ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Sfinției sale, Pr. Claudiu Buză și celor împreună cu acesta, Clerici și laici în România

Salonic, 9 august 2023

Stimați și iubiți Părinți și frați,

Binecuvântați,

Am primit textul dumneavoastră – scrisoare, în care vă exprimați îngrijorarea față de ceea ce învață părintele arhimandrit grec Elpidios Vaiannakis, care s-a aflat în România, cu consecința că parte a obștei, și chiar din binecuvântatul spațiu al Îngrădirii, să se zguduie și să oscileze.

Prima mea recomandare, pentru a pune capăt grijilor și ezitărilor, sugerează să nu dați importanță și să nu ascultați ce spune clericul în cauză, așa cum nu ați asculta de un ecumenist sau cripto-ecumenist român, care nu aparține celora dintre noi, care ne luptăm şi ne îngrijorăm pentru Sfânta Ortodoxie. Părintele Elpidios este cleric al Patriarhiei Ecumenice. Ca preot vicar aparține Sfintei Eparhii de Rodos, care se află sub jurisdicția Bisericii din Constantinopol. Mitropolitul Rodosului Kyrillos nu numai că îl pomenește pe patriarhul Bartolomeu, conducătorul ecumeniştilor, dar este de acord şi cooperează la deschiderile sale ecumeniste. Iar Părintele Elpidios își pomenește mitropolitul cu bucurie și fără să protesteze. Urmează întru totul linia ecumenistă a lui Bartolomeu.

De multe decenii, noi, antiecumeniștii, ne luptăm în Grecia cu conferințe, simpozioane, publicații împotriva ecumenismului, dinainte și după pseudo sinodul din Creta. Mii de clerici, călugări și laici au semnat texte împotriva ecumenismului și a acțiunilor Patriarhului Bartolomeu. În toate acestea, părintele Elpidios lipsește, tace.De aceea, precum îmi scrieți, evită să răspundă atunci când i se pun întrebări despre probleme ecumeniste actuale. Cu toate acestea, tăcerea înseamnă consimțământ și acceptare, așa cum spuneau cei vechi, sau cel puțin lașitate, dar nu mărturisire și bărbăție. Sfântul Grigorie Palama spune chiar că cei care tac și nu vorbesc, atunci când Ortodoxia este în primejdie, aparțin celui de-al treilea tip de ateism. Primului tip îi aparțin necredincioșii și ateii; celui de-al doilea ereticii, care alterează credința în Dumnezeu, iar al treilea pe cei care întăresc cu tăcerea lor și lasă răspândirea nestingherită a primelor două tipuri de ateism¹. Sunt multe mărturii agiografice și patristice despre obligația de a mărturisi și de a cerceta, atunci când Ortodoxia este în pericol, „când Dumnezeu este cel în pericol”. Sfinții Mucenici și Sfinții Mărturisitori sunt cea mai mare mărturie practică. Citez o singură mărturie a Sfântului Teodor Studitul: „Porunca Domnului este să nu tăcem în vremea în care Credința este în pericol. Vorbește, vorbește și nu tăcea… Acum, când vine vorba de credință, nimeni nu poate spune: Ce sunt eu? Preot? Niciunde. Arhonde? Nici de acesta. Soldat? Și unde? Agricultor? Și nici asta nu sunt. Sărac, care caută să obțină doar hrana de zi cu zi. Nu am de ce să-mi fac griji din acest motiv. O, pietrele strigă, iar tu ești tăcut și nepăsător?”² Adică, în cuvinte simple: „Este porunca Domnului să nu tăcem când Credința este în primejdie. Pentru că spune [Sfânta Scriptură] „Să vorbești și să nu taci” [Fapte 18, 9]… Când vine vorba de Credință, nu poți spune: „Cine sunt eu? Nu sunt Preot, nici domn, nici soldat, nici fermier. Sunt un om sărac care scoate pâinea zilei. De aceea nu am de ce să vorbesc despre această chestiune”. Vai, pietrele vor striga și tu rămâi tăcut și indiferent?”.

Părerea părintelui Elpidie că cei mai mulți ierarhi sunt buni și strălucesc ca stelele și că puțini sunt cei care se abat de la Credință era valabilă cu câteva decenii în urmă, când ecumenismul nu predomina, ca acum, desigur, cu ratificarea sinodală în Creta (2016), și nu fuseseră introduse multe alte inovaţii. Acum este valabil opusul; majoritatea ierarhilor și aproape toți Întâistătătorii (patriarhi, arhiepiscopi) sunt ecumeniști. Puțini sunt Ortodocși, iar printre ei se numără mărturisitorii și cei curajoși. Din acest motiv, cei care nu se supun episcopilor eretici și susțin adevărurile Credinței, aparțin Bisericii, pentru că Biserica există acolo unde există Adevărul, așa cum susțin în unanimitate Sfintele Scripturi și Tradiția patristică. Acolo unde nu există adevărul, ci înșelarea și erezia, acolo Biserica nu există. Cei care întrerup pomenirea numelui episcopului eretic, nu părăsesc Biserica și nici nu provoacă o schismă, ci salvează Biserica de schisme și dezbinări, așa cum prevede Canonul 15 de la Sinodul I – II (861 d.Hr.) din vremea Marelui Fotie. Acestea le-am dezvoltat și într-o carte mică pe care am scris-o intitulată „Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate”³ (Thessaloniki 2022). Broșura a fost tradusă și în limba română⁴. Cităm doar opinia relevantă a Sfântului Grigorie Palama: „Cei care aparțin Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos”. Cu cuvinte simple; Biserica este acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.

Mulți clerici, dar și mireni, pentru a-și justifica inacțiunea, recurg la profeții și la eshatologie, uitând că, în afară de faptul că nimeni nu știe când va veni exact sfârșitul, conform învățăturii adevărate a Domnului, mărturisirea dreptei Credințe, a Ortodoxiei, este o condiție necesară a mântuirii. Sinergia omului cu Harul Divin este o doctrină de bază a Teologiei Ortodoxe, în contrast cu „destinul absolut” al protestantismului.

Pe bună dreptate subliniați în scrisoarea dumneavoastră și alte abateri ale părintelui Elpidios de la învățătura ortodoxă, precum părerea sa despre cele zece (și nu nouă, după învățătura bisericească) ordine îngerești și despre înlocuirea rugăciunii isihaste „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-te pe mine păcătosul”, cu rugăciunea „Iisuse, te iubesc”. Și acestea sunt incluse în ignoranța și disprețul Tradiției Patristice, așa cum este recomandat de mișcarea eretică a „Teologiei Post-Patristice”, care se răspândește în spațiul ortodox din cauza influenței protestante, principala formatoare fiind „Academia de Studii Teologice” a Sfintei Mitropolii a Demetriadei din Volos. Rugăciunea isihastă a fost predată și practicată de mari Sfinți Părinți, cu rezultate duhovnicești foarte mari și este trist că părintele Elpidios îndrăznește să anuleze învățătura lor. Nu am de gând să prezint aici importanța și puterea fiecărui cuvânt din această rugăciune învățată de Domnul și patristică, amintesc doar că se referă la exemplul rugăciunii smerite a vameșului îndreptățit „Dumnezeule, milostiv fii mine, păcătosului” (Luc. 18, 13), pe când cea propusă de părintele Elpidie „Iisuse, te iubesc” amintește de rugăciunea mândră a Fariseului, care și-a etalat virtuțile, pentru că odată cu ea cel care se roagă nu cere mila lui Dumnezeu, ci își manifestă egoist dragostea pentru Iisus.

