ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Sfintele Canoane sunt parte a Sfintei Tradiții a Bisericii noastre. Sfânta Tradiție, laolaltă cu Sfânta Scriptură, alcătuiesc Revelația Dumnezeiască ce ne este data spre a-L cunoaște pe Dumnezeu, a-I împlini voia și, prin aceasta, a dobândi mântuirea sufletelor noastre. Reunite între coperțile aceleași cărți, Pidalionul, Sfintele Canoane mai sunt numute și Cârma Bisericii, deoarece după ele este condus Poporul Ortodox al lui Dumnezeu spre Împărăția Cerurilor. Ele sunt pururea vii, luminoase, actuale și necesare pentru mântuire, de aceea respingem toate aserțiunile potrivit cărora ar fi devenit desuete, inactuale, și deci trebuie rescrise și reformulate. Numai o minte întunecată poate gândi astfel.

Sfintele Canoane au meritul de a ne așeza pe fiecare acolo unde ne este locul, potrivit stării, faptelor, cuvintelor și gândurile fiecăruia. Să ilustrăm cum se cuvine această afirmație recurgând la binecunoscutul Canon 15 I II Constantinopol, ignorat de ecumeniști, afirmat cu tărie de cei îngrădiți de erezii.

1.Care este încadrarea dată de acest Canon episcopilor eretici? ,,Căci cei care se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul-stătător al lor, pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinți, firește de comuniunea cu acela, care propovăduiește erezia în  public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune cercetării canonice, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numește episcop, chiar înainte de cercetarea sinodală… Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători… Așadar, încadrarea canonică și indubitabilă este pseudo-episcop, sau fals episcop, sau minciuno-episcop. Fără echivoc, fără drept de apel. Pot să sară dumnealor de șapte coți în sus, pot să dea drumul tuturor mijloacelor lor de propaganda mincinoasă, de această încadrare canonică nu scapă.

2.Dimpotrivă, cei care au întrerupt pomenirea ,,se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocși… pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăveasc Biserica de schisme și de dezbinări,,O exprimare cum nu se poate mai concisă, clară, ușor de înțeles. Mulțumim celor care ne cinstesc pentru că am ales această cale canonică de a apăra Sfânta Ortodoxie de erezii. Îi asigurăm că-i prețuim și noi la rându-ne, îi cinstim ca pe niște adevărați ortodocși și sprijinitori ce ne sunt în această luptă cu hidra ecumenistă. Recunoaștem în fața lui Dumnezeu că facem prea puțin pentru apărarea Dreptei Credințe, dar știm că acolo unde se arată neputința omenească intervine puterea cea nemărginită a Marelui nostru Creator.

Presbiter Iovița Vasile

Când eram elev am citit următoarea istorioară:

Într-o insulă aridă era un far, iar păzitor al acestui far era un om sărac, familist, care primea o plată mică pentru aceasta, dar și pescuia, iar peștele pe care-l prindea îl ducea să-l vândă la o insulă vecină. Mergea regulat acolo, dar de multe ori întârzia să se întoarcă. Câteodată banul îl ispitește pe om și-l face să greșească. De fiecare dată mergea la o cârciumă și acolo își cheltuia banii. Femeia și copilul lui îl așteptau acasă, neliniștindu-se de multe ori. Femeia era credincioasă și adeseori se ruga cu fiul ei, rugându-se lui Dumnezeu să-l ocrotească pe bărbatul ei și să-l izbăvească de patima sa, însă fără nici un rezultat.

Într-o noapte de iarnă, bărbatul iarăși întârzia să vină acasă. Ningea și furtuna începea să se dezlănțuie. Neliniștea mamei și a copilului era mare, văzând că tatăl nu mai apărea. Și-au făcut rugăciunile amândoi și au mers să se culce. Însă mama nu a închis un ochi. Dar nici copilul. Cunoașteți desigur dramele acestor familii, ai căror bărbați se îmbată, joacă cărți și se abat de la buna cuviință. Copilul însă nu se putea liniști. Pe ascuns, fără să observe mama lui, a luat felinarul, l-a aprins, a ieșit din casă și a pornit spre cărarea pe care știa că avea să treacă tatăl său. Mergea cu felinarul ridicat deasupra capului și striga:  Tată!… Tată!… Vino! Pe aici este drumul.

Copilului i s-a părut că a auzit de departe izbiturile bărcii de valuri și s-a gândit că tatăl său este pe undeva pe aproape. Dar nu s-a înșelat. Amețit de băutură, tatălui i s-a părut că a auzit glasului copilului său și s-a trezit. A întors barca și s-a îndreptat spre locul unde a văzut o lumină și a auzit glasul copilului său. Trăgând din greu la vâsle, în cele din urmă a ajuns la mal. A legat barca și, clătinându-se, a început să meargă. Zăpada acoperise cărarea. După ce a mai mers o bucată, s-a împiedicat de ceva și a căzut. Încercând să se ridice, a văzut că se împiedicase de copilul său. Din pricina frigului și a zăpezii mari, copilul a leșinat și și-a dat sufletul.

Moartea copilului l-a trezit din beție. L-a luat pe umăr și a urcat spre casă. Ajungând acasă vă puteți închipui ce a urmat. Supărare mare și pentru tată și pentru mamă. Înaintea copilului mort tatăl a făcut o făgăduință:

– Fiule, moartea ta mi-a deschis drumul. De astăzi înainte nu voi mai pune băutură în gură nici nu voi mai merge pe drumul păcatului. De astăzi înainte voi deveni un om al lui Dumnezeu. Și s-a pocăit cu adevărat, îndemnându-l la aceasta moartea copilului său.

Aceasta este o întâmplare care ne duce cu mintea la alt fapt mare și cutremurător, în care un alt felinar, nu de un copil, ci de Însuși Dumnezeu-Omul a fost aprins sus pe Golgota, și a strigat din vârf spre toate marginile lumii:

– Fiilor, frații Mei, veniți! Pe aici este drumul.

