ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

David Popovici (18 ani), principalul favorit în finala probei de 200 de metri liber, a încheiat pe locul patru ultimul act, chiar dacă trei sferturi din probă a condus-o.

Specialiștii sunt în stare de șoc și nu pot identifica motivul pentru care David Popovici a ratat medalia în finala de 200 de metri! Trei jurnaliști străini au rămas interziși în fața eșecului catastrofal.

(Text preluat de pe Prosport, cu excepția titlului, care-mi aprarține)

Se prefac că nu înțeleg. David Popovici a fost un fenomen în sportul mondial. Cariera lui e ca și încheiată, la fel ca a Simonei Halep. A promovat vaccinul și el însuși s-a vaccinat. Păcat. Cine răspunde de viețile acestor oameni?

Presbiter Iovița Vasile

Adaos

David Popovici a rămas un star pentru Gazzetta dello Sport și după ce a ratat medalia la 100 de metri la Mondiale: „Două dezamăgiri pentru fenomenul României de la Fukuoka! Rechinul l-a detronat!”

Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, El ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor Dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32).

Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. Ioan 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii Dumnezeieşti, care este Iubire.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Prima dintre rugăciunile de dimineață ori de seară este ,,Împărate ceresc”:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților si Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin.

Ni se întâmplă să rostim această rugăciune cu superficialitate, fără a conștientiza răspunsul la următoarele întrebări:

1.Cui ne adresăm? Dacă ne adresăm Împăratului ceresc, cred că ar trebui  să-L slăvim conform rangului, adică mai presus decât cinstim un împărat pământesc. Duhul Sfânt este comoara pe care creștinii o caută alegând un mod de viață plăcut lui Dumnezeu, potrivit talanților încredințați și chemării fiecăruia. Duhul Sfânt este bucurie. Și este nevoie de multă bucurie adevărată în această lume în care mulți dintre cei care caută fericirea sunt niște nefericiți, deoarece caută în lume ceva ce nu poate să ofere decât Dumnezeu. Satisfacția demonică generată de păcat nu se compară cu bucuria oferită de Duhul Sfânt.  Cine a experimentat bucuria oferită de Duhul Sfânt știe despre ce vorbesc. Duhul Sfânt i-a mângâiat pe toți Mucenicii și i-a ajutat să suporte chinuri greu de imaginat.

Mântuitorul ne-a promis că, după Înălțare, ne va trimite un Mângâietor, adică Duhul Sfânt.  Sfântul Serafim de Sarov spunea că ,,scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt”.De aici reiese că Duhul Sfânt trebuie și poate fi dobândit. Duhul Sfânt este undelemnul din candelele celor cinci fecioare înțelepte, fără de care Hristos nu-i primește la cină nici măcar pe cei care și-au păstrat curăția trupului.

1.Ce însușiri are Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, așadar nu vine acolo unde domnește minciuna. Mai aflăm din rugăciunea citată că Duhul Sfânt este pretutindeni, cu o excepție: ,,lumea păcatului, care nu poate cunoaște sfințenia lui Dumnezeu”. Deci Duhul Sfânt este incompatibil cu păcatul. (https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/cine-este-duhul-sfant-152355.html) Așadar, iată un motiv temeinic pentru care orice luptă cu păcatul este prea mică pentru un Dar divin atât de mare.

3.Ce cerem, de fapt?  Oricât i-am cere Duhului Sfânt să Se sălășluiască întru noi, trebuie să avem în minte pilda celor cinci fecioare care nu au luptat și cu păcatele sufletești, considerând că păstrarea fecioriei este suficientă pentru mântuire. De aceea, indiferent dacă optăm pentru călugărie sau pentru căsătorie, trebuie să ne împotrivim și tuturor patimilor sufletești care Îl pot alunga pe Duhul Sfânt. Fiecare patimă sufletească este patronată de un necurat, așa că se pune problema unui război nevăzut cu fiecare dintre acestea. Duhul Sfânt ne ajută să ne curățim de toată întinăciunea, dacă vede că suntem dornici să câștigăm lupta cu patimile noastre. Asta înseamnă că, după ce conștientizăm ce patimă ne împiedică să dobândim Duh Sfânt, trebuie să ne rugăm Preasfintei Treimi și în special Duhului Sfânt să ne ajute să scăpăm de aceasta.

