celestin al Bisericii romanilor, află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi, nici loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu. Căci nu se cade să mai trecem cu vederea Biserici tulburate în acest fel şi noroade smintite şi dreapta credinţă lepădată şi turmele împrăştiate de tine, cel ce erai dator să le mântuieşti, dacă ai fi fost cu adevărat iubitor al dreptei noastre credinţe, călcând pe urmele bunei credinţe a Sfinţilor Părinţi.Iar cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei şi cu mirenii [afurisiţi] şi clericii caterisiţi(pe nedrept n.n.) suntem deopotrivă părtaşi. Căci nu este cu dreptate ca pe cei ce au cunoscut dreapta cugetare să-i nedreptăţeşti prin hotărârile tale, din cauză că ei, bine făcând, ţi-au grăit împotrivă”. (P.G. LXXVII, 108A)
Sfântul Chiril spune: „cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei (…) suntem deopotrivă părtaşi”. Aici se vede că, după ce Nestorie a început să-şi propovăduiască ereziile, mulţi clerici şi mireni au întrerupt comuniunea bisericească cu el şi Nestorie i-a caterisit pe toţi. Deci Sfântul Chiril se aliază şi se împărtăşeşte cu cei care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înainte de judecata sinodului, şi nu recunoaşte pedepsele date de acesta, chiar dacă Nestorie nu fusese caterisit încă. Faptul că Sfântul Chiril nu recunoştea pedepsele impuse de Nestorie celor delimitaţi de el este o învăţătură limpede cu privire la modul în care trebuie să întâmpine ortodocşii, în situaţii asemănătoare, pedepsele venite de la eretici.
Sfântul Chiril nu s-a limitat doar la corespondenţa cu Nestorie. A scris o epistolă şi către clerul şi poporul din Constantinopol, înştiinţându-i de poziţia lui faţă de Nestorie şi lăudându-le mărturisirea. Fragmentele care ne interesează sunt următoarele:
„A lui Chiril epistolă scrisă către clerul şi poporul din Constantinopol, în care scrie să nu ia aminte la învăţătura necuviincioasă a ereticului Nestorie, nici să se împărtăşească cu el, dacă rămâne lup în loc de păstor, ci să se îmbărbăteze în Domnul şi să-şi ţină credinţa nestrămutată. Încă mai scrie să fie de o împărtăşire cu cei izgoniţi de Nestorie pentru că au grăit împotriva învăţăturii lui.
Către iubiţii şi prea doriţii fraţi preoţi, diaconi şi poporului din Constantinopol, Chiril episcopul şi sinodul întrunit în Alexandria diocezei Egiptene, bucuraţi-vă în Domnul! […] Pentru că şi de la cele pe care vi le grăieşte în biserici nu se opreşte, şi din explicaţiile sale scrise îl aflăm înşelat şi nu mai puţin necuviincios în cele ale credinţei, am fost prin urmare nevoiţi să-i atragem atenţia că, dacă nu se leapădă cât mai grabnic de inovaţiile sale şi, potrivit sorocului hotărât de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul episcop al Bisericii romanilor Celestin, nu anatematizează în scris cele pe care le-a grăit către voi şi le-a aşezat în cărţi sau cel puţin le-a pregătit a fi aşezate– [lucruri] care au ajuns şi până la noi– nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu, ci va fi străin de toţi. […] Acestă credinţă înflăcărând-o pururi în voi, păstraţi-vă nepătaţi şi neprihăniţi, nici împărtăşindu-vă cu cel amintit, nici luându-l în seamă ca învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor şi dacă după această atenţionare pe care i-am făcut-o, va prefera să cugete cele strâmbe. Iar cu clericii sau mirenii despărţiţi de dragul dreptei credinţe sau caterisiţi de el, noi ne împărtăşim, neîntărind hotărârea lui nedreaptă, ci mai degrabă lăudându-i pe cei care au suferit-oşi spunându-le cuvântul acela: «Dacă sunteţi ocărâţi în Domnul, fericiţi sunteţi; căci Duhul lui Dumnezeu şi al puterii s-a odihnit întru voi»”. (P.G. LXXVII, 124A)
Aici Sfântul Chiril îşi face cunoscută poziţia şi accentuează că, după trecerea termenului, Nestorie „nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu”, chiar dacă lipsea hotărârea sinodală. La sfârşitul epistolei îndeamnă clerul şi pe popor să continue neîmpărtăşirea cu patriarhul lor eretic „dacă rămâne lup în loc de păstor”, adăugând că stă în comuniune cu cei caterisiţi şi afurisiţi de Nestorie. Probabil că scrisoarea a treia către Nestorie şi cea către clerul şi poporul din Constantinopol au fost scrise una după alta şi trimise împreună.