Și Iisus Nazarineanul și-a dat ultima Sa suflare și ne cheamă pe toți să mergem pe calea Ortodoxiei. Uniți sub turlele sfintelor noastre Biserici, uniți în Credință, uniți în dragoste, uniți în hotărârea de a mergea pe Calea pe care a deschis-o Hristos. Căci El a spus: „Eu sunt Calea și Adevărul și Viața”.

Sursa: (†) Arhim Teofil Zisopulos, Puterea inimii, Editura Lydia.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

1. ORFANUL ȘI UNCHII SĂI
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654, într-o familie de neam ales, unul dintre frații mamei sale – Șerban Cantacuzino – fiind domnitor al Țării Românești.

Când avea un an, i-a murit tatăl și el a rămas în grija mamei, a bunicii și a unui unchi. Acest unchi, Constantin Cantacuzino, s-a îngrijit să primească o bună educație, astfel că tânărul a învățat, printre altele, greaca, latina și slavona. A avut, de-a lungul timpului, funcții publice importante care l-au pregătit, într-un fel, pentru a-și conduce țara.

2. UN SFERT DE SECOL DE STABILITATE
Avea 34 de ani când – la rugămintea boierilor – a urcat pe tron. A condus țara între 1688 și 1714, într-o vreme în care conducătorii se schimbau cam o dată la trei ani. Cei peste 25 de ani de domnie au adus echilibru și statornicie într-o țară „supervizată” din punct de vedere politic de către turci.

3. SUSȚINĂTOR AL CULTURII
În tot acest timp, a înființat școli și biblioteci; a tipărit cărți; a construit mănăstiri și palate: Cine nu a auzit, de pildă, de Palatul de la Mogoșoaia? A creat un stil de arhitectură original, numit stilul brâncovenesc sau stilul românesc.

În 1688, la începutul domniei sale, s-a finalizat tipărirea Bibliei de la București – prima traducere integrală a Bibliei, în limba română. A colaborat strâns cu Mitropolitul Antim Ivireanul – cunoscut tipograf și om de cultură devenit, la rându-i, Sfânt. A încurajat tipărirea cărților bisericești pe care le-a răspândit atât în țara sa, cât și în Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică sau în alte țări vasale otomanilor.

Lui i se datorează înființarea în 1694, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București, a Academiei Domnești, „strămoașa” Universității din capitală. Instituția a fost construită mai apoi în centrul Bucureștiului exact în locul vechiului lăcaș.

Multe mănăstiri și Biserici brâncovenești dăinuie până astăzi. Printre ele – Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea; Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș; sau Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, din București.

4. TRĂDAT DE APROPIAȚI
Turcii, care aveau influență în Țara Românească, l-au recunoscut domn pe viață, dar tot ei l-au destituit, acuzându-l de trădare și de alianțe cu habsburgii și rușii, dușmanii lor. Unii dintre cei care l-au pârât îi erau rude și îi susținuseră accesul la tron.

Dar cum a fost el dat jos din scaun?25 martie, 1714. Era o dimineață ca oricare alta aceea în care domnitorul a fost arestat. Constantin Brâncoveanu s-a trezit, s-a spălat, s-a rugat. La curtea lui venise, cu o seară înainte, un fel de ambasador turc pe care îl cunoștea, deci apariția lui nu i-a stârnit îngrijorarea. Părea că musafirul nu are niciun motiv de ostilitate, dar a doua zi, când au stat de vorbă, l-a acuzat pe voievod că e trădător și rebel, după care l-a mazilit. Semnul destituirii era punerea unei eșarfe negre pe umărul celui vinovat. Apoi, turcul a ordonat soldaților să îl aresteze.

Brâncoveanu a înțeles că era victima unor uneltiri, dar nu a protestat nicicum. În locul lui, a fost numit finul său. „Finule Ștefan, i-a zis atunci voievodul, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

5. ÎNCHIȘI, TORTURAȚI SAU EXILAȚI
Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, copiii lor și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul, iar toate bunurile familiei au fost confiscate. Patru luni, Brâncovenii au fost torturați, până când, într-un final, domnitorul, cei patru băieți și sfetnicul au fost condamnați la moarte. Soția și cele șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda) au fost cruțate. Au mai stat un an în închisoare, apoi au fost trimise în exil.

6. FIII MARTIRI ȘI SLUJITORUL CREDINCIOS
Băieții lui Constantin Brâncoveanu erau în floarea vârstei, în momentul execuției. Constantin împlinise 31 de ani, Ștefan – 29 și amândoi aveau deja familiile lor. La cei 24 de ani Radu urma să se căsătorească, iar Matei, la 12 ani, era în pragul adolescenței.

Despre Ianache (Ienache sau Enache) Văcărescu se vorbește foarte puțin. Descendent al unei familii vechi, boierești, slujise la curte încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino. Când Constantin Brâncoveanu i-a urmat la tron, l-a păstrat aproape. Unii istorici spun că a devenit chiar ginerele voievodului.

Ianache Văcărescu a fost, printre altele, comandantul unităților de ostași care păzeau capitala; mare paharnic; administrator al curții domnești. A ridicat și a restaurat Biserici și mănăstiri. A supravegheat zidirea unor lăcașuri precum Biserica „Sfântul Nicolae – dintr-o zi”, ctitoria doamnei Maria. A rămas devotat Brâncovenilor până în clipa morții și a pierit primul, sub ochii domnului său.

7. OMORÂT CHIAR DE ZIUA LUI
În 15 august, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului, a avut loc execuția. Brâncovenii și sfetnicul Ianache au fost obligați să meargă pe jos prin oraș până la locul de execuție. Desculți, îmbrăcați doar în cămăși, au străbătut Istanbulul printre privitorii avizi de senzațional. „Prințul aurului” (cum fusese numit Brâncoveanu) înainta acum spre locul de pierzanie ca un criminal de rând. Acolo, se aflau sultanul însuși și câțiva diplomați străini. Conducătorul turc i-a cerut de mai multe ori să renunțe la Credința creștină și să devină musulman. De fiecare dată Brâncoveanu a refuzat categoric. Atunci, sultanul a dat poruncă să-i fie uciși, pe rând, slujitorul și copiii. Durerea pe care a simțit-o în acele momente trebuie să fi fost copleșitoare, dar bărbatul i-a încurajat încontinuu: „Fiii mei, fiți curajoși – îi îmbărbăta voievodul. Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru. Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit…”

8. UN MOMENT ZGUDUITOR
Diplomatul venețian Andrea Memno, martor al evenimentului, relatează astfel momentul în care a fost executat mezinul: „Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaș, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta sânge se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!» Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin. Lovește!

