ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

In secolul al III-lea după, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a trăit în Biserica noastră un creştin, anume Origen, împodobit cu multe şi alese daruri de către Bunul Dumnezeu. Darul scrisului era unul dintre ele, de aceea el a scris mii de lucrări teologice din care, cele mai multe, s-au pierdut. Cele care ni se păstrează ne arată ce capacitate extraordinară avea acest om şi ce lucrări frumoase a scris despre adevărurile de credinţă. Biserica îi traduce şi îi tipăreşte operele rămase dar nu-l socoteşte în rândul Sfinţilor Părinţi, ci doar printre scriitorii bisericeşti, din motive pe care le vom vedea în cele ce urmează. Din păcate, Origen a făcut o greşeală pe care Biserica nu i-a putut-o trece cu vederea, deoarece ea lezează adevărul şi priveşte Dreapta noastră Credinţă: bizuindu-se pe logica omenească, el a scris într-o vreme, că Dumnezeu fiind iubitor de oameni, fiind negrăit de bun, îi va ierta, în cele din urmă, pe toţi oamenii, oricât de păcătoşi ar fi, şi-i va duce pe toţi în Împărăţia Sa cea veşnică. Afirmaţia poate părea frumoasă, atrăgătoare, căci şi Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ( I Tim. 2, 4 ). Ceea ce a ignorat Origen este faptul că prea mulţi oameni nu doresc ei înşişi mântuirea, trăind în păcate necurmate şi urându-L cu toată fiinţa lor pe  Bunul Dumnezeu. Ar fi drept ca aceştia să fie mântuiţi împotriva voinţei lor? Desigur, nu! Pe de altă parte, dacă am da crezare spuselor lui Origen, ar trebui, pe cale de consecinţă, să admitem – Doamne, fereşte! – ca neadevărate cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mat. 25, 46).

Trebuie, însă, să recunoaştem că învăţătura lui Origen poate părea multora atrăgătoare  şi   frumoasă – şi noi dorim mântuirea tuturor oamenilor! – dar, din păcate, ea nu este şi adevărată. Iar pe noi ne interesează, înainte de toate, adevărul sau, dacă vreţi, comoara de adevăruri mântuitoare propovăduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Am ţinut să spun acester lucruri din istoria Bisericii noastre deoarece, în anii din urmă, această erezie a reapărut într-o formă oarecum disimulată şi de ea sunt tentaţi foarte mulţi oameni, chiar membri ai Bisericii noastre, fără să-şi dea seama de capcanele diavolului, fie din neştiinţă, fie din nescultare. Despre ce este vorba? Urmând această ,,logică” strâmbă, vom ajunge la o concluzie strâmbă şi ea. Prin urmare, dacă toţi se roagă lui Dumnezeu, toţi vor fi mântuţi, indiferent câtă otravă este comţinută în ereziile lor, indiferent cât de mult au hulit Sfânta Biserică, pe slujitorii ei, Sfintele Taine, pe Maica Domnului, icoanele şi toate cele sfinte. Crezând această concluzie, ne situăm într-o teribilă eroare, căci nu putem da dreptate unuia sau altuia în detrimental Scripturilor Sfinte care spun: ,,Este un Domn, o Credinţă, un Botez” (Efes. 4, 5). Vă puteţi dumneavoastră imagina că scriind acestea Bisericii din Efes, Sfântul Apostol Pavel a minţit? Doamne, fereşte! Ei, dacă credem cu adevărat în Sfintele Scripturi, atunci trebuie neapărat să renunţăm la acel păgubitor ,,şi ei se roagă lui Dumnezeu” şi să ne disociem de mulţimea sectelor şi credinţelor pierzatoare de suflete. Că acei oameni se roagă lui Dumnezeu e un fapt evident, numai că o fac în afara adevărului, ceea ce înseamnă, de fapt, rugăciune zadarnică. Dacă se vorbeşte uneori de periculoasa şi teribila sectă Martorii lui Iehova, auzi pe câte unul spunând: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu”; dacă e în discuţie secta penticostală cu toată colecţia lor de erezii pierzătoare de suflete, se va găsi cineva să spună: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu, şi ei se vor mântui”; dacă pomenim de secta baptistă care mai nou se autointitulează ,,biserică”, cu botezul ei mincinos, nu-i exclus să auzim: ,,Şi ei sunt ai lui Dumnezeu, şi la ei este posibilă mântuirea”. Şi exemplele ar putea continua pentru oricare din multele secte, religii demonice, biserici mincinoase existente astăzi în lume. Pentru fiecare se va spune: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu, şi ei sunt fiii Săi”.

Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos scrise de Sfântul Matei ne arată desluşit: ,,Nu oricine îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea’’(Mat. 7, 21-23). Iată, aşadar: a prooroci, a te ruga Lui Hristos, a face chiar minuni în numele Lui, înseamnă fărădelege dacă nu te afli în adevăr, în Credinţa cea Adevărată.

Să lăsăm dar acel insinuant şi mincinos slogan: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu’’. Se cuvine să vedem care este mărturia Scripturilor Sfinte privitoare la singura Credinţă mântuitoare. Aşa a scris Sfântul Apostol Iuda: ,,Iubiţilor, punând toată râvna, vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru Credinţa dată Sfinţilor, odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi oameni nelegiuiţi” (Iuda 3 şi 4). Lămurit spune dumnezeiescul Apostol: Credinţa adevărată este cea a Sfinţilor! Şi acum spuneţi-mi dumneavoastră unde găsiţi Credinţa Sfinţilor? La iehoviştii hulitori ai Maicii Domnului? La adventiştii sau baptiştii sau penticostalii sau mileniştii care-şi bat joc de Sfinţi şi nu-i recunosc? Ce legătură au ei cu Credinţa Sfinţilor? Niciuna, pentru că ei îi urăsc pe Sfinţi şi implicit Credinţa lor. Câte sărbători au ei pentru a-i cinsti pe Sfinţii lui Dumnezeu? Niciuna, ba încă îşi mai bat joc de noi când îi sărbătorim pe prietenii lui Dumnezeu. Întrebarea firească ce ne-o punem: cine are Credinţa Sfinţilor? Numai noi, iubiţi credincioşi, cei care alcătuim Biserica lui Hristos. Doar noi avem îndreptăţirea să cântăm: ,,Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat Credinţa cea Adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi’’. Sfinţii au trăit şi trăiesc şi astăzi numai în Biserică. Între Credinţa lor şi cea a noastră nu-i nici cea mai mică deosebire, deoarece e aceaşi Credinţă

Spunându-vă cuvintele scrise de Sfântul Apostol Iuda să nu le trecem cu vederea pe cele care ne îndeamnă: ,,să luptaţi pentru credinţa cea dată Sfinţilor’’. Îndemnul odată primit, nu mai este facultativ, devine poruncă sfântă! Porunca trebuie împlinită, nu ignorată. În faţa lui Dumnezeu nu vom putea spune că nu am ştiut. Ştim şi avem datoria să ne luptăm pentru ea, atunci când e ponegrită, hulită şi lepădată. Fireşte, nu cu mijloace violente sau nepotrivite, ci cu calm, convingere şi hotărâre. Părintele Cleopa spunea aşa: ,,Nu cumva, socotind că noi iubim pe aproapele să ne lăsăm călcaţi de cei străini în Dreapta Credinţă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie şi a ne impune credinţa lor cea strâmbă şi ereticească. Se cade, aşadar, oricărui preot ortodox şi oricărui creştin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostaş al lui Hristos cu toată evlavia şi cu mânie bărbătească şi tare să apere, prin cuvânt (vorbit) şi scris, adevărul Dreptei noastre Credinţe. Nu se cade a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândeţe’’. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel spune că credinţa este darul lui Dumnezeu (Efes. 2,8). Cum am putea îngădui să fie batjocorit darul lui Dumnezeu de oameni nelegiuiţi?

Vedeţi că a spus Mântuitorul: ,,mulţiîmi vor zice în ziua aceea…’’ Cine sunt acei mulţi? Să ne uităm numai câteva versete mai sus: ,,Largă este poarta şi largă este calea care duce la pieire şi mulţisunt cei care apucă pe ea’’ (Mat. 7, 13). Altădată Fiul lui Dumnezeu ne-a prevenit: ,,Vedeţi să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Să nu vă duceţi după ei’’ (Lc. 21, 8). Sfântul Apostol ne face să fim cu luare-aminte: ,,Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar şi pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vort adduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului (adică Biserica) va fi hulită ‘’(II Petru2, 1-2)

Aceştia sunt cei mulţi! Să nu fim printre ei! Să fim între cei puţini care merg prin poarta cea strâmtă şi pe calea cea îngustă care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Să fim adică în Credinţa Sfinţilor, singura mântuitoare.

Ce v-aş putea eu spune, în încheierea acestui cuvânt, dumneavoastră celor dreptcredincioşi?  După Sfânta Credinţă Ortodoxă, să vă învrednicească Bunul Dumnezeu de Împărăţia Sa cea cerească. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Pe 8/21 martie, ţarul Nicolae este arestat împreună cu familia, impunându-i-se domiciliu forţat la Ţarskoe Selo, reşedinţa de vară a ţarilor. De aici, membrii familiei imperiale sunt deportaţi la Tobolsk, o localitate foarte izolată din nesfârşita Siberie unde sunt forţaţi să locuiască într-o clădire insalubră. După revoluţia din octombrie 1917, au fost duşi la Ekaterinburg, aceasta fiind ultima lor reşedinţă, înainte de a fi împuşcaţi, lucru întâmplat în ineluctabila noapte de 16-17 iulie 1918.