Uneori poate să ne ofere o pregustare a bucuriei Dumnzeiești pentru a ne ajuta să dăm sens nobil ispitelor și încercărilor prin care trecem. Dacă Îi cerem Duhului Sfânt să Se sălășluiască întru noi, trebuie să știm că sfintele moaște sunt trupuri îndumnezeite ale unor muritori ca și noi care au câștigat lupta cu patimile sufletești și trupești. Deci, prin această rugăciune, fiecare creștin își exprimă dorința de a merge pe calea plăcută lui Dumnezeu care presupune: despătimire, iluminare și îndumnezeire.

Atunci când se va pune problema să alegem crucea sau pâinea, doar Duhul Sfânt ne poate ajuta să alegem Crucea. Trăim vremuri de cernere, vremuri în care ispitele și încercările se ivesc de peste tot. Fără  Duhul Sfânt, suntem ușor de influențat pentru a face păcate care să ne despartă de Dumnezeu sau chiar să primim pecetea antihristică. Doar Duhul Sfânt ne poate ajuta să prețuim mai mult bucuria oferită de Dumnezeu decât facilitățile oferite de antihrist și de slujitorii lui. Trebuie să avem un motiv temeinic pentru care respingem buletinul electronic și pecetluirea. Trebuie să avem un motiv temeinic pentru care acceptăm sărăcia, umilința, despărțirea de prieteni sau de rude sau chiar moartea. Bucuria oferită de Duhul Sfânt este un asemenea motiv.

Această bucurie se prelungește și în veșnicie. Această bucurie, dacă o dobândim, ne ajută să ne raportăm la momentul trecerii la cele veșnice într-un mod plăcut lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute să facem voia Sa în aceste vremuri cumplite! Amin.

Sora Pelaghia

Simion Bărnuțiu a fost papistaș, de nuanță greco-catolică. În plan politic, a făcut parte din masonerie.

Cel care străbate drumul dintre Cluj și Zalău, la aproximativ 55 de km, 2 km de localitatea Sânmihaiu Almașului, va vedea pe, partea stângă, indicatoare de felul ,,Fântâna lui Simion Bărnuțiu’’. Tradiția spune, și eu sunt a treia mână a tradiției, că din acest loc a plecat la judecata particulară acest cărturar al neamului românesc, în anul 1864. Sursa primă e Basiliu Tămășan, tatăl preotului Virgil Tămășan, revenit de la greco-catolicism la Ortodoxie. Pot spune, în deplină cunoștință de cauză, că sufletește a rămas alipit de papistași până la plecarea din lumea aceasta, cred că era anul 1986.

De la Virgil Tămășan, tradiția a trecut la mine și la potentații regimului comunist, care au înălțat un monument spre amintirea lui Simion Bărnuțiu.

Spun anumite surse scrise că Simion Bărnuțiu, profesor la Iași, și-a simțit sfârșitul aproape și s-a adresat confratelui întru slujirea marelui arhitect, lui Alexandru Ioan Cuza, marele vrăjmaș al Bisericii Ortodoxe Române. Acesta i-a pus la dispoziție o trăsură în care putea să stea întins, care să-l aducă până în Bocșa, localitatea natală din Sălaj, unde e îngropat. N-a ajuns viu în satul său, a murit în hotarele satului Sânmihaiu Almașului, fosta mea parohie, până-n anul 2016.  Aici ar fi cerut apă de la fântâna aflată pe partea stângă, în sensul de mers spre Zalău, apoi s-a stins.

De-atunci, locul s-a numit ,,Fântâna lui Simion Bărnuțiu’’ iar autoritățile comuniste i-au ridicat un monument de piatră, spre aducere aminte. În jurul anului 2000, protopopul ortodox de-atunci al Zalăului, Ioan Pop, ales și numit de securitate, a inițiat ridicarea unei cruci de lemn, lângă monumentul de piatră. Am fost invitat la acea festivitate, ,,de sfințire’’, n-am participat și bine am făcut.

Aceasta e istoria, cu bunele și relele ei. Toate se vor vădi la judecata lui Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

Unul dintre copiii aflați în îngrijirea mitropolitului Longhin a venit la spital să își vadă tatăl adoptiv

Din cauza persecuțiilor și presiunilor exercitate asupra sa de autoritățile ucrainene, mitropolitul Longhin Jar din Bănceni, regiunea Herța, a suferit un grav accident vascular cerebral.