9. DUREREA ȘI SFÂRȘITUL
Firește că pe tatăl său nu-l va fi lăsat indiferent atâta suferință. De aceea, reacția domnitorului imaginată în „Balada lui Constantin Brâncoveanu” mi se pare verosimilă: „Apoi el se-ntuneca,/ Și turbând apoi striga:/ -Alelei! Tâlhari păgâni!/ Alei! Voi feciori de câini/ Patru fii eu am avut,/ Pe toți patru i-ați pierdut!/ Să dea Domnul Dumnezeu/ Să fie pe gândul meu:/ Să vă ștergeți de pe pământ/ Cum se șterg norii de vânt,/ Dar să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin!”

Deci oricât de mare i-a fost durerea, nu a cedat și la urmă a fost pedepsit și el. Trupurile celor șase au fost aruncate în mare, capetele au fost înfipte în prăjini și au stat trei zile în văzul lumii. Mai târziu, corpurile au fost recuperate și duse la o mânăstire bizantină din apropiere.

10. ADUS ÎN SECRET, ÎN ȚARA NATALĂ
În 1720, prin grija doamnei Maria, Moaștele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse la București și au fost îngropate la Biserica Sfântul Gheorghie Nou, unde se află și azi. Plăcuța mormântului a rămas multă vreme fără inscripție, însă pe candela de argint de deasupra criptei erau gravate cuvintele: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Măriia…”.

Se spune că abia după 200 de ani oamenii și-au dat seama că domnitorul martir se odihnește aici. În 1992, a fost trecut în rândul Sfinților români, mai ales că în conștiința urmașilor Constantin Brâncoveanu se așezase, de multă vreme, ca un exemplu de demnitate, de curaj și de credință.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Iubirea lui Dumnezeu este cea dintâi poruncă evanghelică, așa cum Însuși Mântuitorul ne învață:,,Și apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Și: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta„. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ,,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. ”( Marcu, 12, 28-31)

 Aceste porunci vor fi criterii de judecată atunci când vom trece la cele veșnice. Dușmanii mântuirii noastre știu acestea și caută să ne vicieze relația cu Dumnezeu și cu aproapele prin diverse metode.

În legătură cu iubirea lui Dumnezeu, conferințele părintelui Elpidie Vaianakis din Grecia au adus o nouă modă printre credincioșii ortodocși participanți.  Mai exact, Părintele Elpidie le-a spus acestora că pot să-i spună în mod repetat lui Hristos așa: ,,Iisuse, te iubesc!” La prima vedere, acest lucru pare firesc și de aceea ideea aceasta are succes mai ales în rândul tinerilor.

La o analiză mai profundă, vedem că lucrurile nu stau chiar așa. Mulți dintre noi avem sentimente superficiale chiar și în relațiile interumane. Conform Dicționarul explicativ, verbul ,,a iubi” înseamnă  ,,a fi îndrăgostit, a simți o mare afecțiune pentru o persoană (de sex opus).” Iubirea interumană presupune o implicare afectivă puternică, susținută prin tot ce facem pentru persoana iubită.

Nu toți suntem capabili de o astfel de iubire și trebuie să recunoaștem asta și să căutăm să învățăm acest lucru tăind patimile sufletești care ne împiedică să ne iubim aproapele așa cum ni se cere: ca pe noi înșine. Dacă ne apucăm să facem declarații de iubire unei persoane și nu suntem în stare să ne demonstrăm iubirea prin întregul comportament în raport cu acea persoană, ne dovedim niște mincinoși, iar acest lucru se va observa mai devreme sau mai târziu.  

Iubirea lui Dumnezeu presupune o luptă cu noi înșine pentru despătimire, iluminare și îndumnezeire. Dumnezeu se află ascuns în primul rând în poruncile Sale, iar lupta cu noi înșine pentru respectarea acestora poate fi făcută de frica iadului, pentru a obține un loc în Rai sau pur și simplu din iubire față de El. „Fericit cel ce îl dorește pe Dumnezeu precum cel îndrăgostit nebunește își dorește iubita.”  – scrie Sfântul Ioan Scărarul. Respectarea poruncilor divine din iubire față de Dumnezeu presupune o anumită noblețe duhovnicească pe care puțini o au, iar Dumnezeu cunoaște tainele oricărei inimi, așadar nu-L putem minți. A-i spune că-L iubim în timp ce noi nu depunem o nevoință pentru a face voia Sa înseamnă să deprindem fariseismul.

O altă modă este să ni se spună că Iisus ne iubește pur și simplu, la nesfârșit, fără nicio condiție. Este adevărat că „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.” (Arsenie Boca) Dintr-o iubire fără margini Hristos S-a răstignit pentru noi și ne -a lăsat posibilitatea de a dobândi Duh Sfânt în vederea mântuirii. Și această iubire se revarsă cu dărnicie peste noi, păcătoșii, mai întâi în timpul vieții pământești. Însă, dacă nu răspundem  acestei iubiri cu iubire și nu agonisim Duh Sfânt, putem auzi când trecem la cele veșnice ca și fecioarele neînțelepte replica înspăimântătoare:  ,,Nu vă cunosc pe voi.” (Matei, 25, 12) Așadar Dumnezeu este bun , dar este și drept, iar, dacă nu dobândim Duh Sfânt, Hristos nu ne cunoaște, indiferent de câte ori I-am spune noi că Îl iubim.

De aceea, e de preferat să ni se spună cum să dobândim Duh Sfânt, ce să facem în mod concret în acest scop. Sfântul Lavrentie de Cernigov ne îndeamnă să deprindem Rugăciunea lui Iisus în aceste vremuri. În cărți precum  ,,Mântuirea păcătoșilor”, scrisă de Agapie Criteanu,  ,,Scara” de Ioan Scărarul etc.,  ni se spune cum să luptăm cu fiecare patimă sufletească ori trupească.

