„A venit odată într-o închisoare țarul Nicolae I și a început să-i întrebe pe pușcăriași pentru ce a fost fiecare închis. Toți se îndreptățeau și ziceau că au fost băgați la pușcărie degeaba, fără nicio vină.
Unul însă, când țarul l-a întrebat: «Dar tu pentru ce ești aici?», a răspuns: «Pentru păcatele mele mari și închisoarea e prea puțin.» Atunci, țarul s-a întors către funcționarii care îl însoțeau și a zis: «Acestuia să îi dați drumul chiar acum».”
(Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, editura Sophia).
Sfântul Prooroc Ilie a trăit în vremuri deosebit de grele, din pricina tiranilor regi Ahab şi Izabela, dar şi a relelor purtări ale poporului evreu care se depărtase de Dumnezeu. Cei doi tirani căutau să ia viaţa Proorocului Ilie, şi acesta a fost nevoit să fugă în pustie, unde, cuprins de mare mâhnire, îşi ruga moartea: ,,Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu-s eu mai bun decât părinţii mei!’’(III Regi 19, 4). I se pare că toate ostenelile sale au fost zadarnice. Nimic din ce se face bine nu se pierde în fața lui Dumnezeu.
Domnul avea să-i încredinţeze mai multe misiuni, de aceea îl îndeamnă să se întărească şi să meargă la Muntele Horeb. Aici i s-a arătat în chip minunat, pe măsura puterii sale de cuprindere şi înţelegere, în adierea de vânt ce a urmat după o vijelie năprasnică, un cutremur teribil şi un foc mistuitor (III Regi 19, 11-12). Cercetat fiind iarăşi de Domnul, Sfântul Prooroc îşi arată pricina întristării sale: ,,Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale, şi pe Proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!’’(III Regi 19, 14).
Într-adevăr, starea de atunci a poporului şi regilor săi era generatoare de mari nelinişti şi tristeţi, şi Proorocul Ilie trăia această dramă naţională cu toată intensitatea. Ce nu ştia el, era faptul că nu era singurul care rămăsese credincios lui Dumnezeu, Care a avut grijă să păstreze neprihănirea câtorva mii de oameni, rămaşi neclintiţi în credinţa şi slujirea Lui. Acest fapt i se dezvăluie ca o mângâiere şi întărire în misiunile Dumnezeieşti ce avea să le primească: ,,Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!’’(III Regi 19, 18).
În toate timpurile Dumnezeu are planurile Sale tainice şi acolo unde mintea omenească nu mai întrezăreşte vreo nădejde, vine Dumnezeu şi aduce lumini nebănuite. Aşadar, iubiți cititori îngrădiți de erezie, având atâtea pilde ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde nici în aceste vremuri cumplite când oamenii se înstrăinează de Dumnezeu prin lepădarea de Credinţă şi păcate necurmate. Ni se pare că suntem puțini, că slabele noastre strădanii sunt zadarnice. Nu vă temeți! Buna nădejde va veni cum și când nici ne putem noi închipui. Aşa să fie! Amin.
Bagă bine de seamă la ce-ți spun. Ești mare academician, cu toate că n-ai fost în stare să duci un liceu la bun sfârșit și să treci bacalaureatul. Ești mare decan de Facultate Teologică. Te-ai împopoțonat cu tot felul de tiluri și ai acaparat funcții nemeritate. Ce ești tu în Biserica lui Hristos? Ești dumnezeu? Să-ți iasă din cap. Ești slujitor? Nicidecum, Tu slujești lui mamona. Ești un agent infiltrat în Biserică cu misiunea precisă de a o distruge din interior. Puterea lumească te-a făcut arhiereu și te-a pus mitropolit, iar pentru aceasta trebuia să fii caterisit de multă vreme, după Canonul 3 al Sinodului 7 Ecumenic. Ești eretic, ca participant și semnatar la sinodul tâlhăresc din Creta. Ai distrus Sfânta Mănăstire Frăsinei. Pe Părintele Nicodim l-ai trimis la închisoare. Ai distrus viețile unor oameni. Ai comis ticăloșii fără număr. Te somez să-l lași în pace pe Părintele Cosmin Barză, iubit de credincioșii săi. Pe tine nici diavolul nu te iubește, pentru că voi sunteți incapabili de iubire. Până unde crezi că vei merge cu nemerniciile tale? Ce ești tu, mă? Episcop sau diavol?
Ca nevrednic slujitor al lui Hristos, îți cer imperativ să-ți depui demisia și să pleci urgent din Centrul Mitropolitan, pentru ca Biserica să-și aleagă un păstor vrednic. Știu că nu o vei face. Pedeapsa lui Dumnezeu te va ajunge când nu te vei aștepta. Să nu-ți faci iluzii că vei sta veșnic pe scaunul metropolitan. Dau în scris, semnez și datez,
Presbiter Iovița Vasile, jud. Sălaj 19 iulie 2023
Rog slujbașii Mitropoliei, cărora le trimit acest mesaj, să urce cu el în turnul de fildeș al lui Irineu, să i-l facă cunoscut, pentru că oricum îl voi face public prin toate mijloacele pe care le am la îndemână. Cer iertate pentru modul neacademic, lipsit de eleganță, pe care l-am folosit.
„Alegerea” lui TEODOSIE ca Arhiepiscop al Tomisului a fost o făcătură ordinară a Patriarhului Teoctist la presiunile și cu complicitatea ticăloasă a lui Adrian Năstase și Ion Iliescu.„ Dacă îmi amintesc bine, eu l-am indicat pe Galaction și viitorul avea să-mi confirme în mod fericit intuiția, în dreptul acestui cleric modest, dar de mult bun simț. Cărțile erau însă făcute, întrucât Batiușka (referire la Teoctist ) îmi zice: „Eu m-am gândit la Teodosie, pe care mi l-au recomandat insistent și din partea Guvernului și din partea administrației bisericești“ . N-am avut curaj să-i spun ce aflasem de la părinții unor copii ,,meditați” de el cum că ,,le-a nenorocit băiatul” pe care ei îl trimiseseră să învețe carte sfântă, iar Domnul Macedon îi învățase pe invers.Și apoi, nici eu, nici ceilalți părinți profesori, care au primit asemenea plângeri, nu am crezut mult timp așa ceva, socotind că-i vorba de invidia fraților pentru succesele răsunătoare ale piticului moldovean întru băgarea meditaților la seminar sau la facultate.