Potrivit site-ului Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși din Ucraina, ierarhul s-a simțit rău și a fost internat în spital pe data de 21 iulie.

În spital, însă, starea lui s-a agravat și acum nu mai poate merge.

Mitropolitul Longhin face parte din Biserica Ortodoxă Ucraineană, care a aparținut de Patriarhia Moscovei, dar și-a declarat independența în mai 2022, la câteva luni după invazia Rusiei în Ucraina. Cu toate acestea, ea este supusă unor presiuni și persecuții uriașe din partea autorităților de la Kiev, fiind acuzată că servește ca agentură rusească.

Cazul cel mai flagrant de persecuție și abuz este cel al Lavrei Pecerska, asupra căreia regimul Zelenski încearcă de mai multe luni să preia controlul, dar se lovește de o puternică rezistență din partea călugărilor și a credincioșilor.

Starețul Lavrei Pecerska, mitropolitul Pavel, se află în arest preventiv, în așteptarea procesului, fiind acuzat că este agent rus și face propagandă în favoarea Moscovei.

În ce îl privește pe Mitropolitul Longhin din Bănceni, care păstorește numeroși români și are în grijă câteva sute de copii, acesta a depus plângere împotriva mai multor publicații pentru incitare la ură, relatează de asemenea Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși.

În regiune, el este supus unei intense campanii mediatice prin care se cere îndepărtarea/eliminarea sa.

De pe patul de spital, Vlădica le-a cerut credincioșilor să se roage pentru el.

Adrian Pătrușcă – preluare de pe ActiveNews

ȘTIRE DE ULTIMĂ ORĂ

Se observă o ușoară îmbunătățire a stării se sănătate a Vlădicăi. Înalt-Peasfinția Sa poate să se miște, însă medicii nu-i dau voie să se ridice din pat. Să ne rugăm în continuare. Pentru rugăciunile Preacuratei Fecioare Maria și ale Tuturor Sfinților, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe Părintele nostru drag, Longhin. Amin.

Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
Orice durere, orice bucurie, orice nouă trăire a dragostei, a neplăcerii, a bucuriei, a mâhnirii, a nădejdii, a deznădejdii, orice experiere a bogăţiei, sărăciei şi a foamei, a îndestulării, a fricii, a puterii, a constrângerii, a smereniei, a luptei, a abandonului… şi a tuturor celorlalte înseamnă pentru noi descoperirea a ceea ce se petrece în Lumea Omului.

Aşadar, din lăuntrul trăirii noastre personale, care ne pare atât de neînsemnată şi de trecătoare, vom cunoaşte Fiinţa (το Είναι) în deplinătatea ei, atât cât ne stă în putinţă. Urmând acest drum, reacţionând în acest chip ne pregătim pentru primirea Duhului lui Hristos, Care ne-a arătat chipul desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu. Şi când devenim noi înşine „după chipul Lui”, atunci biruim lumea, devenim supra-lumeşti, universali şi în afara lumii, pe măsura asemănării noastre cu Hristos.

Nu suntem la măsura să cerem noi durerea şi pătimirile. Este firesc ca fiecare fiinţă vie să dorească bucuria, dragostea, lumina. Fiind însă învăţaţi de Dumnezeu, nu ne înfricoşăm în faţa suferinţelor, deoarece prin ele ne îmbogăţim şi noi de cunoaşterea veşniciei, câştigăm viaţa ce le îmbrăţişează pe toate. La fel, deci, ne pregătim şi pentru experienţa morţii, ca să putem să dobândim „mai buna înviere” (Evrei 11, 35).

Desigur, în centrul tuturor stă pentru noi Hristos, Dumnezeu şi Omul. Fără El, rămânem în întuneric. Fără El nu suntem în stare să deosebim unde se arată „păcatul”, adică, unde se arată căderea din Iubirea Dumnezeiască a Tatălui. Încă demult ar fi trebuit să părăsim înţelegerea naiva a păcatului. Păcatul este ruperea relaţiei noastre cu Dumnezeu, care este Lumina absolută, Cunoaşterea absolută, Iubirea absolută. Cu El nu se poate uni nimic nepotrivit. Dacă vrem să fim împreună cu El şi în El, fii credincioşi ai Lui, trebuie să fim şi noi Sfinţi, aşa cum El este Sfânt.

