ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Pe 20 iunie, slujbașii cezarului din Toronto au emis instrucțiuni revizuite privind combaterea răspândirii virusului COVID-19, care interzic oferirea Sfintei Împărtășanii credincioșilor . Toate lăcașurile de cult trebuie să respecte următoarele cerințe:

Se suspendă toate activitățile legate de comuniune, după cum recomandă Ministrul Sănătății din Ontario.

Avizul legat de COVID-19 al Ministerului Sănătății din Ontario solicită „Suspendarea [activității] care crește riscul de transmitere a bolii, inclusiv,„ Împărtășirea sau distribuirea de materiale sau obiecte, microfoane, covorașe de rugăciune, șaluri de rugăciune, apă etc. ”

Noile linii directoare legate de prevenirea răspândirii virusului, „Suspendă activitățile legate de cântare în interiorul bisericilor și serviciul corului” și limitează participarea la serviciile religioase la cel mult 30% din capacitatea spațiului. De asemenea, Departamentul de Sănătate Publică din California a interzis compet săptămâna trecută cântarea in interiorul bisericii.

Mitropolia ortodoxă greacă din Toronto a Patriarhiei Constantinopolului a publicat pe YouTube un videoclip al slujbei de duminică începând cu 5 iulie, la Biserica Sf. Nicolae din Toronto, în care părintele Fanourios Pappas anunța emoționat adunării credincioșilor că, cu o seară înainte, fusese informat de autoritățile statului, cu privire la noile instrucțiuni, prin care se atestă interzicerea oferirii Sfintei Împărtășanii, credincioșilor ortodocși. Referindu-ne la „persecuția Bisericii”, părintele Fanourios a spus turmei sale:

..Frații mei, astăzi, sunt cuprins de o mare tristețe. Noaptea trecută, ni s-a transmis de la Arhiepiscopia noastră că guvernantii orașului Toronto au interzis Sfânta Împărtășanie în bisericile din orașul Toronto și se pare că persecuția Bisericii continuă. Nu am cuvinte să-mi exprim dezamăgirea și tristețea. Și simt că nu pot împărtăși cu voi astăzi nici un cuvant de învățătura, deoarece simt că nu pot vorbi despre Credință, despre Hristos. Simt că în acest moment vreau doar să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte, să ne ierte puțina credință, să ne ierte slăbiciunea, să ne ierte, pentru că nu suntem vrednici să păstrăm marea binecuvântare a Credinței Ortodoxe’’.
Sursa:http://orthochristian.com/132432.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

De mai multă vreme, s-a acreditat ideea că întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi în erezie e suficientă, de aceea orice demersuri ulterioare în lupta cu erezia ar fi neavenite şi contraindicate. S-a mers până-ntr-acolo încât să se spună că a contesta legitimitatea ierarhilor eretici nepocăiţi ar fi schismă. Fals! Întrerupere pomenirii, şi implicit a comuniunii, e doar primul pas dintr-un lung şir, în această luptă cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai Bisericii noastre. După ce Domnul Sofronie Drincek a participat la sinodul eretic din Creta şi apoi a apostaziat, trecând la gruparea greco-catolică, printr-un act public, am fost unul din cei care i-am cerut să plece din scaunul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei. A fost acesta un gest de răzvrătire şi am căzut cumva în schismă? Să fim serioşi. Şi să fim bine înţeleşi: prin îngrădirea de erezie, ne-am îngrădit şi de schismă. Aşa glăsuieşte Canonul 15 al Sinodului I II din Constantinopol despre cei care au intrerupt pomenirea: ,,Nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’.Cum nu se poate mai limpede.

Am spus de multe ori că nepomenitorii au datoria sfântă să rămână în Biserica lui Hristos, singura mântuitoare. Este bine ca de fiecare dată să se declare fii ai Episcopiei de care aparţin, atenţie!, având dreptul de a fi păstoriţi de un episcop ortodox care să înveţe drept cuvântul adevărului. Este o datorie prevăzută de Sfintele Canoane de a-ţi cerca episcopul în privinţa mărturisirii Dreptei Credinţe, el fiind cel dintâi chemat pentru păstrarea şi păzirea acesteia. Oricare dintre fiii Episcopiei, clerici sau mireni, pot cere explicaţii ierarhului atunci când constată că acesta s-a abătut de la Sfânta Credinţă Ortodoxă. Ne este cu desăvârşire interzis să întreprindem acţiuni care se situează în afara Sfintelor Canoane, dar vom greşi grav dacă vom rămâne pasivi când Dreapta Credinţă e negociată, nesocotită, batjocorită, pusă pe picior de egalitate cu ereziile lumii.

Sfintele Canoane nu ne îngăduie să înlăturăm un episcop căzut în erezie, chiar dacă am avea mijloacele necesare. Ne cer, în schimb, să încercăm prin vorbă bună să-l aducem la pocăinţă şi Adevăr. Întreruperea pomenirii e chiar vorba bună, modalitatea delicată, fină şi paşnică prin care încercăm îndreptarea ierarhilor căzuţi, nicidecum răzvrătire, cum pretind dumnealor. Cele două arme, rugăciunea şi cuvântul vorbit sau scris, ne sunt date în lupta cea bună, în aceste vremuri de erezie, schismă, apostazie şi cumplită prigoană abătută asupra Bisericii noastre. Tăcerea şi pasivitatea, în aceste împrejurări grele, sunt o cumplită complicitate cu cei care vor să ne distrugă Biserica.

Dacă ierarhii români s-ar fi rupt de Biserica noastră în bloc şi şi-ar fi întemeiat adunare separată, vorbeam acum de o schismă de netăgăduit; dacă aceiaşi ierarhi s-ar fi lepădat public de Credinţa Ortodoxă (cum a făcut domnul Sofronie Drincek), şi ar fi trecut în tabăra papistaşilor, aveam o apostazie evidentă. Realitatea însă este mult mai gravă şi perfidă: schisma şi apostazia lor sunt interne, ascunse, nedeclarate public. Din interiorul Bisericii luptă împotriva acesteia, cum bine vedem de patru ani. Colaboraţionismul făţiş cu forţele întunericului în vremea falsei pandemii, nu mai lasă loc de îndoieli.

Starea de erezie în care se află ierarhii români e adevăr axiomatic. Această stare e întregită, cum am spus, de schismă şi apostazie. Mai mult şi mai rău de-atât, nu se poate. Spunea Înalt-Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Longhin; ,,opriţi-vă, căci dacă nu, vă va opri Dumnezeu’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.

Prestigiul smereniei este această înălţime Dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de Credinţă Ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii. Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile Credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.

Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“

Text îngtijit de Dr. Gabriela Naghi

          Cărţile a treia şi a patra ale Regilor relatează despre regle Ohozia, fiul regelui celui mult ticăloşit, Ahab. Citim în Scripturile Sfinte despre acesta: ,,El a săvârşit fapte urâte înaintea ochilor Domnului şi a umblat pe căile tatălui său, şi pe căile mamai sale, şi pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel la păcat; căci a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său’’(III Regi 22, 52-53). Prin urmare, constatăm că Ohozia nu a învăţat nimic din greşelile părinţilor săi şi nici din pedeapsa pe care Dumnezeu a trimis-o asupra lor.  Mergând pe căi nelegiuite, l-a ajuns şi pe el mânia Lui Dumnezeu: aflându-se în Samaria, din nebăgare de seamă, acesta a căzut printre gratiile foişorului său, iar această cădere i-a zdruncinat puternic sănătatea. Lucrul cel mai firesc ar fi fost ca Ohozia să-şi caute tămăduirea în milostivirea Lui Dumnezeu. Regele însă n-a făcut aşa. Obişnuit să-L ignore pe Dumnezeu, el îşi trimite soli la diavolul, cu acestă încredinţare: ,,Duceţi-vă şi întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: însănătoşi-mă-voi eu, oare, din boala aceasta?’’ (IV Regi 1, 2). Cine era (şi este) Baal-Zebub? Diavolul însuşi, căpetenia demonilor, Beelzebul cel despre care vorbeau iudeii şi Mântuitorul Însuşi (Matei 12, 24-27; Marcu 3, 22; Luca 11, 15-19) . Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul l-a mustrat cu asprime pe rege şi l-a înştiinţat despre sfârşitul său apropiat, ca pedeapsă pentru faptele sale nelegiuite: ,,De vreme ce tu ai trimis soli să întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, ca să-i ceri cuvântul, de aceea din patul în care te-ai suit nu te vei mai pogorî, ci vei muri’’ (IV Regi 1,16). Deznodământul nesăbuinţei regelui se arată nu după multă vreme: ,,Şi apoi a murit Ohozia, după cuvântul Domnului, pe care l-a rostit Ilie’’ (IV Regi 1, 17).