Unul dintre motivele personale pentru care Tătucul Sfânt s-a oprit asupra lui a fost un patriotism local, tipic oamenilor închistați în tipare mărunte; faptul că provenea din același ținut nordic, de unde coborâse el însuși prin anii ’30, atârna greu în balanța sentimentalismului ieftin, numit în literatură ,,localism”. Dar ceea ce dădea și mai bine în ochii milostivului Monah din Deal era familia supranumerică din care provenea stârpitura machidonică; orice s-ar zice, 17 copii într-o casă de săraci era, la drept vorbind, o năpastă cumplită și nu o bravură demnă de răsplătit cu o vlădicie pentru cel mic, care, decât să ajungă un asemenea scelerat pervers, “mai bine era lui de nu s-ar fi născut” (Matei. 26, 24).
Până în preziua alegerii, toată lumea știa că alesul va fi Galaction de Alexandria. Pentru Teodosie se pregătea debarcarea lui la Giurgiu, unde trebuia să-i învețe pe câinii proverbiali ai raialei turcești – muzica psaltică în care se dă maestru. Tătuca (referire la PF Teoctist ) le ticluise foarte bine și era tare mulțumit fiindcă, în sfârșit, ar fi putut demonstra că, atunci când vrea, poate să mai facă și câte o piruetă personală. Dar a uitat cu desăvârșire că de la Constantin cel Mare, în Biserica liber-cugetătoare (adică nu mai era martirizată pentru cugetarea-i creștină), capul era al Fiarei, iar cugetarea, prin delegație numai, aparține ,,alesei Doamne” (2 Ioan 1, 1).
Dacă ar fi citit cu luare aminte cartea mea intitulată sugestiv ,,Calea Regelui”, ar fi înțeles exact povestea învestiturii ,,în lumea aceasta”, unde stăpânitorul ei nu acceptă nici el să iasă la pensie ,,înainte de vreme”.
Teodosie depusese, cu doi-trei ani înainte, sume fabuloase la sucursala B.R.D. Constanța (vezi foto) cu care trebuia să plătească drumul lui Năstase la Patriarh în preziua alegerii și, după eșecul acestuia, telefonul pe firul roșu, al Iliescului, în chiar dimineața cu pricina.
Așadar, Președintele Sinodului electoral (referire la Teoctist), pentru prima oară în viață, avusese curajul să-i spună marelui pretin al Teodosnicului, proaspătul prim-ministru, un nu hotărât. Ady, copilul minune, a plecat cu coada între picioare de la cel care hotărâse că venise vremea să fie Primul și Ultimul, adică Singurul. Din reveria triumfală l-a trezit telefonul celuilalt Îndelungîntâistătător (referire la Ion Iliescu ), care, la vremea aceea, încă nu fusese invitat de fiul lui (cel iubit de Teodosie) să mai plece și el la pensie și de aceea, auzind de îndrăzneala veșnic tânărului și (prea)fericelui în sutană de a-i refuza copilului minune jucăria cu care se simțea el bine la Constanța, zise scurt, pe telefonul leninist: ,,Ce, ți s-a făcut dor de Sinaia?”.
Era o poruncă deghizată (în stil evreiesc inconfundabil) într-o întrebare care avea răspunsul integrat. Telefonul roșu a fost imediat distribuit băieților cu rasă albastră din subordinea Subordonatului șef în alb (referire la Teoctist), fiindcă toate culorile se desprind din alb, prima fiind albastrul, și astfel, băieții Daniel, Casian, Nifon, Vincențiu, Epifanie, “copiii de suflet ai lui Alah și spahii”, propovăduiau cu râvnă înălțarea lui Teodosie ,,în locul cel sfânt” al Constanței. Dar, fiind sigur că nu va avea voturile necesare, fiindcă puțini întruneau atâtea sentimente de dispreț și de scârbă precum extrem-nordicul minoritar (referire la Teodosie), din partea confraților săi de camilafcă, Președintele (referire la Teoctist ) s-a constituit în Sinod singur, unic și exclusiv. El trăgea (biletele din urnă), el citea, el alegea. Și după ce a citit pe 83 de bilete același nume, deși în realitate era scris Galaction, restul de până la 120 n-au mai contat; le-a dat să le citească altcineva. El obosise, după ce ,,Maurul își făcuse datoria”. Marea biruință nu era decât o nouă îngrozitoare înfrângere.”
(Fragment din cartea „Rugați-vă pentru fratele Teoctist“, scrisă de preotul prof. Ion Buga (București, 2005, C.N.I. „Coresi“ S.A.)
Într-o zi, un tânăr student i-a adus Părintelui Paisie o pâine de la Karyes. Bătrânul, care in acel moment era singur, l-a primit cu multă dragoste și l-a pus să stea pe unul dintre bușteni, pe care îi folosea drept scaune în conacul său în aer liber.
În timp ce vorbeau, a tăiat o bucată mică de pâine și a frecat-o în palmă. Apoi, în fața ochilor uluiți ai tânărului său vizitator, Părintele Paisie a început sa vorbească cu micuța pasăre. Aceasta a ascultat îndată, și zburând s-a așezat la început pe umărul Bătrânului și de acolo pe palma sa, de unde a început să mănânce firimiturile. – Nu-ți fie teamă, el este de-al nostru, spuse Bătrânul adresându-se micuței păsări.
Și întorcându-se către tânăr, i-a explicat: – Astăzi Maica Domnului v-a dat o mica delicatesa. Amintiți-vă întotdeauna acest lucru și, din această cauză, fiți binecuvântat să faceți mereu binele!
Din păcate, în acel moment s-au auzit voci și pași din potecă, care l-au silit pe Bătrân să-i spună micuței păsări: – Hai acum, du-te, că vine lumea!
(Din cartea Ieromonahului Christodoulou Agioreitis, „Vasul ales”, Muntele Athos).
Iertarea Duhovnicului -Mai e o întrebare cu spovedania. Există un grad de păcat care se poate ierta prin spovedanie? Deci până la o anumită limită? Spre exemplu: am furat. Ăsta se poate ierta la modul egal în faţa părintelui cu faptul de a spune: am omorât un om?
-Egal. Pentru că dacă eu îi iert acestuia păcatul lui aşa mare, apoi Dumnezeu o să-mi ajute şi mie cândva, că l-am tolerat pe păcătosul acesta. Şi acesta o să se roage pentru mine: „Doamne, iartă-l că şi pe mine m-ai iertat”.
-Spuneaţi că spovedania înseamnă despovărare, cum de altfel e mântuirea, că mântuirea înseamnă despovărare. Dacă eu am făcut o faptă rea, mă duc şi-i spun preotului la spovedanie: „uite, domnule, am furat sau am omorât pe nu ştiu cine”. Această greşeală, acest păcat, rămâne pentru mine toată viaţa, cât trăiesc eu, rămâne pentru mine. Povara asta eu n-o pot da nimănui.