Perioada ereziei lui Nestorie ne înfăţişează imaginea simţirii ortodoxe a poporului şi cinului monahal din Constantinopol. Această poziţionare a ortodocşilor este semnificativă şi se opune desăvârşitei noastre indiferenţe de astăzi. Când s-a auzit întâia oară, în faţa poporului adunat la slujbă, erezia lui Nestorie referitoare la persoana Maicii Domnului, mulţimea a reacţionat imediat şi a ieşit cu vuiet şi cu huiduieli din biserică. Descrierea este făcută de Sfântul Chiril astfel: „Şi s-a făcut strigăt mare de către tot poporul şi au ieşit afară. Acum noroadele din Constantinopol nu se mai adună la slujbe, în afară de câţiva mai uşori la minte şi de cei care îl linguşesc. Iar aproape toate mănăstirile şi arhimandriţii lor[arhimandriţi care erau numai câte unul în fiecare mănăstire]şi mulţi din senat nu se mai adună[cu patriarhul], temându-se să nu fie nedreptăţiţi în ce priveşte credinţa, de vreme ce el şi cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, grăiesc cu toţii lucruri stricate”. (P.G. LXXVII, 81B-C)
Din toate acestea vedem că poporul simplu a reacţionat instinctiv faţă de erezie şi a plecat din biserică. Ceea ce înseamnă că delimitarea de orice erezie a fost dintotdeauna tradiţie a Bisericii şi poporul o păstra lucrătoare ori de câte ori se ivea vreo erezie. De asemenea, face impresie faptul că monahii se aflau în prima linie a delimitării de Nestorie, temându-se ca nu cumva prin comuniunea bisericească să trădeze credinţa. (Aviz monahilor din vremea noastră!)
La fel de însemnată şi în acelaşi duh este şi scrisoarea Sfântului Chiril către stareţii şi călugării din Constantinopol. Cunoaşterea problemelor de către monahi este importantă, fiindcă ei au fost dintotdeauna cei dintâi apărători ai credinţei. Sfântul scrie printre altele: „Iar pentru că[Nestorie] a rămas în aceleaşi, dacă nu cumva şi în altele mai rele, adăugând mereu defăimări peste defăimări şi propovăduind învăţături cu totul străine şi ciudate, pe care nu le-a cunoscut deloc Sfânta Biserică sobornicească, am socotit drept să-i atragem atenţia printr-o a treia scrisoare, cea trimisă de noi şi de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul nostru frate şi împreună-slujitor Celestin, episcopul Romei celei mari.Dacă va alege să se pocăiască şi, plângând pentru cele spuse, să dea în scris anatemei strâmbele sale învăţături şi să mărturisească drept şi în chip de neînvinuit credinţa Bisericii soborniceşti, să rămână(părtaş), cerând iertare şi învăţând cele de trebuinţă. Dacă nu alege să facă acestea, străin să fie şi despărţit de ceata episcopilor şi de vrednicia învăţătorească. Căci nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup grozav să se atingă de turmele Mântuitorului. Îmbărbătaţi-vă, deci, ca robi ai lui Hristos şi îngrijiţi-vă de sufletele voastre, pe toate săvârşindu-le spre slava lui Hristos şi pentru ca credinţa în El să fie propovăduită dreaptă şi nedefăimată peste tot. Acest lucru şi de primejdiile de după aceea vă va scăpa, şi de a vă învrednici de cununile de la dumnezeiescul scaun de judecată vă va pregăti, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor, Hristos, îi primeşte pe toţi cei ce au dragoste de El”. (P.G. LXXVII, 128A) Cuvintele de căpetenie ale epistolei sunt: „Nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup cumplit să se atingă de turmele Mântuitorului”. Am spune astăzi şi noi: „Audă acestea episcopii ecumenişti de acum”. Este totodată demn de subliniat faptul că, după Sfântul Chiril, nu poate fi cineva episcop fără să aibă credinţă dreaptă.
Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea Credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul.
Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai Credință de stâncă. Nu te deznădăjdui cu niciun chip. Satana și, poate, slăbiciunea ta te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui, și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente.