          Am relatat aceste fapte din vechime, iubiţi credincioşi, pentru că sunt la fel de actuale şi pline de învăţăminte şi-n vremea noastră, deoarece şi acum foarte mulţi oameni ajunşi în neputinţe şi boli se duc să-şi caute vindecarea la bioenergiticieni, la vrăjitori, la şarlatani ce se pretind mari vindecători, la medici neserioşi care pretind că vindecă prin acupunctură şi homeopatie. Dar aceştia nu sunt decât slujitori ai diavolului, iar cei ce se adresează lor comit un păcat la fel de mare ca regele Ohozia. Este de înţeles că fiecare ne dorim să ne facem sănătoşi, dar de ce trebuie să mergem la vrăjmaşul nostru de moarte, diavolul?

          Evanghelia Sfântă ce s-a citit în această Duminică în toate bisericile de pe faţa pământului stă în totală opoziţie cu cele despre care am vorbit până acum. Ea ne arată cu limpezime că în vreme de boală, şi de orice trebuinţă a vieţii, gândurile nostre trebuie să se îndrepte spre Izvorul vieţii şi al nemuriri, spre Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa a făcut sutaşul roman, socotit a fi păgân în raport cu fiii lui Israel. Acesta îşi aduce pricina în faţa Domnului Iisus: ,,Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit’’ (Matei 8, 6). Acest ofiţer din armata romană avea în subordinea sa o sută de ostaşi, prin urmare, avea destule slugi care să-i ia locul celui bolnav. Dar el nu cugetă în acest fel. El doreşte cu tot dinadinsul ca sluga aceea să se facă sănătoasă, pentru că înainte de a fi slugă era semenul, era aproapele său. Fără îndoială, sutaşul împărtăşea durerea slugii, şi suferea sufleteşte alături de el. Acesta era ,,păgânul’’ despre care vorbim, însă vom vedea cât de relative şi înşelătoare sunt, uneori, judecăţile noastre privitoare la oameni.

          ,,Venind, îl voi vindeca’’ (Matei 8, 7), a fost răspunsul Mântuitorului. Ceea ce urmează este mult pilduitor pentru noi toţi care zicem că suntem creştini: ,,Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face’’(Matei 8, 8-9). O minunată stare de smerenie, logică şi bun simţ! Cu adevărat omul acesta se simţea copleşit de măreţia slavei Dumnezeieşti a Domnului nostru Iisus Hristos şi de cinstea cea mare de a-L primi în casa lui. Cine n-ar dori ca Fiul lui Dumnezeu să-i treacă pragul şi să poposească în casa lui? Nu este acesta un lucru prea-frumos, la care nici nu îndrăznim să cugetăm? Şi totuşi, ne spune Sfânta Scriptură, Domnul Hristos este la uşa fiecăruia: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine’’ (Apocalipsa 3, 20). Mântuitorul este Cel Care ne caută întâi, după nemincinoasele Sale cuvinte: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut’’ (Luca 19, 10).

          Am spus mai înainte că acest sutaş era păgân, prin apartenenţa sa la un popor păgân, cel roman. Aşa-l considerau iudeii, cum de altfel îi socotesc pe toţi ne-iudeii, implicit pe creştini, drept ,,goim’’, vrednici de tot dispreţul, fiinţe care nu gândesc! Sutaşul se ridică mult peste condiţia de iudeu. El ajunge, prin credinţă şi smerenie, la starea de om bineplăcut înaintea Lui Dumnezeu, ceea ce-L face pe Mântuitorul să exclame admirativ: ,,Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă’’ (Matei 8, 10). Fiul Lui Dumnezeu a venit spre a aduce mântuirea tuturor oamenilor, dar nu toţi L-au primit şi nu L-au primit în primul rând iudeii cei în mijlocul cărora S-a întrupat. ,,Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai Lui Dumnezeu’’ – ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 12). Vedeţi modul de exprimare, corect şi elocvent, al  Scripturii: nu spune că i-a făcut fii ai Lui Dumnezeu, ci că le-a dat putere să se facă fii ai Lui Dumnezeu, adică le-a deschis drumul spre această mare demnitate la care pot ajunge numai cu ajutorul Lui Dumnezeu, unit cu strădaniile proprii. Nu sunt fii, după har, cei din poporul ales Israel, ci aceia care Îl primesc şi cred în numele Lui, cei din neamurile zise păgâne. A spus-o chiar Mântuitorul: ,,Zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei (evreii necredincioşi, n.a.) vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’ (Matei 8, 11-12).

          Sfârşitul întrevederii dintre Mântuitorul şi sutaşul roman înseamnă arătarea puterii Dumnezeieşti a Mântuitorului, dar şi răsplata pentru buna credinţă, buna cuviinţă, Dumnezeiasca smerenie şi înţelepciunea de a căuta tămăduire pentru aproapele la Doctorul sufletelor şi al trupurilor: ,,Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela’’ (Matei 8, 13). Acuma să ne gândim ce prăpastie stă între nebunia regelui Ohozia şi înţelepciunea sutaşului din armata romană. Cel dintâi, rege peste poporul Lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să alerge la Dumnezeu pentru tămăduirea sa, şi-a căutat vindecarea la diavolul şi în locul ei a găsit moartea; sutaşul şi-a îndreptat toată nădejdea spre Dumnezeul Adevărului şi a tot binelui şi a dobândit sănătate pentru sluga sa. Vedeţi cu câtă simplitate şi limpezime ni se înfăţişează Dumnezeieştile învăţături? Până şi un copil înţelege cât de păgubitor este să mergi, pentru orice trebuinţă, la vrăjmaşul cel mare al Lui Dumnezeu şi nu la Cel de la Care ne vine ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit’’. Oamenii maturi însă nu înţeleg şi nu ştiu. Nu ştiu pentru că, iată, în loc să primească Sfintele Învăţături mântuitoare, se ocupă cu lucruri de nimic. Şi atunci când sunt în boală ori altă neputinţă, se duc la slujitorii diavolului, la cei cu bioenergia, la vrăjitori, la şarlatani ce se zic vindecători.

          De Dumnezeu avem nevoie în fiece clipă a vieţii noastre, şi atunci când suntem sănătoşi şi toate ne merg bine. Când însă ajungem la vreme de beteşug, ne este deschis drumul spre preotul nostru care, oricât ni s-ar părea de nevrednic, este slujitorul Atotputernicului, şi aduce jertfe pentru păcate şi pentru poporul Lui Dumnezeu, şi pentru sine, după cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Biserica dintre Evrei (5, 1-4). ,,El (preotul) poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune’’, dar slăbiciunile lui le împlineşte Dumnezeu, deoarece în numele Său săvârşeşte preotul orice lucrare sfântă, orice rugăciune, toate Sfintele Taine. Chiar şi atunci când rosteşte cuvânt de învăţătură, o face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, spre deosebire de ceilalţi care vorbesc în nume propriu învăţături răstălmăcite şi pierzătoare de suflete. Preotul lucrează la sufletul omului şi, cu toată nevrednicia lui, ştie ce-i este de trebuinţă fiecărui om în parte, ştie să dea un sfat bun şi ştie îndruma pe oricare om spre o dreaptă vieţuire. Unde se observă o scădere oarecare, Dumnezeu vine, cum am spus, şi împlineşte acea scădere. Toate acestea le ştie foarte bine şi vrăjmaşul diavol, de aceea, prin slujitorii lui dintre oameni caută să stârnească ură şi neîncredere faţă de preot, ca astfel să-i poată ademeni mai uşor pe cei nestatornici şi neîntăriţi în Dreapta Credinţă.

Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, slavă Ţie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile  

Sfintele Canoane şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, propovăduite nouă de către Părintele Duhovnic, ne arată ca singură posibilitate de acţiune în vremea prigoanei Bisericii lui Hristos, trădat de slujitorii Săi, căzuţi în apostazie, îngrădirea de ereticeştile învăţături propovăduite, până la pocainţa şi revenirea acestora în simţiri. Asistăm în aceste vremuri de apostazie, după sinodul tâlhăresc din Creta în lumea Ortodoxă şi în întreaga lume, la o „ nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.” Războiul stăpânirii atee împotriva lui Hristos şi împotriva Sfintei Împărtăşanii, a cinstirii Icoanelor, a violenţei făţişe a oamenilor între ei, a distrugerilor şi profanărilor, declanşate în lumea occidentală împotriva simbolurilor papistaşe sau ereticeşti evanghelice (vitralii, picturi, statui) sunt toate semne ale vremurilor din urmă.

„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14;26). Pe Acesta Îl vom aştepta şi noi, cu nădejde şi încredere, cu dragoste neţărmurită, pe Cel Care ne va învăţa ce avem de făcut la vremea potrivită. Convocarea unui sinod panortodox care să condamne trădarea Ortodoxiei a clerului BOR, în frunte cu patriarhul, nu stă în puterea noastră a o descifra, când, cum şi dacă va avea loc. Pentru că probabil, nu ne este de folos să ştim, tot spre mântuirea noastră. Cred că Cel Prea Înalt, în nemărginita Sa iubire de oameni şi îndelunga Sa răbdare, îi aşteaptă pe toţi să se trezească din amorţeala şi paralizia sufletească, să re-vină la Ortodoxie, în braţele iubitoare ale Lui Hristos, nu prin înfricoşare la gândul sinodului care îi va condamna ca eretici, ci prin libera lor voie, pornită din adâncul inimii lor, ascultând de glasul conştiinţei-” trâmbiţa de taină a lui Dumnezeu ” (Părintele Cleopa).
Daca observăm cu atenţie, Domnul Hristos nu le mai trimite nici o boală devastatoare, nu-i mai cercetează prin slăbiciune şi neputinţe, semne prin care se manifestă înalta pedagogie divină, care să le arate că sunt în cumplită înşelare. De ce? Nu-i iubeşte oare Domnul întocmai ca şi pe noi păcătoşii şi nevrednicii , care L-am supărat şi mâhnit de nenumărate ori? Categoric da, precum ne arată Pilda Fiului Risipitor. Ei trebuie să fie în deplinătatea puterii trupeşti şi sufleteşti, când şi dacă se vor pocăi de hula împotriva Duhului Sfânt, căci fiind slujitori ai Împăratului Hristos, mult li s-a dat, mult li se va cere.,,Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.”(Luca 12;47-48).

Harul nu a fost luat de la ei, fără îndoială (a crede altceva, ferească-Dumnezeu, ne aruncă în schismă!). Prin urmare au în continuare şi harul hirotoniei şi al tuturor Tainelor (Botezul, Sfânta Împărtăşanie, Mirungerea ca şi toate celelalte), conform Sfintelor Canoane şi a învățăturilor Sfinților Părinți. Dar arhiereii apostați, cât si cei care îi pomenesc, se împărtăşesc mereu cu nevrednicie, întrucât nu au ajuns la pocăința adevărată pentru trădarea lui Hristos, prin urmare cuminecarea nu le mai este de nici un ajutor pentru curățirea de toată patima şi toată boala. Mai mult decât atât, ei se împărtăşesc în cugetul ereticesc al patriarhului mincinos şi al mincinoşilor arhierei, devenind un trup şi un cuget cu ei şi nu cu Hristos. Ei s-au condamnat deja pe ei înşişi în fața Celui Prea Înalt.

AtotZiditorul aşteaptă totuşi pocăinţa lor până în momentul morţii, care într-adevăr, dupa slăvita Voia Domnului poate fi năpraznică, dintr-odată, fără ca acela, să mai aibă ocazia să-şi mărturisească păcatul împotriva Duhului Sfânt şi să ajungă astfel în adâncul necuprins al gheenei. Dar aceasta ca şi toate cele care se întâmplă sunt cu ştirea şi Voia Stăpânului Hristos.

Dr. Gabriela Naghi

Câte Biserici a întemeiat Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Răspunsul ni-l dăm singuri, atunci când rostim Crezul, numit şi Simbolul Credinţei: (Cred) ,,într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică’’. Prin urmare, nu poate fi vorba de mai multe Biserici. Cuvântul e folosit în Scripturile Sfinte la plural numai pentru a denumi Bisericile locale, ca de pildă din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, etc. (Apocalipsa 1, 11), care sunt, de fapt părţi, ale aceleaşi Sfinte Biserici. Privită în ansamblu, Biserica este Una, aşa cum a vrut-o şi o vrea Capul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. El s-a rugat ,,ca toţi să fie una’’, şi această cerere a repetat-o cu insistenţă, cum citim în Sfânta Evanghelie după Sfântul Ioan, cap. 17. Unicitatea Bisericii este dată de Mântuitorul ei unic, de Credinţa unică (,,un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, Efeseni 4, 5), de aceaşi viaţă duhovnicească, de acelaşi cult Dumnezeiesc. Mai presus de orice îndoială, Mântuitorul şi însăşi realitatea Bisericii exclude cu desăvârşire pluralismul religios şi diversitatea de opinii, de vreme ce Ortodoxia are întregul Adevăr de Credinţă revelat. Ce am mai putea noi adăuga acestui Sfânt Adevăr? Nimic. Chiar dacă vrăjmaşii Bisericii şi ai adevărului trâmbiţează cu obstinaţie prostească teoria ramurilor, a mulţimii de ,,biserici’’, fiecare cu credinţa sa, adevărul nu poate fi schimbat şi realitatea rămâne aceaşi, a unei Biserici Unice, cea Ortodoxă. Celelalte comunităţi sunt făcături omeneşti, nicidecum Biserici.

          De unde ştim şi cum putem dovedi că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos?Cine vrea să se convingă de acest adevăr, poate cerceta cu temeinicie şi va ajunge la concluzia că Biserica Ortodoxă are existenţă neîntreruptă de la Cincizecimea ierusalimiteană până la sfârşitul veacului, păstrează cu rigoare Învăţătura Sfântă a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, fără adaosuri, omisiuni ori denaturări, se opune tuturor ereziilor şi nu va fi biruită nici de porţile iadului, cum ne încredinţează Fiul lui Dumnezeu (Matei 16, 18). Faptul că din Biserica Ortodoxă s-au desprins şi înstrăinat catolicii, apoi protestanţii şi puzderia se secte, nu afectează unitatea şi unicitatea Bisericii: ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’(Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, p. 165).

Presbiter Ioviţa Vasile

După mai bine de trei ani, cu această postare am ajuns la cifra 900. În această cifră, pe care niciodată n-am nădăjduit-o, sunt cuprinse excelente articole, studii, analize, comentarii, datorate în special Distinsei Doamne Doctor Gabriela Naghi, o prezenţă constantă şi binevenită pe acest blog; îi datorăm recunoştinţă pentru osteneala acestor ani, menită să apere adevărurile mântuitoare, revelate de Atotputernicul Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi Sfânta Tradiţie a Bisericii.

Nu pot trece cu vederea neîmplinirile, scăderile şi erorile de care n-am fost ferit în acest timp, şi pe care mi le asum; inerent, am stârnit şi unele animozităţi, pe care le regret.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Doamne mântuieşte pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi.