-Trebuie să ai încredere în taina asta a Bisericii: „iertate îţi sunt păcatele tale şi iertate vor fi”. Eu dacă nu am această convingere, înseamnă că nu recunosc tainele lui Dumnezeu şi tot ce facem noi este o joacă şi lucruri care nu prezintă o importanţă a mântuirii noastre. Dar noi trebuie să ştim că un păcat făcut de om, mare sau mic, dar spovedit, aşa în adevăr, este iertat. Acum desigur, depinde şi de om, de creştin, cum se spovedeşte. Că merge la părintele, scoate un carneţel şi de acolo rupe o foaie, a citit tot ce a vrut el acolo, bune sau rele. Nu are putere spovedania asta. La spovedanie trebuie să plângă creştinul când spune un păcat; să se căiască. Scoţi un copăcel din pământ şi tragi de el şi tragi şi nu se lasă deloc. Cam aşa trebuie să fie şi spovedania noastră, că dacă nu-i aşa, e superficială şi ineficace.
Harul preoției -De ce trebuie să fac spovedania în faţa preotului?
-Să ştiţi că altădată spovedania se făcea în mijlocul poporului. Într-o duminică, într-o zi de Paşti, într-o sărbătoare, cu cât era lumea mai multă, cu atât ieşea fiecare acolo în mijlocul poporului şi-şi spunea păcatul.
-Mi se pare un lucru foarte bun. Se supunea oprobriului public.
-Da, dar întrucât lumea a început să nu mai fie aşa de sinceră, din cauza publicului, a poporului, atunci s-a revenit la o stare individuală directă.
-Bun, dar nu prin propria ta hotărâre biruieşti păcatul? Eu făceam o greşeală – înjuram. Şi m-am uitat în oglindă şi am spus: „Mă omule, eşti om cu şcoală, nu? Vezi atâţia oameni, tu vorbeşti cu fiecare om în fiecare zi 10-20-30 de oameni, ai părinţi creştini care cântă în biserică şi se roagă. Cine eşti tu, mă, cum îţi permiţi, cine eşti tu pe lumea asta, în ce hal ai ajuns că poţi să înjuri atâta?”. Şi deodată, din momentul acela eu n-am mai înjurat pe Dumnezeu. Deci, eu mie nu pot să-mi mărturisesc păcatul?
-Dar asta este tot a harului, tot lucrarea lui Dumnezeu.
-Şi atunci de ce trebuie să mă duc în faţa preotului, să mă spovedesc?
-Pentru că numai el are puterea de a lega şi dezlega. Dumneavoastră puteţi să faceţi minuni să înviaţi şi morţii. N-are valabilitate această sfinţenie a dumneavoastră, fără dezlegarea preotului. Cum spune şi Mântuitorul: „Pacea mea o dau vouă. Câte veţi lega, legate vor fi şi câte veţi dezlega, dezlegate vor fi”. Aici e taina lui Dumnezeu.
Preotul – doctor de suflete -Se poate spune că preotul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ?
-Păi, este sigur, pentru că prin el lucrează harul lui Dumnezeu. Dar preotul trebuie să fie ca şi doctorul – să fie la dispoziţia bolnavului cu toate greutăţile şi suferinţele lui. Să aibă uşa bisericii deschisă, să vină acolo creştinul ori de câte ori simte nevoia, să stea de vorbă cu un preot. Că de aceea am ajuns în stadiul de decădere în care am ajuns noi acum. Acum a mai rămas atâta: o voce frumoasă, un spectacol liturgic la catedrală şi atât… Însă rezultatele se văd: „Măi, dar eu mă rog de atâta amar de vreme şi n-am reuşit să fac cutare şi cutare lucru”. Măi, băiete, du-te şi împacă-te cu tine însuţi, adică pregăteşte-ţi viaţa ta spirituală, că nimeni nu ţi-o poate găti, fără această dezlegare a preotului. Nu e sfânt nici preotul şi nici penitentul, dar sfântă este taina. Pentru că o să spuneţi: „Dar am băut cu el azi noapte, am petrecut cu el la nuntă”. Adevărat o fi, dar harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatele oamenilor, ale preotului.
-Deci faptul în sine de a te duce spre spovedanie înseamnă de fapt mersul spre împlinirea acestei taine, fără de care nu se poate.
-Desigur. O să spuneţi: „Dar eu nu am păcate aşa de mari”. Mare greşeală, enorm de mare, pentru că numai o oră dacă trăim şi păcatele-s cu noi.
Dumnezeu nu are nevoie de pălăvrăgeala noastră, Dumnezeu are nevoie de smerenia noastră, de umilinţa noastră fără de care nu ne putem mântui. Spovedania este actul de smerenie, pocăinţa, considerat un al doilea botez.
(Preluat din cartea Ne vorbește Părintele Justin, vol. III)
In anii de inceput ai ecumenismului, ucenicul Sfântului Cuvios Iosif Isihastul -Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912 – 1998), intr-o discutie cu prof.dr. Dimitrios Tselenghidis, spunea: – ecumenismul si sinodul care va urma, vor fi inspirate de demoni – textul de la Toronto este inspirat chiar de demoni. Demonii au dictat direct acelora care au scris Declaratia.
Declarația de la Toronto 15 iulie 1950
,,Formarea CMB și desfășurarea primei sale adunări nu au răspuns la o serie de întrebări fundamentale despre natura Consiliului și relația acestuia cu bisericile membre. Această sarcină a fost lăsată în seama comitetului central al Consiliului Mondial al Bisericilor, la reuniunea sa din 1950, care a adoptat „Declarația de la Toronto”. Formarea CMB și desfășurarea primei sale adunări nu au răspuns la o serie de întrebări fundamentale despre natura Consiliului și relația acestuia cu bisericile membre. Această sarcină a fost lăsată în seama comitetului central al CMB la reuniunea sa din 1950, cu următorul rezultat.
BISERICA, BISERICILE ŞI CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR Semnificația ecleziologică a Consiliului Mondial al Bisericilor Primit de Comitetul Central de la Toronto în 1950 și recomandat pentru studiu și comentariu în Biserici.