(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sofia, București, 2008)
Cunoscând că panerezia ecumenismului este înșelarea cea mai de pe urmă pe care o pregătește diavolul ca să-i piardă, dacă se poate și pe cei aleși și văzând căderea elitelor, noi creștinii ortodocși din Ierusalim refuzăm „bombonica” dragostei ecumeniste și ne alăturăm apărătorilor Ortodoxiei din Sfântul Munte Athos, Grecia, creștinilor ortodocși, ierarhilor, preoților, ieromonahilor, monahilor, monahiilor de pretutindeni care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști semnatari ai „sinodului” din Creta 2016 și mărturisim că nu suntem în comuniune cu ei și nu vrem să gustăm din aluatul ecumeniștilor.
Când Biserica este în prigoană, credincioșii devin mărturisitori și mucenici fiindcă sunt considerați de autorități schismatici, fanatici, ultrareligioși, fundamentaliști, tradiționaliști, conservatoriști, dezbinători, răzvrătiți, sectari, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. În această situație, noi îi avem pe Apostoli care ne-au învățat să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Nu acceptăm hotărârile „sinodului” care nu este nici mare nici sfânt nici măcar sinod, pentru că ne propovăduiește unitate cu lumea ereticilor, promovează erezia tuturor ereziilor -ecumenismul – diminuează dogmele eclesiologice și este neortodox. Pricini de conștiința bisericească și de Credință Ortodoxă revelată de Dumnezeu, neschimbată și neschimbătoare, nu ne îngăduie să îi recunoaștem drept conducătorii noștri spirituali pe cei care au semnat hotărârile „sinodului” din Creta 2016.
Întâi-stătătorii noștri care persistă în greșeală, nu cercetează documentele nu le revizuiesc, le consideră bune și ortodoxe și nu țin cont de părerile credincioșilor de cutremurul provocat în sufletele lor, de perplexitatea lor în fața a ceea ce s-a întâmplat, disprețuind opiniile „clerului de jos”și ale poporului și arătând că și-au însușit atitudini și procedee catolice când ignoră printr-o tăcere de moarte tot ce vine de la semenii lor ortodocși, dar primind cu entuziasm sugestiile eterodocșilor.Ne temem că tot ceea ce au hotărât să nu poată fi irevocabil decât după război, așa cum s-a proorocit.
Semnează un grup de ierarhi, ieromonahi, preoți, monahi și monahii, precum și mireni care viețuiesc în Ierusalim
E vorba de diriguitorul fotbalului românesc, Răzvan Burleanu.
În tinereţele mele, în liceu şi după aceea, am jucat fotbal. La nivelul cel mai de jos, campionatul jedeţean de-atunci, şi ocazional, pe unde găseam câte-o echipă înjghebată pe moment. Cu trecerea vremii, am făcut şi cursurile de arbitri la Cluj, şi am condus partide de fotbal în oraşul amintit, apoi în judeţul Argeş.
Intrarea la Teologie m-a făcut să renunţ la dragostea pentru fotbal din tinereţe, încât am ajuns, de câteva decenii, să nu mai văd nici la televizor măcar, un meci de fotbal în întregime. Doar că-mi mai arunc privirea pe nişte rezultate, să mai văd ce şi cum. Prea multe n-am de văzut, şi-atunci rememorez evenimente şi fapte din trecut. De pildă, prima ,,alegere’’ a Nimelui Răvan Burleanu în fruntea fotbalului românesc. Mi-aduc aminte că atunci candida şi marele nostru fotbalist Gheorghe Popescu, care avea toată îndreptăţirea să câştige şi sunt convins că alături de cumnatul său, Gheorghe Hagi, ar fi făcut lucruri excelente pentru fotbalul românesc.
Sistemul nu l-a vrut. I-au înscenat un proces nedrept, tocmai în preajma alegerilor, l-au întemniţat, şi astfel s-a deschis calea acestui Nimeni, Răzvan Burleanu, prost în toate cele, ca să conducă FRF. Preşedinte era, să nu uităm, Băsescu, fiul lui Băşină, care n-a fost străin de aceste porcării. Rezultatele le ştim: catastrofă pentru fotbalul românesc în toate planurile, exact ce vedem acum. După primul mandat 2014-2018, Burleanu şi sistemul au orânduit lucrurile în aşa fel ca tot el să să câştige. Şi a câştigat. A venit anul 2022, şi în regulamentul de alegere s-a prevăzut că poate să candideze doar cei care au absolvit nişte cursuri de doi bani, nici nu mai ştiu care. Surpriză! Răzvan Nimeni a fost singurul român care le-a absolvit şi iată că a luat şi al treielea mandat, fără concurenţă. Va mai sta în vârful FRF până va distruge ce-a mai rămas din fotbalul românesc, precum alte sporturi: gimnastica, handabalul, sporturile nautice, atletismul şi celelalte, care au făcut România cunoscută pe mapamond.