Pentru condamnarea ierarhilor eretici, Părinţii Bisericii au statornicit două modalităţi canonice. Întâi, întreruperea comuniunii euharistice cu aceştia (Canoanele 31 Apostolic şi 15 al Sinodului I- II de la Constantinopol), apoi condamnarea sinodală, în urma căreia episcopii sunt decăzuţi din demnitatea lor, caterisiţi, anatematizaţi şi excomunicaţi. În vremea împăraţilor binecredincioşi, înlăturarea ereticilor din scaunele episcopale se făcea cu înlesnire, prin constrângere. În timpurile pe care trăim, această posibilitate nu există.

Să analizăm, în cele ce urmează, posibilităţile de întrunire a unui Sinod care să condamne ereziile şi abaterile de la Tradiţia Bisericii, promovate de pseudo-sinodul din Creta.

1.Sinodul Ecumenic. În condiţiile în care majoritatea episcopilor sunt contaminaţi de ereziile ecumeniste, e imposibilă convocarea şi întrunirea lui. Nu ne putem închipui că aceştia ar hotărî spre binele Biserici. Pe lângă aceasta, nu ar putea fi declarat apriori ca fiind Ecumenic, această sarcină revenind pleromei ortodoxe care poate să-l recepteze ca atare, ori poate să-l infirme, cum s-a întâmplat în istoria bimilenară a Bisericii.

2.Sinodul Panortodox. Este exclusă posibilitatea reunirii lui din motivele expuse mai sus.

3.Sinodul Ortodox. Ar urma să fie alcătuit din episcopii cu adevărat ortodocşi, iar episcopii eretici să fie citaţi ca împricinaţi, judecaţi şi caterisiţi, ori iertaţi, în cazul că ar alege calea pocăinţei. Este o evidentă utopie.

4.Sinodul local al unei Biserici Ortodoxe naţionale. Din punct de vedere organizatoric, acesta s-ar putea reuni cu uşurinţă, în timp scurt şi ar putea emite hotărâri sau canoane normative pentru întreaga Biserică, asemenea Sinoadelor locale din vremurile trecute. Bisericile locale îndreptăţite să se exprime sinodal în privinţa ereziilor şi schismelor sunt cele care au lipsit din Creta: Rusă, Antiohiană, Bulgară şi Georgiană, care nu sunt părtaşe la pseudo-sinodul din Kolimbari. Până acum s-au pronunţat oarecum evaziv, timid, fără o condamnare fermă a sinodului II tâlhăresc. Şi-n momentul de faţă sunt în expectativă şi pasivitate, ceea ce ne duce la gândul că şi aceste sinoade sunt dominate de ecumenişti, înăbuşind dintru început vocile sinodalilor care ar exprima adevărul şi ar vrea să traseze drumul ortodox de urmat. O menţiune specială trebuie făcută în cazul Sinodului Arhieresc Rus, care-l are în frunte pe patriarhul ecumenist Kiril. Ce aşteptări putem avea? Perspectiva unui Sinod local este şi ea sumbră şi nu lasă loc de prea mult optimism.

Ce ar trebui să constate şi să dezbată un prezumtiv Sinod? Simplu: realitatea cu care se confruntă Biserica Mântuitorului Hristos:

– Pseudo-sinodul din Creta a hotărât împotriva Dogmei unicităţii Bisericii, aşa cum a fost formulată de Părinţii de la Sinodul II Ecumenic din 381 şi înscrisă în Simbolul nostru de Credinţă. Este un fapt de o gravitate extremă, în pofida disculpării vinovate a pseudo-ierarhilor români, precum că nu s-a schimbat nimic în materie de Credinţă. Cum să nu se schimbe, când ataci o Dogmă şi încerci să răstorni întreaga învăţătură ecleziologică?

– Urmare a negării Dogmei unicităţii Bisericii, pseudo-sinodalii cretani au vrut să şteargă hotarul dintre Dreapta Credinţă şi ereziile lumii, cu gândul de a le amesteca ca într-un malaxor, în care Sfânta Ortodoxie să se piardă. Ar fi rezultat astfel, noua ,,religie’’, al cărei dumnezeu se preconizează a fi antihristul.

– Ecumenismul e pan-erezie, după cum spunea Sfântul Justin Popovici. E colecţia tuturor ereziilor şi rătăcirilor lumii. Acesta a fost introdus oficial în Biserica Ortodoxă, prin documentele elaborate în Creta. Deşi fenomenul de respingere din partea pleromei ortodoxe s-a manifestat imediat, ierarhii români stăruie necurmat în a aplica rătăcirile ecumeniste în viaţa Bisericii noastre.

-În Creta, Sfintele Canoane au fost nesocotite, batjocorite şi încălcate grosolan, inducându-se ideea că, fiind învechite, nu mai corespund vremurilor noastre, de aceea trebuie reinterpretate sau chiar eliminate. Ce cutezanţă diabolică!

-Sinodul, ca modalitate de lucru şi exprimare a Bisericii, este împiedicat de episcopii majoritar ecumenişti şi de factorii externi ostili. Sinodalitatea Bisericii a fost înlăturată. De ce? Pentru că în Creta, peste 8o% din episcopii ortodocşi au fost împiedicaţi să participe, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istoria sinodală a Bisericii lui Hristos! Au fost aleşi episcopi ecumenişti obedienţi, fără voinţă proprie, şi nici aşa ,,succesul’’ n-a fost garantat. Au existat unii ierarhi care au refuzat să semneze, cu toate că erau socotiţi ,,de încredere’’.

Precum putem lesne constata, sinodalitatea Bisericii Ortodoxe este împiedicată în primul rând de episcopii ecumenişti, dominanţi numericeşte, apoi de factorii externi, numiţi generic de Mântuitorul drept ,,porţile iadului’’ sau ,,urâciunea pustiirii’’.

Când au elaborat Sfintele Canoane, Părinţii Bisericii au avut în vedere două modalităţi de combatere a ereticilor: unu, întreruperea comuniunii cu episcopii eretici, prin încetarea pomenirii, şi doi, judecata sinodală, în cadrul căreia episcopii pot fi caterisiţi şi excomunicaţi. Cea dintâi s-a realizat, îndeosebi în Bisericile României şi Greciei. Ea este operantă şi suficientă, până la ipotetica reuniune a unui Sinod, de felul celor enumerate mai sus, ceea ce, deocamdată, pare cu neputinţă. Chiar dacă un Sinod nu se va reuni, din motivele arătate, întreruperea comuniunii este canonică şi suficientă prin sine însăşi. Nu ne putem închipui că un prezumtiv Sinod Ortodox ar putea constata altceva decât faptul că pseudo-sinodul din Creta a fost eretic, episcopii participanţi sunt căzuţi în erezie, ceea afirmă cu îndreptăţire preoţii şi credincioşii nepomenitori, iată, de partu ani. Episcopii ecumenişti şi cei care i-au adus în scaunele episcopale se bizuie tocmai pe această neputinţă de exprimare sinodală a Bisericii, vremelnică desigur, pe care ei au creat-o şi o întreţin.

Se pune întrebarea dacă în atari circumstanţe ierarhii români mai au vreo legitimitate sau îndreptăţire de a sta pe scaunele eparhiale şi a săvârşi cele cuvenite episcopilor ortodocşi. Evident – nu. A le recunoaşte o legitimitate inexistentă, înseamnă a-i încuraja să stăruie în rătăcirile ecumeniste, să atragă suflete pe calea pieirii, să ,,hirotonească’’ tineri îndoctrinaţi în şcolile teologice de-acum, pe care să-i trimită în parohii pentru a răspândi otrava ereziilor. Cum să recunoşti legitimitatea unor oameni pe care Canonul 15, citat înainte, îi numeşte falşi (pseudo, minciuno) episcopi? De vorbă bună nu vor pleca, să-i sileşti, n-ai cum. Când am scris despre Succesiunea Apostolică, exprimând o teologumenă (părere personală), îngăduită de Biserică, am fost admonestat. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel, deoarece lesne îmi voi putea mărturisi şi îndrepta păcatul. Dar dacă nu mă-nşel?