Bolşevicii, conduşi de Lenin, au alcătuit un plan mişelesc de asasinare a ţarului şi a întregii sale familii. Faptele s-au desfăşurat atât de repede, încât ai impresia că au fost decupate dintr-un film absurd. Plutonul de execuţie era condus de Iacov Iurovski. La semnalul stabilit, intră echipa călăilor. Faţă în faţă cu împăratul stă Iurovski, care citeşte mişeleasca sentinţă. Rostind ultimul cuvânt, înşfacă arma din buzunar şi trage drept în faţa neajutoratului ţar. Se aud ţipetele femeilor. Ţarina Alexandra şi prinţesa Olga îşi fac semnul crucii, după care şi ele cad secerate de necruţătoarele gloanţe. Se continuă măcelul, se mai trag câteva focuri, chiar şi atunci când toţi sunt căzuţi la podea. Alexei, cel care trebuia să asigure continuitatea dinastiei, zăcea ciuruit de gloanţe. Ca să fie sigur că nu mai trăieşte, Iurovski se apropie şi trage încă trei cartușe care-i sfredelesc pieptu-i regal. La finalul abominabilului masacru s-a auzit rostindu-se: „Acum sunt morţi cu toţii!”.

O noapte dramatică şi neuitată, căci fiorul morţii a lovit înspăimântător. Au fost ucişi: ţarul Nicolae al II-lea, ţarina Alexandra Feodorovna şi copiii, cele patru prinţese: Olga (22 ani), Tatiana (20 ani), Maria (18 ani), Anastasia (16 ani) şi ţareviciul Alexei (14 ani), iar împreună cu dânşii au mai fost nimiciţi patru dintre însoțitorii familiei regale.

După ce i-au omorât, ucigaşii au încărcat victimele în maşină şi le-au scos din oraş. Ajungând în mijlocul pădurii în care se afla o mină în formă de fântână, numită „groapa Ganina”, au incinerat trupurile, iar ceea ce focul nu a putut mistui a fost stropit cu acid sulfuric şi apoi îngropat. Au pus pământ în groapă, după care au aşternut câteva vreascuri şi, cu o maşină militară, au tasat pământul pentru a nu se mai cunoaşte locul care a primit în măruntaiele sale atâtea trupuri nevinovate, prin venele cărora curgea sânge împărătesc.

Este interesant de amintit faptul că, tocmai în acel an, Biserica Ortodoxă Rusă a instituit Sărbătoarea Sfinţilor Ruşi, gramată pe care ţarul o salutase cu multă recunoştinţă şi pietate. Nu avea de unde să ştie că el însuşi, alături de cei dragi ai familiei sale, vor fi cinstiţi odată cu mulţimea sfinţilor lui Dumnezeu plămădiţi pe pământ rusesc.

Trupurile familiei împărăteşti au zăcut în uitare şi ignoranţă până în iulie 1991, când s-a aprobat exhumarea lor pentru începerea procesului de identificare a relicvelor, care a durat până în 1994. La 17 iulie 1998, la exact 80 de ani de la masacru, rămăşiţele pământeşti ale Romanovilor au fost înmormântate în cadrul unei impresionante ceremonii religioase la Catedrala Petro-Pavlovsk din Sankt Petersburg, cripta casei regale ruseşti, la care participaseră: arhierei, preoți, călugări și o mare de credincioși. Cu prilejul ceremoniei a fost purtată în chip solemn o icoană pictată a familiei Romanivilor, familie care a suferit moarte martirică. Potrivit unui ziar central, Русский Вестник, Mesagerul rus, în timpul procesiunii, pe chipurile martirilor înfățișați pe icoană au apărut pete sângerii. Sub privirile miilor de pelerini, culorile deveneau mai pronunţate, iar icoana împrăștia miros de bună mireasmă.

La data de 4 august 2000, ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Rusă, fiind trecuţi în calendar drept cuvioşi supuşi pătimirii. ,,Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi’’, a spus psalmistul, căci Sfinții, prin viața și Credința lor l-au arătat lumii pe Dumnezeu, iar în cazul de față Sfânta Ortodoxie a fost mărturisită sub amenințarea gloanțelor. Cât adevăr cuprinde psalmistul în a sa cugetare! Deși strivită, legată în lanțuri, spionată, ciuntită, trădată și părăsită, Biserica Ortodoxă din Rusia a supraviețuit – căci capul ei nevăzut, Hristos Dumnezeu – nu a contenit să vegheze asupra ei.

Text selectat şi îngrijit de Doamna Doctor Gabriela Naghi

Dacă evaluăm obiectiv situația în care Biserica se găsește astăzi, trebuie recunoscut faptul că s-a îndepărtat puternic de tradiție, participând la mișcarea ecumenică eretică . Rezultatul a fost apariția altor abateri. Adică, în mediul Bisericii, există o scădere rapidă a moralei, mulți clerici abandonează complet Evanghelia și modul patristic de viață, iar o parte considerabilă a ierarhiei s-a înconjurat în lux, depășind adesea chiar și oamenii seculari în această privință. Toate acestea, desigur, sunt rezultatul unei răciri a credinței. Pe de altă parte, actualele contacte strânse ale Bisericii cu catolicii, onorurile și recepțiile acordate Papei în Grecia și în alte țări ortodoxe, probabil că furnizează motive pentru adoptarea modului secular de viaţă al clerului catolic de către mulţi clerici ortodocşi si justifică plăcerea totală, lipsită de idealuri Evanghelice şi patristice, din „viaţa” unora dintre preoţii noştri moderni şi a ierarhilor.

Recent, am scris că pontiful a venit în Grecia și a rămas. Se pare că totuşi a plecat. Dar, părăsind Grecia, ne-a lăsat un mare număr de „papi”, de diferite dimensiuni și demnităţi, care plantează pacea catolică peste tot.

Înfricoșătoare este pătrunderea în zidul Bisericii a celui mai grav păcat al Sodomei – homosexualitatea. Astfel de scandaluri, legate de numele unor ierarhi, care au fost lăsate fără atenția cuvenită de-a lungul anilor, fără o vindecare spirituală, discreditează prezbiteriul corect și provoacă neîncredere în cuvântul Bisericii. Cine va crede acum în noi, păstorii, când vorbim despre modestie, neposesie, dispreț față de toate lucrurile lumești și pământești, ascetism, abstinență și virginitate?

Totuşi, majoritatea clerului a încetat să vorbească despre aceste lucruri de mult timp, deoarece ei înșiși nu cred în toate acestea. Alții, cu ipocrizie, se pretind a fi virtuoși în cuvinte, dar faptele lor atestă altfel. Furia cumplită a lui Dumnezeu s-a revărsat peste sodomiți din cauza sodomiei lor, focul din ceruri a ars Sodoma şi Gomora, ștergând aceste orașe antice de pe fața pământului. Cuvinte aspre împotriva homosexualității sunt conținute în epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, ca și în alte texte sacre. La aflarea cazului de preacurvie între rude apropiate din Corint, apostolul cere ca persoana care aţâţă simţurile să fie înlăturată din comunitatea Bisericii, astfel încât exemplul său să nu devină un prost ferment. Cum putem îndrăzni să judecăm lumea, întreabă apostolul neamurilor, când noi înșine lăsăm păcatul neatins în corpul Bisericii?

,,Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta, nici măcar să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău’’. (1 Cor. 5, 11-13).

Ar fi putut oare apostolul, ca și alți ucenici ai lui Hristos și sfinţi părinţi, să-și imagineze că va veni o vreme când Evanghelia va fi încălcată și Legea lui Dumnezeu nu va avea putere? Când nu numai că adulterii nu vor fi eliminaţi din Biserică, dar şi sodomiţii vor fi lăsaţi să se urce pe tron, să atingă vasele sfinte cu mâinile lor necurate şi scârboase? S-ar fi putut să se fi gândit Sfinții lui Dumnezeu că vom participa la Consiliul Mondial al Bisericilor și nu doar că vom mânca împreună, ci vom face şi rugăciuni comune cu pseudo-creștini, cu reprezentanţi ai aşa-numitelor biserici care au căzut atât de mult, încât au început să binecuvinteze căsătoria între persoane de acelaşi sex?

În zilele noastre, episcopii noştri nu au curajul să lupte cu îndrăzneală împotriva păcatului sodomiei (pe care predicatorii întunecatei renaşteri occidentale încearcă să-l impună Ortodoxiei), din moment ce ei înșiși calcă în picioare Evanghelia, tolerează sodomiții, adulterii și pedofilii în comunitatea Bisericii și nu îi îndepărtează din corpul Bisericii. Prin urmare, Biserica care propovăduieşte împotriva homosexualității, ricoşează critic înapoi asupra celor care îndrăznesc să se pronunțe, cu ajutorul unui astfel de contraargument: De ce nu observați nerușinarea? De ce nu vedeți un viciu rușinos și nenatural în mijlocul vostru?