Prostocraţia (etimologic, prostia provine de la proşti, ,,cratos’’ însemnă ,,putere’’ şi ne vine din greceşte), prostocraţia, aşadar, înseamnă PUTEREA PROŞTILOR. Nu a proştilor de rând, ci a celor patentaţi, acoperiţi cu titluri academice, omologaţi şi recunoscuţi de ai lor, din ţară, din ue şi din toată lumea. Răzvan Nimeni Burleanu e unul dintre ei. Ne priveşte cu superioritate prin sticlele ochelarilor, meniţi să-i dea alură de intelectual, şi ne întrebăm ce studii înalte va fi făcut acest impostor, încât şi-a vătămat vederea? Ce teze de licenţă ori de doctorat va fi plăsmuit dumnealui, sau va fi plagiat, ca să ne impresioneze cu statura lui de ,,intelectual?’’
Fotbalul românesc se stinge. Uitaţi-vă la cele mai recente rezultate cu Georgia , cu Muntenegru, aseară. Antrenorii români adevăraţi sunt ţinuţi departe de naţională, în vreme ce ciurucurile sunt puse sa antreneze, pe bani mulţi, cu rezultate execrabile! Ne-au adus un alcoolic anonim neamţ, Cristopher Daume, care a pus piciorul blestemat pe creştetul naţionalei şi a afundat-o şi mai rău în prăpastie. Mă miră complicitatea cronicarilor sportivi, care găsesc vinovaţi oriunde, niciodată în fotoliul de mare grangur al FRF.
Se construiesc stadioane frumoase, imense, costisitoare, în vreme ce echipele de fotbal mor. Dinamo e cel mai recent exemplu. Peste puţină vreme, pe aceste stadioane, martorii zişi ai lui Iehova şi ceilalţi antihrişti, îşi vor desfăşura reuniunile prozelitiste şi eretice, iar fotbalul va fi o amintire.
Nu-mi plac definiţiile, dar despre rugăciune trebuie să spun că este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor.
Rugăciunea are atâta putere încât poate schimba voinţa neschimbabilă a lui Dumnezeu. Rugăciunea poate aduce sănătate trupească şi sufletească pentru cel care se roagă, înmoaie inimile în familiile care sunt înrăite, întoarce de la păcat pe cel care săvârşeşte păcatul.
Am stat în închisoare cu mulţi oameni, cu ierarhi, cu preoţi buni, cu călugări şi am înţeles că rugăciunea este strădanie, foarte mare strădanie. În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta, sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.
Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.
Dacă inima ta este pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, dacă rugăciunea ta îţi contopeşte întreaga inimă şi sufletul, atunci nu mai trebuie să spui multe rugăciuni, ci doar: „Doamne, nu mă lăsa!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, care e cea mai puternică rugăciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi, iar în inimă şi în minte aduce blândeţea purtării faţă de ceilalţi. Dar dacă nu ai ajuns acolo, urmează regula rugăciunii din cartea de rugăciuni, deoarece chemând Numele lui Dumnezeu prin toate rugăciunile care se fac, chemi pe Hristos, pe Maica Domnului, pe Duhul Sfânt, pe Sfânta Treime, pe Dumnezeu Tatăl, pe Sfinţi, pe toţi Mucenicii, iar inima ta intră în vibraţie lăuntrică cu toţi aceşti Sfinţi.