Prin aceste câteva cuvinte îmi exprim dragostea frăţească, dar şi bucuria şi lauda, pentru vigilenţa dumneavoastră pastorală şi bună dumneavoastră preocupare.

Cu dragoste și urări cordiale întru Hristos Iisus,

† Protopresbiter Theodoros Zisis

Cu aproape o lună în urmă, scriam un articol în care îi reproșam Părintelui Matei Vulcănescu delicatețea exagerată cu care răspundea unui trepăduș patriathal, Iulian Capsali. Între timp, a pus pe rețele un film, care m-a întristat profund și m-a făcut să mă întreb retoric, desigur, cum e cu putință?

Despre ce este vorba?

Părintele Matei ia un text din scrierile Sfântului Siluan Atonitul – acest Siluan, cum îi zice el – căruia-i dă o interpretare proprie și se repede furibund asupra Sfântului, cu intenția clară de a-l desființa. Cum poți face asemenea greșeli? Sfântul Siluan a fost canonizat de Biserică în 1987, după o temeinică cercetare canonică, a fost înscris în calendare și sinaxare, i s-a pictat icoana, i s-a alcătuit un Acatist și-atunci te întrebi de unde această cutezanță diabolică de a te ridica Împotriva Sfântului, și mai mult, împotriva Bisericii, al cărei slujitor te pretinzi a fi? Cum e cu putință?

Este, pentru că Părintele Matei are niște derapaje mai vechi, pe care le-am trecut cu vederea. Mă refer la poziția sa față de muzica diabolică numită rock, precum și la cipuri, dumnealui susținînd, la acea vreme, că nu se poate stabili o legătură între cipuri și masonerie. Oare? Matei Vulcănescu a vrut să-l desființeze și pe Părintele Dumitru Stăniloae pentru acea expresie nepotrivită, într-adevăr, ,,biserici nedepline’’.

Ce-i reproșează Părintele Sfântului Siluan? Că este un înșelat care a a avut idei hinduiste, că ar disprețui Sfânta Taină a Cununiei, că ar fi propovăduit un iubirism universal, că din textele sale ar răzbate niște stări budisto-nirvanice și altele. Nu e cruțat nici Sfântul Sofronie de la Essex, care ar împărtăși aceleși idei. Părinte Matei, trezește-te!

Ca recomandare generală, ne spune că nu se cuvine a lăsa viața de parohie și a te retrage în monahism. Oare? Pe de altă parte, numește parohia ca fiind  o tarabă de vândut lumânări și cărți și Taine.

Alte recomandări: să nu creăm noi niște ,,sfințișori inventați’’, și aci se referă la Părinții Arsenie Boca și Nil Dorobanțu; vorbește apoi cu necuviință de Sfințí mari, Sfinți foarte mici și Sfinți medii, pune la îndoială Sinaxarele care, chipurile, ar fi romanțate și ar da informații eronate.

O frază care iarăși mă pune pe gânduri: Acest har necreat devine pentru cei necredincioși iad, iar pentru cei drepți este rai, este împărăția lui Dumnezeu.

Suntem apoi îndemnați să lăsăm deoparte gherontolatria (ascultarea de bătrânul povățuitor din mănăstire), idolatria față de anumite persoane, cum ar fi Serafim Rose. E prea mult, și nu vreau să mai stăruiesc.

Nu uită, în final, să ne atragă atenția că stă sub binecuvântarea Părintelui Mitropolit, (nu știm cine e), și a Părintelui Patriarh. Patriarhul ne e cunoscut: Ioan al XI-lea al Antiohiei, cel care a participat le reuniunea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe, unde a prestat ca un veritabil ecumenist ce se află. Atunci au fost primite în cmb două găști de nelegiuiți. sodomiți și sataniști, cu drepturi depline și cu statut de ,,biserici’’.

Părintele Matei nu se numără printre nepomenitori. Când slujea în Mitropolia Pireului, păstorită de Serafim, n-avea motive să întrerupă pomenirea. Ierarhul respectiv nu fusese în Creta, nu putea fi acuzat de erezie. A intervenit cârdășia lui Serafim cu schismaticii ucraineni, și bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care s-a despărțit de el și a plecat în Anglia, în jurisdicția Patriarhiei Antiohiei, în comuniune și sub omoforul ecumenistului Ioan al XI-lea.

Am două întrebări pentru părintele Matei. Este adevărat că doi credincioși, soț și soție, Grigore și Valentina, v-au contactat, având intenția de a veni să lucreze în Anglia? Este adevărat că le-ați promis primirea în Biserica pe care o păstoriți, cu condiția ca sfinția voastră să le administrați toate câștigurile bănești? Apropo, de cei care ,,vânează’’ buzunare, nu suflete.

În încheiere, vreau să-mi spun sincer părerea despre părintele Matei, și să dea Dumnezeu să greșesc: dumnealui s-a băgat adânc în cloaca ecumenistă și de-acolo ponegreste, suduie, contestă si împroașcă cu noroi în Sfinții lui Dumnezeu și nu numai. Demersul lui seamănă izbitor cu ceea ce face un alt ecumenist, Boicu, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, care și-a permis să ne spună că Sinodul II Ecumenic a fost un eșec! Doamne, ferește.

Presbiter Iovița Vasile

Remarca unui cititor. Și nu e singurul Sfânt pe care l-a hulit. I-a mai hulit el și a negat el și Sfințenia Împăraților Constantin și Elena, Fericitului Augustin, Sfințenia lui Petru Movilă și pe cea a Sfântului Ștefan cel Mare în postările sale de contul lui de Facebook. Cineva ar trebui sa îi facă plângere la Episcopul său (ACR) 

Potrivit Papei Francisc, Dumnezeu iubește o persoană așa cum este. Într-un interviu acordat publicației spaniole vidanuevadigital , Papa Francisc a spus că îi consideră pe transsexuali „fiice ale lui Dumnezeu”.

„Nu mă deranjează când îmi sunt aruncate acuzații în față că găzduiesc transsexuali în fiecare miercuri în audiența generală”, a spus Papa Francisc. – Prima dată când au venit și m-au văzut, au plecat în lacrimi, spunând că le-am întins mâna, i-am sărutat… De parcă aș fi făcut ceva excepțional cu ei. Dar sunt fiice ale lui Dumnezeu!” Potrivit papei, Dumnezeu „te iubește în continuare așa cum ești. Isus ne învață să nu punem limite.”