Din nefericire, ierarhii Bisericii de azi preferă să mențină relații bune cu puterile lumești şi să le urmeze planurile – sincretiste, globaliste, ecumenice, ecologice și sociale (ipocrite de fapt). Se pare că au uitat că nimic nu este mai valoros și mai prețios decât Dumnezeu și Adevărata Credință; că numai Hristos este Lumina lumii şi că cea mai importantă păstorire şi misiune a lor este sa depună mărturie, să propovăduiască si să dezvăluie această Lumină, care strălucește neîncetat în Una,Sfântă,Universală (Sobornicească) şi Apostolică Biserică. Și tot ce se află în afara Bisericii este Păgâna Galilee, un popor care stătea în întuneric” (Matei 4; 15–16), care trebuia adus la lumină, și nu lăsat în întunericul depărtării de Dumnezeu, eroare, și erezie.

Nici un om nu poate fi el însuși o sursă de lumină, nu poate emite propria lumină. Cu convingerea sfidătoare că emite lumina, o asemenea persoană nu va face decât să-şi îngroaşe întunericul. Chiar și în ceea ce-l privește pe cel mai mare dintre cei născuți de femei, Sf. Ioan Botezătorul, evanghelistul scrie că: ,,Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină’’(Ioan 1; 7-8).Cel care nu crede că mântuirea în Hristos este posibilă doar în Biserică, ci crede că ea poate fi găsită în adunările eretice, nu este doar ne-mântuit, ci, de asemenea, suferă constant în sine mânia pedeapsitoare a lui Dumnezeu:,,Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el’’ (Ioan 3, 36).

Are Lumina lui Hristos, care luminează toate si strălucește necontenit în Biserică, ceva comun cu întunericul ecumenismului, care egalizează și echivalează toate religiile și confesiunile? Preferăm asceţii, egalii cu îngerii și cereștii înaintaşi sau liderii ecumenici lumeşti? Ne vom supune lor, prin care anticul ispititor, care i-a șoptit odată lui Hristos, ne şopteşte şi nouă despre binecuvântările, vanitatea și puterea din lume? Nu mai suntem lumina lumii, pentru că nu strălucim cu puritatea vieții noastre, nici sarea pământului, pentru că nu protejăm lumea de degradarea morală crescândă. Și, prin urmare, ca nepotriviţi spiritual, suntem disprețuiți și călcați în picioare de oameni: ,,Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni’’ (Matei 5:13).

Anterior, Biserica noastră, Ortodoxia noastră ascetică, sfântă şi imaculată, datorită vieţii virtuoase a păstorilor ortodocşi, avea dreptul moral de a denunţa stilul de viaţă îmbelşugat al clerului romano-catolic, după cum a făcut, de exemplu, Sfântul Simeon din Tesalonic: ,,Şi nici chiar adulterul nu este pedepsit de preoții lor, ci ei au pe faţă concubine și tineri pentru depravare, și în același timp acționează ca preoți … Și ei trăiesc o viață contrară Evangheliei, deoarece nici una dintre plăcerile și depravarea din ei nu este supusă unui cenzor și nu este considerată ca ceva nepermis pentru creștini’’.

Astăzi, clerul nostru, care a devenit un focar de sodomiţi si perverşi, este deja atins de degradare morală. Ierarhia nu este deloc preocupată de modul în care tinerii pot fi protejați de seducerea de la calea adevărată, sau cum să împiedice legăturile lor cu personalități perverse, în special din preajma Bisericii. În schimb, ea îndreaptă justiţia Bisericii împotriva celor care a căror inimă bate pentru Ortodoxie, pentru puritatea ei; îi acuză de nesupunere și chiar de provocarea unei rupturi a celor care sunt credincioși Tradiției.Dar poate o afirmaţie de acest fel, care atestă declinul mereu în creştere al moralei în rândul clericilor, să-i încurce şi să-i jignească pe credinciosi, poate ea să fie o ispită?

Într-adevăr, remarcile noastre cu privire la problemele credinței și vieții Bisericii îi îngrijorează pe mulţi, și poate chiar îi deprimă. Dar noi ridicăm aceste probleme din cele mai bune intenții și nu din cauza vreunei ostilități personale față de cineva. Onorând demnitatea episcopală și bunii ierarhi, nu am incitat niciodată pe nimeni să se rupă de Biserică. Şi nici nu ne propunem sa facem acest lucru în viitor.

Un mare nevoitor pustnic a fost întrebat, la un moment dat, cum poate trăi cu asemenea bucurie în suflet, cu atâta nădejde, de vreme ce se știe un păcătos. Pentru că se vedea că era plin de bucurie. Și el a răspuns:

„Când voi ajunge în fața lui Dumnezeu, El mă va întreba:
– Ai putut să Mă iubești cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu tot gândul tău, cu toată tăria ta, cu toată viața ta?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nu, Doamne!

Hristos mă va întreba iarăși:
– Ai învățat măcar ce putea să te mântuiască pe tine? Ai citit cuvântul Meu și ai ascultat povățuirile Sfinților?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!

La care Mântuitorul mă va întreba:
– Te-ai străduit să trăiești măcar cât de cât, cu puțină demnitate, măcar potrivit chemării tale de om?
Iar eu îi voi răspunde:
– Nicidecum, Doamne!

Atunci, Domnul va privi cu milă la fața mea întristată, va pătrunde în inima mea înfrântă și-mi va zice:
– Ai fost bun într-un singur lucru: ai rămas sincer până la capăt. Intră întru odihna și întru bucuria mea!”

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabrila Naghi

Eu nu vreau să mă iubiți, nici să mă îngrijiți!

Vreau o bucată de pământ în pădure într-un munte uitat de lume, unde să am copaci și izvoare. Nu cer nimic. Îmi construiesc un adăpost cu familia mea, dar vreau să plec dintre voi pentru că nu vă mai suport dragostea nemăsurată.
Vă las tot, casă, mobilă, vă las toate taxele și impozitele, asigurările, alocațiile si pensiile. Îmi iau doar cărțile.O să trăiesc cu ce îmi oferă natura, căci este peste măsură de darnică. Puteți să puneți grăniceri și sârmă ghimpată ca să nu ieșim, dar să nu vă prind pe pământul meu. Nu am nevoie de iubirea voastră. Pot munci și pot să trăiesc în pace.

O erodare a libertăților nemaivăzută de la Al Doilea Război Mondial. Acolo nu îmi cere nimeni să port mască și nici declarație. Nu am pe cine să infectez cu virusul libertății mele. Acolo nu fac profit pentru care să vă plătesc vouă dijmă. Acolo îmi îngrijesc singur rănile și nu plătesc funcționari, guverne, armate. Știu că o să vă fie greu fără banii mei și a celor ca mine. Erați obișnuiți să trăiți din munca mea, a noastră. Dar m-am născut cu acest drept de a alege cum trăiesc și cum mor. Nu mai vreau să mă păzească niciun avion militar și niciun jandarm, nu vreau medici – pe care oricum îi plăteam -, nu vreau agenții, autorități, direcții, instituții, secretariate, nu vreau autostrăzi, digitalizări, ronduri de panseluțe, tramvaie noi, nu mai vreau să plătesc nicio primărie, niciun paznic, nicio casieriță, nu vreau să mă asigurați social, nici să mă apropiați social. Nu am nevoie de iubirea voastră pentru care mi-ați luat toată munca de o viață și nu mi-ați dat nimic înapoi.

Nici măcar o aspirină nu mi-au dat guvernanții statului. Eu am plătit ca să supraviețuiți voi toți cei care nu aveți nicio meserie în România, voi cei din guvern care ați trăit pe spinarea mea și a celor ca mine. Opriți-mi tot, dar dați-mi o bucată de pământ în sălbăticie să trăiesc așa cum m-a lăsat Creația și Bunul Dumnezeu! Nu vreau să mă mai iubiți. Nu vreau să plătesc amenzi la taxe și amenzi la impozite, nu vreau să mai plătesc dobândă la mersul pe jos, nu vreau să-mi mai luați procente pe respirație, nu vreau să mă mai amendați dacă mi se vede gura, nu vreau să plătesc taxe și să am pașaport ca să îmi îmbrățișez copilul.

Mașinile, vilele, amantele și vinul franțuzesc sunt plătite de noi, nu de mamele voastre. Bordurile, parcurile, clădirile, hainele voastre, școlile copiilor voștri, tot ceea ce voi atingeți este plătit de mine și de cei ca mine în ani de trudă și sclavagism. Iubirea voastră costă extrem de mult, eroilor! Nu vreau să mă mai salvați. Dați-vă jos gecile ”top-gun” că sunt plătite de noi, nu de mamele voastre! Voi nu aveți meserie, voi nu știți să faceți nimic dacă vă las în pădure. Voi știți să mă iubiți, dar eu nu mai vreau, mulțumesc! ”Grija” voastră mi-a luat dreptul de a-mi ține de mână copilul și de a-i săruta fruntea. Distanțați-vă social de mine, vă rog! Plata pentru viața mea este o singură moarte și atât!
Opriți tot ce v-am dat 30 de ani și în schimb redați-mi libertatea să trăiesc și să mor cum vreau.