I. Introducere Prima Adunare de la Amsterdam a adoptat o rezoluție privind „autoritatea Consiliului” conform căreia:
Consiliul Mondial al Bisericilor este compus din biserici care îl recunosc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor. Ele își găsesc unitatea în el. Ele nu trebuie să-și creeze unitatea; este darul lui Dumnezeu. Dar ele știu că este de datoria lor să aibă o bază comună în căutarea expresiei acelei unități în muncă și în viață. Consiliul dorește să slujească bisericile care sunt membrii săi constitutivi, ca un instrument prin care ele pot depune mărturie împreună despre loialitatea lor comună față de Iisus Hristos și să coopereze în problemele care necesită o acțiune unitară. Dar Consiliul este departe de a dori să încalce oricare dintre funcțiile care aparțin deja bisericilor sale constitutive, sau să le controleze, sau să legifereze pentru ele, și într-adevăr este împiedicat de constituția sa să facă acest lucru. Mai mult decât atât, în timp ce caută cu seriozitate părtășie în gândire și acțiune pentru toți membrii săi, Consiliul respinge orice gând de a deveni o singură structură bisericească unificată, independentă de bisericile care s-au alăturat pentru a constitui Consiliul, sau o structură dominată de o autoritate administrativă centralizată.
Scopul Consiliului este de a-și exprima unitatea într-un alt mod. Unitatea ia naștere din dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care, leagă bisericile constitutive de El, le leagă una de alta. Este dorința stăruitoare a Conciliului ca bisericile să fie legate mai aproape de Hristos și, prin urmare, mai aproape una de alta. În legătura iubirii Lui, ele vor dori neîncetat să se roage unele pentru altele și să se întărească una pe alta, în închinare și în mărturie, purtând una alteia poverile și împlinind astfel legea lui Hristos.
Această declarație a răspuns cu autoritate la unele dintre întrebările care au apărut cu privire la natura Consiliului. Dar este clar că acum apar alte întrebări și trebuie făcute unele încercări de a le răspunde, mai ales în fața unui număr de concepții false sau inadecvate despre Consiliu (care sunt prezentate).
II. Necesitatea unei declarații suplimentare
Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă o abordare nouă și fără precedent a problemei relațiilor între biserici. Scopul și natura sa pot fi ușor înțelese greșit. Așadar, este salutar să spunem mai clar și mai răspicat ce este Consiliul Mondial și ce nu este.
Această definiție mai precisă implică anumite dificultăți. Nu degeaba bisericile înseși s-au abținut să dea definiții detaliate și precise ale naturii Bisericii. Dacă acest lucru este adevărat pentru ele, nu este de așteptat ca un Consiliu Mondial să poată realiza cu ușurință o definiție care trebuie să țină seama de toate diferitele ecleziologii ale bisericilor sale membre.Consiliul Mondial se ocupă provizoriu de diviziunile dintre bisericile existente, ceea ce nu ar trebui să fie cazul, deoarece astfel de diviziuni contrazic însăși natura Bisericii. O astfel de situație nu poate fi ușor abordată din punct de vedere al precedentelor bine stabilite. Problema principală este cum se pot formula implicațiile ecleziologice ale unui corp în care sunt reprezentate atât de multe concepții diferite despre Biserică, fără a folosi categoriile sau limbajul unei anumite concepții despre Biserică.
Pentru a clarifica noțiunea de Consiliul Mondial al Bisericilor, cel mai bine va fi să începem printr-o serie de negații, pentru a elimina de la început anumite neînțelegeri care pot apărea cu ușurință sau au apărut deja, din cauza noutății și caracterului fără precedent a concepţiei de bază.
III. Ce nu este Consiliul Mondial al Bisericilor
1. Consiliul Mondial al Bisericilor nu este și nu trebuie să devină niciodată o superbiserică. Nu este o superbiserică. Nu este biserica mondială. Nu este Una Sancta despre care vorbesc Crezurile. Această neînțelegere apare din nou și din nou, deși a fost negată cât mai clar posibil în declarațiile oficiale ale Consiliului. Se bazează pe ignorarea totală a situației reale din cadrul Consiliului. Deoarece, în cazul în care Consiliul ar încălca în vreun fel propriul său principiu constituțional, că nu poate legifera sau acționa pentru bisericile sale membre, și-ar pierde sprijinul membrilor săi.
Vorbind despre „bisericile membre”, repetăm o frază din Constituția Consiliului Mondial al Bisericilor; dar apartenența la Consiliu nu înseamnă în niciun fel că bisericile aparțin unui organism care poate lua decizii pentru ele. Fiecare biserică își păstrează dreptul constituțional de a ratifica sau de a respinge declarațiile sau acțiunile Consiliului. „Autoritatea” Sinodului/Consiliului constă doar „în greutatea pe care o poartă împreună cu bisericile prin propria sa înțelepciune” (William Temple)
2. Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia uniuni între biserici, ceea ce poate fi realizat numai de către bisericile înseși, acționând din proprie inițiativă, ci de a aduce bisericile în contact viu unele cu altele și de a promova studiul și discutarea problemelor unității Bisericii.
Prin însăși existența și activitățile sale, Consiliul mărturisește necesitatea unei manifestări clare a unității Bisericii lui Hristos. Dar rămâne dreptul și datoria fiecărei biserici să tragă din experiența sa ecumenică acele concluzii pe care se simte obligată să le asume pe baza propriilor convingeri. Prin urmare, nicio biserică nu trebuie să se teamă că Sinodul o va presa în decizii privind unirea cu alte biserici.
3. Consiliul Mondial nu poate și nu trebuie să se bazeze pe o concepție anume despre Biserică. Nu are idei preconcepute cu privire la problema ecleziologică.
Se sugerează adesea că orientarea dominantă sau de bază a Consiliului este aceea a unei anumite biserici sau a unei școli de teologie. Este foarte posibil ca la o anumită conferință sau într-o anumită declarație să se găsească urme ale influenței puternice a unei anumite tradiții sau teologie.
Consiliul ca atare nu poate deveni instrumentul unei confesiuni sau al unei școli fără a-și pierde însăși rațiunea de a fi. Este loc și spațiu în Consiliul Mondial pentru ecleziologia fiecărei biserici care este gata să participe la conversația ecumenică și care se poziționează pe Baza Consiliului, care constă într- „o părtășie de biserici care Îl acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor”.
4. Calitatea de membru al Consiliului Mondial al Bisericilor nu implică faptul că o biserică își tratează propria concepție despre Biserică drept (pur si simplu) relativă.
Există critici, și nu de puține ori prieteni, ai mișcării ecumenice care o critică sau o laudă pentru presupusul ei latitudinarism inerent. Potrivit acestora, mișcarea ecumenica reprezintă egalitatea fundamentală a tuturor doctrinelor și concepțiilor creștine despre Biserică și, prin urmare, nu este preocupată de problema adevărului. Această neînțelegere se datorează faptului că ecumenismul s-a identificat în mintea acestor persoane cu anumite teorii particulare despre unitate, care într-adevăr au jucat un rol în istoria ecumenică, dar care nu reprezintă viziunea comună asupra mișcării în ansamblu, și nu au fost niciodată aprobate oficial de Consiliul Mondial.