Câteodată vin aici, la biserică şi nu este nimeni înăuntru. Este linişte. Intru şi în clipa în care am intrat pe uşă, am impresia că toţi Sfinţii au faţa către mine, şi-au întors privirea către mine. Simt că nu sunt singur. Mă simt înconjurat de nişte puteri duhovniceşti. Şi de multe ori aud paşi mergând prin biserică… Nu văd nimic, dar se aud paşi uşori. Se aude o mişcare. Sigur, o să ziceţi: „Bine, dar biserica e veche şi trosneşte”. Poate că trosneşte biserica, dar poate că Dumnezeu îmi dă de ştire că sunt împreună cu Sfinţii, că mă rog cu ei, sau ei se roagă împreună cu mine. Dumnezeu îmi dă de ştire. Şi ştiu că în clipa aceea, într-adevăr, nu sunt singur aici şi dacă este noapte, oricât de târziu, nu-mi este frică. Nu simt urâtul, ci numai un fel de bucurie care nu-mi aparţine, care este străină de mine, nu iese din inima mea, ci-mi vine din altă parte.
(Extras din Părintele Gheorge Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 24-26)
Sfânta Scriptură ne spune desluşit că ,,este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez’’(Efeseni 4, 5). Cu toate acestea, sectele şi bisericile mincinoase îşi au fiecare câte un simulacru de botez, care nu-l fac pe om fiu al Bisericii lui Hristos, ci fiu al gheenei. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli, normativ în Sfânta Biserică Ortodoxă, are acest conţinut: ,,Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?’’(II Corinteni 6, 15). Acestea ne fac pe noi să sfătuim pe oameni să se ferească de eretici, deoarece lucrările lor sunt simulacre de Sfinte Taine, care nu aduc harul sfinţitor şi nu sunt mântuitoare.
Părintele Damaschin Grigoriatul din Sfânta Biserică a Greciei a scris o carte, ,,Minunile, mărturie a Dreptei Credinţe’’, în care a inserat mărturia unui african, Atanasie Kemgurukiye, care a părăsit catolicismul eretic şi a intrat în Biserica Ortodoxă. După ce a ieşit din apa Sfântului Botez a scris urmatoarele: ,,Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă nu cunoşteam nimic despre învăţătura ei şi nici măcar despre existenţa ei. Am început să citesc cărţile pe care mi le-a dat părintele D. Încet, încet am priceput diferenţele dintre această Biserică şi celelalte ,,biserici’’ şi că doar aceasta este cea adevărată, din epoca Apostolilor şi până astăzi. Împreună cu soţia mea Maria am hotărât să intrăm în această Biserică, cu întrega noastră familie, astfel încât,la a Doua Sa Venire, Hristos să nu ne găsească în întuneric, ci înăuntrul Sfintei Sale Biserici. Doar aici se păstrează învăţăturile Apostolilor şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, fără a se fi adăugat sau să se fi scos ceva’’(Op. cit., p. 56).
Noi cei care am fost învredniciţi să facem parte din Sfânta Biserică Ortodoxă nu ştim să preţuim acest dar incomensurabil al lui Dumnezeu. Este, de aceea, întristător să constatăm cu câtă uşurinţă părăsesc anumiţi oameni Sfânta Biserică, se leapădă de Sfântul Botez şi de Sfânta Credinţă, ducându-se după sectarii cei diavoleşti, ori după nesăbuiţi din bisericile mincinoase.
Când am primit Sfântul Botez, preotul s-a rugat pentru noi să ne păzim ,,haina Botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos’’. Aşa să ne găsească Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cinstite cititorule, pentru a ne învrednici de împărăţia cea veşnică.
Istoria fardată, contrafăcută, scrisă uneori cu pistolul la tîmplă, istorie pe care unii o regretă, alţii o slăvesc, va mai da mult de furcă omenirii! În părţile esenţiale, vorba lui Caragiale, Istoria lumii minte cu neruşinare! Cum şi Zelenski minte pentru a fabrica o istorie teatrală, în care el să fie eroul principal. Nu contează cît minte, contează cît poate să profite! Ucraina lui Zelenski, dintotdeauna instabilă politic şi mereu în criză economică, n-a fost niciodată prietena României. Cum să fie prietenă cu o ţară ale cărei teritorii le are sub ocupaţie? Unde s-a mai pomenit ca hoţul, în speţă Ucraina, să fie prieten cu păgubitul, România?
Teritoriile noastre româneşti se află în cămara Ucrainei, azi le vedem pe hartă, dar nu la noi, şi nu-s! URSS a dat cadou Ucrainei pămînturi româneşti, poloneze şi ungureşti. O fi România prost-administrată, dar e un stat cu o istorie solidă care o îndreptăţeşte să emită, să pună condiţii! Dar cu cine? Cu slugoii de la Bucureşti care se tîrăsc la picioarele SUA şi UE? Oare românii au înclinaţie spre tragism sau spre prostie?, cum afirma Ţuţea: „pentru un popor de idioţi am făcut 13 ani de puşcărie”. „Preacuvioasa” SUA a făcut din minciună un obicei şi războaie zeci. Din păcate şi în cazul Ucrainei SUA îşi joacă malefic şi rapid „cartea resurselor”.