Cristi Iordache-Director Oficial Media

Eu mă încadrez la capitolul ,,proşti’’. Dar, credeţi-mă, m-am săturat de când acest troglodit nazist mă umileşte în Ţara mea şi a celorlalţi Români. Cei care dintre români se simt bine atunci când matahala aceasta îi categoriseşte drept proşti, să fie sănătoşi. Chiar dacă mâine şi-ar trimite brutele să mă aresteze şi să mă interneze forţat în spital sau să mă ducă între zidurile închisorii, nu voi înceta să-l socotesc exact ceea ce este: un mârlan nesimţit.

Cu ceva vreme în urmă, antihristul lucrului bine făcut, Iohannis al lui Lazurcă, a promulgat Legea mirosurilor!!! N-am timp să mă aplec asupra acestei neghiobii, n-am când să analizez această tâmpenie, necum să-i fac exegeza, Doamne, fereşte. Ridicolul, prostia şi nesimţirea sunt ridicate pe ,,cele mai înalte culmi’’ de progres şi civilizaţie. Civilizaţie? Doamne, iartă-mă. Barbarie ancestrală! Zicea Iohannis că românii, care nu-i împărtăşesc neroziile, sunt ori proşti, ori inconştienţi. Aci-i dau dreptate, pentru că vorbeşte cu autoritatea unui 66%. 66 –le %, electoratul său, tace acum mâlc şi înghite găluşca. Aşa le trebuie.

Ce vor fi vrut să legifereze aceşti popândăi ridicaţi pe două picioare, nu ştiu. E de aşteptat să fie legiferate şi celelalte simţuri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu: văzul, auzul, gustul şi pipăitul.

1.Legea văzului. Va fi dată pentru ca să nu vezi ce se întâmplă în spitalele româneşti. Să vezi că sunt fără pacienţi, goale, şi să nu spui niciun cuvânt, altfel eşti pasibil de carantinare, izolare, internare forţată, închisoare şi asasinare mişelească, cum s-a întâmplat cu bietul judecător Stan Mustaţă, care a avut curajul să spună adevărul. Să vezi cum oamenii mor cu zile acasă, pentru că le este refuzată internarea, şi să fii de-acord.

2.Legea auzului. Să auzi cum faraonul Iohannis face apologia unei pandemii inexistente, dar să taci ca peştele; să auzi cum Lajcsy Orban îi pupă mâna, şi alte părţi corporale, lui Iohannis, acest prost înnăscut, căruia-i trebuie două luni să înţeleagă ce înseamnă ,,de îndată’’; să nu îndrăzneşti să spui ceva, că zădărniceşti combaterea unei epidemii şi ţi se deschid larg porţile închisorii, ca lui Dragnea; la începutul primului mandat prezidenţial, Iohannis nu era în stare să articuleze câteva vorbe, citea de pe hârtiile pe care i le scriau sfertodocţii prezidenţiali; acum, fiind calificat la locul de muncă, iese la arătare cu o siguranţă prostească, ca să ne prostească şi pe noi, gândeşte el; să auzi cum Dr. Mengele Arafat înmulţeşte din condei numărul infectaţilor cu virusul blestemat, la 555. Nici mai mult, nici mai puţin. În zilele următoare, va scădea la 111 şi va fi adăugat la 555. Cât rezultă? 666.

3.Legea gustului. Aici se pot legifera multe: gustul micilor îngurgitaţi în modestul birou al lui Lajcsy Orban, a pălincii de prune, a cognacului, a whisky-ului şi câte vor fi fost acolo. Se înţelege, fără botniţă, pentru că niciunul n-o purta, nici măcar peste nasurile strâmbe de atâta minciună. Prostul gust nu mai trebuie legiferat, pentru că este la el acasă, la nivelul cel mai înalt. Să spunem că la o reuniune a ambasadorilor, la care a participat şi româncuţa noastră dragă Kovesi, se cântau manele? Nu vă miraţi, acesta este nivelul lor.

4.Legea pipăitului. N-aş vrea să relev aici câte pipăie neghiobii zâmbăreţi, care apoi apar la televizor şi ne povestesc cum e cu statul de drept şi câte milioane de vieţi au salvat ei prin instituirea dictaturii antihristice. Doar atâta veau să spun: nevăzătorii pipăie alfabetul Braille şi se informează. Când vor ajunge la cuvântul ,,neghiobie’’, vor exclama: cu adevărat aceştia, de acum, sunt nişte dobitoci, au bolunzit de-a binelea.  

Presbiter Ioviţa Vasile                        14 iulie 2020

Nu vă credem când spuneți că vreți să ne luați Libertatea pentru „binele” nostru! Izolați-vă voi, plecați, acesta e cel mai mare bine pe care ni l-ați putea face! Plecați cu toții, cu tot cu măștile voastre de bufoni și lasați-ne să respirăm liberi în țara noastră. Voi sunteți virușii, voi, politrucii de ieri si de azi, ne-ați îmbolnăvit, de nu ne mai putem ridica ca popor!

Nu credem nimic din ce ne spuneți, căci de 30 de ani ne mințiți, prăduiți și ne vindeți pe 30 de arginți! Toți la un loc în coaliții sau fiecare pe rând, ați jefuit Țara si v-ați bătut joc de acest Neam. Ați înstrăinat munți si păduri, aur și grâne, pământ și petrol. Ne vindeți Limba română în Ardeal la talciocul vostru politic, ne interziceți Sfinții din Închisori, ne închideți în temnițele corectitudinii politice Martirii și Luptătorii acestui Tărâm, scoateți din manuale copiilor Voievozii și Eroii, ștergând cu buretele o întreagă Istorie, punând în loc sminteală, minciună si portrete de carton. Iar acum vreți să vă credem!

N-ați fost în stare să faceți în 30 de ani un Drum, de la un capăt la altul al Țării sau să construiți un singur spital, în schimb vreți ,,să credem în Covid”, așa cum spunea ieri primul ministru al vostru, un jalnic clovn care repetă papagalicește aceeasi placă laolaltă cu alți actori ai acestei comedii de groază. Cum oare poți să condamni oamenii că nu cred într-un virus? Să faci o întreagă ideologie dictatorială din acest lucru! Nimeni nu spune că virusul nu există! Dar de aici si până a ajunge să-ți exprimi „credința” în el, e mare distanță! La fel de mare ca distanțarea socială dintre voi şi popor.

Da, noi nu credem în botnița pusă la gură și nici în pumnul în gură, nu credem în lanțuri pe Libertate, în carantină si izolare si nici în distanțare. Credem în Hristos Mântuitorul, în sângele curs în râuri care-a făcut o Țară, în Horea si Cloșca și Crișan care s-au frânt pe Roata Suferinței ca pe Cruce, pentru a ne elibera. Credem în Steagul de Biserică al lui Iancu Avram si-n patul de fier si de Jertfă al lui Radu Gyr de pe care s-a ridicat când temnicerii-l credeau mort. Dar știți voi oare pentru ce s-a ridicat, stiți voi, cei care n-ați fi rezistat ca politicieni nici măcar o secundă dacă n-ați fi tradat Țara, știți voi oare de ce?

Pentru a scrie o Poezie, pentru a scrie cu oasele lui, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! Pentru noi a scris-o!

Nu credem în voi, nu credem nici măcar un cuvânt din ce spuneți! Credem însă în Dumnezeu și-n Neamul Românesc, de care voi, străini sunteți!

Este halucinant cât de repede au renunțat oamenii, fără mari împotriviri, la libertatea lor. Noua boală servește ca pretext pentru instituirea unei dictaturi globale. Nu este teoria conspirației, este realitate. Dovezile sunt la îndemâna oricărei minți care vrea să gândească singură. (Potrivit unui raport recent al Centrului american de Prevenire și Control al Bolilor – CDC, în scenariul cel mai probabil, rata mortalității la COVID-19 este de 0,26%. O evaluare care confirmă rezultatele unui studiu realizat de Stanford University.) Tendința instituirii unei dictaturi „infecțioase” este, cum am spus, globală. Există însă diferențe de la țară la țară.

Poporului român pare să i se fi rezervat varianta „hard”.Am fost preveniți. Noul val de isterie, deasupra căruia este fluturată creșterea numărului de infectări, dar este discret trecut sub tăcere numărul mic de decese, plus apelul patetic, repetat două zile la rând de președintele Iohannis, ca toate forțele politice să se unească (inclusiv scârbavnicul PSD) pentru a apăra țara de pandemie, trebuiau să ne pună în gardă. (În Statele Unite, unde se petrece un fenomen asemănător – crește numărul de infecții, dar numărul de decese rămâne mic – CDC se pregătește să anunțe ieșirea din epidemie.)

În aceste zile, în Parlament, se votează o lege criminală. Liberticidă. O lege care transformă România într-un sinistru poligon de încercare, fără precedent în lumea civilizată. Parlamentul României, garantul democrației, votează cu toate mâinile și cu entuziasm stahanovist legea prin care un popor întreg este băgat la pușcărie. Fără speranță de scăpare. Nu doar COVID-ul, ci orice altă infecție ne va zăvorî de acum înainte, pentru orice strănut, după cum stabilește Polituburo-ul în halate albe, încheiate prost, de sub care se vede uniforma de caraliu. Orice persoană devine „suspectă” și poate fi închisă/internată după placul puterii. Bunurile, deoarece riscă să fie contaminate, îi sunt confiscate „suspectului”, care nu știe când și dacă le va mai revedea.