Anterior, SPJ a scris că Papa a îndemnat persoanele transgender să nu renunțe și să meargă înainte.

https://spzh.news/ua/news/75332-papa-transseksuali-tse-dochki-boha

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Pe bună dreptate se spune că acela care deține informația va avea întotdeauna câștig de cauză. Dau câteva exemple.

1.În 1948, un grup de 12 persoane, consăteni de-ai mei, au cumpărat o moară de la un jidan din satul vecin, Hida. L-am întrebat pe unul din ei câtă vreme au avut parte de moară. Răspunsul a fost stupefiant: de miercuri până vineri! Am verificat exactitatea informației pe calendarul din 1948 și într-adevăr, 9 iunie, ziua tranzacției, a căzut în zi de miercuri. Logic, 11 iunie, ziua jafului numit naționalizare, a fost vineri. În aceste fel, jidanul deținător al informației a făcut un transfer de pagubă asupra românilor, care nu și-au recuperat moara nici până în ziua de azi.

2.În vremea comunismului, a fost o perioadă relativ bună, cînd găseam în magazine ceea ce ne era necesar. Un martor al lui Iehova, rudă mai îndepărtată, a venit la noi și pe un ton confidential ne-a spus: Mergeți și cumpărați zahăr, ulei, cacao, etc., pentru că va veni vremea când nu se vor mai găsi la liber. Nu l-am băgat în seamă, dar n-a trecut mult și s-au raționalizat alimentele, încât primeam o cantitate lunară absolut insuficientă. Ceaușescu strângea șurubul pentru plata datoriilor externe.

3.Când a început campania de exterminare a populației prin așa zisa vaccinare, martorii lui Iehova s-au bulucit primii spre centrele de vaccinare și făceau o o reclamă intensă și ticăloasă substanței numite vaccin. ,,Uite, eu m-am vaccinat și mă simt foarte bine. Mergeți și vă vaccinați’’ suna sloganul lor. Oamenii aveau informația, știau că primele doze echivalează cu apa de ploaie, dovadă că dumnealor sunt teferi și nevătămați, pe când imprudenții și nesăbuiții populează spitalele și ocupă spațiile din cimitire.

4.Cu mai multe luni în urmă, citeam mărturia unei asistente din Slovenia, care spunea că un lot din vaccinurile primite erau însemnate discret, ca fiind nepericuloase. Eu însumi m-am străduit să liniștesc națiunea română, îngrijorată de starea președintelui Iohannis după vaccinare, într-o epigramă: ,,Nu vă temeți, n-o să moară (-n) / Seringă a fost apă chioară’’.

Acum citim pe ActiveNews că ,,un purtător de cuvânt al Pfizer recunoaște, în timpul audierilor din senatul australian, că angajații lor au primit un lot special de vaccin anticovid, diferit de cel distribuit publicului’’.

5.Ce să înțelegem din toate acestea? Că acești criminali care promovează vaccinul ca armă biologică au o viclenie drăcească. Nu puteau distribui dintru început vaccinul ucigaș, pentru ca populația să nu-și dea seama și să-l refuze. Au scos la înaintare apa chioară, apoi au distribuit masiv substanța ucigașă.

6.Noi, slujitorii ortodocși, nevrednici de numele Mîntuitorului Hristos, avem informțiile cele mai bune, mai exacte, mai eficiente, care le depășesc pe toate celelalte. Avem Sfintele Scripturi, profețiile mai vechi sau mai noi Părinților Bisericii, glasul Părinților îngrădiți de erezie. Biserica Ortodoxă Română, în pofida glasului dobitocesc al lui Vasile Bănescu și al altora ca el, ne învață să nu avem încredere în diavolul, chiar când spune adevărul. Să nu-i credem nici pe slujitorii lui mincinoși, ucigași cu sâmbrie, chiar dacă accidental mai spun adevărul.

Nu vă temeți! Sursum corda! Cu Dumnezeu înainte, spre Împărăția Sa.

Presbiter Iovița Vasile

„Căci aceasta este, după părerea mea, ființa adevărului: a nu te minți în înțelegerea a ceea ce este cu adevărat (iar minciuna este o închipuire ivită în cugetare, care face ca ceea ce nu este să apară ca existând; iar adevărul este înțelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat).”
(Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 42)

„Căci, precum cei cu văzul trupului bolnav și căzuți din simțirea ochilor nu sesizează nimic din frumusețea culorilor, fie că li s-ar prezenta o bucată de aur, fie că li s-ar arăta o piatră strălucitoare și mult pre­țioasă, nici măcar lumina strălucirii solare nu-i poate minuna, realitatea ei netre­zin­du-le nicio simțire sau neputând să o primească, la fel celor cu mintea învârtoșată adevărul li se pare lipsit de frumusețe și fără formă, deși el aduce în sufletele celor ce-l văd o strălucire spirituală și dumnezeiască.”
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1099-1100)

„Adevărul este întotdeauna același în sine, nu poate să se schimbe și să tăgăduiască. Ceea ce nu este adevărat este minciună. Iar minciuna nu este putere, ci slăbiciune. Adevărul nu se poate nici schimba, fiindcă alcătuirea lui nu primește slăbiciunea.”

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a L-a, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 224)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Lumina dumnezeieștii Schimbări la Față a Mântuitorului nu este alta decât lumina Împărăției Lui, care s-a arătat prin El și continuă să fie transmisă oamenilor prin Duhul Sfânt. Această lumină o văd și monahii cei curați cu inima, pentru că treptat au trecut scara pocăinței și cu harul lui Dumnezeu au primit, ca luminați, dumnezeieștile luminări ale energiilor harului.

Deși pare îndrăzneață descrierea acestor înțelesuri înalte și a acestei stări mai presus de fire, mai cu seamă în generația noastră căldicică și slăbănogită, totuși ea nu încetează să fie scopul principal și, în același timp, dorul nostalgic și dorința întregii umanități, locul în care se sfârșește orice căutare și nedumerire a lumeștii incertitudini. În conștiința cauterizată a omului rătăcit și împleticit de astăzi, pe care îl stăpânește și îl zdrobește deznădejdea, nu este exagerată și fără rost descoperirea sistematică a acestei drepte orientări împotriva atâtor altor înșelări care biciuiesc în special tineretul. De aceea repetăm aici pe scurt modul în care poate fiecare om, dacă vrea, să ajungă la destinația lui.