Sfântul Apostol Pavel ne ajută să înțelegem ce înseamnă să-l iubim pe Dumnezeu: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. ( Galateni, 2, 20) Nouă ni se cere să ne răstignim doar patimile, deoarece acestea ne fac incapabili de a-L primi pe Hristos în inimile noastre.

 Dumnezeu să ne ajute pe toți să-L iubim cu adevărat în viața aceasta pentru a putea să ne bucurăm de iubirea Lui și în veșnicie!   Amin.

Sora Pelaghia

Lupta împotriva uniației
Văzând că ortodocșii sunt statornici în credință, papii au uneltit viclenia uniației, prin care le promitea preoților ortodocși îmbunătățirea situației materiale prin aderarea lor la hibridul „greco-catolic”. Greco-catolicii își puteau păstra formele exterioare ale cultului, însă erau obligați să îl pomenească și să îl recunoască pe ereziarhul papă ca patriarh al Romei și ca cel mai înalt patriarh al Bisericii.

Din documentele istorice cunoaștem foarte bine intențiile cele viclene ale papistașilor. Episcopul Athanasie Anghel uită de făgăduinţele făcute la Bucureşti în faţa Mitropolitului Teodosie şi a Patriarhului Dositei al Ierusalimului de a păstra dreapta credință şi semnează unirea cu papistaşii. Când se află că el a fost „rehirotonit” episcop papistaș la Viena şi că a depus jurământ să rupă legăturile cu Ţara Românească, începând cu 25 februarie 1701 se întrerupe orice relaţie bisericească cu Athanasie. Iar Patriarhul Dositei al Ierusalimului aruncă anatema asupra lui.

Cei dintâi care au protestat împotriva uniaţiei au fost românii din Șcheii Braşovului sfătuiţi de Patriarhul Dositei să se ferească de a avea legături cu Athanasie.

Braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia protestând împotriva instalării unui episcop unit în catedrala istorică a românilor ortodocşi din Ardeal. De la catedrală, suita s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană (mănăstirea oraşului) unde delegaţia a repetat protestul dar a fost alungată cu forţa.

Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor şi statornicia braşovenilor în credinţa strămoşească îl determină pe Voievodul Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează românilor ortodocşi libertatea religioasă. Neoficial însă, împăratul Leopold dă dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la biserica unită.

Scrisoarea Domnitorului către binecredincioșii din Brașov:

„Io Costandin voevod Bojiĭu milostiĭu gospodarŭ zemli Vlahscoe

Molitvelor voastre preoților dela Brașov și altor bătrâni den Șchéĭ sănătate vă poftim, carté ce aț trimis néu venit și toate căte ne scrieț am înțeles. Căt pentru dumnéluĭ piscupul de aciĭ din Ardél, în ce félĭu s-aŭ purtat și ce aŭ făcut am conoscut din scrisoare-vă, de care bună nădéjde am avut și încredințat săntem, că Dumnezeŭ unora ca acestora, cariĭ ocărăscu și nu cinstescu légé întru care s-au pomenit și înainté lui Dumnezeŭ s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cel ce-ș lasă légé sa și poftéște alta, ĭ-aŭ plată de la direptul Judecător Dumnezeu, ĭar molitva voastră și dumnévoastră alalți pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aș lunecat, nici aț umblat după acéĭa, ci aț păzit curata lége cé pravoslavnică caré de la părințiĭ și moșii voștri o aveț, de aceasta foarte néu părut bine și ném bucurat, căcĭ cunoaștem că aț făcut lucru cinstit și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celor înțelepți, dela care Dumnezeu rugăm să vă întăréscă și să vă păzéscă tot în cea strămoșască pravoslavnică lége, să o puteț ținé și păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curté împărătéscă dela Becĭ avem știre că piscupul n-are voe împărătéască ca să facă silă oamenilor, fără că numaĭ ceĭ ce vor vré de voĭa lor. Decĭ nu găndim, nici socotim că să va tinde dumnélui maĭ mult den cătu-ĭ iaste porunca, și ales, că la acé besérică săntem și noĭ ctitorĭ, de vréme ce ĭaste făcută de răposațiĭ Domniĭ aĭ acești țărĭ ce trebuiaște să păzéscă și să urméze légé care au ținut pănă acum și noĭ iarș cu céĭa ce va fi de pre parté noastră a vă păzi și avă ajuta, cu céia ce se va puté, nu vom lipsi. Înțeles-am, că și părințiĭ dela Făgăraș și alțĭ creștini pravoslavnicĭ, ĭarăș asémené nimic nu s-aŭ lunecat cu firé, ce ș-au păzit cinsté legiĭ sale, care și de aceasta mult ném bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, dé vreme ce noi acé sfăntă besérecă o am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că o închinăm présfănțitei săborniceștii a răsăritului Beséreci și că va fi prăn putință preoțiĭ și creștiniĭ lăcuitoriĭ de acolo, de acé pravoslavie să nu să lipséscă și noi iar zicem, cu céia ce ne va fi prin putință aĭ căuta și aĭ păzi nu vom lipsi. Aceasta acum și Dumnezeu pururé să vă fie într-ajutor.

Iulie 5, 7209

Io Costandin voevod”

Lauda Patriarhului Constantinopolului
Cinstindu-l pentru osteneala sa în apărarea dreptei credințe, Patriarhul Calinic al Constantinopolului îi scrie Voievodului Constantin următoarele:

„Prealuminate Doamne, precum vedem, cugeți ca un al doilea Patriarh și ai prevedere pentru orice pricină bisericească și te îngrijești de Biserică în multe; pentru care ne faci să gândim că, deoarece lucrezi și cele ale Domnilor și cele ale Patriarhilor, laudă Luminăției tale și de trei ori laudă se cuvine, bucură-te și te veselește, căci multă răsplată te așteaptă în ceruri pentru ostenelile tale”.