Marți, președintele Colegiului Medicilor din România, făcea la Radio România Actualități o declarație de neimaginat nici măcar în China ori în republicile bananiere: „Suntem în război”, a zis Gheorghe Borcean. „Și, în război, ordinele autorităților se respectă ad litteram! Nu că am dori să punem pumnul în gură cuiva, dar colegii noștri medici trebuie să se abțină de la a exprima opinii care contravin părerii comune.” Pluralismul științific tocmai a fost scos în afara legii cu un mârâit de buldog încolțoșat. Dictatura medicală a fost proclamată oficial.

Trebuie că există un blestem în gena poporului român, de este sortit să fie cobai în tot felul de experimente funeste, unice în istorie: Decembrie 1989 și mineriadele – mai recent, ori Fenomenul Pitești – cu câteva decenii în urmă. Situația de acum din România începe să semene tot mai frapant cu tortura psihică din beciurile Piteștiului. Ca și ea, tirania COVID urmărește distrugerea psihică a individului, transformarea sa într-o pastă amorfă și fără personalitate, din care să fie modelat „Omul Nou”, caracterizat printr-o supușenie entuziastă față de Noua Ordine. Acum, ca și atunci, principala unealtă de „Reeducare” este Teroarea. Omul COVID, la fel ca Omul Pitești, este în general dispus să renunțe la orice fel de drepturi pentru a scăpa cu viață. Orice viață, chiar și una de vierme. Supraviețuirea, sub-viețuirea sunt preferabile morții.

Noii torționari, care joacă astăzi rolurile mardeiașilor lui Țurcanu, au fost la început doctorii-politruci care, în loc să trateze și să vindece, stau toată ziua la televizor și țin discursuri propagandistice, astenizând și îngrozind populația. Însă rândurile torționarilor se îngroașă de la o zi la alta. În linia a doua, ascunsă sub poalele halatelor albe, dar tocmai de acea mai gălăgioasă și mai agresivă, stă Presa Reeducată. Citând cu emfază din „Teoria COVID-ului – Cursul Scurt”. Fără să judece. Sau judecând și acceptând minciuna. Împărțită în două: inepți și ticăloși.

La fel ca la Pitești, „Reeducații” devin „Torționari” la rândul lor, față de cei din jur. Își îndoctrinează, își ceartă și își sperie familia și prietenii. Reînvie  gresivitatea domestică din vremea FSN și a minerilor, când se destrămau familii din cauza nepotrivirii politice. La fel ca la Pitești, sentimentul de vinovăție este generalizat. Ești suspect de COVID, posibil purtător al bolii mortale. Ești o armă letală la tâmpla aproapelui. Fii deci smerit, supus, privește în țărână și așteaptă verdictul specialiștilor pentru a afla dacă meriți să trăiești în societate! Atenție, însă, favorul este temporar. Mâine virusul se poate instala și în tine! Să mergi la biserică sau la cârciumă, ba chiar și să ieși din casă, a devenit un privilegiu. „Vrei să mori? N-ai decât, dar nu-i omorî și pe alții!” Aceasta este mantra cu care ți se închide gura și iala. Din străfundurile memoriei reapare acel sentiment difuz de neliniște când erai oprit de miliție pe stradă, în timpul lui Ceaușescu, și te așteptai să îți găsească ceva în neregulă: lipsă grupă sanguină în buletin, nu locuiești în zonă, ai plete, porți blugi. „Ai făcut tu ceva”, îți dădea de înțeles organul vigilent, lovindu-și rău-prevestitor pulanul de vipușcă.

În faza finală, „Reeducatul” renunță la orice ideal propriu, la credințele, convingerile și pasiunile sale, la viața sa. Se dezice de sine, de toți cei apropiați și de Dumnezeu. Sfârșește prin a-și accepta Torționarul, a avea nevoie de el, a-l idolatriza, oricât de imbecil și abject este.

„A câștigat bătălia cu el însuși: îl iubește pe Fratele cel Mare.”

Adrian Pătruşcă

Acesta articol l-am publicat în 5 mai 2017. Am o mulţumire sufletească pentru că Bunul Dumnezeu m-a îmboldit să fiu de partea adevărului şi să constat acum, după trei ani şi mai bine, că dragii mei Părinţi nepomenitori îşi continuă slujirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre binele şi mântuirea fiilor Bisericii noastre. Mărturisesc un lucru pe care puţini îl ştiu: eu, nevrednic slujitor al Domnului Iisus Hristos, nu sunt caterisit. N-am avut parte de această onoare, pentru că la data sinodului tâlhăresc din 2016 eram pensionar şi slujitor la Mănăstirea Bălan, din judeţul Sălaj. Nu înţeleg nici până acum de ce nu m-au ,,caterisit’’ şi,  desigur, nu voi cere această onoare. Dumnezeu m-a privilegiat să am o familie, o casă şi o pensie, ştiind că nu aş fi în stare să trec prin încercările prin care au trecut ceilalţi Părinţi, cei care duc greul în lupta cea bună pentru Sfânta Credinţă Ortodoxă.

În aceşti trei ani trecuţi, am slujit cu dragoste şi bucurie cu Părinţii ,,caterisiţi’’, socotindu-i mult mai presus de mine, fără umbră de îndoială. I-am apărat prin scrisul şi după puterile mele, atunci când au fost supuşi silniciilor ecumeniştilor. Mă refer, în primul rând, la Părintele Ioan Ungureanu din Schit Orăşeni, cel care ne uimeşte pe toţi prin tăria cu care se opune lui Savu Teofan şi şleahtei lui.

Nici dacă vreunul din Părinţi nepomenitori, prin absurd, ar recunoaşte caterisirea sa ca fiind validă, nu aş înceta să-l socotesc ca Părinte al meu, vrednic de cinstire şi pomenire.

În ultima vreme, am publicat câteva articole cu care am mâhnit pe Părinţi şi pe fraţi. Îi rog să mă ierte şi să se gândească că, la cei aproape 70 de ani, nu am capacitătăţile din tinereţe, cum le au Sfinţiile Lor. Mă făgăduiesc să le fiu supus şi le cer să se roage pentru mine, nevrednicul de numele Mântuitorului Hristos,

Presbiter Ioviţa Vasile

Caterisirea unui cleric este o pedeapsă grea, rânduită de Sfânta Biserică pentru fapte de gravitate deosebită, cum ar fi erezia, schisma, apostazia, desfrânarea, sperjurul, etc. Cel caterisit pierde dreptul de a sluji şi este trecut, pe bună dreptate, în rândul mirenilor.

Nu de puţine ori, caterisirea a fost pronunţată pe nedrept, din raţiuni diferite, cum vom vedea în continuare.

Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului a fost caterisit de papa Nicolae şi excomunicat de papa Adrian al II-lea, deşi n-aveau acest drept. Motivul: în anul 861 s-a ţinut la Constantinopol un Sinod care la recunoscut pe Sfântul Fotie drept Patriarh legitim, în disputa sa cu Ignatie.Trimişii papali au recunoscut la rându-le legitimitatea Sfântului, fapt pentru care, după ce s-au întors la Roma au fost şi ei caterisiţi pe nedrept. Trebuie să spunem că Sfântul Fotie a fost un mare apărător al Ortodoxiei, de aceea l-a şi destituit pe papa Nicolae, de data aceasta în mod justificat.

Caterisirea nedreaptă nu l-a împiedicat pe Sfântul Fotie să trăiască în sfinţenie şi să-şi continue slujirea arhierească la care a fost chemat. Aţi auzit cumva ca cei doi papi, Nicolae şi Adrian, să fie număraţi în rândul Sfinţilor? Cred că nu.

În secolul al XVIII-lea Antim Ivireanul a fost înlăturat din tronul arhieresc şi întemniţat de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru atitudinea lui antiotomană şi pentru că era un mare apărător al poporului pe care îl păstorea. Patriarhul Ecumenic de Constantinopol s-a aliniat comandamentelor vremii şi l-a caterisit. Condamnat la exil pe viaţă, trebuia să ajungă la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dar pe drum a fost ucis de cei care-l escortau, devenind astfel Sfânt Mucenic. După o vreme, Patriarhia Ecumenică i-a ridicat caterisirea. A fost un gest reparator care însă ne arată nedreptatea ce i s-a făcut. În anul 1992 a fost proslăvit în rândul Sfinţilor.

Prin sentinţa nr. 9 din 6 octombrie 1984, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost caterisit de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, nu pentru că ar fi avut vreo vină, ci pentru că aşa a ordonat securitatea ceauşistă a vremii. Se întâmpla după ce Părintele ispăşise pe nedrept 21 de ani în temniţele comuniste. Neavând vreo vină, i s-au inventat mai multe, care i s-au pus în sarcină. Citindu-le, rămâi stupefiat de absurdul acuzaţiilor. A urmat exilul forţat în Statele Unite. Părintele a ignorant caterisirea nedreaptă şi a continuat să slujească ca adevărat preot al lui Hristos şi să-şi trăiască viaţa în sfinţnie.