Punctul de plecare este Dreapta Credință și pocăința. Ceea ce împreună-lucrează este harul lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii, prin Sfintele Taine, prin dispoziția cea bună a inimii și împreună-lucrarea omului, prin ascultarea față de Dumnezeieștile porunci. De asemenea, se cere o luptă neîncetată împotriva pricinilor păcatului și împotriva lui satana care silește dispoziția pătimașă a celui ce se pocăiește, fiindcă, din pricina vechilor obiceiuri, harul dumnezeiesc nu a pătruns încă înlăuntrul lui. După cum se cere o luptă și împotriva patimilor care încă îi umbresc și alegerea liberă. Stăruința în hotărârea cea bună de a păzi Dumnezeieștile porunci și răbdarea în potrivnicii, care se numesc ispite, provoacă sporirea harului, care cu timpul nimicește pe omul cel vechi, patimile și poftele și îl zidește pe omul cel nou prin virtuți. Prin virtuți se desăvârșește caracterul și în general viața în Hristos. În acest punct începe starea cea mai presus de fire a sfințeniei, unde virtuțile sunt urmate de harisme și de simțirea plenară în Dumnezeu. Prin luminarea dumnezeiescului har, omul primește descoperiri și se unește în chip de negrăit cu dumnezeieștile energii necreate, gustând în chip potrivit îndumnezeirea lui cea mai presus de minte, care este împlinirea făgăduinței părintești a lui Dumnezeu. Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Și toți câți L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Până aici ne-am referit pe scurt la partea practică a vieții celei după Hristos, precum și la rezultatele ei, ca să arătăm în continuare că acesta este în esență idealul monahului și ținta corespunzătoare personală a monahului. Dar nicicând, în nici un stadiu al vieții sale ascetice, monahul nu este individualist sau nesociabil, cum se răstălmăcește adeseori cu rea intenție.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Să ne unim. Dar cum? Să se unească adevărul cu minciuna? Lumina cu întunericul? Credincioşii Bisericii cu cei care s-au lepădat de Biserică? Să ne unim, da, dar după ce ereticii vor părăsi ereziile lor. În problemele de credinţă nu încap sentimen­te omeneşti. Totdeauna Biserica lui Hristos „prin cuvintele gurii Sale a păzit căile aspre”. Nu există cale de mijloc. Ori credem, ori nu credem.

Ori ca­tolicismul cel de zece secole a căzut în erezii, aşa că trebuie să le părăsească şi după aceea să vină către unirea dogmatică şi bisericească, ori nu con­ţine erezii, şi atunci Biserica noastră se află în ră­tăcire de zece secole. Şi nu numai de zece secole, ci este rătăcită din timpul Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi şi toate se duc de râpă. Şi prin urmare, trebuie să îndreptăm Sfintele Canoane, să completăm Simbolul Credinţei, să modificăm cărţile liturgice, să văruim pereţii care-i înfăţişea­ză pe Sfinţii Părinţi şi să ardem icoanele lor, de vreme ce ne-au făcut să rătăcim atâtea secole… Nu suntem mânaţi de ură nemărginită faţă de cei de altă credinţă. Nu suntem fanatici orbi.

Simţim nevoia, ca fii ai Bisericii Ortodoxe, să dăm „mărturia Mielului”. Biserica Ortodoxă a păstrat neschimbată credinţa, dogmele şi morala şi sun­tem datori să ştim asta. Noi aprindem lumina Cre­dinţei şi cei ce sunt în întuneric să se apropie. Vor explicaţii? Vor „cuvânt despre credinţa noastră”? Suntem gată să le dăm. Insă nu să încurcăm lucru­rile. Nu să cădem şi noi în erezii. Nu să ne facem pricină ca ereticii să spună că ne îndoim de prea-luminoasa şi strălucitoarea noastră Ortodoxie. Cele pe care întru Duhul Sfânt le-am primit în Biserică, pe acelea le păzim ca pe ochii din cap. Nu cunoaştem alte lucruri, alte inovaţii ome­neşti. Cunoaştem anatemele pe care Sfânta noas­tră Biserică le-a rânduit la Sinoadele Ecumenice pentru cei care ies din adevărul dogmatic şi nu îndrăznim să ne gândim la nicio modificare şi la niciun compromis.

Ortodoxia a fost discutată de-a lungul seco­lelor, dar nimic nu se jertfeşte de dragul oportuni­tăţilor. Putem fi ameninţaţi cu dispariţia, dar asta e treaba lui Dumnezeu, nu a noastră. Nouă ni se impune să păzim credinţa noastră şi să ne pocăim când păcătuim. Şi să ne îngrijim omeneşte pentru noi şi pentru ceilalţi, până în punctul în care Cre­dinţa Ortodoxă nu este atinsă. Dar când ecumenismul ne face asemenea ereticilor, atunci există tulburare şi pentru noi, şi pentru ei. Noi uităm că suntem ortodocşi iar aceştia se amăgesc singuri, că nu sunt eretici… Şi nu doar asta, dar ne şi… in­vită să intrăm în turma lor! Dacă cer dialog cu noi, este pentru că au descoperit fisuri în zidul nostru. Nu vor discuţie despre Ortodoxie. Ei le cunosc pe toate. Nici nu caută să ascultăm părerile lor. Ei ştiu că noi le cunoaştem.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nu mai e un secret pentru nimeni că sectele au fost create și sunt întreținute pentru a atrage cât mai mulți ,,ortodocși’’ și a le zădărnici mântuirea. În spatele acestor secte stau, desigur, jidanii, cei care-L urăsc de moarte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După 1989, au apărut ca prin minune, locașuri de adunare ale sectarilor, în mai toate localitățile din România. Bănuiți de unde-au venit banii?

Cineva a avut ideea genială (în sensul rău al cuvântului!) de a folosi imensul potențial țigănesc pentru batjocorirea Mântuitorului și a tot ce avem noi sfânt în bisericile noastre. Așa au apărut sectele țigănești, deoarece în cele românești nu erau doriți, înțelegeți de ce. E de-ajuns să ascultăm cântările lor pretins religioase, de la ritmurile satanice de rock până la tânguielile specifice etniei, cu repetarea obsesivă a Preasfântului nume ,,Isus’’. Urmăriți pe internet manifestările grobiene din casele lor de adunare și veți vedea grotescul, mojicia, prostia și ridicolul ridicate la cote paroxistice. Dacă nu s-ar referi la cele sfinte, ar fi niște penibili care stârnesc hilarul. Dar nu, ei sunt ,,pocăiți’’, o afirmă cu obstinație în toate ocaziile, ca un titlu de mândrie și cu un aer de superioritate asupra a tot ce există în jur. Pe lângă asta, mai dispun și de tehnică de amplificare pe care o folosesc frecvent acasă, deranjând vecinii cu ceea ce nu poate fi numit muzică, știind că poliția nu și-i pune cap, iar primarele va avea nevoie de voturile lor, anul viitor.

Eticheta pocăinței se strică de multe ori prin certuri, bătăi, beții, înjurături spurcate bilingve de Dumnezeu, despărțiri, reveniri. Nu mai vorbesc de ciordeli. Acestea însă durează o vreme, apoi se revine la ,,pocăință’’. Sunt un privelegiat, având o familie de țigani cu șase copii în spatele casei, și așa îmi petrec bătrânețele. Nu-i urăsc, dar le doresc din inimă să ajungă vecini cu Iohannis, la oricare din cele cinci case. Și nu numai cu el.

Un preot pe care-l cunosc, avea în parohie o comunitate de țigani. Omul, bine intenționat, în primii ani de pastorație a încercat să se apropie de ei, să le disciplineze, cât de cât viața, să oprească ciordeala și să-i atragă spre biserică. Cu tot entuziasmul său, rezultatul a fost zero.

Să închei totuși pe o notă optimistă. Țiganii au refuzat vaccinul, un număr insignifiant dintre ei l-au primit, totuși, așa încât etnia nu e amenințată de acest flagel.