Notă:

În 1690 tipăreşte Manual împotriva schismei papistaşilor”, manual distribuit gratuit. Lângă stema Ţării Româneşti se află scris: „aşezată între lună şi soare pe radioasele ramuri ale Ortodoxiei, răzbind papismul cu baston şi sabie”[1]. Tipăreşte multe alte cărţi de mărturisire ortodoxă şi combatere a ereziilor catolice şi calvine.

[1] Bianu, I. Hodoş, N., Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 398.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 24)

Selecție și editare: Dr. Gabeiela Naghi

,,Am deranjat pe ecumeniști, pe nepomenitorii extremiști, pe legionari, pe Anti cipiști, pe Oastea Domnului, pe idolatrii de pisici, de câini, de Biblie, de Boca, de Dorobanțu, de Siluan Athonitul, de copii, de părinți, de icoane, de moaște, de religie!’’

Părinte Matei,

Nu ne-ați deranjat cu nimic, ne-ați întristat. Deranjul e în altă parte și e mare și grav. Ar fi bine să luați o pauză de câteva săptămâni. Și vă spun ce-am văzut și eu în filmele americane: Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Tot ce veti spune de-acum înainte, va fi folosit împotriva dumneavoastră. La Judecată, evident. Vă dorim să reveniți la sentimente mai bune față de tot ce huliți. Aveți grijă că sminteala pe care o produceți este mare. Doamne miluiește!

Presbiter Iovița Vasile

Pe 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache au fost declarați Sfinți Martiri de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuiți pe 16 august, pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Sfârșitul lor jertfelnic din 15 august 1714, chiar în ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, este descris astfel de Andrea Memno, ambasadorul venețian de la Constantinopol, obligat să asiste la execuție, într-un raport către Doge, redat ad litteram de Arhivele Diplomatice ale MAE:

„Duminică, 15 august, de dimineață, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui și unui boier care-i era vistier. Iată cum s-a făcut: Încă de dimineață, Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc și veni la seraiul, zis foișorul Jalikiacs, pe canalul Mării Negre, în fața căreia era o mică piață, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieți ai lui și pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap și Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.

Înainte de a se ridica securea asupra capului lor, fură întrebați dacă voiesc să se facă turci și atunci vor fi iertați. Glasul cel înăbușit de credință al bătrânului Brâncoveanu răsună și zise înspăimântat de această insultă:

„Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit; credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați nici vă clătiți din credința cea pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta.”

La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător, ridică securea și capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ.

Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaș, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta sânge de la frații lui și de la Văcărescu, se rugă de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc.

Însă părintele său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său și zise: „Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!”.

Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: „Vreau să mor creștin. Lovește!”. În urmă ucise și pe Brâncoveanu. O, Doamne! O, Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelență. Ceea ce am văzut…”.

(Preluare de pe ActiveNews)

Enoriașii Bisericii Ortodoxe Ucrainiene citesc rugăciuni și nu au de gând să părăsească Lavra Peșterilor din Kiev. Pe 11 august, în Lavra Peșterilor din Kiev , enoriașii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei au fost închiși în clădirile 54 și 58 ale mănăstirii, reprezentanții muzeului au sigilat aceste dotări, relatează publicația „Strana” .

Camerele hotelului mănăstirii sunt situate în două clădiri sigilate. Polițiștii i-au avertizat pe enoriașii BO a U că pot părăsi doar clădirile, dar nu se vor mai putea întoarce după aceea, deoarece conducerea muzeului „Lavra Peșterilor din Kiev” a emis un ordin prin care străinilor li se interzice intrarea în Lavră. În ciuda faptului că monahilor li se permite să se afle pe terenul Lavrei de Jos, li s-a spus verbal același lucru.

„Poliția i-a avertizat pe călugări că trebuie să fim pe teritoriul Lavrei, dacă o părăsim, nu ne lasă înapoi. Nimeni nu blochează în prezent clădirile în care locuiesc călugării, dar în Lavră erau mulți pelerini din toată Ucraina, iar de ieri seară nu au mai putut intra în încăperile în care mulți au locuit de mulți ani”, au spus monahii

Închinătorii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei se află de dimineață în clădiri izolate și rostesc rugăciuni, mulți polițiști continuă să patruleze zona. După cum a raportat EOD, Maxim Ostapenko, director general adjunct al muzeului „Lavra Peșterilor din Kiev”, a declarat că preia clădirile de la mănăstire pentru a găzdui prizonierii și răniții care au nevoie de „reabilitare spirituală”.

În plus, poliția lui Zelensky nu permite livrarea de pâine pelerinilor care sunt blocați într-una dintre clădirile Lavrei Kiev-Pecherska „Întreaga lume trebuie să vadă asta! Oamenii care locuiesc în clădire mor de foame la ordinul cuiva!”

Pe 12 august 2023, pe internet a apărut un videoclip în care polițiștii împiedicau livrarea alimentelor pelerinilor blocați într-una dintre clădirile Lavrei Kiev-Pecherska, transmite Departamentul de Informare și Educație al BOU. În dimineața zilei de 12 august, pe internet a apărut un filmuleț care arată cum polițiștii împiedică livrarea pâinii oamenilor într-una dintre căminurile blocate (cladirea 58). Trebuie remarcat faptul că în acest corp sunt înscriși și unii rezidenți ai Lavrei Kiev-Pecherska. Asemenea acțiuni ale poliției sugerează într-adevăr că organizatorii sigilării ilegale a incintelor Lavrei consideră probabil înfometarea drept unul dintre mijloacele de alungare a călugărilor și credincioșilor ortodocși din incintele sigilate ilegal de securitatea lui Zelenski.

„ Polițiștii în mod clar execută ordine penale și torturează direct oamenii care locuiesc în clădiri. Nu este permis să nu dați mâncare și apă oamenilor! Întreaga lume trebuie să vadă aceasta! ». – a comentat acțiunile poliției, avocatul Lavrei, Nikita Chekman.

De remarcat că acțiunile Poliției în sigilarea clădirilor din Lavra Pecerska nu au încă nici măcar un temei legal formal, deoarece ultima decizie a Curții Economice din Kiev intră în vigoare doar dacă este confirmată de curtea de apel.