Dacă nu suntem unii ca aceştia, atunci ne plângem pe noi înşine, stăm la hotarele deznădejdii, cu frica nu cumva să pierdem pentru totdeauna înfierea şi petrecerea în Lumina cea nemărginită. Noi, însă, nu trecem dincolo de acest hotar. Respingem deznădejdea totală. Astfel, viaţa lui Dumnezeu, deşi nu în plinătatea ei, se păstrează în lăuntrul nostru şi noi, într-un fel sau altul, vom ajunge la biruinţa desăvârşită. Iubirea de Hristos este cea mai vrednică de crezare adeverire a Învierii noastre. Şi tu Îl iubeşti şi nu există pentru tine calea acediei (akidía). Ultimele cuvinte le-a spus, într-un chip anume, Cuviosul Serafim în urmă cu un secol şi jumătate…

(Arhim. Sofroníou, «Grámmata sti Rosía», Editura I.M.Timíou Prodrómou, Essex)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.

Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.

Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 256-2)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

.
Este momentul adevarului. Ati aratat adevarul care il stiam ca Miscarea Legionara a fost, este si va fi strict pentru cauza Ortodoxiei, pentru apararea Ortodoxiei de tot raul si in mod deosebit de cel ecumenism. Pentru abaterea spre ecumenism vine bataia lui Dumnezeu si nu vor inceta cu ingaduinta lui Dumnezeu atrocitatile asupra Poporului Roman si nu numai pana nu se va reveni de la patriarh la opinca la Ortodoxie. Traim in epoca cunoasterii adevarului cand tehnologia si posibilitatea de a te informa cu privire la ce se intampla azi cu erezia, mega-erezia ecumenista si nu avem iertare pentru indiferenta. Sfintii care au trecut prin inchisori si au practicat iubirea de semeni ne-au aratat ce fel de „ecumenism” sa avem: cel de dragoste, jertfa,daruire fata de orice om nu conteaza ca e catolic, ortodox, evreu, musulman, penticostal, pagan in a face Misionarism Crestin Ortodox cu ei prin ajutorare, sustinere morala, dragoste crestina.Ce au facut satanele ecumeniste?Au furat, au tepuit acest simtamant al dragostei de crestin si de roman pentru toti si au inceput sa ne fure Credinta, sa ne minta in fata cum ca adevarata „credinta, dragoste” nu este aceea aratata de Sfinti in inchisori ci „dragostea”dialogului teologic interconfesional, acceptarea celor eretici adica a celor taiati din trupul Bisericii ca fiind „binecredinciosi” ca si noi ortodocsii, hula cum ca nu mai trebuie sa spunem ca numai ortodocsii se mantuiesc si toata politica religioasa pierzatoare de suflete.

Bagati de seama si va previn: profetia lui Corneliu Zelea Codreanu arata rolul profetic al Bisericii cea care la ora aceasta este cea martira, cea din catacombe si in niciun fel celei oficiale care este pur apostata, lepadata in erezie cu tot cu patriarh, ierarhi, monahi, cler si multi mireni care ii sustin si militeaza pentru acestia si nu pentru eradicarea din Biserica a ereziei ecumeniste care s-a dovedit in viata Bisericii cat rau face. Sfintii legionari s-au pregatit si duhovniceste si teologic impotriva celor doua aripi ale diavolului: comunismul marxismul care e mai ales azi si ecumenismul si au aratat cu fapta si cu jertfa lor si ne arata si noua azi cu rugaciunile lor sfinte adevarata cale, scop al Miscarii Legionare-pentru apararea Ortodoxiei si a Patriei care este Ortodoxa. Normal ca una din misiunile crestinului ortodox este si deschiderea fata de cei care nu cunosc Dreapta Credinta si prezinta interes pentru Ortodoxie. Intre a fi deschis fata de non-ortodocsi si a face un cult din aceasta deschidere, cult care e net in afara Bisericii Ortodoxe si care pentru cine nu stie te situeaza in afara Bisericii e altceva. Si s-a dovedit ca vrajeala cu dialogul teologic a scos la lumina organizatii satanice (CMB- ul) care vadit lupta pentru surparea Bisericii si a credinciosilor ortodocsi. Si vedem propaganda dialogului teologic a ereticului patriarh ecumenic mason ecumenist Bartolomeu de Constantinopol care din nou innoieste ceata noilor mucenici ai Bisericii Ortodoxe Ukrainene si din nou vedem gulag ecumenist cu ierarhi, preoti, mireni si calugari intemnitati pentru Dreapta lor Credinta.