5. Calitatea de membru al Consiliului Mondial nu implică acceptarea unei doctrine specifice referitoare la natura unității Bisericii.
Consiliul simbolizează unitatea Bisericii. Dar în mijlocul ei sunt aceia care concep unitatea în întregime sau în mare măsură ca un consens deplin în domeniul doctrinei, alții care o concep în primul rând ca o comuniune sacramentală bazată pe ordinea comună a bisericii, alții care le consideră indispensabile pe amândouă, sau alții care ar solicita doar unitate în anumite fundamente ale credinței și ordinii, din nou alții care concep ideea de „Biserică unică” exclusiv ca o părtășie spirituală universală sau susțin că unitatea vizibilă este neesențială sau chiar nedorită. Dar niciuna dintre aceste concepții nu poate fi numită teoria ecumenică. Întregul scop al conversației ecumenice este tocmai faptul că toate aceste concepții intră în relații dinamice între ele.
În special, apartenența la Consiliul Mondial nu implică acceptarea sau respingerea doctrinei conform căreia unitatea Bisericii constă în unitatea Bisericii invizibile. Astfel, afirmația din Enciclica Mystici Corporis Christi cu privire la ceea ce consideră că este eroarea unei concepții spiritualizate a unității nu se aplică Consiliului Mondial. Consiliul Mondial nu „își imaginează o biserică pe care nu o putem vedea sau atinge, care ar fi doar spirituală, în care numeroase doctrine creștine, deși împărțite în chestiuni de credință, ar fi totuși unite printr-o legătură invizibilă”. Cu toate acestea, include bisericile care cred că Biserica este în esență invizibilă, precum și acelea care susțin că unitatea vizibilă este esențială.
IV. Ipotezele care stau la baza Consiliului Mondial al Bisericilor Trebuie să încercăm acum să definim ipotezele pozitive care stau la baza Consiliului Mondial al Bisericilor și implicațiile ecleziologice ale apartenenței la acesta.
1. Bisericile membre ale Consiliului cred că mărturia comună, conversația și cooperarea bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoașterea comună că Hristos este Capul Divin al Trupului.
Baza Consiliului Mondial este recunoașterea faptului central că „nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, chiar și Iisus Hristos”. Este expresia convingerii că Domnul Bisericii este Dumnezeu-între noi, care continuă să-și adune copiii și să-și zidească El însuși Biserica.
Prin urmare, nicio relație între biserici nu poate avea vreo substanță sau promisiune decât dacă începe cu supunerea comună a bisericilor la conducerea lui Iisus Hristos în Biserica Sa. Din diferite puncte de vedere, bisericile se întreabă: „Cum pot oameni cu convingeri opuse să aparțină uneia și aceleiași federații de credincioși?” Un răspuns clar la această întrebare l-au dat delegații ortodocși din Edinburgh, în 1937 când au spus: „în ciuda tuturor diferențelor noastre, Stăpânul și Domnul nostru comun este unul — Iisus Hristos, care ne va conduce la o colaborare din ce în ce mai strânsă pentru zidirea Trupului lui Hristos”. Faptul că Hristos se află în fruntea poporului său îi obligă pe toți cei care Il recunosc să intre în relații reale și apropiate unii cu alții — chiar dacă difere din multe puncte importante.
2. Bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una.
Mișcarea ecumenică își datorează existența faptului că acest articol de credință a revenit din nou în casele oamenilor din multe biserici, de această dată, cu o forță inevitabilă. În timp ce se confruntă cu discrepanța dintre adevărul că există și poate fi o singură Biserică a lui Hristos și faptul că există atât de multe biserici care pretind că sunt biserici ale lui Hristos, dar nu sunt în unitate vie una cu cealaltă, ei simt o nemulțumire „sfântă” față de situația actuală. Bisericile își dau seama că este o simplă datorie creștină ca fiecare biserică să facă tot posibilul pentru manifestarea Bisericii în unitatea ei și să lucreze și să se roage ca scopul lui Hristos pentru Biserica Sa să fie împlinit.
3. Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai incluzivă decât apartenența la propriul lor corp bisericesc. Ei caută, așadar, să intre în contact viu cu cei din afara propriilor lor rânduri care mărturisesc Domnia lui Hristos.
Toate bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, susțin că nu există o identitate completă între apartenența la Biserica Universală și apartenența la propria lor biserică. Ei recunosc că există membri ai bisericii extra muros– (în afara zidurilor ei) și că aceștia aparțin aliquo modo ( într-un fel sau altul) Bisericii sau chiar că există o ecclesia extra ecclesiam (biserica din afara bisericii). Această recunoaștere își găsește expresia în faptul că, cu foarte puține excepții, bisericile creștine acceptă botezul administrat de alte biserici ca fiind valabil.
Dar se pune întrebarea: Ce consecințe trebuie să tragă din această învățătură? Cel mai adesea, în istoria bisericii, bisericile au tras doar consecința negativă că nu ar trebui să aibă de-a face cu cei din afara membrilor lor. Presupunerea de bază a mișcării ecumenice este că fiecare biserică are o sarcină pozitivă de îndeplinit în acest domeniu. Această sarcină este de a căuta părtășie cu toți cei care, deși nu sunt membri ai aceluiași corp vizibil, aparțin unii altora, ca membri ai corpului mistic. Iar mișcarea ecumenică este locul în care se desfășoară această căutare și descoperire.
4. Bisericile membre ale Consiliului Mondial iau în considerare relația celorlalte biserici cu Sfânta Biserică Catolică, pe care Crezurile o mărturisesc, drept subiect pentru considerație reciprocă. Cu toate acestea, calitatea de membru nu implică faptul că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici membre ca fiind biserici în adevăratul și deplin sens al cuvântului.
Există un loc în Consiliul Mondial atât pentru acele biserici care recunosc alte biserici ca biserici în sensul deplin și adevărat, cât și pentru cele care nu (fac acest compromis). Dar aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se pot accepta reciproc ca biserici adevărate și pure, consideră că nu ar trebui să rămână izolate una de cealaltă și, în consecință, s-au asociat în Consiliul Mondial al Bisericilor.
Ele știu că există diferențe de credință și ordine, dar se recunosc una pe alta ca slujind singurului Domn și doresc să-și exploreze diferențele în respect reciproc, având încredere că pot fi astfel conduse de Duhul Sfânt să-și manifeste unitatea în Hristos.
5. Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaștere reciprocă le obligă să intre într-o conversație serioasă între ele, în speranța că aceste elemente de adevăr vor duce la recunoașterea adevărului deplin și la unitatea bazată pe adevărul deplin.