Traducere: Dr Gabriela Naghi

– Ştim că aveţi mare evlavie către Maica Domnului, ne puteţi spune câte ceva despre Maica Domnului?

– O, Maica Domnului! Fiţi fiii Maicii Domnului şi veţi vedea! Vă daţi seama cine este Maica Domnului? Stăpâna cerului şi a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziţia fiecărui creştin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.

Vă spun încă o dată, că o fată cu viaţă foarte bună i-a spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului i-a spus: „Arată-te a-mi fi fiică!” Adică să faci nişte fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stăpânelor, Stăpâna cerurilor, Mama lui Dumnezeu, cu puteri nemăsurate peste heruvimi şi serafimi. Şi totuşi, Maica Domnului este mereu lângă noi, este mereu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depăşeşte şi te face să verşi mereu lacrimi. Adică să insişti la Maica Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înţelegi multe lucruri, roagă-te, că vei înţelege tu. Important este că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care eşti.

Deci, arată-te de a-i fi fiică, adică Maica Domnului să nu stea, aşa, ca la o slăbănoagă, ştii. Dumnezeu locuieşte în slăvile cerului, dar îi face plăcere să stea într-o inimă de creştin. Dar Maica Domnului, care a fost o fiinţă creată? Aveţi încredere în Maica Domnului, până la urmă.

(Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 134-135)

Selecție și editare: Dr, Gabriela Naghi

„Să o invocăm mereu pe Prea Sfânta Fecioara Maria, bătrâni, tineri, femei, copii. Să avem cu toții pe buze numele Prea Sfintei, Prea Binecuvântatei Fecioare Maria”. Când patriarhul Iacov, plecând din vatra tatălui său, din cauza amenințării fratelui său Esau, a ajuns aproape de apus într-un loc pustiu, a luat o piatră, și-a pus-o sub cap și a adormit.

A văzut atunci o scară sprijinită pe pământ, vârful căreia ajungea la cer și îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea și Domnul se sprijinea pe ea… Când Iacov s-a sculat din somn, a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza 28:17).
Acea scară tainică era o imagine a scării inchipuite, a Preasfintei Maicii Domnului, a Mariei Nemuritoare, a cărei Cinstită Adormire o sărbătorim cu bucurie.
După călcarea poruncii și neascultarea Părinților, nu a existat nicio comunicare între cer și pământ. Când oamenii au murit, s-au dus în Hades. Au trecut vreo cinci mii de ani și nu a existat niciun mijloc ca pământul să comunice cu cerul, omul cu Dumnezeu. Era un zid. Era o barieră de nepătruns. În cele din urmă, s-a găsit mijlocul care a distrus peretele separator, a spart bariera, L-a coborât pe Dumnezeu din ceruri, a înălțat omul la cer, a unit cele pământești cu cele cerești și a făcut ca oamenii să treacă și să se înalțe ușor de pe pământ la cer. Toate, toate acestea le știi, draga mea, cine le-a realizat?Prea Sfânta Fecioară pe care azi o sărbătorim!

Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei! Măreția ta, Fecioară, cine o va spune! Dacă Arhanghelul ceresc Gavriil, care a slujit în aceasta mare taină, a fost surprins cu admirație, cum putem noi cei suferinzi, materialnici și lumești, să nu ajungem la mirare și extaz? Dar să-i lăsăm deoparte pe cei din înălțimea tainei și să ne întoarcem la problema mântuirii. Cu alte cuvinte, cum vom fi mântuiți și cum vom putea să ne înălțăm la cer prin scara Luminii, Preasfânta noastra Maicuță ?

Aceia, dragii mei frați, care doresc să se înalțe de pe pământ la cer, să devină cetățeni ai Ierusalimului de sus, concetățeni ai Îngerilor și apropiați ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu și dumnezei prin har, vin să asculte. Întoarce urechile sufletului și trupului și ascultă cuvintele mele, cele mai mici și cele mai umile. Vă vorbesc cu dragoste și adevăr și cu emoția inimii. Vă spun cu deplină convingere că nu veți găsi alt mijloc nici mai ușor sau mai sigur de a urca la cer decât această scară preaînaltă,Pururea Fecioara Maria. Să nu se îndoiască nimeni. Nimeni să nu se teamă. Nimeni să nu șovăiască. Și dacă cineva este împovărat de multe și felurite păcate, să aibă încredere, să aibă curaj, să nu deznădăjduiască .
Dar cum și în ce fel este posibil să se înalțe cineva de pe pământ la ceruri? Atât de înalt! Acesta este infricoșare, primejdie, frică. Mărturisesc și aceasta, că este trudă și durere, dar există un mijloc ușor, Pururea Fecioara Maria, scara milei și a îndurărilor, prin care ne vom urca la ceruri.

Aceia dintre voi care credeți în Dumnezeu, credeți că există o judecată și o pedeapsă viitoare căci ,,vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5 :29). De aceea trăiți o viață virtuoasă, căci pentru a revendica împărăția cerească, nu uitati, ca întotdeauna, să o rugaţi pe Maica Domnului, pentru că prin mijlocirea ei ea te poate ajuta în fața Mântuitorului nostru.
Cei dintre voi care sunteți păcătoși, cu pocăință și mărturisire sinceră și curată, lepădați-vă păcatele și chemați din tot sufletul pe Maica Domnului, ca să vă înălțați la ceruri. Nu există alta mijlocire care sa ajute mai mult decât cea a Sfintei Fecioare Maria  ,,mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului ” .
Acesta este mijlocitorul mântuirii noastre. Ea și-a rupt despărțirea dintre noi și vrăjmășia lui Dumnezeu. Ea ne-a împăcat cu Dumnezeu și ne-a eliberat de osânda veșnică și ne-a adus la nestricăciune. Acesta este podul care duce la viața veșnică, scara care ne duce în ceruri și corabia care ne duce în portul plutitor al Raiului. Aceasta este mântuirea păcătoșilor și dulceața îngerilor. Medicul bolnavilor și hrana celor flămânzi. Protectoarea celor nedreptățiți și al străinilor rugăciunea. Și ce pot să spun? Maica Domnului este totul pentru toată lumea și mama noastră a creștinilor. Toți cei care sunt în dureri, nenorociri și nevoi la ea ne adăpostim, și toți cei care cu credință apelează la Prea Curata Fecioara, primesc alinare.