Presbiter Ioviţa Vasile

Trustul de agitaţie şi propagandă al Patriarhiei BOR, Basilica, a publicat cu ocazia Sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, un comunicat, cu selecţiuni din discursul celui care mai este încă prin îngăduinţa Stăpânului Hristos, la conducerea BOR. Nu dorim să atragem atenţia asupra greşelilor gramaticale nepermise care abundă şi a comunicării de nivelul unui elev corigent la limba română din ciclul elementar, ci doar asupra apostaziei (a câta oară?) aflată la cote îngrijorătoare, ba chiar blasfemiante, în cele câteva fraze selectate. Semnalăm cu toată dragostea, mădularelor Trupului lui Hristos, pleromei ortodoxe şi clerului, pericolul molipsitor al ucigaşului virus, care ne-a îmbolnăvit deja, şi le dorim tuturor trezirea din amorţeală a conştiinţelor până nu este prea târziu.
„ La finalul Sfintei Liturghii oficiate în Catedrala Patriarhală, luni, 29 iunie, Patriarhul României le-a mulţumit credincioşilor pentru participarea la împreună rugăciune, după care i-a îndemnat să respecte recomandările medicale pentru a preveni infectarea cu Covid-19.

„Mulţumim celor care aţi venit şi aţi participat la Sfânta Liturghie. Îi felicităm pe toţi cei care poartă mască şi păstrează distanţa”, a spus Preafericirea Sa. În aceste zile, a continuat Patriarhul Daniel, este foarte important „să continuăm să împlinim recomandările date de medici, deoarece numărul infectărilor cu acest virus foarte viclean, care când se retrage, când revine, au crescut’’.

Pseudo patriarhul laudă pe cei care s-au supus hotărârilor impuse cu forța de către slugile statului antihristic, arendaşi ai ocultei masonico-globaliste, dovedind legăturile sale de interese cu aceştia. Masca (botnița ascultării oarbe şi a îngenuncherii), distanța de izolare, sunt acum măsuri de domeniul absurdului dovedite de oameni de ştiință, medici de renume, virusologi cu înalte studii, nu duşmani, trepăduşi vicleni ai unui stat supus dictaturii medicale-ideologice-sionisto- internaţionale. Trăim în țara condusă de portăreii unor jupâni aflați la mii de kilometri distanță, unde reprezentanții puternicei Biserici Ortodoxe (a 2-a din lume) s-au aliat cu „uriciunea fără suflet, fără cuget,/Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,”cu cei care „Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie./Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,(..)Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,/ Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”(Mihai Eminescu).

„Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.”(Sfântul Justin Popovici).

Reamintim patriarhului că „ Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.” Conform cugetului său satanico-ecumenist, mărturisit acum cu putere, la fel cu cel al tuturor sinodalilor şi clerului simbriaş care îi fac ascultare, biserica (căci s-a reglementat că toate confesiunile sunt biserică, după pseunosinodul din Creta) se roagă pentru sănatătea şi mântuirea tuturor oamenilor, atei ,liber-cugetători, marxişti, eretici, schismatici, homosexuali, hinduşi , evrei , islamişti că toţi se roagă nu-i aşa, aceluiaşi dumnezeu.
Cu capul descoperit, proferând hule la adresa Duhului Sfânt, imitând pe prietenul său papistaş, ereticul Francisc, cel care a fost odată patriarhul BOR, a devenit în timp cel mai mare prigonitor al Bisericii în vremurile rele pe care le trăim. De la înălţimea amvonului, el a acceptat şi a sfătuit pe toţi să accepte, depărtarea de Hristos, de Sfânta Sa Biserică, de Sfânta Impărtăşanie, călcând în picioare Sfânta Ortodoxie, la fel cu ceilalţi simbriaşi ai săi, care propovăduiesc mincinos “libertatea cea adevărată, dobândită în relaţie cu Domnul Hristos, atunci când omul primeşte putere să domnească peste patimi”.

Nemaiavând această mare virtute, nemaiavând puterea şi sănătatea oferită de Însuşi Hristos prin Sfânt Trupul şi Scump Sângele Său, diavolul, vicleanul mesteşugar, atacă şi sfâşie cu plăcere, conştiinţa oilor vândute de păzitorii turmei, slujitorii Împăratului Ceresc. “ În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos’’ (Sfântul Justin Popovici)

Dr. Gabriela Naghi

Acesta e termenul grec, din Sfânta Scriptură, care în româneşte de traduce prin ,,sminteală’’. În limba noastră, cuvântul are două sensuri bine definite pe care vom căuta să le înţelegem mai bine. Sminteală înseamnă efectul produs de cineva, efect care contravine Sfintei Învăţături Ortodoxe. Astfel, dacă un slujitor bisericesc propovăduieşte ceea ce antihriştii numesc, în chip mincinos pandemie, înseamnă că produce sminteală în rândul credincioşilor, abătându-i de la slujirea Mântuitorului Hristos, îndemnându-i să nu participe la Sfânta Liturghie, să se împărtăşească cu linguriţa de unică folosinţă, să stea acasă la Sărbătoarea Învierii Domnului, să-şi pună mască, semn al robiei antihristice. Un atare slujitor produce o mare sminteală, pentru că abate pe credincioşi de la menirea lor firească şi îi îndreaptă pe drumul dorit de antihrişti, acela al lepădării şi al necredinţei.

Când un credincios ortodox, cunoscător al metodelor viclene ale antihristului, îşi pune mască, merge într-un magazin şi acceptă să fie însemnat cu numărul satanic 666, sub motiv mincinos că i se ia temperatura, produce sminteală în rândul semenilor.

Dar sminteală mai înseamnă şi nebunie. ,,Şi în două uliţi large, cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni’’. Aşa scria Domnul Mihai Eminescu, cel ucis de lepădăturile aciuate pe pământ românesc, pentru că a apărat Neamul nostru Ortodox. Nebunia asta generalizată a proorocit-o Sfântul Antonie cel Mare, încă din secolul 4, după Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Nebunii se dezlănţuie debordant prin toate mijloacele posibile şi îşi împrăştie otrava lor, fără îngrădire. Credincioşii noştri stau gură-cască şi-i ascultă, îi cred, se înfricoşează de o primejdie inexistentă –pandemia – şi se supun tuturor dobitociilor pe care aceştia le născocesc. Trist.

Scandalon mai sugererză şi scandalul produs de nesăbuiţi.

Oricum, venim la cuvintele Mântuitorului Hristos: ,,Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin. Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici’’ (Luca 17, 1-2).

Auzi, protestantule papistaş Klaus Werner? Auzi, mare mahăr ungur, urâtor de români, Lajcsy Orban? Auzi, otreapă pripăşită pe pământ românesc, Arafat? Auziţi toţi nemernicii care batjocoriţi Neamul Românesc  Ortodox cu tâmpeniile voastre?

Presbiter Ioviţa Vasile                                      29 iunie 2020

Diavolul nu poate crea nimic. Are însă o extraordinară capacitate de a-L imita pe Dumnezeu, în sens negativ. Vrea să pervertească tot ce a creat Dumnezeu, cele despre care Sfânta Scriptură ne spune că erau ,,bune foarte’’. Rugăciunea bisericească spune despre om că Dumnezeu l-a ,,împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură cerească’’. Diavolul vine şi schimonoseşte frumuseţea oamenilor care, părăsind pe Creator, ajung în puterea lui. Strâmbă Legile Dumnezeieşti prin erezii pierzătoare de suflete, îşi pune slujitorii să semene ură, vrajbă, conflicte între oameni care sfârşesc adesea prin curmarea vieţii aproapelui. Privind evenimentele recente petrecute în Statele Unite, nu se poate să nu vedem mâna cea respigătoare a diavolului.

Numărul 666 face parte din creaţia lui Dumnezeu, ca oricare altul din lungul şir care începe de la zero. Nu e un număr rău în sine. Rău este că diavolul şi l-a apropriat fraudulos şi îl foloseşte ca simbol în lucrările sale malefice.