Presbiter Iovița Vasile

Relația ta cu Dumnezeu – dacă ai simțit că ți-a răspuns Dumnezeu – este o relație specială, care nu poate fi explicată. Oricât aș încerca să definesc credința, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aș putea folosi decât cuvinte umane, raționale, care n-au nimic de-a face cu supra-raționalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste. Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relație mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu. Nu este cale de mijloc. Nu există să vorbești azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi și așa mai departe. Trebuie să ai o linie în relația ta cu Dumnezeu: linia Credinței, a nimicniciei tale în fața Lui, a înțelegerii că tu nu ești nimic în fața lui Dumnezeu, pentru că ești plin de păcate, dar nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ți-ai stricat sufletul, inima și mintea. Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit față de Dumnezeu, nu mai iubește pe nimeni, ești împietrit. Toate acestea sunt lucruri care schimbă relația ta cu Dumnezeu, o subțiază sau chiar o rup.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruință și rugăciune. Să avem dragoste pentru Dumnezeu și dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubește pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubește. Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu și să nu-l iubească pe aproapele său. Aceasta e relația noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră și un capăt în mâna Lui. Prin această relație a credinței, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului și Dumnezeu Se sălășluiește în noi. Este, așa cum am spus, greu de explicat. Doar cei care avem o Credință, care ne-am străduit pe drumul vieții acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credința noastră, am stabilit această relație. Eu nu spun că ea e permanentă. O rupem poate cu păcatele noastre, dar există totuși un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 22-23)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Aşa cum aflăm din o serie de investigații jurnalistice făcute de către ziariștii din SUA şi Canada, una dintre cele mai secrete structuri ale armatei americane, DARPA ( Defense Advanced Research Projects Agency), o agenție a Departamentului Apărării al Statelor Unite care are rolul de a dezvolta noi tehnologii pentru forțele armate, utilizează nano-particulele încă începând cu anul 1995, impregnând o serie de produse alimentare şi sistemul de furnizare a apei potabile în orașe cu acești nano-roboţi. Aceeași tehnologie este utilizată la scară tot mai largă şi în agricultură. În plus, există argumente grele care arată că cel mai probabil noua generaţie de vaccinuri, care îi este impusă omenirii cu titlu de remediu pentru molima răspândite la scară globală în cadrul acestui război biologic total, va conține şi ea respectivele nano-particule. Astfel, devine tot mai clar faptul că adevărata menire a acestor tehnologii este de ordin militar şi vizează exercitarea unui control total asupra populației mondiale.

Aceste invenții care par fantastice sunt prezentate ca fiind benefice, urmând să fie utilizate doar în scopuri medicale sau altele la fel de nobile. Însă cercetătorii din presa de alternativă ne avertizează că de fapt este vorba despre o tehnologie super avansată, elaborată în laboratoarele secrete ale DARPA, care poate fi activată doar prin sistemul WIFI oferit de tehnologia 5G. Aşadar, relația dintre nano-boţi, actuala zisă pandemie, vaccinuri şi extinderea rețelei 5G devine una flagrantă. Iar dacă e să ne adâncim puţin în esența invenției numite nano-tehnologie şi să reținem, de pildă, faptul că nano-boţii au un comportament cvasiraţional, fiind înzestrați cu un fel de inteligență artificială, putând recepționa şi înţelege comandamente emise pe anumite frecvențe secrete ale armatei americane şi având capacitatea să îndeplinească cele mai complexe misiuni în organismul uman, după care să raporteze la centrală despre îndeplinirea misiunii, se impune următoarea concluzie. Această tehnologie nu este una neutră, nu este doar materie moartă, ci comportă o încărcătură spirituală malefică, o rațiune demonică, o semnificație metafizică aparte.

Capacitatea de a influența gândurile şi comportamentul uman de la distanță cu ajutorul nano-boților ghidați, de a asasina omul sau de a-i provoca orice boală prin intermediul tehnologiei 5G nu mai ține de o realitate materială. Este vorba despre o realitate eminamente spirituală, imaterială, de o lucrare de-a dreptul satanică. Prin urmare, au perfectă dreptate preoții care ne avertizează că în fața acestei agresiuni a forțelor răului absolut singurul leac este Sfânta Împărtășanie. Tratamentul, protecția în fața acestei noi realități nu este de ordin medicamentos, nu vine prin diverse combinații chimice pe care le oferă industria farmaceutică. Salvarea vine prin cuminecare, prin primirea tainică a trupului mistic al lui Hristos, care e prezent la fiecare Sfântă Liturghie prin taina Sfintei Euharistii, prin pâinea şi vinul transfigurate în trupul şi sângele lui Hristos. Anume astfel are loc împăcarea omului purificat cu Dumnezeu, recăpătarea unității cu Creatorul, cea pe care am pierdut-o prin căderea în păcat a protopărinţilor noștri.

Anume din această perspectivă putem găsi cheia interpretării corecte a prigoanei împotriva Bisericii, care se intensifică mai ales în perioada Postului Mare şi a sărbătorilor pascale în cadrul acestei plandemii menite să accelereze sosirea antihristului. Forțele întunericului pe care le numim în mod curent globaliști sunt perfect conștiente de efectul purificator al Sfintei Împărtășanii, care ne ajută să rezistăm în fața efectului devastator al nano-boților, dar şi să ne pregătim pentru atingerea scopului suprem al vieții oricărui creștin, mântuirea. De aici şi toate măsurile profanatorii precum dezinfectarea linguriței în spirt medicinal sau folosirea linguriței de o singură folosință, dar şi împiedicarea creștinilor de a merge la biserică sub pretextul ciumei inventate tot de ei.

De ce tocmai în această perioadă a anului liturgic se întețește prigoana? Pentru că foarte mulți creștini se mărturisesc şi se împărtășesc doar o dată pe an, în perioada Postului Mare. În felul acesta sataniștii îndepărtează milioanele de credincioși de apărătorul lor care este Hristos, lăsându-i neîmpărtășiți şi deci vulnerabili în fața acestor sofisticări tehnice drăcești.

Aşadar, iubiții mei, să nu ne lăsăm intimidați de către regimul antihristic instaurat la scară mondială, care ne prigonește prin intermediul regimurilor marionetă din fostele state naţionale. Să trecem peste orice piedică, să ne asumăm orice risc, dar să nu cedăm. Dacă vrem să scăpăm teferi sub aspect fizic, intelectual şi spiritual din acest genocid mondial şi să ne păstrăm șansa mântuirii, să nu pregetăm nici o clipă şi să mergem cu hotărâre în întâmpinarea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu ajutorul tainelor Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtășanii.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Sursa: https://telegra.ph/Nano-particulele-şi-Sfânta-Împărtășanie-07-31

Tags: Iurie Roșcatehnologienano-particuleleSfânta Împărtășanielupta

 Preluare de pe România Profundă 

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem. În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Colecția PSB 1, Editura Basilica)

Selecție și editare; Dr. Gabriela Naghi

,,Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururrea fiitoare, pentru rugiunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie’’. Cu această cântare bisericească cinstim pe Mântuitorul lumii azi, în zi de praznic împărătesc.   