Se învață în general în diferitele biserici că alte biserici au anumite elemente ale adevăratei Biserici, în unele tradiții numite vestigia ecclesiae ( Stabilirea originară a mântuirii prin Dumnezeu; urme ale bisericii). Astfel de elemente sunt propovăduirea Cuvântului, învățătura Sfintelor Scripturi și administrarea Sfintelor Taine. Aceste elemente sunt mai mult decât umbre palide ale vieții adevăratei Biserici. Ele sunt un fapt de promisiune reală și oferă o oportunitate de a lupta prin relații sincere și frățești pentru realizarea unei unități mai depline. Mai mult, creștinii din întreaga lume, din toate punctele de vedere ecleziologice, prin predicarea Evangheliei, au adus bărbați și femei la mântuirea prin Hristos, la o viață nouă în El și la părtășia creștină unii cu alții.
Mișcarea ecumenică se bazează pe convingerea că aceste „urme” trebuie urmărite. Bisericile nu ar trebui să le disprețuiască drept simple elemente ale adevărului, ci să se bucure de ele ca semne pline de nădejde direcționate spre unitatea reală. Pentru ce sunt aceste elemente? Ele nu sunt rămășițe moarte ale trecutului, ci mijloace puternice prin care Dumnezeu lucrează. Pot și trebuie să se ridice întrebări cu privire la validitatea și puritatea învățăturii și a vieții sacramentale, dar nu poate exista nicio îndoială că astfel de elemente dinamice ale vieții bisericești justifică speranța că bisericile care le mențin vor fi conduse către adevărul deplin. Această recunoaștere a adevărului este facilitată prin intermediul conversației ecumenice.
6. Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se sfătuiască împreună pentru a căuta să afle ce mărturie ar vrea Domnul Iisus Hristos ca ele să dea lumii în numele Său.
Întrucât însăși rațiunea de a fi a Bisericii este să dea mărturie despre Hristos, bisericile nu se pot întâlni fără a căuta de la Domnul lor comun o mărturie comună înaintea lumii. Acest lucru nu va fi întotdeauna posibil. Dar când se dovedește posibil să vorbească sau să acționeze împreună, bisericile pot accepta cu recunoștință darul plin de har al lui Dumnezeu că, în ciuda dezbinării lor, El le-a făcut capabil să dea una și aceeași mărturie, ca ele să poată astfel manifesta ceva din unitatea al cărei scop este tocmai „ca lumea să creadă”, și să „mărturisească că Tatăl L-a trimis pe Fiul să fie Mântuitorul lumii”.
7. O altă implicație practică a apartenenței comune la Consiliul Mondial este aceea că bisericile membre ar trebui să-și recunoască solidaritatea una cu cealaltă, să se ajute reciproc în caz de nevoie și să se abțină de la acțiuni care sunt incompatibile cu relația frățească.
În cadrul Consiliului, bisericile caută să interacționeze, având o preocupare frăţească. Acest lucru nu exclude dialogul extrem de sincer între ele, în cadrul căruia, în cadrul Consiliului, bisericile își pun întrebări de cercetare și se confruntă cu diferențe. Dar acesta trebuie realizat pentru zidirea Trupului lui Hristos și exclude o atitudine pur negativă a unei biserici față de alta. Afirmarea pozitivă a credinței fiecărei biserici este binevenită, dar acțiunile incompatibile cu relația frățească față de alte biserici membre distrug chiar scopul pentru care a fost creat Consiliul. Dimpotrivă, aceste biserici ar trebui să se ajute reciproc în înlăturarea tuturor obstacolelor din calea exercitării libere a funcțiilor normale ale Bisericii. Și ori de câte ori o biserică este în nevoie sau în persecuție, ea ar trebui să poată conta pe ajutorul celorlalte biserici prin Consiliu.
8. Bisericile membre intră în relații spirituale prin care caută să învețe unele de la altele și să se ajute reciproc pentru ca Trupul lui Hristos să fie zidit și pentru ca viața bisericilor să fie reînnoită.
Învățătura comună a bisericilor este că Biserica, înțeleasă ca templu al lui Dumnezeu, este în același timp o clădire care a fost construită și o clădire care se construiește. Biserica are, așadar, aspecte care aparțin însăși structurii și esenței ei și nu pot fi schimbate. Dar are și alte aspecte care pot fi modificate. Astfel, viața Bisericii, așa cum se exprimă în mărturia ei față de membrii săi și față de lume, are nevoie de o înnoire constantă. Bisericile pot și trebuie să se ajute reciproc în acest domeniu, printr-un schimb reciproc de gânduri și experiențe. Aceasta este semnificația lucrării de studiu a Consiliului Mondial și a multor alte activități ale acestuia. Nu există nicio intenție de a impune un anumit tipar de gândire sau de viață asupra bisericilor. Dar orice înțelegere primită de una sau mai multe biserici trebuie să fie pusă la dispoziția tuturor bisericilor de dragul „zidirii Trupului lui Hristos”.
Niciuna dintre aceste presupuneri pozitive, implicate în existența Consiliului Mondial, nu este în conflict cu învățăturile bisericilor membre. De aceea, credem că nicio biserică nu trebuie să se teamă că, intrând în Consiliul Mondial, este în pericol de a-și nega moștenirea.
Pe măsură ce conversația dintre biserici se dezvoltă și pe măsură ce bisericile intră în contact mai strâns unele cu altele, ele vor trebui, fără îndoială, să se confrunte cu noi decizii și probleme deoarece Consiliul există pentru a depăși impasul existent în relația dintre biserici. Dar în niciun caz nicio biserică nu poate sau nu va fi presată să ia o decizie împotriva propriei convingeri sau dorințe. Bisericile rămân cu totul libere în acțiunea pe care, pe baza convingerilor lor și în lumina contactelor lor ecumenice, o vor întreprinde sau nu.
O unitate (foarte) reală a fost descoperită în întâlnirile ecumenice care sunt, pentru toți cei care colaborează la Consiliul Mondial, elementul cel mai prețios al existenței/misiunii sale. Ea există și noi o primim iar și iar ca pe un dar nemeritat de la Domnul. Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru această pregustare a unității poporului său și continuăm cu speranță lucrarea la care ne-a chemat împreună. Consiliul există pentru a sluji bisericile, în timp ce ele se pregătesc să-l întâlnească pe Domnul lor, care nu cunoaște decât o singură turmă.”
16-26.06.2016, in Adunarea de 10 zile din Creta, ierahia tradatoare a continuta munca demonilor:
Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (Document oficial) 19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu.