Idioţii din palatele ţării noastre trebuie să priceapă că Ucraina nu ne este nici pe departe prieten şi vecin bun, căruia să-i dăm, în exces de imagine şi zel, ultima bucată de pîine de pe masa românilor şi ultimul bănuţ din buzunarul lor. Nu era cazul să alimentăm Ucraina cu armele morţii! Nici nu trebuie să înghiţim gogoşile lor, ale SUA şi UE, pe motiv că sîntem săritori! Mai întîi patria şi norodul, apoi, cauzele străine! Faptul că Ucraina are de suferit şi va mai avea, în toate sectoarele, este evident şi vina lui Zelenski. Lui Zelenski i se cuvine „toată slava şi închinăciunea!” El doreşte să atragă atenţia Europei şi a întregii lumi cu privire la importanţa sa, neimportantă pentru puterile lumii.
Eroismul lui Zelenski, fals şi de paradă, nu ajută cu nimic poporul ucrainean! El nu face decît să defileze cu poalele în cap pe traseele politice ale marilor puteri, precum „muierea” satului. Să ne amintim că Ucraina şi-a scos prima muşchii la Rusia, declarînd că va interzice navele militare ruseşti în portul Sevastopol. În ceea ce priveşte România, nu trebuie să uităm diferendul „Insula Şerpilor”, unde greşit am tratat cu Kievul, în loc să tratăm cu Rusia, pentru că lor le-au dat-o nefericiţii trădători români. Acest război şi făcătura Unchiului Biden vor lăsa Rusia caldă, cu tolba plină şi o Europă rece, într-o criză fără seamăn.
Ucraina trebuia ajutată de români, dar condiţionat: returnarea sumelor uriaşe din construcţia combinatului Krivoi Rog, rezolvarea problemelor create de canalul Bâstroe, inaugurat de Kiev în 2007. Pentru că tot a venit vorba, construcţia acestui canal, care face legătura între Dunăre şi Marea Neagră, început în anul 2004, a dat naştere unor furtunoase dezbateri la nivel european. România a cerut atunci Ucrainei să oprească proiectul, avînd în vedere că noua legătură de 10 kilometri dintre Dunăre şi mare trece prin mijlocul Deltei Dunării şi încalcă o serie de convenţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului. În urma cererii României, Ucraina a fost sancţionată, dar a rămas tot pe poziţie încăpăţînatului care trage foloase.
Alte condiţii care trebuiau puse Ucrainei: renunţarea la asimilarea forţată a românilor din Transcarpatia, returnarea Bugeacului, nordului Bucovinei, ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor. Dacă Ucraina ar fi fost cinstită în istorie ar fi meritat ajutorul nostru, iar eu, în calitate de cetăţean român, aş fi anulat statutul de trădător al ţării de care se „bucură” Emil Constantinescu şi de mare trădător în grad al lui Iohannis.
Nimic nu trebuie să ne facă să uităm de teritoriile româneşti, ţintuite pe harta neoficială a Ucrainei, pentru care găştile puterii româneşti de după 1989 nu au mişcat nimic, cum de altfel, nici pentru românii trăitori acolo, privaţi de cele mai elementare drepturi de către autorităţile ucrainene, în frunte cu acest Zelenski, a cărui înfăţişare se arată a unui recuperator bătăuş, decît a unui preşedinte de stat. Zelenski trebuie să ştie că nu peste mult timp, în lume, va fi un alt nivel de puteri, cel căruia îi este rob acum i se va cînta acuşi prohodul. Alte interese şi stratificări vor fi la vîrful lumii, iar cei de teapa lui vor fi aruncaţi la tomberonul istoriei. Ucraina poate se va rupe, oricum e un stat artificial, iar noi nu avem niciun motiv să nu fim prezenţi, să ne luăm ceea ce istoria ne îndreptăţeşte. Ceea ce este al nostru. A nu se înţelege că mi-e drag de Rusia. Şi Rusia şi Ucraina sînt de temut. Numai că, Ucraina e mic copil pentru Rusia, dar huligan pentru România, la o adică…