În anii din urmă ai comunismului, mulţi din preoţii noştri vrednici au emigrat în S.U.A. Toţi, fără excepţie, au fost caterisiţi din porunca securităţii, căci ierarhii noştri n-au găsit puterea de a se împotrivi unui regim criminal. Dimpotrivă, alcătuiau un cor care nu înceta să ridice osanale puternicilor zilei, ca după 1989 să înfiereze cu prefăcută indignare regimul pe care l-au slujit cu devotament.

A venit vremea adunării tâlhăreşti din Creta. Se ştia dinainte că va fi o întrunire de ierarhi ordonată de cei din afara Bisericii. Ce trebuia să ,,hotărască’’ pretinsul sinod a fost stabilit cu multă vreme înainte, şi nu de către ierarhii noştri. Ei au fost nişte docili executanţi. O seamă de vrednici slujitori ai Sfintelor altare s-au disociat de ierarhii prezenţi în Creta şi, urmând calea Sfintelor Canoane, au interupt pomenirea ierarhilor eretici şi trădători. Urmările nu au întârziat. Până în prezent şase dintre preoţi au fost caterisiţi pentru că şi-au ridicat glasurile întru apărarea Dreptei Credinţe, aşa cum au jurat înainte de a fi hirotoniţi. Alţii au fost dojeniţi sau opriţi de la slujire, cu intenţia vădită de intimidare. Monahii şi monahiile care n-au primit să-L trădeze pe Hristos sunt batjocoriţi şi alungaţi din Sfintele Mănăstiri, aşa încât putem spune că ne aflăm în plină prigoană.

Vrednici sunt! Vrednici sunt să-şi continue slujirea, fiecare după chemarea cu care a fost chemat, şi în niciun caz să nu se supună unor abuzuri evidente, căci pentru ierarhii români ereticii ecumenişti sunt la mare preţ, în vreme ce preoţii şi monahii vrednici sunt înlăturaţi. Sunt memorabile cuvintele unui adevărat arhiereu al lui Hristos spuse unui preot ,,caterisit’’: de-abia acum eşti adevărat preot al lui Hristos; cei caterisiţi sunt ei, cei căzuţi în erezie.

Doamne, ajută!

Preot Ioviţa Vasile

De când au căzut din slava cerească, demonii şi căpetenia lor nu fac altceva decât să caute zădărnicirea mântuirii tuturor oamenilor. Prin urmare, orice om trăitor pe pământul acesta este asaltat de aceste puteri ale întunericului. Dacă le ignoră, ori nu are ştiinţa luptei cu demonii, omul le cade victimă ceea ce înseamnă o biruinţă a porţilor iadului. Dumnezeu însă nu ne lasă în neştiinţă şi, pentru că El voieşte ca toţi oameni să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), ne dă  putere şi ştiinţă şi ajutor în războiul cel nevăzut pe care suntem datori a-l purta până la sfârşitul vieţii noastre. Aşa bunăoară, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îngăduit a fi ispitit în trei rânduri în pustie de diavolul pentru învăţarea noastră. De aceea a şi rânduit Preabunul Dumnezeu ca descrierea acestei ispitiri să fie aşezată în paginile Scripturilor Sfinte, ca să o putem citi oricând şi să înţelegem cum ne putem face şi noi, cu ajutorul Lui Dumnezeu, biruitori în multele ispite ce ne vin de la cel rău. Pentru învăţarea noastră a scris Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei despre vindecarea unui tânăr în care intraseră duhul necurat şi care îl chinuiau cumplit, aruncându-l adesea în  foc şi adesea în apă (Matei 17, 15). Mântuitorul a certat demonul iar copilul s-a vindecat îndată. Răspunzând nedumeririi Sfinţilor Apostoli i-a învăţat, şi ne învaţă şi pe noi, că ,,acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (Matei 17, 21). Pentru binele femeii cananeence şi a fiicei ei Domnul Iisus Hristos a scos şi alungat demonul, iar pentru învăţarea noastră a rânduit Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu să aşeze descrierea acestei minuni Dumnezeieşti în paginile Noului Testament, pentru ca şi noi să credem că Iisus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să avem în numele Lui (cf. Ioan 20, 31).

Pentru binele şi învăţarea lumii întregi a trecut Mântuitorul prin ţinutul Gadarenilor. Ca oriunde în lume, şi aici era de mare trebuinţă să fie prezent Fiul Lui Dumnezeu, pentru că demonii cei cumpliţi se înstăpâniseră în doi din locuitorii acelui ţinut. Aceştia, desigur, fuseseră oameni întergi la minte, până când demonii au intrat în ei şi i-au adus în acea stare teribilă de neoameni, cu manifestări violente ,,încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea’’ (Matei 8, 28). Imediat ce S-a apropiat de acei oameni, demonii s-au înfricoşat şi au început să strige: ,,Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?’’ (Matei 8, 29). Înţelegem din aceste cuvinte chinul cel mare pricinuit de prezenţa Mântuitorului în acel loc. Dar de ce înainte de vreme? Pentru că diavolul şi toţi demonii săi ştiu prea bine că vor fi aruncaţi în adâncimile iadului pentru veşnicie atunci când Domnul Iisus va veni pe pământ a doua oară pentru judecata ce mare. Chinul de-acum le aduce aminte de chinul cel veşnic ceea ce-i face să se cutremure! Dar aţi văzut că demonii Îl mărturisesc pe Domnul Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi alţi oameni care Îi tăgăduiesc existenţa, sau Îl socotesc a fi un om ca oricare altul. Nu trebuie să primim mărturia demonilor, chiar când spun adevărul. N-avem nevoie de marturia demonilor pentru a crede în Dumnezeirea Mântuitorului. Avem Descoperirea Dumnezeiască cea vrednică de toată crezarea, avem Sfânta Învăţătură a Bisericii noastre care ne dă tot adevărul necesar mântuirii noastre. Aşa ne-a lăsat scris şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Dar Hristos, arătând că pe omul virtuos tirania pântecelui nu-l poate sili să facă ceva din cele ce nu se cuvin, stă flămând şi nu ascultă de porunca diavolului, învăţându-ne ca în nimic să nu ascultăm pe diavol. Pentru că primul om, prin ascultarea de diavol, a păcătuit faţă de Dumnezeu şi a călcat legea, Hristos te învaţă cu prisosinţă să nu asculţi de diavol nicin când îţi porunceşte să faci o faptă care nu este călcare de poruncă. Dar pentru ced vorbesc  de călcare de lege? Chiar de ţi-ar spune demonii să faci ceva folositor, nu le da ascultare! De pildă Hristos a închis gura acelor demoni care-L predicau Fiu al Lui Dumnezeu. Pavel iarăşi la fel a certat pe demonii care strigau, deşi spusele lor erau cuvinte de folos; ci, mustrându-i cumplit şi oprind viclenia lor, i-a alungat, cu toate că predicau învăţături mântuitoare, închizându-le gurile şi poruncindu-le să tacă’’ (Omilia  XIII, II, în vol. Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p.156).

Demonii, de cele mai multe ori, vin în vieţile noastre în chip nevăzut, de aceea sunt numiţi în rugăciunile Bisericii, vrăjmaşi nevăzuţi. Dar dacă ei sunt nevăzuţi, nu acelaşi lucru îl spunem despre răul pa care ei îl pricinuiesc pretutindeni în lume. Oriunde vedem sau auzim că se întâmplă o nenorocire, un eveniment nedorit, o faptă păcătoasă, putem fi siguri că acolo este mâna cea rea a diavolului. Demonii îşi manifestă răutatea numai în lăuntrul hotarelor puse de Dumnezeu. Dincolo de acestea, sunt neputincioşi. De aceea au şi fost asemuiţi unor câini turbaţi care pot face răul numai atât cât le îngăduie lanţul cu care sunt legaţi. Dumnezeu Cel Atotputernic a pus hotar răutăţii lor tocmai spre a-i împiedica să săvârşească răul în intensitatea şi proporţiile pe care le-ar dori ei. Ne spune acest lucru şi relatarea Sfântului Evanghelist Matei atunci când reproduce cuvintele demonilor: ,,Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci’’ (Matei 8, 31). Aşadar, aveau nevoie de îngăduinţa Lui Dumnezeu pentru a întra în turma de porci! Ar mai fi cerut ei permisiunea de a intra în porci, dacă ar fi putut face acest lucru? Desigur, nu. Primind îngăduinţă, au intrat imediat în turma de porci, pricinuindu-i pierzarea prin aceea că s-a aruncat în mare. Iată, oriunde sunt prezenţi demonii îşi arată răutatea. Dacă au pierdut turma de porci, cu atât mai mult sunt ei dornici a pierde Turma cea cuvântătore a Lui Hristos: Sfânta Sa Biserică. Dar nu este cu putinţă pentru că Păstorul acestei Turme este Însuşi Mântuitorul, Care o apără şi o îngrădăşte cu Sfintele Sale Învăţături cuprinse în dogmele cele fără mutare pe care ni le-a dat. De aceea scrâşneşte diavolul cu neputinţă şi ură împotriva Bisericii. De aceea şi slujitorii lui dintre oameni se înverşunează cu răutate satanică asupra Turmei, răcnindu-şi minciunile şi calomniile prin toate mijloacele aservite lor.