Cu puţină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, Domnul Iisus Hristos S-a urcat pe Muntele Taborului. Avea Fiul lui Dumnezeu obiceiul sfânt de a se ruga în singurătate, cum s-a întâmplat în alte dăţi, dar acum a luat cu Sine pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Acolo S-a depărtat puţin şi a început a se ruga. Sfinţii Apostoli, obosiţi de greutatea urcuşului, au adormit. Mântuitorul S-a schimbat la faţă, aceasta făcându-I-se luminoasă, veşmintele-I erau asemenea zăpezii. Atunci s-au arătat cei doi Sfinţi Prooroci, Moise şi Ilie. Slava lui Dumnezeu s-a arătat aici atât cât îi era ochiului şi minţii omeneşti cu putinţă a cuprinde.

Despre Moise ne spun Sfintele Scripturi că a murit şi a fost îngropat într-un loc necunoscut, până în ziua de astăzi. Şi totuşi Dumnezeu l-a adus la vederea ochiului omenesc, arătându-ne adevărul cuvintelor Mântuitorului: ,,Dumnezeu, deci, nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El’’(Luca 20, 37) şi alt cuvânt: ,,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’(Ioan 11, 25). Sfântul Prooroc Ilie nu a cunoscut moartea, deoarece Dumnezeu a trimis un car de foc, care l-a ridicat cu trupul la cer. Cartea bisericească ne spune că el a venit pe munte din rai, acolo unde se veseleşte până când Dumnezeu îl va trimite iarăşi în lume, la sfârşitul veacului acestuia, ca să întărească pe credincioşi în zilele de prigoană ale lui antihrist (Apocalipsa 11, 3-12). Aşadar, sufletele credincioase se întâlnesc întotdeauna în slujirea lui Dumnezeu, aşa cum Sfinţii Apostoli s-au întâlnit cu Sfinţii Prooroci din vechime, pe Muntele Taborului.

,,Dumnezeu este lumină’’,ne spune Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă (1, 5); ,,Eu sunt lumina lumii’’, a spus Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Evanghelia aceluiaşi Sfânt Apostol (8, 12). Această lumină Dumnezeiască au văzut-o Sfinţii lui Dumnezeu, care s-au învrednicit a fi pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului. ,,Lumina lui Hristos luminează tuturor’’,citim întextul liturgic. De aceea datoria noastră sfântă este de a ne deschide inimile şi a primi lumina învăţăturilor lui Hristos Domnul, căci cine stă închistat în sine, nevrând să se lase luminat de lumina veşnicelor adevăruri, petrece în întunericul păcatului şi al neştiinţei.

Iubite cititorule! Astăzi am fost împreună în sfânta biserică şi am participat la Sfintele Slujbe. Este ca şi cum am fi fost prezenţi pe Muntele Taborului, învăluiţi de Dumnezeiasca lumină, laolaltă cu Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli. Laolaltă cu toate sufletele credincioase de pe faţa pământului.

Presbiter Iovița Vasile

Ucenicul: Fă-mă să înţeleg întocmai şi în amănunt cele despre înşelare. Ce este înşelarea?

Stareţul: Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon, Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852C). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos(Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr, şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10).[…]

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut, minciuna (Fac. 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos!.

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei- -protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră. „Şarpele m-a amăgit”, a zis ea, „şi am mâncat” (Fac. 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţiri pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie” pentru că în noi mai este încă o rămăşită de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie” pentru că această rămăşită de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică.

Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.
Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică. Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, în cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2).

Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răscumpărat pe om. Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului şi ca această libertate să se arate nesiluită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai înainte şi de totdeauna, minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre aceste înrâuriri bolnăvicioase el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor. Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin către puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol. Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi, însă, care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editura Schitul Românesc Lacu, 1999).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Unii Îl primesc, alţii nu Îl primesc. Vă miră acest lucru, cinstite părinte. El ar putea să se impună în aşa fel ca toţi să Îl primească – dar atunci cu ce s-ar deosebi de cezarii romani şi de tiranii contemporani? Silnicia şi tirania distrug personalitatea omenească. Iar El nu a venit ca să nimicească ceea ce este în El şi în om lucrul cel mai de preţ. El n-a dorit să supună cu forţa voinţei Sale orice voinţă, ci prin bunătate să-i câştige pe toţi oamenii pentru Împărăţia Sa.

El s-a arătat ca Păstor, ca un Păstor deosebit, ce nu goneşte cu bâta oile în staulul Său, ci merge înaintea oilor şi le cheamă. Oile Mele, zice, glasul Meu ascultă şi vin după Mine… Iar oile ce nu ascultă glasul Lui se întorc înapoi ori se abat din cale şi pribegesc pe cărări greşite.
Nici atunci n-au vrut toţi oamenii să meargă în urma Lui, nici acum nu vor toţi. Despre împărţire arată Evangheliştii:

“Şi noroadele Îl căutau, şi au venit până la Dânsul, şi Îl ţineau pe El ca să nu Se ducă de la dânşii” (Luca 4,42)
Asta s-a întâmplat într-un loc, iar în alt loc, dimpotrivă:
“Şi L-a rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului gadarenilor să Se ducă de la dânşii “(Luca 8,37).Acolo El izbăvise un om îndrăcit cu preţul porcilor lor, iar lor le părea mai rău de porci decât de om. Aşa a fost atunci. Aşa e şi acum. Oamenii sunt împărţiţi prin El de-a dreapta şi de-a stânga, în două tabere: în cei ce preţuiesc omul mai mult decât orice dobitoace şi avuţie, şi în cei ce îşi preţuiesc porcii mai mult decât pe oameni.

Cei dintâi ascultă de glasul Lui ca de glasul păstorului lor şi Îl ţin, ca să nu se depărteze de la ei. Ceilalţi nu Îl ascultă, nu merg în urma Lui şi Îl alungă cu supărare, socotind că le vatămă interesele materiale. Ferice – atunci şi acum şi în toate vremurile – de cei care ascultă de glasul Lui şi merg în urma Lui, fiindcă merg pe calea spre Împărăţia veşnică.

Ferice şi de dvs, cinstite părinte, şi de enoriaşii dvs, fiindcă şi voi ascultaţi de glasul lui Hristos, şi mergeţi în urma călăuzei vizionare pe calea ce duce drept în Împărăţia cerurilor şi în viaţa veşnică.