Totuși, cei necredincioși, cei care hulesc și nu o cinstesc pe Maica Domnului, nu numai că nu vor fi primite cererile lor, dar o vor avea ca adversar pe Fecioara Maria, dacă nu se grăbesc să se pocăiască. Să ne grăbim, dragi iubitori ai lui Hristos, prin pocăință și mărturisire să ne curățăm de orice păcat, înainte de a veni ceasul și clipa morții. Să o invocăm mereu pe Prea Sfânta Fecioara Maria, bătrâni, tineri, femei, copii. Să avem cu toții pe buze numele Fecioarei Maria. Dimineața când ne trezim, seara când ne vom odihni, să nu lipsească din gura noastră numele Fecioarei Maria, al lui Iisus și al Sfinților Lui. Și când suntem sănătoși și când suntem bolnavi și când sângerăm, să repirăm cu numele Prea Sfintei Fecioare Maria și al lui Iisus, ca să fim slăviți împreună cu ei în vecii vecilor. Amin.

(Din revista „Sfântul Filoteu din Paros” 29, Editura Ortodoxă Kypseli, p. 67.)

https://katanixi.gr/i-pansevasmia-koimisi-tis-yperagias-th/

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

După ce, din nou, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Maicii Domnului, de data aceasta, mutarea sa la ceruri, Maica Domnului s- a dus să se roage și să își pregătească sfințit sufletul său în grădina Ghetsimani. Despre petrecerea în grădina Ghetsimani, Sfântul Maxim Mărturisitorul, luminat de harul lui Dumnezeu, ne relatează:

Atunci Preabinecuvântata și slăvita Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat și, plină de bucurie, s-a dus în Muntele Măslinilor ca să aducă Domnului în liniște și în lucrarea harului mulțumirea și cererile ei pentru sine și pentru întreaga lume. Urcându-se în munte, și-a înălțat mâinile și și-a închinat rugăciunile și mulțumirile lui Hristos, Fiul Său.

Atunci s-a întâmplat minune mare, pe care au știut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoștință, și acest lucru a ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga, toți pomii ce se aflau acolo s-au închinat până la pământ cinstind-o (cf. Is 55:12). Când și-a sfârșit rugăciunea și mulțumirea, plină de Domnul, s-a întors în Sion și de îndată Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul și Teologul pe un nor, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii.

Cea binecuvântată între femei l-a văzut și s-a bucurat încă și mai mult și a poruncit rugăciunea. Și sfânta Împărăteasă s-a rugat, iar după rugăciune l-a înștiințat pe Ioan și pe celelalte fecioare ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger, cu privire la mutarea ei, și le-a arătat ramura de palmier pe care i-o dăduse îngerul. A poruncit să se gătească casa, să se aprindă candelele și cățuia cu tămâie, căci ea și-a împodobit casa ca pe o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele Cel nemuritor, Fiul ei mult milostiv, pentru că Îl aștepta cu o nădejde neclintită. Toți se tânguiau și plângeau de despărțirea sa de ei.

Or sora lor, Împărăteasa și Maica Domnului, îi mângâia pe unul câte unul și pe toți împreună, le-a dat o salutare mișcătoare și le-a spus: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veșnică, și harul și mila Domnului să fie cu voi pururea”.

Apoi a privit la Ioan Evanghelistul și i-a spus să dea cele două veșminte ale ei celor două văduve care o slujeau. După aceasta a rânduit și a poruncit cum anume să fie îmbălsămat și unde să fie păstrat trupul ei preasfânt și preacurat.

Și așa el a așezat-o pe slăvita Maică a lui Hristos în sicriul ei, culcușul care până atunci, noapte de noapte, fusese scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos și fusese luminat de rugăciunile și cererile ei.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Atunci Sfânta Născătoare de Dumnezeu și-a deschis gura nestricăcioasă și preacurată și le-a spus: „Voia Fiului și Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, și Îl slăvesc și Îl înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale.

De aceea doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții și să-i întoarcă pe necredincioși și să facă din toți o singură turmă a Bunului Păstor Care Și-a dat sufletul Său pentru oile Sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc”.

Pe când binecuvântata Maică a lui Hristos vorbea așa și-i binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic și un nor cu adiere pașnică. Și iată că din norul strălucitor au căzut ca niște picături de rouă înmiresmată Sfinții Ucenici și Apostoli ai lui Hristos, care fuseseră adunați de la marginile pământului în fața casei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Evanghelistul și Teologul Ioan i-a primit și i-a salutat în liniște și i-a adus la Sfânta și Fericita Fecioară. Nu erau numai cei 12, ci și mulți alții din numeroșii lor ucenici aleși și făcuți vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionisie Areopagitul în Scrisoarea sa către Timotei, că el însuși Dionisie și Timotei și Ierotei și alți prieteni au venit acolo împreună cu Apostolii la moartea Împărătesei. Au intrat înaintea ei și au salutat-o cu frică și cu respect…

Maica i-a salutat pe Petru și pe Pavel și pe toți ceilalți și le-a spus: „Bucurați-vă, copii, tovarăși și ucenici ai Fiului și Dumnezeului meu. Fericiți sunteți voi care ați fost socotiți vrednici să fiți ucenicii milostivului și slăvitului Domn și Învățător și El v-a încredințat slujirea atâtor taine și v-a ales pentru a avea părtășie la prigoanele și patima Sa, ca să vă învredniciți să fiți uniți cu slava și Împărăția Lui, după cum v-a făgăduit și v-a poruncit Însuși Domnul slavei!”.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Este vorba de aplauzele pe care le slobod cei prezenți, în anumite momente.

Înmormântarea si Slujba care se oficiază au un caracter aparte. Vrând-nevrând, te întristezi în asemenea momente. Cel decedat în Domnul a trecut prin momente grele, dramatice, am putea spune, după cum și cântarea menționează aceasta: Vai, cîtă luptă are sufletul cînd se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l miluiască pe dânsul. Acest suflet are de trecut prin vămile văzduhului, luptând cu puterile întunericului, care ar vrea să-l tragă în iad. Acest suflet va sta înaintea lui Dumnezeu, la Judecata particulară. Rugăciunile, dezlegările, ecteniile, cîntările toate converg spre a cere mila lui Dumnezeu pentru cel adormit.