Să ne închipuim că trăim în anii celui de-al doile război mondial, într-un oraş oarecare. Dimineaţa, când ieşim pe stradă, vedem că pe toate clădirile publice flutură steagul german cu zvastică. Nu se poate să nu ne înfiorăm şi să nu ne punem întrebări, nu din pricina steagurilor cu zvastică, ci a celui pe care-l reprezintă. Aflăm în scurt timp că în cursul nopţii, trupele hitleriste ne-au ocupat oraşul. Înţelegem că de-acum suntem în puterea şi sub stăpânirea unui monstru al istoriei, Adolf Hitler. Aşa este si cu numărul satanic 666, nu e primejdios în sine, dar capătă valenţe malefice datorită celui care se află în spatele lui, diavolul, care l-a pervertit, luându-l ca semn sau simbol al său.

Sfântul Ioan Evanghelistul a văzut, în vremea când Dumnezeu i-a revelat cele scrise în Apocalipsă, exact lucrurile şi evenimentele prezente şi viitoare, şi vedem bine că realitatea se petrece aidoma celor scrise de Sfântul Apostol. Să ne gândim numai la numărul fatidic 666, menţionat în Apocalipsa 13, 18. E promovat cu toate mijloacele, în toate ocaziile, e înscris pe produsele care le cumpărăm, îl găsim la sataniştii care-şi practică ritualurile în locuri retrase. Până şi domnii care s-au adunat în Creta să strâmbe adevărurile lui Dumnezeu şi să-L trădeze pe Mântuitorul Hristos, şi-au ales data în care să se regăsească numărul diavolului: 16 06 2016. Vi se pare o întâmplare, o coincidenţă? Mie – nu.

Aş întreba, ca un naiv ce mă aflu: De ce Semnul Sfintei Cruci ne este mângâietor, aducător de bucurii, apărător, armă împotriva diavolului? De ce domnii înveşmântaţi în odăjdii bisericeşti – unii dintre ei – nu se însemnează cu Sfânta Cruce în toate momentele liturgice, ci fac nişte semne ciudate, de parcă ar alunga muştele, sau semnului lor îi lipseşte un braţ, deci nu e Cruce. Dragi bucureşteni, întrebaţi-l pe patriarhul Daniel.

Presbiter Ioviţa Vasile

ADDENDA

1.Prin grija Fratelui Mihai Străjeru, am primit acest link:  https://www.oikoumene.org/en/press-centre/news/wcc-interim-general-secretary-meets-with-patriarch-bartholomew-i

Daţi clic pe el şi nu veţi avea nicio surpriză, doar faptul că românul Ioan Sauca, mai-marele cmb, poartă o cruce satanistă răsturnată, în vreme ce stă lângă confratele Bartolomeu din Constantinopol. Iertaţi, nu se mai poate accesa acel site, dar l-am salvat într-un fişier, însă, din păcate, nu ştiu posta imagini.

2.Urmărind Sfânta Liturghie pe un post local de televiziune, am constatat cu stupoare că preotul respectiv a eliminat Rugăciunea amvonului, ştiţi aceea care începe cu cuvintele ,,Cel ce binecuvântei pe cei ce Te binecuvântează pe Tine, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine…’’ A pus în locul ei o rugăciune improvizată, prin care cerea ca Dumnezeu să înceteze ,,noua boală’’ ce bântuie în lume, adică aceea falsă pandemie, inexistentă acum. Ce mijloc perfid de propagandă mincinoasă şi influenţare a bieţilor oameni naivi şi neinformaţi! În felul acesta, Sfânta Liturghie e erodată treptat, până când va fi substituită de cultul spurcat al antihristului. Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi.

În vremurile străvechi, s-au adunat mai mulţi vieţuitori ai pustiei şi între ei s-a ridicat această întrebare: care este cea mai mare virtute a omului? Fiecare a răspuns după socotinţa şi puterea lui de înţelegere. Unul  a spus că dragostea este virtutea cea mai înaltă, altul – cea mai mare este credinţa, altcineva a lăudat smerenia. Răspunsul unuia dintre ei a fost, oarecum, surprinzător: dreapta socoteală. Cu adevărat, mare însuşire este aceasta, pentru că acela care o are, va şti întotdeauna să aleagă binele de rău, să deosebească adevărul de minciună, să ştie ce-i este de folos şi ce nu, să judece cu dreptate, ocolind nedreptatea. Ce înseamnă lipsa dreptei socoteli, ne-o arată Sfântul Prooroc Isaiia: ,,Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar’’ (Isaia 5, 20). Este vorba aici de o totală răsturnare a valorilor, de o cumplită pervertire a minţii, de o teribilă rătăcire a spiritului uman, de o întunecare fără seamăn a minţii omeneşti.

Regii lui Israel din vechime îndeplineau şi funcţia de judecători ai poporului. După ce a fost uns rege, Solomon a avut un vis în care Dumnezeu i-a spus să ceară ceea ce crede el că i-ar fi de folos. ,,Dăruieşte robului Tău inimă pricepută ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ceea ce este bine de ce este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care este nesfârşit de mare’’ (III Regi 3, 9). Cererea regelui a fost bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a dăruit înţelepciune mai mult decât oricui alt rege.

Dreapta socoteală a regelui n-a întârziat să aducă roade. Două femei care locuiau în aceaşi casă, având fiecare câte un copil, au pus pricina lor înaintea regelui. S-a întâmplat că uneia din ele i-a murit copilul sufocat, şi-n puterea nopţii la luat şi l-a pus la pieptul celeilalte, luând lângă sine copilul viu. Dimineaţa, au început să se certe, deoarece fiecare voia să aibă copilul viu. Cu această pricină s-au înfăţişat regelui Solomon. După ce le-a ascultat şi a chibzuit, a poruncit să se aducă o sabie, spunând:  ,,Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte’’ (III Regi 3, 25). Cuvintele regelui au pătruns ca o sabie în inima femeii al cărei copil era viu. Aceasta a început să strige şi să plângă, în vreme ce cealaltă stăruia ca pruncul să fie tăiat. În acel moment, Solomon a poruncit ca pruncul să fie dat mamei sale adevărate. Dreapta socoteală l-a ajutat să afle adevărul şi apoi sa judece în deplină cunoştinţă de cauză.

Sfânta Evanghelie din această Duminică stă sub îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptarea Lui, şi celelalte se vor adăuga vouă’’ (Matei 6, 33). Cartea noastră de Învăţătură Ortodoxă începe cu această întrebare: Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă în viaţă? Răspunsul nu putea fi altul decât acesta: mântuirea sufletului. ,,Căci ce va folosi omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?’’ (Marcu 8, 36-37).

Ca să ne prevină să nu cădem în greşeala de a pune pe prim plan grijile lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune în cuprinsul Evangheliei: ,,Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veti mânca, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele?’’ (Matei 6, 25-26).

Atotputernicul nostru Dumnezeu să ne dea tuturor puterea de a înţelege şi a făptui , cu dreaptă socoteală, ceea ce ne este de folos, în călătoria noastră spre împărăţia cea cerească. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Extraordinară este caracterizarea femeilor rele a Sfântului Ioan Hrisostom.
Cine oare nu s-a întâlnit in viaţa sa cu „femeia cea rea de gură”, care a lăsat în urma sa, de cele mai multe ori răni greu de vindecat în sufletul multora dintre noi?
Un subiect binevenit în contextul actual când haosul a acoperit lumea, năucind popoare la nivel global, când prigoana creştinilor cunoaşte cote alarmante pretutindeni, îmbrăcând cele mai variate forme, iar prestaţia femeilor ortodoxe din întreaga lume, ar trebui să se ridice la demnitatea şi nobleţea cu care au fost învrednicite de Cel Prea Înalt!

Să părasim bârfele, gelozia nedemnă, tonul ostentativ, vorbăria necontrolată prin care susţinem adevărul nostru cu orice preţ, invidia şi să punem stavilă gurii, cuvintelor desarte, să ascultăm glasul conştiinţei noastre, să nu căutam să terorizăm pe ceilalţi cu „dreptatea noastră”, cârpă lepădată în faţa Domnului. Să ne adâncim mai mult în rugăciune, nu în dispute fără rost, mai ales cu Cinstitele feţe bisericeşti pe care le mâhnim cu atitudinea noastră de atotcunoscătoare în probleme teologice, mai ales în cele care privesc sfinţenia. Să ne ajute Bunul Dumnezeu, să ne ferim ca de foc, de muşcătura otrăvitoare a şarpelui viclean, care sădeşte în noi aceste ispite, stavilă în calea mântuirii atât de mult dorite.

Exemplul minunat pe care îl oferă Evangheliile, cunoscut de toată lumea, sunt Mironosiţele, femei curajoase, duioase, evlavioase, sensibile, pline de iubire faţă de Hristos Cel Răstignit şi Înviat, precum Maria Magdalena, Apostol al Învierii Domnului. De asemenea minunatul exemplu al femeii samarinence, care a primit cuvântul rostit de Însuşi Cuvântul Vieții și a devenit apostol pentru cei din neamul ei, ajungând Sfânta Muceniță Fotini, în timpul lui Nero, în Cartagina, fiind lumină pentru cei care ședeau în întunericul despărțirii de Dumnezeu.
Minunat descrie Sf.Luca al Crimeei, sufletul feminin printr-o adâncă cunoaştere medicală şi teologică a lui, zugrăvită într-una din predicile sale din vremea prigoanei bolşevice a credinţei ortodoxe: „De ce S-a arătat Domnul mai întâi femeilor mironosiţe, iar nu Preacuratei Sale Maici? De ce nu S-a arătat Sfinţilor Săi Apostoli? Pentru că Domnul cunoştea inima femeiască. Ştia că ea este extrem de sensibilă si plină de dragoste, atinge tot ce este măreţ, tot ce este tainic, tot ce este sfânt, mult mai uşor decât o fac inimile mai dure ale bărbaţilor, fiindcă acestora le este propriu să primească totul cu multă reflecţie, să creadă intâi de toate raţiunii minţii lor. La femei nu este aşa. Ele nu reflectă atât de mult cum o fac bărbaţii. Acestea cuprind cu inimile lor curate toată dreptatea, tot adevărul rapid şi usor. Există două feluri de cunoaştere — cunoaşterea cu mintea şi cunoaşterea cu inima, acea cunoaştere cu inima pe care filosofii o numesc cunoaştere intuitivă. Cu inima se cunoaşte ce este mai important — ceea ce nu poate cunoaşte mintea. Inima este organul cunoaşterii superioare, a comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu toată lumea nevăzută. Inima de femeie într-o măsură mult mai mare decât cea de bărbat dispune de această capacitate a cunoaşterii intuitive, a cunoaşterii nemijlocite, fără multe raţionamente. În aceasta constă marele avantaj al femeilor faţă de bărbaţi. Anume de aceea bisericile noastre sunt pline de femei. Femeile, cu inima lor, se adresează mai uşor Domnului Iisus Hristos, mai uşor primesc şi cunosc tot ce este sfânt. Mărire femeilor!

Avem marea sărbătoare creştină a femeilor, zi în care, în persoana Sfintelor Femei Mironosiţe se preamăreşte si se preaînalţă inima femeiască. Există ziua de 8 martie dedicată femeilor. Dar ziua creştină a femeilor este mult mai importantă. De ce oare? Pentru că noi sărbătorim cel mai sfânt dintre toate drepturile omeneşti, pe care l-au primit femeile de la Însuşi Domnul Iisus Hristos: dreptul tuturor femeilor la atingerea celei mai înalte demnităţi omeneşti, sfinţenia; dreptul la cea mai apropiată prietenie cu Domnul Iisus Hristos, dreptul de a fi înălţate mai presus de orice. Pentru că, spuneţi-mi, cine este mai mare decât Sfintele Muceniţe, decât cea întocmai cu Apostolii Maria Magdalena sau Nina, luminătoarea Georgiei? Cine este mai înaltă decât ceata Cuvioaselor femei? Ele sunt vârful demnităţii omeneşti. Și această demnitate au primit-o femeile astăzi în persoana femeilor mironosiţe.

…Sfintelor Femei Mironosiţe trebuie să le urmeze toate femeile creştine, trebuie să meargă pe aceeaşi cale pe care au mers Mironosiţele — pe calea celei mai fierbinţi supuşenii, celei mai pline de abnegaţie iubiri faţă de Domnul Iisus Hristos. Toate femeile care trăiesc în prezent trebuie să ia exemplu de la Sfintele Femei Mironosiţe, care I-au slujit Domnului cu tot ce-au putut — cu grija de El, cu munca lor, cu dragostea fierbinte.(..) Mergeţi pe calea Sfintelor Femei spre Hristos, mergeţi după Sfintele Femei Mironosiţe – şi veţi ajunge acolo unde se bucură şi ele cu bucurie veşnică fără sfârşit!”
Mila Ta, Doamne, să acopere mereu toate păcatele şi ruşinile noastre, ajută-ne să ne vindecăm şi dăruieşte-ne nouă mântuirea, după slavită Voia Ta! Amin.

(*Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Dr. Gabriela Naghi

Ce am mai putea adăuga acum la sfârşitul carierei acestui fost arhiereu BOR, devenit filopapistaş convins, pseudo-episcopul Varlaam Ploieșteanul, care a părăsit ruşinos, dar zâmbitor, Sfânta Ortodoxie, precum colegul său de breaslă Sofronie, acum episcop al greco-catolicilor, prin participarea la dezvelirea bustului ereticului papă Francisc, ridicat cu aprobarea slugilor atee ale statului antihristic, în capitala țării? În care zi a avut loc ereticul şi nefastul eveniment? În chiar ziua împlinirii a 7 ani de la naşterea la cer a Cuviosului Părinte Justin Pârvu şi a aniversării a 4 ani de la Marea Înşelare de la Kolymbari Creta. Zâmbetele celor doi ierarhi apostați, Varlaam şi Sofronie, s-au adresat mereu, cu precădere poporului dreptcredincios prostit, amețit de cuvintele lor, abili învățăcei ai manipulării pleromei ortodoxe, care au demonstrat de-a lungul întregii lor cariere de arhierei ai BOR, că sunt lupii cei hulpavi care sfâşie oile, risipind turma încredințată spre păstorire de către Marele Arhiereu.

Marea Înşelare de la Creta 2016, unde arhiereii in corpora, sub conducerea pseudo- patriarhului BOR, au semnat adeziunea lor la sfâşierea Cămăşii lui Hristos, a fost lăsată să se întâmple de către Domnul Milei, pentru trezirea conştiințelor ortodoxe din fumul amăgitor al ereziei sataniceşti, în care au fost împinse de către însăşi arhiereii aflați la cârma BOR. Mângâietorul înconjurat de Voievozii Arhanghelilor a vestit tuturor trezirea din somnul cel de moarte. Toți L-au auzit, dar cei aflaţi în ascultare de arhiereii apostați, au preferat sa ignore şoapta dulce a Mângâietorului, aşa cum mâine se vor încolona disciplinaţi, cuminţi, să primească pecetea antihristului.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Gestul său de a celebra inaugurarea statuii ereticului papă Francisc, este umilitor și înjositor, în faţa dreptcredincioşilor români, dar și a întregii lumi ortodoxe, de care nu-i pasă, un gest care întregeşte şi dovedeşte apostazia de la Ortodoxie, căderea sub afurisire, caterisire şi anatematizare. Nesancționarea sa de către reprezentanții clerului monahal şi laic din BOR, de către aşa -zişii zeloşi ai credinței ortodoxe, îngrijorați de închiderea bisericilor, şi lingurița de împărtăşanie, denotă acceptarea tacită a acestei erezii, comuniunea in cuget şi simțiri cu erezia episcopului apostat Sofronie.