(Preotului Avram I, de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici-Scrisoarea a 220-a)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nimeni nu ştie ziua; numai Dumnezeu Tatăl o ştie; dar semnele apropierii Sale sunt arătate în Evanghelie şi în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele de la sfârşitul acestei lumi într-un mod simbolic, folosindu-se mai mult de imagini; dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o, existând o autentică tradiţie bisericească ce ne vorbeşte atât despre semnele apropierii sfârşitului lumii cât şi despre Înfricoşătoarea Judecată.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi conflicte sociale, tulburare, războaie, foamete şi cutremure. Oamenii vor suferi de frică; vor muri din pricina aşteptării nenorocirilor. Nu va mai fi viaţă, ci o stare chinuitoare de cădere de la viaţă. Va fi o cădere nu numai de la viaţă, ci şi de la Credinţă: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pământ? (Luca 18: 8). Oamenii vor deveni mândri şi nerecunoscători, sfidând Dumnezeiasca Lege: împreună cu o cădere de la viaţă va fi şi o lipsă a vieţii morale. Va fi o epuizare a binelui şi o creştere a puterii răului. Sfântul Apostol Ioan Teologul, în de Dumnezeu-inspirata sa scriere – Apocalipsa, scrie şi el despre această vreme. El însuşi spune că era în Duh, ceea ce înseamnă că Sfântul Duh era întru el atunci când soarta Bisericii şi a lumii i se descoperise în diferite imagini, şi din această pricină se şi numeşte Apocalipsa (Descoperirea) lui Dumnezeu.

El înfăţişează soarta Bisericii prin imaginea unei femei care, în acele vremuri, se ascunde în pustie: ea nu se arată în viaţa publică, cum nu se arată nici în Rusia de astăzi. Forţele care pregătesc apariţia antihristului vor deţine funcţii importante în viaţa publică. Antihrist nu va fi un diavol întrupat ci o fiinţă umană.„Anti” este un cuvânt care înseamnă „vechi”, sau „în locul” sau „împotrivă”. Acel om vrea să fie în locul lui Hristos, să-I ocupe locul şi să aibă ceea ce numai Hristos se cuvine să aibă. El va voi să exercite aceeaşi atracţie şi autoritate asupra întregii lumi.

El va primi această putere ca pe o anticipare a propriei distrugeri, respectiv a distrugerii întregii lumi. El va avea un ajutor, un Mag care, cu puterea mincinoaselor minuni, îi va împlini dorinţa de a-i ucide pe cei ce nu recunosc autoritatea lui antihrist. Înainte de nimicirea lui antihrist vor apărea doi oameni care îi vor sta împotrivă. Magul îi va ucide şi, timp de trei zile, trupurile lor vor zăcea neîngropate; această privelişte îi vor oferi antihristului şi slujitorilor săi o desfătare de nedescris. Apoi, deodată, acei drepţi vor învia, iar întreaga armată a lui antihrist se va îngrozi şi se va tulbura cumplit, şi însuşi antihrist va cădea pe dată mort, ucis de puterea Duhului.

Cine este antihrist?
Dar ce putem şti despre acest om, antihristul? Nu-i putem cunoaşte cu exactitate originea. Tatăl lui este cu desăvârşire necunoscut, în vreme ce mama lui este o femeie spurcată care făţăreşte fecioria. El va fi un evreu din seminţia lui Dan. Avem şi un indiciu al acesteia în faptul că Iacob, atunci când a murit, a spus că [Dan] va fi în posteritate un şarpe la drum, viperă la potecă, muşcând călcâiul calului; şi va cădea călăreţul pe spate, aşteptând mântuirea Domnului (Facere 49, 17). Acesta este un indiciu metaforic că el va lucra cu răutate şi viclenie.

Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, anume că înaintea sfârşitului lumii vor veni la Hristos o mulţime de evrei; numai că tribul lui Dan nu se regăseşte în enumerarea triburilor care se vor mântui. Antihrist va fi foarte înţelept, foarte priceput în comunicarea cu oamenii. El va fi fermecător şi plin de afecţiune.

Filosoful Vladimir Soloviov s-a ocupat îndeaproape de acest subiect. El a încercat să înfăţişeze sub forma unei povestiri apariţia şi personalitatea lui antihrist. El s-a folosit cu foarte mare grijă de toate materialele care puteau avea vreo relevanţă, patristice în primul rând, dar şi din islamism, şi a rezultat o imagine cutremurătoare. Pregătirea apariţiei lui în lume a început încă de la Învierea Mântuitorului. Taina fărădelegii se şi lucrează (cf. II Tesal. 2: 7), iar forţele care îi pregătesc apariţia se luptă cu deosebire împotriva dreptei autorităţi împărăteşti. Sfântul Apostol Pavel spune că antihristul nu poate apărea decât atunci când va fi înlăturat „Cel care îi stă împotrivă”. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest verset spunând „că cel care îi stă împotrivă” este Dreapta putere Dumnezeiască.

O asemenea putere se luptă cu răul. Taina [fărădelegii] care se lucrează în lume nu doreşte acest lucru, nu doreşte o autoritate care duce război împotriva răului; din contră, doreşte o autoritate a nedreptăţii, iar atunci când va reuşi să împlinească aceasta, atunci nimic nu va mai sta în calea venirii lui antihrist. El nu va fi numai inteligent şi fermecător, va fi compătimitor, un filantrop care face binele de dragul întăririi puterii sale. Iar atunci când şi-o va întări suficient, astfel încât întreaga lume să-l recunoască, atunci îşi va arăta adevărata faţă.

Îşi va alege Ierusalimul ca şi capitală a sa, deoarece aici a fost locul în care Mântuitorul S-a descoperit pe Sine şi Dumnezeiasca Sa învăţătură, iar întreaga lume a fost chemată la fericirea bunătăţii şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos, răstignindu-L în Ierusalim, în vreme ce, sub antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii care va cunoaşte autoritatea lui antihrist. Odată atinsă culmea puterii, antihrist va cere ca oamenii să-i recunoască realizările sale ca pe ceva pe care nicio altă putere pământească şi niciun alt om nu le pot atinge, va cere ca oamenii să se plece lui ca unei fiinţe superioare, ca unui dumnezeu.

Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii sale de Conducător Suprem. El va face ceea ce le este plăcut oamenilor cu condiţia ca ei sa recunoască Autoritatea lui Supremă. El va îngădui ca Biserica să existe, permiţându-i să-şi ţină dumnezeieştile slujbe, va făgădui construirea de temple măreţe – cu condiţia să fie recunoscut ca „Fiinţă Supremă” şi să fie venerat. El va avea o ură personală împotriva lui Hristos. El va trăi prin această ură şi se va bucura să-i vadă pe oameni cum se leapădă de Hristos şi de Biserică. Va fi o cădere masivă de la credinţă; chiar şi mulţi dintre episcopi vor trăda credinţa, îndreptăţindu-se pe ei şi arătând spre măreaţa poziţie pe care o va avea Biserica.

Căutarea compromisului va fi o dispoziţie caracteristică a oamenilor. Sinceritatea Spovedaniei va dispărea. Oamenii îşi vor justifica inteligent propria cădere, o astfel de dispoziţie generală va fi susţinută de o răutate plină de afecţiune. Oamenii se vor obişnui cu apostazia de la adevăr şi cu dulceaţa compromisului şi a păcatului.

Antihristul va îngădui oamenilor totul, numai „să cadă la pământ şi să se închine lui”. Nimic nou. Împăraţii romani erau tot aşa de dispuşi a da creştinilor libertate, numai să recunoască divinitatea [împăratului] şi autoritatea divină supremă; ei i-au martirizat pe creştini numai pentru că aceştia declarau: Închinaţi-vă lui Dumnezeu şi numai Lui să-I slujiţi.