,,… Într-adevăr răutatea acestui veac viclean întrece răutăţile şi păcatele tuturor veacurilor şi orice duhovnic având frică de Dumnezeu şi conştiinţă se găseşte într-o postură grea, cum să iconomisească pe păcătoşii cei ce i se spovedesc. În această generaţie vicleană duhovnicul trebuie să folosească iconomia, căci de va folosi acrivia, nici unul dintre cei spovediţi, sau foarte rar vreunul, s-ar găsi vrednic de împărtăşanie. Este nevoie însă de mare atenţie şi discernământ din partea duhovnicului şi căldură multă către Dumnezeiescul Părinte pentru a-l lumina cum să întrebuinţească iconomia, căci, după cum spune şi dumnezeiescul Grigorie: “Îngăduiţi, dar nu călcaţi legea”, aşa că dacă e vorba de călcarea legii, mai bine ar fi să nu spovedească, ca să nu audă cuvântul: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”.
Starea de astăzi, vrednică de plâns, a oamenilor, se datorează lipsei duhovnicilor virtuoşi şi înţelepţi cu discernământ, cu frică de Dumnezeu, cinstiţi şi cu experienţă. Iar astfel puţini sunt cei care se mântuiesc în acest neam viclean“.
Nevoia de teologi plini de căldură Majoritatea teologilor de astăzi, în afara puţinelor excepţii, au devenit vrăjmaşii Ortodoxiei şi prieteni ai „bisericilor” papalităţii sau protestante. Avem mare nevoie şi urgentă nevoie să se găsească noi luptători calzi, apărători ai Credinţei Ortodoxe şi ai Bisericii, ai predaniilor apostolice şi patristice. Pentru a da piept cu curaj celor ce luptă credinţa noastră, cu fiarele cele sălbatice şi să-i alunge departe de Turma lui Hristos. Din această cauză îţi permit să studiezi, dar cu atenţie, ca nu cumva să te rătăcească vreunul din aceşti profesori filocatolici. Ai curaj, credinţă, nădejde şi dragoste, ca Dumnezeu să fie cu tine şi tu cu Dumnezeu. Şi când Dumnezeu Cel Atotputernic este cu tine se vor risipi toţi vrăjmaşii şi cei ce ne luptă şi ne va învrednici de Împărăţia Sa, pe care fie ca toţi să o dobândim.
Ca să-și acopere erezia ecumenismului în care bolesc, ca să-și ascundă faptele subversive de distrugere a Bisericii Ortodoxe Române din interior, pseudo-ierarhii, în frunte cu șleahta ticăloasă din Patriarhie, au dat drumul unei propagande mincinoase împotriva nepomenitorilor. Găsesc câte un Costică (Iulian Capsali), sau vreo țață spovedită de Visarion Alexa și-i pun să declameze texte fabricate în Patriarhie, din care omul să înțeleagă că ei sunt curați ca lacrima, doar că niște răzvrătiți le strică tihna palatelor episcopale.
Nu vă faceí iluzii, ereticilor. În fața oamenilor păreți drepți si sfinți. Dumnezeu vă vede, vă vedem și noi și știm că sfârșitul vostru va fi unul catastrofal. Noi purtăm aceastaă grijă, de aceea v-am tras un semnal de alarmă prin nepomenire. Voi însă sunteți niște nepăsători și insensibili, pentru că de șapte ani nu ați dat niciun semn de pocăință.
Iată și acuzațiile ticluite în Dealul Patriarhiei de impostori, unelte ale satanei, aciuate acolo, nelipsit fiind… Vasile Bănescu:
1.Scismatici. Vă mulțumim. Ați spus un adevăr. Suntem schismatici (separați) în raport cu voi, ereticii și trădătorii din Creta și cu cei asemenea vouă, nu cu Biserica. Schisma noastră, în limbajul Sfintelor Canoane, se mai numește și îngrădire de eretici și de erezie. Ce vă deranjează peste măsură este că spunem lucrurilor pe nume și ținem arătătorul îndreptat spre voi, ereticilor.
2.Răzvrătiți. Ce-ati vrea ereticilor să vă cântăm în strună, să spunem inepțiile voastre pe care le răspândiți prin propaganda voastră micinoasă? Nu! Dar tare-aș dori să vă aplic tututor pe spinare câte un toiag arhieresc, ca să vă veniți în fire. Paranteză. Starețul Mănăstirii Toplița (i-am uitat numele), din anii 70, a fost amenințat de episcopul locului: Vezi toiagul acesta? Vrei să-ți dau pe spinare câteva lovituri, ca să mă ții minte? Starețul a răspuns cu demnitate: Preasfinția Voastră, să nu uitați că toiagul are două capete.
Așa si eu, aș vrea să apuc toiagul de capătul care se sprijină pe pământ și să-l aplic pe spinarea ereticilor, a pseudo – ierarhilor semnatari din Creta. Poate se vor trezi. Nu-i cu putință.
2. Talibani. E un termen împrumutat de la islamici și nu prea știu ce înseamnă. Dacă e vorba de cei ce-și apără credința, da, suntem talibani ortodocși și nu vom ceda în fața voastră.
3.Fundamentaliști. Încă o data vă mulțumim pentru recunoaștere. Ne regăsim în acest termen pentru faptul că apărăm valorile fundamentale ale Sfintei Ortodoxii. Continuați să ne etichetați cu această vocabulă, și vă vom fi recunoscători.
4.Extremiști. Aș fi tentat să vă mulțumesc, iară și iară. Dacă am fi extremde preocupați de apărarea Dreptei Credințe, ne-am însuși cu drag acest calificativ. Dar nu suntem. Suntem doar slugi netrebnice care nu am făcut decât ce eram datori să facem. Nu ne regăsim în acest calificativ.
5.Sectari. Da, suntem sectari. Facem parte din aceași ,,sectă’’ cu Sfinții Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Paisie Aghioritul, Iustin Popovici și Mitropolitul grec Augustin al Florinei. Aceștia au întrerupt pomenirea episcopilor eretici din vremurile în care au trait și nimeni n-a zis că sunt schismatici, in afara Bisericii. Asta ar mai lipsi! Și să nu uităm să spunem, secta noastră se numește Sfânta Biserică Ortodoxă. Pastorul de care ascultăm? Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Voi ascultați de diabolicii Francisc și Bartolomeu, slugile preasupuse ale ocultei mondiale, urmărind distrugerea Credinței Ortodoxe și răspândirea religiei mincinoase a lui antihrist. Pe antihrist îl așteptați, cu el veți avea parte!