„Monumentul ridicat aici în amintirea vizitei Papei Francisc în România este şi un semn că acel pelerinaj al său continuă să lumineze viaţa poporului nostru care năzuieşte spre cele mai înalte valori spirituale”, a spus nunţiul zis apostolic, Aurel Percă, care a rostit o rugăciune de ,,sfinţire’’ a bustului, în faţa persoanelor prezente, eretici şi atei neo-marxişti laolaltă în fruntea cărora, cu masca umilinţei şi supunerii oarbe în mână, cu nelipsitul zâmbet întipărit pe figură, se afla fostul slujitor al Împăratului Hristos, Varlaam.

Dr. Gabriela Naghi

,,Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii. Ca în toate Bisericile Sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică’’ (I Corinteni 14, 33-35).

,,Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Că Adam s-a zidit întâi, apoi Eva’’ (I Timotei 2, 12-13).

În felul acesta, prin cuvânt Dumnezeiesc, statorniceşte Sfânta Scriptură menirea femeilor noastre ortodoxe în locaşurile sfinte. Interdicţia de a vorbi şi a învăţa în biserică nu este discriminatorie, cum ar zice feministele, sau îngrăditoare, cum li se pare unora. Nu trebuie să absolutizăm cele de mai sus. Femeile pot să cânte în biserică, în cor sau individual, şi ştim prea bine că o fac într-un mod inegalabil, angelic, aş spune. Femeilor li se îngăduie citească Sinaxarele şi Cazania, care cuprind cuvinte de învăţătură rânduite de Biserică. A rosti predici izvodite de mintea femeiască este cu desăvârşire oprit. Femeile au datoria sfântă de a-şi învăţa copiii şi nepoţii rugăciunile şi bunele rânduieli bisericeşti. În mănăstirile de vieţuitoare, părţii femeieşti i se îngăduie să intre în Sfântul Altar, dar numai cu binecuvântare şi în momentele absolut necesare săvârşirii Sfintelor Slujbe, cu mare grijă să nu se atingă de Sfânta Masă. Dacă se întâmplă un astfel de lucru nedorit, Sfânta Masă trebuie sfinţită din nou, cum se procedează în Bisericile slave.

În comunităţile rupte din trupul Sfintei Biserici, precum cele anglicane, protestante, reformate, cutezanţa şi nesăbuinţa omenească au înălţat femeia la rolul de ,,preot’’ sau ,,episcop’’! De fapt, le-au înjosit. Este o practică împotriva Sfintei Scripturi şi a Sfintelor Canoane. Cu toate acestea, ecumeniştii şezători în scaune episcopale ortodoxe vreau să ne unească cu aceşti rătăciţi ai istoriei.

Femeilor noastre din Biserică li se cere precauţie şi decenţă discretă, atunci când trec prin perioadele care le sunt specifice. Toate bunele rânduieli din Biserica noastră sunt cunoscute de cele mai multe femei credincioase, care le respectă fără a cârti, cu dragoste şi dăruire, căci împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti aduce întotdeauna mulţumire sufletească.

Aş dori să reproduc un cuvânt aspru al Sfântului Ioan Gură de Aur, privitor la femeile care nu se află în buna rânduială statornicită de Dumnezeu. Aş dori ca niciuna dintre femeile din Biserica noastră să nu se potrivească cuvintelor Sfântului nostru drag.

,,Nu este nimeni pe pământ asemănător cu femeia cea rea de gură și nici o fiară nu este întocmai cu femeia cea înșelătoare. Cine este mai rău, între cele cu patru picioare, decât leul ? Sau ce este mai cumplit decât șarpele, dintre târâtoare. Și, totuși, nimic nu sunt toate acestea, față de femeia cea rea de gură. Și, mărturisește, despre cuvintele mele, chiar Înțeleptul Solomon, zicând: „Mai bine este a viețui cu leul împreună, sau cu șarpele în pustie, decât a trăi cu femeia cea rea de gură și certăreață”. Să nu socotești că Solomon a zis acestea fără de minte, pentru că, și din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, în groapă leii s-au rușinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe bărbatul său Samson, tunzându-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii și viperele se temeau de Ioan Botezătorul în pustie, iar Irodiada, la ospăţ, i-a tăiat capul. Corbii, pe Ilie, în pustie și în munte, îl hrăneau, iar Isabela, după darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotărâse să-l dea. Și ce zicea ea: „Așa să-mi facă mie Dumnezeu și acestea să-mi dea mie, daca mâine, în același ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor uciși”. Și, temându-se, Ilie a fugit, în pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie. Cel ce ploaia a toată lumea o purta pe limba sa și foc din cer a pogorât și morți a înviat. O, cât de rea este arma cea ascuțită a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel blând s-a înșelat și l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Înțeleptul Solomon, aducându-l la călcare de Lege. Femeia cea fără de rușine nu se sfiește de nimeni; nici pe preot nu cinstește, nici de levit nu se rușinează, nici de prooroc nu se teme. O, ce răutate.

Femeia cea rea este mai rea decât toate răutațile. Daca este săracă, pe toți îi osândește. Sau, de are bogătie, pe toți îi ocărăște. Îndoită este răutatea și grea este viața, neîmblânzită este fiara. Eu am vazut vipere neîmblânzite, îmblânzindu-se, și lei și ursi și rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodată nu se îmblânzește.
Mai bine este a bate fierul, decât a învăța pe femeia rea. Deci, să știți aceasta, că, cel ce are femeie rea, și-a luat plata pentru păcatele sale, pentru că femeia rea niciodată nu se smerește. Fiind pedepsită, se îndrăcește, lăudată, se înalță și nu știe sa păzească obiceiurile dragostei. Dumnezeului nostru slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin’’.

(Sfântul Ioan Gură de Aur –Proloage 20)

Presbiter Ioviţa Vasile

          ,,Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era dintre fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în poruncile şi rânduielile Domnului’’. Aşa scrie Sfântul Evanghelist Luca despre părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, a cărui naştere o sărbătorim astăzi. Necazul vieţii lor era acela că, fiind înaintaţi în zile, Dumnezeu nu le dăduse copii, iar faptul de a nu avea urmaşi era socotit la evrei drept blestem. Mulţi ani au purtat ei această povară. Înţelepciunea cea tăinuită a lui Dumnezeu s-a arătat şi aici. În vreme ce se afla în templu, pentru a tămâia după obiceiul preoţiei, îngerul Domnului s-a arătat lui Zaharia. Acesta s-a tulburat văzând pe trimisul lui Dumnezeu. Îngerul însă venise să-i aducă mângâiere şi răsplata, lui şi soţiei Elisabeta, pentru răbdarea  şi dreapta lor vieţuire: ,,Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici sicheră şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie…  ’’(Luca 1, 13-17).

         Cinstite cititorule, ia seama cu atenţie la cuvintele subliniate şi aminteşte-ţi ce a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos despre Sfântul Ioan Botezătorul; ,,Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină’’(Matei 11, 14). Vrăjmaşii lui Hristos şi ai adevărului au strâmbat înţelesul acestor cuvinte, spunând că Sfântul Prooroc Ilie s-ar fi reîncarnat în trupul Sfântului Ioan Botezătorul. Domnul Iisus nicidecum n-a vorbit în acest sens, ci doar a vrut să spună că Sfântul Ioan Botezătorul va merge înaintea Domnului cu aceeaşi râvnă pe care a avut-o Sfântul Ilie, aşadar vorbeşte despre două persoane absolut distincte care au trăit în vremuri diferite. Şi aceasta să ştii: învăţătura despre reîncarnare vine din religiile demonice ale Indiei, şi n-au nicio legătură cu adevărul revelat de Dumnezeu.

          Vestea cea bună adusă de îngerul Gavriil s-a împlinit într-o zi de 24 iunie, de aceea sărbătorim astăzi naşterea acestui Sfânt al lui Dumnezeu. ,,De naşterea lui mulţi se vor bucura’’. Să ne bucurăm, aşadar, şi noi în această zi de sărbătoare şi să dăm slavă lui Dumnezeu, Care este credincios făgăduinţelor Sale.

Presbiter Ioviţa Vasile