Va intrebati de ce Europa tace la asa genocid. Ea nu tace cum vi se pare ci Europa, daca nu ati aflat va spun:Europa este prigonitoarea crestinilor ortodocsi si curand nu se va mai putea ascunde marsav pe dupa degete si veti vedea cu totii acest mare adevar. Europa intreaga va varsa mult sange crestinesc ortodox pentru ca veti vedea ca antipatia lor generala pare sa fie contra Rusiei insa in realitate este si veti vedea ca va fi de fapt contra Ortodoxiei, contra crestinilor ortodocsi.Sau nu ati inteles ca atunci cand Vaticanul a fost in Ukraina, primul indemn pentru regimul de la Kiev a fost sa duca pe linia intai a frontului pentru pierzarea Crestinilor Ortodocsi, pentru ca cei de alte credinte sa poata sa ramana in viata nevatamati.

Distribuie!

Preluare de pe blogul Ion Coja

Starețul întotdeauna învăța și accentua asupra ascultării, iar la întrebările: “Părinte, cum vom afla rugăciunea? Cum vom găsi harul?“, răspundea:

– Când vasul sufletului este curat, atunci de la sine se va umple de harul dumnezeiesc. Din ascultare se naște rugăciunea și din rugăciune, teologia.

– Părinte, cum să rostim Rugăciunea lui Iisus? Întreagă, adică: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul?”.

– Nu, nu, este obositor. Ajung cele cinci cuvinte: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Dacă vei spori în rugăciune, singur vei tăia și celelalte cuvinte, din pricina dorinței arzătoare a sufletului și vei spune: “Iisuse al meu, miluiește-mă” sau “Preadulce Iisuse, miluiește-mă”. Se poate să te umpli de dor dumnezeiesc și să strigi numai numele: “Iisuse, Iisuse…”. Și dacă te vei învrednici să urci și mai mult, atunci vei rămâne fără de glas, ca în extaz, datorită căldurii harului pe care o vei simți.

– Și cu ce fel de dispoziție sufletească să ne rugăm, Părinte? De slavoslovire, de bucurie, de mulțumire, de întristare și pocăință? Cum?

– Cu acea dispoziție pe care o are sufletul în acea clipă. Ai bucurie? Roagă-te cu bucurie! Ai pocăință? Roagă-te cu pocăință!

– Și dacă sufletul nu are nici o dispoziție sau mintea nu se concentrează în rugăciune?

– Mintea întotdeauna face așa. Fuge. Dar lucrarea noastră este să o aducem mereu înapoi. Începem rugăciunea în șoaptă sau cu voce tare, până se adună mintea, iar atunci când aceasta începe să fie atentă la rugăciune, ne rugăm mintal, fără a o șopti. De altfel, experiența îl învață pe fiecare.

Cât despre dispoziție, dacă nu o avem, putem să facem următorul lucru. Aducem în mintea noastră o imagine duhovnicească, care să sensibilizeze sufletul nostru, cum ar fi Răstignirea Domnului, care ne face să cugetăm cât de mult a suferit El ca Dumnezeu-Om pentru noi, neînsemnații. Eu de multe ori am folosit următoarea cugetare duhovnicească: îmi închipuiam că se face a Doua Venire și Hristos cu cei de-a dreapta Lui se îndepărtează de mine și eu mă primejduiesc să rămân pe veci despărțit de Hristos și de Împărăția Lui. Atunci, fiul meu, îți vine o astfel de dispoziție pentru rugăciune, încât strigi în duh: “Hristoase al meu, mântuiește-mă”, iar lacrimile îți curg șuvoi.

– Așadar, Părinte, rostind rugăciunea, putem să avem în același timp în minte și o astfel de imagine?

– Nu, nu. Această cugetare o folosim numai la început, pentru a-i crea sufletului o dispoziție pentru rugăciune. Când spunem rugăciunea, o rostim rar și cu zdrobire de inimă. Atunci nu ne imaginăm nici cuvinte și nici chipuri.

– Și cum ne dăm seama, Părinte, că sporim în rugăciune?

– Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Crezi că ești fiu de împărat. Apoi lacrimile tale se înmulțesc. Vrei să îmbrățișezi întreaga creație, însuflețită și neînsuflețită. Toți oamenii ți se par a fi îngeri. Apostolul Pavel arată care este roada Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea (Gal. 5, 22).