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Totul atârnă de legătura noastră cu Dumnezeu. De vom avea încredere în pronia Sa, vom avea şi îndrăzneala de a urma cuvântului duhovnicului nostru. Logica proprie vieţii zilnice şi minţii noastre nu este destul. Dumnezeu părăseşte pe cel ce are prea multă încredere în propria sa înţelegere. Nu are însemnătate că un cuvânt este potrivnic nouă, că un sfat este împotriva bunului simţ; dacă suntem gata a-l urma, de vom avea încredere în el, Dumnezeu întotdeauna sfârşeşte prin a rândui lucrurile într-un sens pozitiv. Taina ascultării este una din realităţile de cea mai mare însemnătate în calea mântuirii.
Dumnezeu să vă păzească! Iar voi, păziţi atitudinea dreaptă! Din afară nimic nu se vede; este o viaţă ce nu are nimic deosebit. Ci înlăuntru, din pricina ascultării, suntem într-o stare de neîntreruptă încordare. Aşa trebuie să fie creştinul: un “cablu” de înaltă tensiune pe care o păsărică se poate odihni fără nici o primejdie, dar prin care trece o energie în stare a face să explodeze întreaga lume. Iată cum vom avea intrare în vecinica împărăţie a lui Hristos.
Prin mica nevoinţă a ascultării omul trece în fiinţarea cea fără de început a lui Dumnezeu.
(Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 41-42)
-Ce vom face cand aproape toti episcopii vor deveni ecumenisti?
– Acum 20 de ani se vorbea impotriva C.M.B si a ecumenismului. Dar odata cu trecerea la Domnul a episcopilor batrani, au venit cei tineri, care au majoritatea, un duh ecumenist. Cand vorbim despre Biserica, nu socotim in funtie de numar, ci dupa continuitate si stabilitate traditiei. Adica, ce au invatat Părintii dinaintea noastra, invatam si noi si cei care vin dupa noi. Biserica nu îi are numai pe episcopii prezenti care traiesc astazi, ci si pe cei adormiti, care au trecut la Domnul, iar acestia sunt majoritatea. Chiar daca toti episcopii ar deveni ecumenisti, daca exista doar un singur credincios, Biserica ramane. Sf Maxim Marturisitorul era singur, Sf Marcu Eugenicul era singur, Sf Grigorie Palama era singur. Cand Sf Grigorie Teologul a mers in Constantinopol, a gasit numai 17 laici ortodocsi, nu episcopi, nu preoti. Cand s-a facut Sinodul II Ecumenic, atunci cand s-au condamnat pnevmatomahii si arienii, au ramas 17 eretici arieni in Constantinopol. Nu socotim dupa numar. Un singur credincios daca ramane, Biserica ramane.
– La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei? – Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire. Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”. Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.
(…)Această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”.
Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.
– Mulţi tineri işi fac studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă? – Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns Sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”. Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi. Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.
– Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc de propovăduire a adevărului Credinţei Ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei… – Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamentale. Prima ar fi: ,,Până în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”.Toată pleiada de Sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri?
Metoda dialogului de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica se neliniştea, dar nu făcea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie. Cea de-a doua întrebare este: „Care sunt roadele pretinsei mărturisiri Ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.
– Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin… – Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate care s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.
Parintele Profesor Theodoros Zisis: ,,Sunt 16 canoane care ii condamna pe ortodocsii care se roaga impreuna cu ereticii”
,,Dumnezeu ne sta impotriva” – recunoaste un ,,Prea Sfintit”, participant la aşa-numita „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”.
,,Redau mai jos un eveniment, care mi-a fost relatat de unul dintre ierarhii noştri, martor ocular, ierarh care, de altfel, mi-a dat şi binecuvântarea de a publica acest text.
In perioada 18-25 ianuarie 2007 a avut loc aşa-numita „Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”. Programul manifestărilor presupunea rugăciuni comune în fiecare seară, începând cu orele 17, pe rând, în bisericile cultelor participante, în următoarea ordine: „romano-catolici, anglicani, reformaţi, armeni, luterani, greco-catolici şi, în final, la ortodocşi”. Tema Săptămânii de Rugăciune din 2007 a fost textul din Sfânta Evanghelie de la Marcu 7,37: „Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”. Interesantă această temă faţă de ce avea să se întâmple…
Rugăciunea comună din biserica ortodoxă a avut loc în ultima seară a Săptămânii de Rugăciune, adică joi 25 ianuarie 2007. Inţeleg că în anii precedenţi, în Săptămâna de Rugăciune, la rugăciunea comună din biserica ortodoxă, reprezentanţii celorlalte culte fuseseră invitaţi să stea în naosul bisericii, în străni. Pentru ca aceştia să nu se mai simtă trataţi ca şi mireni, în 2007 s-ar fi găsit o altă formulă, în care ei au stat în semicerc în mijlocul bisericii, cu faţa către sfântul altar.
Rugăciunea comună consta de fapt într-o vecernie „adaptată” la „exigenţele” momentului. Slujba vecerniei cuprindea, aşadar, şi o pericopă evanghelică. Citirea Sfintei Evanghelii urma să o facă ierarhul ortodox slujitor, iar textul trebuia ales cu grijă, ca să nu deranjeze pe nimeni.Ierarhul, îmbrăcat în veşminte, citind din Sfânta Evanghelie, îl reprezintă, desigur, pe Hristos, iar texul ales (Luca 24, 44-52) a fost unul în care Hristos se adresa Sfinţilor Apostoli, zicându-le, printre altele: „Iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu”.
Mesajul se dorea, aşadar, măgulitor pentru musafirii eterodocşi, asemuiţi cumva Sfinţilor Apostoli, însă gândurile Domnului nu sunt ca gândurile oamenilor…
Textul pericopei evanghelice astfel hotărâte, trebuia scos la imprimantă pe o coală de hârtie şi aşezat apoi între copertele Sfintei Evanghelii, pentru a fi citit după rânduială şi cu solemnitatea cuvenită. Aşa s-a şi făcut. în chip inexplicabil, însă, cel care a scos la imprimantă textul, involuntar, a făcut o teribilă greşeală, în loc de pasajul de la Luca 24, 44-52, a tipărit pasajul de la Faptele Sfinţilor Apostoli 7, 44-52. Nimeni nu a observat eroarea decât ierarhul pe măsură ce citea. De-acum era însă prea târziu. Nu se mai putea opri şi a trebuit să citească tot textul. Şi aşa, în loc de măgulitoarea asemuire cu Sfinţii Apostoli, musafirii de faţă au fost mustraţi cu aspru cuvânt:
„…Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut şi voi acum”.
Şi astfel tema Săptămânii de Rugăciune s-a împlinit deplin, căci Domnul „toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”.