 Pieirea turmei de porci s-a făcut cunoscută în cetate. Locuitorii acesteia au venit în grabă la locul întâmplării. Ce-ar fi trebuit să facă ei? Desigur, să se bucure de venirea Mântuitorului în hotarele lor. Să se bucure de vindecarea celor doi oameni, acum întregi şi sănătoşi la minte. Să se bucure de biruinţa Domnului asupra celui rău. Dar nu! Ei L-au rugat să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Ei n-aveau trebuinţă ca Fiul Lui Dumnezeu să mai stea printrre ei. Pentru ei ,,binele’’ era să trăiască în aceleaşi păcate de până atunci. Un vrednic păstor al Bisericii Lui Dumnezeu, Sfântul Iustin Popovici afirma nu cu multă vreme în urmă: ,,Fraţii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor, la poftirea acelora, Dar, îndată ce a plecat, a venit război, urgie spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântarea şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?’’ (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 133). Si quis habet aures audiendi, audiat.

 Cercetând Scripturile Sfinte, vom constata, iubiţi credincioşi, că în toate confruntările dintre Hristos şi diavolul, Fiul Lui Dumnezeu a ieşit biruitor, fără umbră de îndoială. Dar Mântuitorul a dat putere Sfintei Sale Biserici de a birui, la rândul ei, pe acest neîmpăcat vrăjmaş al nostru: ,,Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i;în dar aţi luat, în dar să daţi’’ (Matei 10, 8). De la începuturile ei Biserica n-a încetat să exercite puterea de a alunga demonii din oameni, locuri sau case. Ea singură are autoritatea, puterea şi datoria de a scoate demonii. În afara Bisericii nu există forme valide şi eficiente de luptă cu duhurile întunecate. Sfinţii Apostoli au folosit puterea dată lor, tămăduind atâţia şi atâţia oameni chinuiţi de duhuri rele. Vieţile Sfinţilor stau mărturie statornică privind puterea Sfinţilor Lui Dumnezeu de a birui pe demonii care-i vătămau pe oameni. Cărţile bisericeşti cuprind toate rânduielile şi rugăciunile trebuitoare sfinţiţilor slujitori, episcopi şi preoţi, pentru a lucra spre binele semenilor şi spre înfrângerea diavolului şi a slujitorilor săi. Încă de la Sfântul Botez pruncul ori omul matur se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui. Acestei lepădări îi urmează unirea cu Hristos pe care noi o dorim să rămână veşnică.

 Suntem confruntaţi, uneori, cu oameni demonizaţi faţă de carte ştiinţele medicale se arată neputincioase. Vindecarea nu stă în puterea medicului, ci cade în sarcina slujitorilor Bisericii care lucrează în numele şi cu puterea Lui Hristos. În aceste cazuri se cuvine să urmăm cu rigoare toate învăţăturile Sfintei Biserici pentru a aduce vindecare. Episcopul sau preotul va citi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi pe cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur prin care se arată ne,mărginita putere a lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de strădanii care se întind pe ani de zile, nu trebuie să ne descurajăm, ci să stăruim în slujire cu răbdare, cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu va izbăvi pe cel demonizat. După izbăvire, cel vindecat va fi mereu îndemnat spre o viaţă dreaptă, ştiind că cu cât mai mult se va strădui spre aceasta, cu atât îi va face fără putere pe demoni.

,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’– ne îndeamnă Dumnezeu prin Sfântul Apostol Iacov (4, 7). Va fugi pentru că se teme de puterea cea fără măsura a Lui Dumnezeu. Va fugi pentru că ,,se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubire de arginţi, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de Dreapta Credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Aşa ne încredinţează Sfântul Antonie cel Mare prin scrisul Sfântului Atanasie cel Mare (XXX, p. 212).

 Ştiind toate acestea, laolaltă cu Biserica Lui Hristos, să cântăm oricând suntem ispitiţi: ,,Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mei este; precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară diavolii cei fermecători şi descântători de la faţa Lui Dumnezeu; iar robii Lui Dumnezeu, aceştia, să se bucure de Domnul şi să se veselească. Amin’’.

          Presbiter Ioviţa Vasile

Statul român, prin vocile sale dogite, lipsite de legitimitate, corupte fundamental, a încercat să decidă cum trebuie să ne trăim credința. În Germania, de pildă, nimeni nu a îndrăznit, pe motiv de molimă, să interzică, să suspende sau să amâne tăierile împrejur ale evreilor sau să desființeze măcelăriile halal ale musulmanilor. Nimeni nu a agresat dimensiunea religioasă, cu toate că gradul de secularizare este mult mai mare. În schimb, la noi, de săptămâni, suntem asediați la propriu de o autoritate profană scelerată, fără grijă față de plătitorul ortodox (sau de altă credință) de taxe. Ca să fie imaginea și mai tristă, s-au găsit unii slujitori ai altarelor, inclusiv din diaspora, care să identifice forme „alternative”, sfidând nu doar credința celor păstoriți, dar producând dovada unui analfabetism teologic crâncen. Degeaba se autocelebrează, se autofelicită stupid și inept pe propriile pagini pentru nu știu câți ani de la hirotonia pe nu știu ce treaptă: au trădat ethosul Bisericii pe care pretind că o slujesc. Nu, nu este vorba despre linguriță sau altele asemenea. În profunzime, este vorba despre infatuare, dispreț, insolență și suficiență. Oameni prea mici pentru a sluji unui ideal atât de mare. Pocitanii ale spiritului, carcase roase de invidie, doritoare de mărire, indiferente la nevoile modeste ale altora, plutind cu falsă suveranitate peste capetele celor pe care, de fapt, ar trebui să îi asculte, să îi înțeleagă, să îi sprijine.

Pentru ultima oară: criza aceasta sanitară, cu toate ale ei, ne pune în față o oglindă în care, privindu-ne, vedem mai limpede cine este alături și cine nu. Dacă medicii trupești pot fi acuzați, pe drept, de malpraxis, de ce pot fi acuzați medicii sufletești? Nu acuz, am mai spus, pe nimeni, dar nu îmi pot reprima disprețul față de cei care, ei înainte de oricine, ne disprețuiesc, cler și popor deopotrivă. Ne țin de tâmpiți, numai buni să plătim fantezii în piatră, să fim utili. Nemernicii aceștia pretind ascultare, neascultând la rândul lor de Tradiție, ignorând faptul, aparent simplu, că adaptarea nu este același lucru cu apostazia. În fine, după o zi de pastorație (o înmormântare și apoi spovedanii, încercând să salvez familii de la divorț și suflete de la uscarea timpurie pe tulpina unei iubiri neîmpărtășite sau neînțelese), mă întreb, deloc retoric, cum poate ajunge betonul mai important decât sufletul, banul mai valoros decât palpitul vieții, mărirea mai importantă decât răspunsul de la Judecată, ambiția mai puternică decât voturile monahale? Încerc să adorm, să intru în lumea soluțiilor de care, dimineața, nu îți mai amintești…
Sus să avem inimile!

Pr. Radu Preda

Prin bunăvoinţa unei credincioase mărturisitoare, am ascultat predica unui Părinte din Anglia, privitoare la evenimentele prezente şi viitoare. Încerc să sintetizez cât pot de bine şi să vă readau ideile rostite de acest slujitor bisericesc. Adaug şi câteva consideraţii personale, expuse în articolele de până acum, nu neapărat noi.

1.Epidemia aceasta a fost deliberat creată şi răspândită, pentru a servi ca pretext pentru sataniştii antihrişti de a înrobi şi batjocori făpturile lui Dumnezeu, pentru a le îndrepta spre împărăţia diavolului – iadul.

2.Nebunia cu pandemia o vor repeta peste puţină vreme şi atunci vor veni cu vaccinurile lor obligatorii, stabilite prin legi antihristice. Vaccinurile vor conţine nano-particule, nişte cipuri foarte mici, care odată implantate în corpul uman, sunt în stare să furnizeze informaţii chiar şi despre gândurile oamenilor. Când sistemul antihristic va constata că o persoană are gânduri de nesupunere sau răzvrătire, vor putea transmite cipului un semnal ucigaş, prin care îi vor provoca un infarct mortal.

3.Pe mâna sau pe fruntea omului va fi imprimat cu laser un semn al diavolului, un certificat de vaccinare, care va arăta că acesta posedă cipul în corpul său. Fără cip şi fără semnul care dovedeşte cipul, nu vei putea vinde sau cumpăra, exact cum spune Cartea Apocalipsei (cap. 13)

4.Cipul nu poate fi eficient decât dacă este conectat la tehnologia 5 G, de o mie de ori mai puternică decât 4 G! Aţi văzut că în timpul pandemiei au profitat de starea de înrobire şi derută a populaţiei şi au instalat hoţeşte, pentru că hoţi sunt, antene 5 G.

5.Vor scoate banii din circulaţie, cum vedem că au şi început, şi toate operaţiunile şi schimburile se vor face exclusiv cu cardurile. Neavând cipul şi semnul, nu vei avea card şi vei fi lipsit de cele necesare traiului. Dumnezeu ne va purta de grijă. Traiul simplu, auster la ţară, lucrând peticul de pământ, ne va ajuta să trecem prin toate lipsurile.