– Părinte, trebuie să ne rugăm cu rugăciuni improvizate?

– Eu adeseori fac acest lucru. Rugăciunea improvizată și imaginile duhovnicești, despre care am spus mai înainte, precum și o psalmodie scurtă, cântată pe un ton scăzut, fie cu tropare, fie cu cuvinte improvizate, toate acestea ajută sufletul să vină la o stare înaltă duhovnicească. Iar atunci când nu este nevoie de ele, ne rugăm fierbinte numai cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Altădată, sufletul având o stare duhovnicească bună, își dorește să psalmodieze dintru adâncuri. Sau se întâmplă uneori să îi vină spontan diferite înțelesuri duhovnicești și în acele clipe vrea să se roage cu cuvinte alcătuite de el însuși. Să lăsăm atunci sufletul să se sature din plin.

– Deci, aceasta este rugăciunea minții, Părinte? Trebuie să folosim inspirația și expirația atunci când o rostim?

– Nu, acesta este doar începutul rugăciunii minții. Rugăciunea minții este o energie a harului și mă rog ca Dumnezeu să o dăruiască celor ce se nevoiesc cu ea.

Când sufletul este pregătit, atunci Dumnezeu îl aduce la desăvârșirea rugăciunii minții. Până atunci suntem datori să ne nevoim cu rugăciunea, având ca temelie ascultarea. Nu este necesar ca inspirația și expirația să se îmbine cu rugăciunea. Acestea sunt elemente secundare. Și mai ales nu trebuie ca rugăciunea să se unească cu bătăile inimii. Cu locul inimii da, cu bătăile ei, nu.

– Putem spori în rugăciune fără ascultare?

– Să-ți povestesc o întâmplare. Era un bătrânel care avea doi ucenici. Unul era ascultător, dar la rugăciune simțea multă uscăciune. Celălalt nu făcea ascultare, însă la rugăciune era plin de lacrimi. Starețul lor se mira mult de aceasta, și de aceea a mers să se sfătuiască cu duhovnicul lor. Acela, fiind înțelept, l-a sfătuit să mai aștepte puțin și atunci va vedea cum vor evolua lucrurile. Într-adevăr, după puțin timp, ucenicul cel bun a început să simtă harul rugăciunii, umplându-se de lacrimi și de bucurie. Celălalt însă, chiar și cele pe care le avea, le-a pierdut încet-încet și a rămas cu totul gol.

– Părinte, cât timp poate să țină rugăciunea harică?

– La mine, starea de har durează până la trei ore. Apoi scade încet-încet, iar eu continui să rostesc rugăciunea simplu, fără căldură, sau de multe ori cânt psalmi improvizați de mine sau din Psaltire. Citesc puțin și apoi mă odihnesc până se luminează de ziuă, și atunci trimit obștea să citească câteva rugăciuni și în biserică. Iar eu continui să fac slujbele, rostind rugăciunea lui Iisus, cu metania, așa cum m-am obișnuit.

(Extras din Starețul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceţi; alungaţi-o numaidecât! Altfel, vă sunteţi blestem vouă înşivă, blestem şi celorlalţi. Sloboziţi-vă, aşadar, pe voi înşivă şi faceţi-vă binecuvântare celorlalţi!
Vestea locuirii laolaltă a monahilor şi a monahiilor se răspândise peste tot. Urâciune pentru aceştia şi pentru acestea, sminteală pentru credincioşi. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptăţirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:

– Ce tot îndrugaţi, fraţilor? Am îmbătrânit şi m-am gârbovit de nevoinţă şi neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărţuiască, mizerabilele… Cum, dară, îmi spuneţi că voi le-aţi biruit şi nu vă mai temeţi de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desăvârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de metanii, mă închideam în chilie patruzeci de zile şi lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar şi acum, bătrân, mă tem de patimi şi mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii şi cu fiarele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin şi nu văd femei. Pe cine minţiţi, aşadar, fraţilor? Ştim cu toţii, foc este trupul unuia şi iască al celuilalt… Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se micşorează primejdia. Lăsaţi, deci, îndreptăţirile şi cinstiţi darul cel mare al fecioriei.

(Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Vulturul rănit, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 294)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Între timp rugăciunile și psalmul „Fericit cel fără prihană” se sfârșiseră. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenți și ei mi-au făcut cunoscut o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.

– Cum vă simțiți? am întrebat aproape de urechile lui.

A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă și adânc, de abia auzit:

– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzește testamentul, iubirea…

Și a tăcut. Și după puțin:

– Iubirea, frate… Și iarăși a tăcut.

Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-și concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre fața lui, așteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în Colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respirației, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reușit să articuleze cuvintele:

– Iubirea, frate Teolipt, iubirea…

Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc. Părinții urmăreau scena.

– Se apropie, le zic eu.

– Da, răspund ei.

– Sunt gata cele de îngropăciune? am adăugat. Ei au dat afirmativ din cap.

– Un preot? am întrebat. Mi l-au arătat pe cel mai bătrân, care, așa cum mi-au spus, l-a împărtășit pe Pustnic cu Preacuratele Taine, înainte de sosirea mea… Deodată, fața Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mișcat capul în semn de salut și îngăimând „Vino! Amin”, și-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt…

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 165-166)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

– Odată, pe când eram la Chilia Sfintei Cruci, am petrecut o priveghere foarte frumoasă, căci noaptea s‑au adunaţi mulţi diavoli în podul chiliei. La început loveau puternic, ca şi cum ar fi avut baroase, apoi făceau zgomot, ca şi cum ar rostogoli cioate mari, trunchiuri de copaci. Eu am făcut semnul Crucii pe tavan şi am cântat: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne…[1]. De îndată ce terminam, începeau iarăşi cioatele. „Acum, mi‑am spus, vom face două străni. Una voi cu cioatele, acolo sus, şi una eu, aici jos”. Când începeam eu, se opreau aceia. Odată cântam: Crucii Tale ne închinăm…, apoi: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă…[2]. Am petrecut cea mai plăcută noapte cu psalmodie, iar atunci când mă opream puţin, continuau aceia cu distracţia. De fiecare dată prezentau o altă cântare.

– Când aţi cântat prima oară n‑au plecat?

– Nu. Ci de îndată ce terminam eu, începeau aceia. Da, trebuia să scoatem o priveghere la amândouă strănile. A fost o priveghere frumoasă. Am cântat cu sete. Am petrecut zile plăcute…

– Părinte, cum este diavolul?

– Ştii ce „frumos” este? Ceva deosebit. Numai să‑l vezi. O, cât este de bine că dragostea lui Dumnezeu nu îngăduie ca omul să‑l vadă pe diavol! Căci cei mai mulţi ar fi murit de frică. Gândeşte‑te ce s‑ar întâmpla cu omul dacă l‑ar vedea cum acţionează, dacă i‑ar vedea chipul lui cel „dulce”! Unii însă ar fi avut cea mai bună distracţie. Ştii ce distracţie? Cum îi spune? Cinema?… Dar ca să vadă cineva un astfel de film, trebuie să plătească mult… şi nu ştiu dacă l‑ar putea vedea!

– Are coarne, coadă?

– Da, toate accesoriile!!!

– Părinte, diavolii s‑au făcut atât de urâţi atunci când au căzut şi din îngeri au devenit diavoli?

– Ei, desigur! Şi acum sunt ca loviţi de trăsnet. Dacă un trăsnet cade şi loveşte un copac, oare acesta nu se va face îndată un buştean negru? Aşa sunt şi ei, ca loviţi de trăsnet. Într‑o vreme îi spuneam lui aghiuţă: „Vino să te văd, ca să nu cad în mâinile tale! Dacă acum numai cât te văd îmi dau seama cât de rău eşti, cât rău nu‑mi vei face dacă s‑ar întâmpla să cad în mâinile tale!”.

[1] Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. Tropar al praznicului Cinstitei Cruci.

[2] Stihira Învierii de la laudele glasului 8.

(Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, ești în casa ta ca în mijlocul unei tabere dușmane. Mai înainte vreme te îmbătai, și fumai, și mai furai câte puțin, și înjurai, și trândăveai în zilele lucrătoare, și făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu și a lumii cinstite. Și totuși, atunci erai drag tuturor din casă.

Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptății, cinstei și rugăciunii, acum toți au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi.