Avem apoi un minunat obicei, cred că e specific românilor: Salutul de la Înmormântare îl transformăm în rugăciune. Ce frumos sună cuvintele ,,Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească’’ la care se răspunde ,,Doamne iartă-l’’.

De aceea, e cu totul nepotrivit să așternem peste toate acestea ropotele de aplauze din sălile de spectacole, de pe stadioane și de la diferite manifestații. Nu dăm, prin aceasta, nicio cinste celuit adormit. Dimpotrivă, bagatelizăm momentele unice ale despărțirii acestuia, le Împingem în zona derizoriului.

E greu să cerem mirenilor să nu aplaude la înmormântări. Cei cu scaun la cap n-o fac. Am văzut însă niște secvențe absolut dezagreabile filmate la înmormântarea taragotistului Dumitru Fărcaș. Au fost prezenți trei arhierei, Andrei de la Cluj, Iustin Hodea de la Baia Mare și încă unul neidentificat. Toate au decurs bine, firesc, potrivit solemnității momentului. Slujba Înmormântării s-a îmbinat cu onorurile militare, iar la sfârșit doi taragotiști au cântat doine maramureșene din repertoriul defunctului. În final însă, cei doi au intonat o melodie mai săltăreață, lumea s-a încadrat în ritm, bătând din palme, avându-i ca protagoniști pe arhiereul Iustin Hodea și pe satanistul untoldist Emil Boc, așa încât totul s-a încheiat într-o notă de veselie generală. Păcat!

Nu mă interesează cum procedează neortodocșii, e problema lor. Noi însă să păstrăm buna cuviință, solemnitatea momentului până la sfârșit. În biserici nu se aplaudă niciodată. La fel, când se oficiază Slujba Înmormântării.

Presbiter Iovița Vasile

Doamne, Dumnezeul meu, din adâncul inimii strig către Tine: nădejdea cea dulce şi făgăduinţa cea nemincinoasă, scăparea celor care nădăjduiesc în Tine, vezi cu ochiul cel bun şi milostiv zdrobirea inimii mele, nu mă lăsa, nu Te depărta de la mine, ci după făguinţa ta cea nemincinoasă, fii cu mine, nevrednicul şi nepriceputul, că pe Tine Te ştiu şi Te mărturisesc Făcător şi Purtător de grijă a toată făptura.

Ci Însuţi mă întăreşte, ca să fiu în această mărturisire bună până la ieşirea sufletului, caută spre mine şi mă miluieşte, păzeşte-mă nevătămat de tot lucru satanei.

Caută, Împărate, că sufletul meu s-a aprins tare cu dragostea Ta şi s-a aţâţat ca setea zădufului în loc fără apă, poftind la Tine, Izvorul nemuririi.

Nu da fiarelor sufletul meu care se mărturiseşte Ţie, ci dă-mi mie, păcătosului, ca în toată viaţa mea să rabd pentru numele Tău şi pentru mărturisirea Ta pe mine însumi întreg să mă jertfesc, că dacă Tu ne întăreşti, au putere şi cei neputincioşi.

Că Tu eşti ajutorul cel nebiruit şi Dumnezeul cel milostiv pe Care Îl binecuvântează toată făptura şi Care preaslăvit este în veci. AMIN.

(Extras din Varlaam şi Ioasaf– Sfântul Ioan Damaschin, Editura Cartea Ortodoxă, 2017).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Hristos este în mijlocul nostru, dragii mei cititori!

Lectura duminicală de la Liturghie prin buzele Apostolului Pavel ne învață despre focul purificator, prin care trebuie să treacă sufletul omenesc. Putem întâlni acest foc nu numai când trecem peste granița vieții pământești. O experimentăm deja aici și acum, pentru că circumstanțele vieții noastre sunt acel foc, care arde toată impuritățile din suflet.

Apostolul Pavel compară acest lucru cu procesul de curățare a metalelor prețioase de diferite impurități. În antichitate purificarea aurului și argintului se făcea doar cu ajutorul focului. De asemenea, sufletul nostru nu poate, fără dureri, lipsuri, necazuri și boli, să poată ajunge în acea stare, care îi dă ocazia să intre în viața veșnică. De aceea nu trebuie să ne temem de dureri, ci mulțumim lui Dumnezeu că ne trimite astfel de împrejurări. Noi înșine nu am avea niciodată hotărârea să ne asumăm aceste dureri, dar dragostea și mila lui Dumnezeu ni le dă prin Providența Sa pentru mântuirea sufletelor noastre.

Din păcate, nu toată lumea înțelege acest lucru. Sunt cei care sunt gata să plătească orice preț doar pentru a trăi în pace. Aceștia sunt de acord să-și vândă chiar sufletele diavolului, dacă ar putea primi plăcere din confortul material și sănătatea fizică. Nu sunt puțini printre astfel de oameni care se numesc creștini ortodocși și chiar slujitori ai lui Dumnezeu. Dacă îi privim îndeaproape, atunci vom vedea că acești oameni sunt motivați de frică – frica de a fi rușinați și persecutați. Există și unii dintre ei care pur și simplu au frica banală de a-și expune păcatele în fața oamenilor. Dar ei nu înțeleg că ar fi mai bine pentru ei să îndure expunerea, disprețul și reproșul decât să aibă rușine veșnică. Astfel de oameni leagănă acum corabia Bisericii, jucând rolul pe care manipulatorii lor îl impun asupra lor. Dar trebuie să înțelegem că dreptatea în ochii oamenilor nu valorează nimic. Nu este important ce cred ceilalți despre noi – este important cum ne vede Dumnezeu.

Mai bine să fii calomniat în ochii oamenilor, decât să fii blestemat în ochii lui Dumnezeu!

Suesa:rhttps://orthochristian.com/155314.html Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

Traducere: Dr. Gabriela Naghi