6.Cei obişnuiţi cu trai îmbelşugat, cu funcţii înalte şi onoruri, cu distracţii şi cu tot confortul vieţii, nu vor putea renunţa la cele materiale, vor primi semnele diavolului, se vor vinde acestuia şi îşi vor pierde ireversibil mântuirea. Paranteză: ,,Cine se închină fiarei (antihristului) şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui… se va chinui în foc şi în pucioasă… în vecii vecilor’’ (Apocalipsa 14, 9-11). Mare atenţie la aceste cuvinte!

7.,,Şi s-a dus cel dintâi (înger) şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşa s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei’’ (Apocalipsa 16, 2). Averisment Dumnezeiesc pentru cei care cred că se pot aranja cu sistemul antihristic, primind semnul. Buba rea şi ucigaşă poate fi o formă de cancer cu evoluţie rapidă, provocat de antihrişti prin 5G. Dacă, oricum, tot ne aşteaptă moartea, de ce să nu murim pentru Hristos şi să dobândim viaţa veşnică?

8.Trebuie să ne pregătim chiar de-acum. Evenimentele sunt aproape, bat la uşă. Cei plecaţi în străinătate, să se întoarcă urgent în ţară, la ţară, pentru a putea supravieţui. Biserica îi avertizează şi îi pregăteşte pe oameni, dar nu poate hotărî în locul lor. Fiecare alege liber: Hristos sau diavolul. Mare atenţie: episcopii români lucrează cu toate puterile pentru sistemul antihristic, din care fac parte. Nu vă aşteptaţi să fiţi învăţaţi şi apăraţi de ei. Ne-am convins de acest adevăr în timpul pandemiei, când episcopii ne-au închis bisericile, ne-au oprit de la Sfânta Împărtăşanie şi de la sărbătorirea Învierii Domnului.

9.Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie sunt piedici în calea întronizării lui antihrist, ca stăpân unic al lumii. Antihriştii înaintemergători ne-au dovedit că strădaniile lor se îndreaptă spre scoaterea Sfintei Liturghii din biserici şi introducerea hoţească a cultului lui antihrist.

10.Curaj, nu vă fie frică. Cu noi este Dumnezeu, cu ei – diavolul. Diavolul vrea să ne robească prin frică. Împărăţia lui Dumnezeu nu e pentru fricoşi (Apocalipsa 21, 8). Nu v-am scris lucruri noi, dar v-am scris lucruri esenţiale pentru mântuirea noastră.

Presbiter Ioviţa Vasile

Pe 20 iunie, slujbașii cezarului din Toronto au emis instrucțiuni revizuite privind combaterea răspândirii virusului COVID-19, care interzic oferirea Sfintei Împărtășanii credincioșilor . Toate lăcașurile de cult trebuie să respecte următoarele cerințe:

Se suspendă toate activitățile legate de comuniune, după cum recomandă Ministrul Sănătății din Ontario.

Avizul legat de COVID-19 al Ministerului Sănătății din Ontario solicită „Suspendarea [activității] care crește riscul de transmitere a bolii, inclusiv,„ Împărtășirea sau distribuirea de materiale sau obiecte, microfoane, covorașe de rugăciune, șaluri de rugăciune, apă etc. ”

Noile linii directoare legate de prevenirea răspândirii virusului, „Suspendă activitățile legate de cântare în interiorul bisericilor și serviciul corului” și limitează participarea la serviciile religioase la cel mult 30% din capacitatea spațiului. De asemenea, Departamentul de Sănătate Publică din California a interzis compet săptămâna trecută cântarea in interiorul bisericii.

Mitropolia ortodoxă greacă din Toronto a Patriarhiei Constantinopolului a publicat pe YouTube un videoclip al slujbei de duminică începând cu 5 iulie, la Biserica Sf. Nicolae din Toronto, în care părintele Fanourios Pappas anunța emoționat adunării credincioșilor că, cu o seară înainte, fusese informat de autoritățile statului, cu privire la noile instrucțiuni, prin care se atestă interzicerea oferirii Sfintei Împărtășanii, credincioșilor ortodocși. Referindu-ne la „persecuția Bisericii”, părintele Fanourios a spus turmei sale:

..Frații mei, astăzi, sunt cuprins de o mare tristețe. Noaptea trecută, ni s-a transmis de la Arhiepiscopia noastră că guvernantii orașului Toronto au interzis Sfânta Împărtășanie în bisericile din orașul Toronto și se pare că persecuția Bisericii continuă. Nu am cuvinte să-mi exprim dezamăgirea și tristețea. Și simt că nu pot împărtăși cu voi astăzi nici un cuvant de învățătura, deoarece simt că nu pot vorbi despre Credință, despre Hristos. Simt că în acest moment vreau doar să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte, să ne ierte puțina credință, să ne ierte slăbiciunea, să ne ierte, pentru că nu suntem vrednici să păstrăm marea binecuvântare a Credinței Ortodoxe’’.
Sursa:http://orthochristian.com/132432.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

De mai multă vreme, s-a acreditat ideea că întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi în erezie e suficientă, de aceea orice demersuri ulterioare în lupta cu erezia ar fi neavenite şi contraindicate. S-a mers până-ntr-acolo încât să se spună că a contesta legitimitatea ierarhilor eretici nepocăiţi ar fi schismă. Fals! Întrerupere pomenirii, şi implicit a comuniunii, e doar primul pas dintr-un lung şir, în această luptă cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii noastre. După ce Domnul Sofronie Drincek a participat la sinodul eretic din Creta şi apoi a apostaziat, trecând la gruparea greco-catolică, printr-un act public, am fost unul din cei care i-am cerut să plece din scaunul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei. A fost acesta un gest de răzvrătire şi am căzut cumva în schismă? Să fim serioşi. Şi să fim bine înţeleşi: prin îngrădirea de erezie, ne-am îngrădit şi de schismă. Aşa glăsuieşte Canonul 15 al Sinodului I II din Constantinopol despre cei care au intrerupt pomenirea: ,,Nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’.Cum nu se poate mai limpede.

Am spus de multe ori că nepomenitorii au datoria sfântă să rămână în Biserica lui Hristos, singura mântuitoare. Este bine ca de fiecare dată să se declare fii ai Episcopiei de care aparţin, atenţie!, având dreptul de a fi păstoriţi de un episcop ortodox care să înveţe drept cuvântul adevărului. Este o datorie prevăzută de Sfintele Canoane de a-ţi cerca episcopul în privinţa mărturisirii Dreptei Credinţe, el fiind cel dintâi chemat pentru păstrarea şi păzirea acesteia. Oricare dintre fiii Episcopiei, clerici sau mireni, pot cere explicaţii ierarhului atunci când constată că acesta s-a abătut de la Sfânta Credinţă Ortodoxă. Ne este cu desăvârşire interzis să întreprindem acţiuni care se situează în afara Sfintelor Canoane, dar vom greşi grav dacă vom rămâne pasivi când Dreapta Credinţă e negociată, nesocotită, batjocorită, pusă pe picior de egalitate cu ereziile lumii.

Sfintele Canoane nu ne îngăduie să înlăturăm un episcop căzut în erezie, chiar dacă am avea mijloacele necesare. Ne cer, în schimb, să încercăm prin vorbă bună să-l aducem la pocăinţă şi Adevăr. Întreruperea pomenirii e chiar vorba bună, modalitatea delicată, fină şi paşnică prin care încercăm îndreptarea ierarhilor căzuţi, nicidecum răzvrătire, cum pretind dumnealor. Cele două arme, rugăciunea şi cuvântul vorbit sau scris, ne sunt date în lupta cea bună, în aceste vremuri de erezie, schismă, apostazie şi cumplită prigoană abătută asupra Bisericii noastre. Tăcerea şi pasivitatea, în aceste împrejurări grele, sunt o cumplită complicitate cu cei care vor să ne distrugă Biserica.

Dacă ierarhii români s-ar fi rupt de Biserica noastră în bloc şi şi-ar fi întemeiat adunare separată, vorbeam acum de o schismă de netăgăduit; dacă aceiaşi ierarhi s-ar fi lepădat public de Credinţa Ortodoxă (cum a făcut domnul Sofronie Drincek), şi ar fi trecut în tabăra papistaşilor, aveam o apostazie evidentă. Realitatea însă este mult mai gravă şi perfidă: schisma şi apostazia lor sunt interne, ascunse, nedeclarate public. Din interiorul Bisericii luptă împotriva acesteia, cum bine vedem de patru ani. Colaboraţionismul făţiş cu forţele întunericului în vremea falsei pandemii, nu mai lasă loc de îndoieli.

Starea de erezie în care se află ierarhii români e adevăr axiomatic. Această stare e întregită, cum am spus, de schismă şi apostazie. Mai mult şi mai rău de-atât, nu se poate. Spunea Înalt-Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Longhin; ,,opriţi-vă, căci dacă nu, vă va opri Dumnezeu’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.

Prestigiul smereniei este această înălţime Dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de Credinţă Ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile Credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.

Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“

Text îngtijit de Dr. Gabriela Naghi