Bucură-te, frate, de o sută de ori, bucură-te! Oare nu vezi că în casa voastră se joacă drama Evangheliei? În aceeași casă unde până acum se flecărea despre impozit și sărăcie, și hoți, și tăinuitori, și judecători, în aceeași casă au început să se împlinească prorociile evanghelice. Casa voastră s-a înălțat până la Ceruri, s-a făcut scenă a dramei evanghelice, a făcut legătura cu timpurile apostolilor și mucenicilor. Istoria Bisericii creștine se desfășoară, la scară mică, în casa voastră. Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori pe această planetă pământească și care încep acum a se împlini și în casa voastră: Veți fi urâți de toți pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Și vrăjmașii omului vor fi casnicii lui (10, 36). Fericiți sunteți care plângeți acum, că veți râde. Fericiți veți fi când vă vor urî pe voi oamenii, și când vă vor despărți pe voi și vă vor ocări, și vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului (Luca 6, 21-22). Amin, amin. Grăiesc vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; și voi vă veți întrista, dar întristarea voastră întru bucurie se va întoarce (Ioan 16, 20).

Ce poate fi mai deslușit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc și astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primește toate ocările ca pe niște decorații. Să știi că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, și tu te vei bucura. Astăzi ești cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îți vor sluji. Lucrul acesta e prezis, și s-a adeverit de mii de ori și în mii de locuri. Pace ție și binecuvântare de la Domnul!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, București, 2002, p. 158-159)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„A venit odată într-o închisoare țarul Nicolae I și a început să-i întrebe pe pușcăriași pen­tru ce a fost fiecare închis. Toți se îndreptățeau și ziceau că au fost băgați la pușcărie degeaba, fără nicio vină.

Unul însă, când țarul l-a întrebat: «Dar tu pentru ce ești aici?», a răspuns: «Pentru păcatele mele mari și închisoarea e prea puțin.» Atunci, țarul s-a întors către funcționarii care îl însoțeau și a zis: «Acestuia să îi dați drumul chiar acum».”

(Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, editura Sophia).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfântul Prooroc Ilie a trăit în vremuri deosebit de grele, din pricina tiranilor regi Ahab şi Izabela, dar şi a relelor purtări ale poporului evreu care se depărtase de Dumnezeu. Cei doi tirani căutau să ia viaţa Proorocului Ilie, şi acesta a fost nevoit să fugă în pustie, unde, cuprins de mare mâhnire, îşi ruga moartea: ,,Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu-s eu mai bun decât părinţii mei!’’(III Regi 19, 4). I se pare că toate ostenelile sale au fost zadarnice. Nimic din ce se face bine nu se pierde în fața lui Dumnezeu.

Domnul avea să-i încredinţeze mai multe misiuni, de aceea îl îndeamnă să se întărească şi să meargă la Muntele Horeb. Aici i s-a arătat în chip minunat, pe măsura puterii sale de cuprindere şi înţelegere, în adierea de vânt ce a urmat după o vijelie năprasnică, un cutremur teribil şi un foc mistuitor (III Regi 19, 11-12). Cercetat fiind iarăşi de Domnul, Sfântul Prooroc îşi arată pricina întristării sale: ,,Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale, şi pe Proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!’’(III Regi 19, 14).

Într-adevăr, starea de atunci a poporului şi regilor săi era generatoare de mari nelinişti şi tristeţi, şi Proorocul Ilie trăia această dramă naţională cu toată intensitatea. Ce nu ştia el, era faptul că nu era singurul care rămăsese credincios lui Dumnezeu, Care a avut grijă să păstreze neprihănirea câtorva mii de oameni, rămaşi neclintiţi în credinţa şi slujirea Lui. Acest fapt i se dezvăluie ca o mângâiere şi întărire în misiunile Dumnezeieşti ce avea să  le primească: ,,Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!’’(III Regi 19, 18).

În toate timpurile Dumnezeu are planurile Sale tainice şi acolo unde mintea omenească nu mai întrezăreşte vreo nădejde, vine Dumnezeu şi aduce lumini nebănuite. Aşadar, iubiți cititori îngrădiți de erezie, având atâtea pilde ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde nici în aceste vremuri cumplite când oamenii se înstrăinează de Dumnezeu prin lepădarea de Credinţă şi păcate necurmate. Ni se pare că suntem puțini, că slabele noastre strădanii sunt zadarnice. Nu vă temeți! Buna nădejde va veni  cum și când nici ne putem noi închipui. Aşa să fie! Amin.

Presbiter Iovița Vasile