Întreaga lume i se va supune lui, după care el îşi va descoperi ura împotriva lui Hristos şi a Creştinismului. Sfântul Ioan Teologul spune că cei care îl vor venera vor avea o pecete pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu este clar dacă acesta va fi un semn pe trup sau este o expresie metaforică a faptului că oamenii vor simţi în minţile lor necesitatea venerării lui antihrist şi a supunerii voinţei lor faţă de el. Iar atunci când întreaga lume va manifesta o încredere desăvârşită în el – atât a voinţei cât şi a conştiinţei – atunci cei doi drepţi pomeniţi mai înainte, vor apărea printre oameni şi vor propovădui fără frică credinţa, demascându-l pe antihrist.

Semnele sfârşitului lumii şi sfârşitul lui antihrist
Sfânta Scriptură spune că, înainte de venirea Mântuitorului, vor apărea două sfeşnice, doi „măslini arzând”, doi drepţi. Antihrist îi va ucide cu puterea Magului. Cine sunt aceşti oameni? Conform tradiţiei bisericeşti, cei doi drepţi care nu au gustat moartea niciodată sunt Proorocul Ilie şi Proorocul Enoh. Există o profeţie conform căreia aceşti Sfinţi, care nu au gustat moartea, o vor gusta timp de trei zile; dar după trei zile vor învia. Moartea lor va fi pricină de mare bucurie pentru antihrist şi slujitorii lui. Învierea lor din ziua a treia le va aduce o groază, o spaimă şi o tulburare cumplite. Şi atunci va veni sfârşitul lumii.

Apostolul Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi prin apă a pierit. Din apă este de asemenea o imagine a haosului din materie, în timp ce a pierit prin apă este o imagine a Potopului. Iar acum lumea este păstrată pentru foc… iar pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui (II Petru 3: 7-10). Toate stihiile vor arde. Lumea, în forma ei de acum, va pieri într-o clipită, într-o clipită totul se va schimba. Va apărea semnul Fiului lui Dumnezeu, adică semnul Crucii. Toţi cei care s-au supus de bunăvoie Antihristului vor izucni în plâns. Totul se va sfârşi. Antihrist va fi ucis. Sfârşitul împărăţiei sale va fi sfârşitul războiului cu Hristos. Sfârşitul sau darea de seamă pentru viaţa fiecăruia este o socoteală pe care o vom da Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei, se va ivi Chivotul Legământului. Proorocul Ieremia a ascuns Chivotul şi Focul Sfânt într-o fântână adâncă. Atunci când au scos apă din acea fântână, aceasta a izbucnit în flăcări. Dar Chivotul nu l-au găsit.

Când privim la viaţa de astăzi, cei ce pot să vadă văd că tot ce s-a proorocit despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este acest om – antihrist? Sfântul Ioan Teologul îl descrie după un nume metaforic – 666; dar toate încercările de înţelegere a acestei denumiri au fost zadarnice. Viaţa lumii contemporane ne oferă o înţelegere destul de clară a posibilităţii pieirii lumii prin foc, când toate stihiile se vor transforma prin foc. Existenţa bombei atomice ne dovedeşte acest lucru.

Sfârşitul lumii nu înseamnă şi distrugerea ei, ci transformarea ei. Totul se va schimba dintr-odată, într-o clipire de ochi. Morţii vor învia în trupuri noi – trupurile proprii dar înnoite – în acelaşi fel în care a înviat şi Hristos în Trupul Său, cu urmele rănilor de la cuie şi suliţă; dar avea calităţi noi, deci un trup nou. Nu este clar dacă acesta va fi un trup cu totul nou sau cel cu care omul a fost creat. Şi Domnul va apărea pe nori cu slavă. Cum Îl vom vedea? Cu ochi duhovniceşti. Chiar şi acum, în momentul morţii, drepţii văd ceva ce nu poate fi văzut de cei din jurul lor. Trâmbiţele vor suna tare şi puternic. Vor suna în sufletele oamenilor, în conştiinţele lor. Tot ce s-a adunat în conştiinţa omului va fi dat la iveală.

Judecata finală
Proorocul Daniel, vorbind despre Înfricoşătoarea Judecată, ne spune că, Cel Vechi de Zile, Judecătorul, se va afla pe tron, iar înaintea Lui un râu de foc. Focul este un element purificator. Focul arde păcatul, îl nimiceşte prin ardere; va nimici de asemenea şi suferinţa; dacă păcatul a devenit pentru om ceva firesc, atunci îl va nimici şi pe om. Acel foc va izbucni în interiorul omului; unii oameni se vor bucura la vederea Crucii, alţii vor cădea în disperare, confuzie, groază. În acest fel oamenii vor fi imediat despărţiţi. În relatarea evanghelică se spune că unii vor sta de-a dreapta Judecătorului, alţii de-a stânga – conştiinţa de sine îi va separa. Însăşi starea lăuntrică, starea sufletului omului îl va arunca pe acesta într-o parte sau alta, la dreapta sau la stânga.

Cu cât mai conştient şi mai râvnitor se nevoieşte un om să ajungă la Dumnezeu în viaţa prezentă, cu atât mai mare va fi bucuria auzirii cuvintelor: Veniţi la mine, binecuvântaţilor; şi dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor aduce după sine focul groazei şi al chinurilor asupra celor care nu L-au vrut, care au fugit, i-au stat împotrivă sau L-au hulit în timpul vieţii. Înfricoşătoarea Judecată nu ştie de martori sau de acte de acuzare. Totul este întipărit în sufletul oamenilor, iar aceste întipăriri, aceste cărţi, vor fi deschise. Totul va deveni limpede pentru fiecare în parte şi pentru toţi, iar starea sufletului omului îl va trimite fie la dreapta, fie la stânga. Unii merg spre bucurie, alţii spre groază.

Când cărţile se vor deschide, va deveni limpede pentru toţi că rădăcinile tuturor patimilor se găsesc în sufletul omului. Aici îl vom vedea pe beţiv, pe desfrânat; unii ar putea crede că atunci când trupul moare şi este îngropat, moare şi păcatul. Nu. Înclinarea a fost în suflet, iar pentru suflet, înclinarea a fost dulce. Iar dacă sufletul nu s-a pocăit de acel păcat şi nu s-a lepădat de el, va veni la Înfricoşătoarea Judecată cu aceeaşi dorinţă pentru dulceaţa păcatului şi nu-şi va mai putea stăpâni niciodată dorinţa. Va fi suferinţa urii şi a răutăţii. Aceasta este starea iadului.

Gheena focului este viaţa lăuntrică; este flacăra patimii, flacăra slăbiciunii şi a răutăţii; şi va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor răutăţii neputincioase[1].

(Material publicat și în Revista Atitudini Nr. 13)
[1] extras din cartea Noi minuni ale Sfântului Ioan de San Francisco, Editura Sofia).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi