ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”

Să nu ne dăm peste cap din cauza acestei situaţii. Dumnezeu le ştie pe toate. El este Stăpânul lumii, Stăpânul Bisericii. El le controlează pe toate şi ştie când sunt războaie şi când nu sunt, cine face și cine nu face. Știe toate absurdităţile care circulă astăzi, toate curentele care există şi toate pericolele. Pe toate le ştie Dumnezeu şi pe toate poate să le controleze. Pe toate le are în mâinile Sale şi pe omul Său îl va păzi. Dacă îl lasă pe om, o face ca să păţească un lucru sau altul, să se frământe, deoarece altfel nu-şi va învăţa lecţia.

Am spus şi altă dată că omul se va mântui dacă va conştientiza limitele slăbiciunii lui, capătul slăbiciunii lui, adică exact faptul că nu se poate mântui. Trebuie să ajungă exact la această conştiinţă. Dacă nu conştientizează acest adevăr si nu se smereşte, nu poate să se mântuiască. Şi toate cele cu care ne confruntăm în fiecare zi, cu care ne întâlnim în fiecare zi, sunt cele date omului pentru a se smeri. Ca şi monahul care, dacă nu învaţă această lecţie, nu se mântuieşte.

Să mi se îngăduie aici să spun, fără să condamn pe cineva, că cei dintre monahi merg şi găsesc un părinte duhovnicesc care îi învaţă lecţia smereniei şi a ascultării se pricopsesc. Câţi însă dintre ei nu merg la un părinte duhovnicesc ca să-i ajute, deşi vor să fugă de lume, oricât ni s-ar părea de ciudat, continuă să cultive mândria, încrederea în sine, îndreptăţirea de sine, şi devin batjocura diavolului. Se joacă diavolul cu ei cum se joacă şi cu noi, atunci când credem că dacă am ascultat câteva lucruri, dacă am citit câteva lucruri, ne-am înălţat la nori. În astfel de cazuri te lasă Dumnezeu să cazi, să te zdrobeşti şi, mai mult, să devii batjocura diavolului şi să înveţi să te smereşti şi să ai încredere în harul şi în ajutorul lui Dumnezeu şi nu în puterile şi în virtuţile noastre.

Al doilea lucru, căruia trebuie să-i dăm atenţie este să ne smerim. Este de neconceput ca cineva să cugete smerit, să înveţe lecţia smereniei şi în acelaşi timp să nu se roage, să nu se încreadă în Dumnezeu sau să nu nădăjduiască, sau, căzând, să nu se scoale iarăşi. Este de neconceput, la fel cum este şi să înveţe cineva lecţia pe care o are de învăţat, istoria, de exemplu, fără să deschidă cartea. Cum să înveţe lecţia fără să deschidă cartea? Smerenia are manifestările ei. Cel smerit nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta: neîncetat cere mila lui Dumnezeu – ca să ne întoarcem la tema noastră generală, rugăciunea minţii, pe care o poate spune omul oriunde şi oricând.

Ce credeţi că face monahul? În fiecare zi, cu ajutorul stareţului lui şi cu ajutorul realităţii zilnice, în timp ce cade şi iarăşi cade, conştientizează slăbiciunea lui, neputinţa lui. Aşa cum spune Avva Isaac, totul este ca omul să conştientizeze „propria neputinţă, propria slăbiciune”. Asta îl face pe om să strige continuu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi nu de o manieră fatalistă sau deznădăjduit. Dacă cumva zice cineva rugăciunea de o manieră fatalistă, cade şi mai mult. Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, de două ori şi omul începe să se învioreze. Lucrul acesta se vede și aici în lume.

Iese cineva din casă pentru treburile lui şi într-un fel le va scoate pe toate la capăt având rugăciunea minţii în cuget şi altfel se va lupta cu tot ce va întâlni în cale, când nu are rugăciunea şi pleacă de acasă cu un aer încrezător. Într-un fel va face faţă unei ispite atunci când are dispoziţia să se smerească şi altfel când nu o are. Îmi pare rău că nu putem să o mai lungim.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017)

Selecție și editare: Sora Gabeiela Naghi

Sfântul Sinod însușindu-și concluziile din referat hotărăște:

1. Biserica osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raționalismul și naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creștinii și Francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o situație superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acțiunea sa contra Francmasoneriei.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că își face din funcționarii Statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranță în viața Statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:

1. O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizatii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăția Ortodoxă Română» extinsă pe toată țara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
   Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
   De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.
3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care e francmason și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporațiunile bisericești și asociațiile religioase se va strădui să convingă Guvernul și Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc și se va întrebuința ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

      Î.P.S. Patriarh prezintă declarația făcută în fața Sa, a delegaților lojei francmasone naționale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoștință că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient și spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale și creștine. El – d. Pangal – în numele delegaților declară că toți membrii lojelor francmasone naționale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

      Sf. Sinod ia act cu satisfacție de declarația d-lui Ion Pangal și a celorlalți conducători ai masoneriei naționale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în fața I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunță că această organizație se autodizolvă. Este prin urmare de sine înțeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat și prin urmare nu mai există.

(Reprodus după ActiveNews)

Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit. Acolo, i-a înșelat; acolo, i-a lovit pe cei înșelați cu moartea veșnică. Acum, el îmi face și mie, urmașul lor, neîncetat, aceeași propunere, ca să mă piardă. Îndată după săvârșirea păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din Rai și așezați în pământul ostenelilor. Eu, urmașul lor, m-am născut în acest pământ al plânsului și al nevoilor! Dar aceasta nu mă îndreptățește în păcatul meu, căci raiul mi-a fost adus aici de către Răscumpărătorul, este sădit în inima mea. Eu am alungat raiul din inima mea prin păcat. Acum, în inima mea este un amestec de bine și rău, o luptă cumplită între bine și rău, o ciocnire a nenumăratelor patimi; în inima mea port chinul care e o pregustare a veșnicelor chinuri din iad. Astfel, în inima mea pot afla iadul sau raiul.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în col. Comorile Pustiei, vol. 10, Editura Anastasia, 1996)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

✦ Cel care ne nesocoteşte, ne nedreptăţeşte şi ne învinuieşte, arde rana egoismului nostru ca să ne facem bine. Dumnezeu îi îngăduie ca să ne însănătoşim, pentru că atâta timp cât avem egoism, avem şi dureri. Când va veni vremea în care ne vom smeri, nu ne va mai durea, şi atunci ne va cuprinde pacea şi liniştea.
✦ Ce a zis Sfântul Antonie cel Mare? “Îndată ce am luat greutatea lucrului şi am aruncat-o asupra mea, liniştea mi s-a aşezat în suflet. Din clipa în care am aruncat greutatea pe altul şi am spus, acesta e de vină şi nu eu, atunci am simţit în mine supărare şi amărăciune“. Iată care este drumul: aruncă vina pe tine, osândeşte-te şi spune “Eu sunt de vină pentru păcatele mele. Dumnezeu a îngăduit asta spre îndreptare, pentru că sunt plin de egoism, şi de aceea mi s-a întâmplat…“. Dacă zicem “de ce să-mi facă asta?“ şi altele asemenea, trăim în boala egoismului nostru.

✦ Trufia este o boală greu de deosebit pentru că este duhul abia văzut al mândriei. Se arată prin patimi şi cugete, şi doctorul duhovnicesc o zăreşte şi începe să cerceteze pentru a găsi cauza.

✦ Dacă vrem să umilim patimile şi pe diavol, să umilim cugetul nostru, să facem ceea ce e nevoie, ceea ce porunceşte Dumnezeu.

✦ Chiar şi între soţi, când se iveşte scandalul? Când se iscă certurile? Când apar înjurăturile? Când un egoism se opune celuilalt. Zice unul, zice celălalt, şi se face foc şi pulbere, şi familia e aruncată în aer. Ce trebuie să facem în această situaţie? Când unul din ei vede că celălalt e înfuriat, să închidă gura, să se liniştească, să se roage pentru celălalt, şi astfel pacea va reveni.

Ce face amiralul când vede valurile spumegând? Dacă începe să se lupte cu valurile, făcând pe viteazul, va distruge corabia. Ce face cel cu experienţă? Opreşte motorul şi lasă corabia să meargă după cum o duc valurile. Şi, când marea se linişteşte, porneşte încet motorul şi astfel salvează şi corabia şi echipajul. De aceea e nevoie de înţelepciune când se întâmplă un asemenea caz între două persoane egoiste; unul dintre ei trebuie să cugete, să oprească motorul, şi încet-încet să meargă împreună cu valul, să lase egoismul şi strigătele celuilalt să se sfârşească şi, când acela se va linişti, vor găsi rezolvarea neînţelegerii. Aşa trebuie să facă soţii în familie, şi nu numai ei, ci în general oamenii din obşte şi din stat.

✦ Care este cauza certurilor, despărţirilor şi divorţurilor? Egoismul… Când dragostea pleacă, pleacă şi Dumnezeu.

✦ Fără smerenie nici o lucrare nu împrăştie mireasmă. E ca şi când am spune: “nici o mâncare nu este gustoasă dacă nu pui sare“. Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Nici gust, nici bună-mireasmă, nici frumuseţe, pentru că nu are în ea conţinuturile potrivite, care vindecă. Căci mândria este otravă, distruge totul, orice conţinut de folos ar cuprinde sufletul, îl otrăveşte, îl anulează definitiv. Vedem lucrări mari ale oamenilor care, neavând smerenie în ele, sunt nefolositoare. Dumnezeu le respinge pe toate.

✦ Fără să ai mândrie, nu-l poţi judeca pe om. Smerenia este aceea care îl scapă pe om. De aceea şi părinţii zic: “faptele lipsite de smerenie nu-l fac pe om fiu al lui Dumnezeu; însă smerenia fără fapte îl face pe om fiu al lui Dumnezeu“.

✦ Nimeni nu poate urca spre înălţimi dacă nu coboară, dacă nu se apleacă, dacă nu îngenunchează, dacă nu este chinuit de preocuparea de a izgoni toate ispitele. Nu e de-ajuns să se cunoască pe el, slăbiciunile şi neputinţele lui, ci trebuie să aibă fapte bune.

✦ Fără smerenie nu înaintăm. Ispitele pregătesc smerenia. Fără ispite nu se câştigă smerenia. Vom trece prin truda şi cazna tăierii propriei voinţe. Ne vom smeri cugetul şi astfel vom urca spre înălţimi. Alt drum nu există. Smerindu-ne ne vom înălţa. Dacă nu ne smerim, vom rămâne jos, în patimi şi neputinţe, şi în acestea vom muri.

✦ Când vin ispitele asupra noastră, să nu ne certăm cu alţii. Să ne întoarcem dioptria înlăuntrul nostru ca să vedem starea noastră scăldată de patimi, de unde începe tulburarea inimii. Când avem lumină, vedem că pricina îşi are izvorul în inimă, în starea plină de patimi. În omul vechi care trăieşte în noi.

✦ Când omul nu rabdă durerea cercetării, a mustrărilor, a tăierii propriei voi, a nesocotinţei, a ironiei celorlalţi, atunci va rămâne în patimi, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea cu limpezime că nu a lucrat cum trebuia pentru mântuirea sa… Fără răbdarea durerii, omul nu se vindecă. Trebuie să răbdăm încercările tămăduitoare ale lui Dumnezeu.

✦ Ascultarea este pentru noi mântuire. Este siguranţă. Omul care ascultă se găseşte în linişte duhovnicească.

✦ Să fim cu luare-aminte la purtarea noastră, să nu fie necuviincioasă, ci să trăim cu cuminţenie şi atenţie. Să nu facem ceva fără ascultare şi binecuvântare. Un vapor nu se scufundă numai din cauza unei rupturi mari, ci şi din cauza mai multor crăpături mici. Aşa şi greşelile mici, când se repetă, devin o greutate mare şi ne scufundă sufletul.

✦ Smerenia se dobândeşte când cerem iertare, când luăm greşelile asupra noastră. Dobândim smerenia când ne spovedim şi primim poveţele duhovnicului. Atunci dobândim şi discernământul, care se naşte din smerenie, iar smerenia este rodul spovedaniei.

✦ Noi toţi suferim de egoismul şi mândria noastră, şi tocmai de aceea suntem bolnavi sufleteşte. Om sănătos înseamnă om smerit. Sănătate sufletească este când omul este eliberat de păcate, când nu are boli sufleteşti. Când nu suferă nici de gelozie, nici de invidie, nici de judecarea aproapelui, nici de obrăznicie, nici de mândrie şi egoism. Doar cel pe deplin sănătos este omul smerit al lui Hristos.

(Sursa: „Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

Texte îngrijite de Sora Gabriela Naghi

Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: „Cred ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi”. Dacă cineva spunea aceasta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru Credinţa lor şi să-i convingă, ci avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: „Cum să nu am încredere în Sfinţii Părinţi? Aceştia au avut şi mai multă experienţă, căci erau virtuoşi şi Sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinţii Părinţi?”

Să avem încredere în Tradiţie. Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană şi vor să arate că fac binele. Vor să arate superioritatea, dar în cele din urmă merg înspre a se închina diavolului celui cu două coarne. „Să existe o singura religie”, îţi spun, şi le nivelează pe toate. Au venit şi la mine unii şi mi-au spus: „Toţi cei care credem în Hristos să facem o religie”. „Aceasta este, le-am spus, ca şi cum am lua aur de atâtea carate şi toate cele ce au fost separate de el şi le-am amesteca din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: este bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta lupta ca să strălucească dogma”. Sfinţii Părinţi au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: „Nu numai cu cel eretic, dar şi cu budistul şi cu închinătorul la foc şi cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca şi ortodocşii să se afle la rugăciunile şi conferinţele lor. Este o prezenţă”. Ce prezenţă? Le rezolvă pe toate cu raţiunea şi justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că şi problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună.

Unii dintre ortodocşi, care pe toate le tratează cu uşurătate şi care vor să facă, chipurile, misiune, convoacă conferinţe cu heterodocşii ca să trâmbiţeze peste tot, crezând că astfel vor propovădui Ortodoxia, dar de fapt făcând împreună cu cei rău slăvitori o salată ecumenică. După aceea stiliştii încep propaganda lor şi apucă în cealaltă extremă. Spun şi hule despre Tainele celor de pe stil nou etc. şi smintesc greu suflete care au evlavie şi sensibilitate ortodoxă. Heterodocşii, pe de altă parte, vin la conferinţe, fac pe dascălii, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l află la ortodocşi, îl trec prin atelierul lor, pun vopseaua şi firma lor şi apoi îl prezintă ca model. Iar lumea ciudată de astăzi este impresionată de astfel de lucruri ciudate, după care se distruge duhovniceşte. Dar Domnul, atunci când va trebui, va ridica din nou un Marcu Evghenicul şi un Grigorie Palama, care vor aduna pe toţi fraţii noştri care s-au smintit şi s-au depărtat de Biserică să mărturisească Credinţa Ortodoxă şi să întărească Tradiţia, pricinuind astfel bucurie mare Maicii noastre Biserica.

Dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, toţi am fi avut deplină sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi heterodocşii şi astfel şi-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără predică. Acum ei nu mai sunt mişcaţi de Tradiţia noastră patristică sfântă, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, adică adevărata noastră înrudire cu Sfinţii noştri. Ceea ce se cere fiecărui ortodox este să pună neliniştea cea bună şi în heterodocşi, adică să înţeleagă aceia că se află în înşelare şi astfel să nu-şi odihnească în mod mincinos gândul lor şi să se lipsească atât în această viaţă de binecuvântările bogate ale Ortodoxiei, cât şi în cealaltă viaţă de şi mai multele şi veşnicele binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Vin acolo la Colibă unii tineri catolici cu foarte bună intenţie, pregătiţi să cunoască Ortodoxia. „Vrem să ne spui ceva ca să ne folosim duhovniceşte”, îmi spun. „Uitaţi-vă, Ie răspund, luaţi Istoria Bisericii şi veţi vedea că odinioară am fost împreună şi unde aţi ajuns după aceea. Aceasta vă va ajuta mult. Faceţi aceasta, şi altă dată vom discuta mai multe”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 362-364)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Să nu crezi că virtutea în cazul unui creștin înseamnă o viață gingașă și că toată pacea noastră, la urma urmei, constă în aceea de a nu purta niciun război. Că ea este virtutea unui ostaș mărinimos și viteaz, care e întotdeauna înarmat, luptă mereu, rabdă toate relele, necazurile și ispitele ce vin asupra lui fie de la draci, fie de la oameni, fie de la firea lui stricată. Dar nici să nu crezi că în aceste zile ale Postului, când te-ai retras la o parte și ai citit cu grijă aceste deprinderi duhovnicești, au murit toți vrăjmașii tăi sau au aruncat armele sau au pierdut nădejdea de a te câștiga din nou și să te biruiască. Să nu crezi aceasta! Pentru că altceva ne poruncește Duhul Sfânt: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujești Domnului Dumnezeu, gătește-ți sufletul tău spre ispită!” (Isus Sirah 2, 1).

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești. Sfaturi și îndemnuri, Editura Reîntregirea)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Prin ascultare de Părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de Părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.

Cei ce au pus temelie bună, cu frică și cu cutremur, credinței și nădejdii, în curtea evlaviei, și și-au rezemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de Părinții duhovnicești, socotind cele poruncite de ei ca ieșite din gura lui Dumnezeu, și zidindu-le pe acestea fără șovăire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufletului, izbutesc îndată să împlinească această mare și primă faptă: să se lepede de ei înșiși. Căci împlinind cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai lepădarea de sufletul său, ci și răstignirea față de toată lumea.

Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smerește până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea, pe Cruce.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”.
Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască. De vreme ce pe Însuși Hristos L-a războit! I-au provocat atâtea suferințe, L-au scuipat, L-au înjurat, L-au calomniat, L-au numit „îndrăcit”, L-au bătut până ce L-au răstignit pe cruce, și, acolo fiind, L-au batjocorit!

Și, spune Hristos: „Priviți la Mine! Ceea ce Mi-au făcut Mie, vă vor face și vouă!” . Dacă pe Mine M-au prigonit, pe voi vă vor lasă în pace? Pe Mine m-au numit „diavol”, vouă ce va spune?” Și, în continuare, îi avem pe Sfinții Apostoli, cei pe care Hristos i-a ales și a întemeiat prin ei Biserica universală. Pe toți i-au prigonit foarte tare! Câte au răbdat! Ce închisori! Ce surghiunuri! Ce bătăi! Ce necazuri! Toate acestea vi le spun, Părinților, ca să știți că viața noastră are la temelie iubirea de nevoință, de rea pătimire. Când știm acest lucru, nu ne speriem!
Din această pricină am venit aici, ca să ne luptam cu diavolul! Să îl îndepărtăm de la noi! Este adevărat cuvântul pe care îl spun Părinţii: „Monahul adevărat este acela care îi irită pe diavoli spre luptă!”.
Sunt înfrânți și fug. Apoi îi trage de coadă și le spune: „de ce fugiți? Stați aici să ne luptăm!”. Dacă am fi atenți și am avea ca bază poruncile lui Hristos, pentru că „noi nu ne aparținem nouă înșine”, atunci, pe de-o parte, războiul va veni, pentru că diavolului i s-a dat această putere de a ne lupta; dar toate astea nu creează sentimente de vină, ci sunt prilejuri de a ne încununa, de a fi învingători!

sursa: Mănăstirea Dragomirna

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu «pantahuza», pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină, ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, «înclinaţia spre mănăstire» nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei – obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor – greutatea‑i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă – devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.”

(Din lucrarea de licență a teologului Ioan Gânsca, ,,Sinteza gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete’’)

Text îngrijit de Sora Pelaghia

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,�

ci pentru văzduhul tău liber de mâine, 

ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, 

pentru cântecul tau ţintuit în piroane, 

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,�

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, 

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, 

pe toate ce slobode-ţi ies înainte, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 

Și cei cu asta? E o noutate? Nu, fârtate, omul acesta ne minte de aproape zece ani fără întrerupere. Bașca multele încălcări ale Constituției. De se nimerește să fie pe la Cotroceni și își învinge lenea, iese și el cu o însăilare de trei-patru fraze, de nu știi ce vrea să zică, și ne este livrat de televiziuni preț de 30 de secunde, apoi iar nu-l mai vedem o lună. Lasă să-i tihnească de cele două mandate, că după aceea nu se știe pe unde va mai fi și ce însărcinări înalte va primi.

Iese pe posturi și își dă cu părerea despre Bâstroe. Nu prea înțelege el ce se întâmplă acolo, dar reproduce ceea ce-i spun stăpânii care țin sforile de care atârnă el. Nimic în folosul românilor, nicio luare de poziție fermă și coerentă. Nu trece mult și se vădește minciuna lui precum că n-a știut cutare… el, cel mai bine informat om din România. Instituțiile statului de drept scot la arătare documente care ne spun că Iohannis a mințit. Nu-i niciun bai. Dumnealui are obrazul bine tăbăcit și nu veți vedea pe el măcar o urmă de roșeață, semn al rușinii.

Ar mai avea un an și jumătate de stat la Cotroceni, insă putem face un bilanț preliminar al celor două mandate: România lucrului bine făcut, România educată (nu se cădea să fie președintele unor troglodiți!), un referendum idiot, din care nimeni n-a înțeles nimic, trei legi capitale promulgate: legea gunoiului de grajd, legea arderii frunzelor în gospodării și legea porcilor.

Să trăiți, domnule președinte și comandant suprem!

Presbiter Iovița Vasile

Izbânzile ucenicului bun sunt foarte însemnate. Cei care fac ascultare de Bătrânul lor şi nu-l întristează reuşesc izbânzi îngereşti. Prin ascultare, ucenicul primeşte mult har. Apostolul Pavel, pe lângă faptul că-i învăţa pe creştini, aşeza ca fundament al virtuţilor ascultarea, adică faptul că trebuie să-i bucurăm pe duhovnici prin sporirea noastră duhovnicească, pentru că aceştia priveghează, aşa cum se spune, pentru sufletele noastre.

Nu se cade să-i întristăm şi să-i necăjim pe oamenii care se luptă pentru sufletele noastre. Când nu găsim folos sau odihnă în ascultare, ceva nu merge bine, ceva ne scapă. Când ucenicul este povăţuit de Bătrân despre un lucru sau altul, să nu creadă că sunt simple sfaturi. În esenţă sunt porunci, chiar dacă nu sunt spuse cu un ton autoritar.
Să dispreţuieşti cu desăvârşire cugetele necredinţei, ca fiind diavoleşti, căci au ca scop să-ţi fure lucrul pentru care te-ai luptat, ca după aceea să te predea demonului trupesc şi morţii sufleteşti.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 117)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

,,Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a Nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci.

Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova.

Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte. La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia.

Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică. Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine. Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii. Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.

La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu. Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos. La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni. Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu.

Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.
Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape.
Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt. Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor“.

(Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, 2006, pp. 302-304)

*Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. A fost descoperit de Paul de Alep, într-un sipet al lui Duma Negru

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă că vor trece prin viaţă fără judecta acestor Martiri! Ei nu se luptă cu oameni, se luptă cu Dumnezeu! Încercare foarte îndrăzneaţă, mândria lor depăşeşte limita. De aceea, vor avea de suferit! Vor avea de suferit ca şi Irod.

Dracul ăsta-i vechi, nu numai de acum, ăsta e vechi. A ridica o biserică acolo (la Aiud) înseamnă a recunoaşte Martirii, a recunoaşte tot acest mare eveniment al anilor ’48-’64. Asta înseamnă biserica! Nici nu m-am gândit la treburile astea, dar ei s-au gândit.

Dragul meu, or face ei ce-or face, dar să facă măcar şi biserică. Că biserica este şi centru cultural. Ce a fost mănăstirea Neamţ? N-a fost centru de cultură? Să fie biserică, să fie pomeniţi Martirii. Dar una e centru de cultură, alta e centru martirologic, fiecare să-şi păstreze locul cuvenit. Asta este treaba cu centrul cultural.
Nu-i un moment prielnic. Potrivnicul, antihristul, este pe teren. Nu mai rămâne decât să-l încoronăm la Ierusalim, să apară ca persoană fizică, atât mai rămâne! Ce cerem noi e prea mult. Lucrurile sunt destul de înaintate. Nimic nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea!

– Şi ce cuvânt ne-aţi putea da pentru vremurile acestea, Părinte?

– Nici un cuvânt, decât să ne rugăm. Nimic nu mai salvează sau nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea. Acum e timpul să ne punem cenuşă în cap pentru păcatele noastre. Ni s-a dat mare bogăţie, mari valori, şi noi n-am reuşit să le stăpânim! Le-am pus paşaportul în palmă ca să intre pe mâini străine. E vânătoare mare de creştini! Acuma, ca să ne mai putem împăca cu duhul lui Dumnezeu, ar trebui să ne rugăm. Cât se poate! Că vin şi cipurile astea, care nu sunt fără rost. Sunt un mijloc de prăbuşire. Nu numai a individului, ci şi a naţiunilor. Toate se petrec sub ochii noştri. Trebuie să fim atenţi să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean. „Să ne ferim mereu de cei ce vânează sufletele noastre”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. E vânătoare mare de creştini!

– Cum aţi primit scrisoarea foştilor deţinuţi politic, prin care se cere binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu Anania pentru ridicarea unei mănăstiri la Aiud, cu planul şi înfăptuirea Sfinţiei Voastre?

– Conţinutul acestei scrisori este interesant pentru oamenii care cred în Dumnezeu, care se tem de Dumnezeu şi care au o convingere despre toată existenţa aceasta.

În Ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Ce te faci însă cu Occidentul? Nu poţi să faci pe spiritul occidental viaţă creştin-ortodoxă. Nu se poate. Atât este înţelegerea lor, până la raţiune. De-acolo nu se mai poate. Ori, în Ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Aşa este Ortodoxia. Toate lucrurile scrise în această scrisoare, în conţinutul ăsta extraordinar, cine să le înţeleagă? Ăştia nu vor decât viaţă bună, trai bun şi putere. Noi avem de-a face cu astfel de elemente. Ce să le faci? Îi laşi în seama lui Dumnezeu. Nu vedeţi cum fac? Te trimit de la Ana la Caiafa.

– Generaţia interbelică a fost o generaţie strălucită a neamului românesc, a luptat, a fost în închisori, s-a jertfit. Cum s-a putut atunci şi astăzi nu se mai poate?

– Cum s-a putut? N-au trecut prin criza asta de 70 de ani de comunism. De ce-au născut ei drăcovenia asta din Occident, bolşevismul, şi l-au adus aici, în Răsărit? Aici e rădăcina. De aici pleacă lumina şi întunericul. Aici au şi venit. Se tem încă. A zis cineva: „trebuie să fim precum dacii aceia milostivi”. Trebuie să fim şi noi ca dacii! Aici e o rădăcină specifică, o vână specială, care trece prin noi. Acum vrăjmaşii au prins o anumită libertate de a stăpâni, de a sufoca această valoare spirituală a Ortodoxiei. Exact ca la pecetluirea lui Hristos. „Spun că în trei zile va învia? Păi aveţi acolo pietre, întăriţi paza”. Şi atunci au zis şi pentru poporul nostru: „faceţi ca poporul acesta să nu
mai gândească. Trebuie să moară în închisoare”. Mai bine să moară un neam decât să moară un om… Ei bine, omul acesta îl caută Occidentul. Ei se tem să şi vorbească cu deţinuţii, cu victimele comunismului.

– Eu cred că vor să amâne, gândindu-se că se vor petrece din viaţă cei ce pot mărturisi, ca după aceea să-şi facă lucrarea.

– Bineînţeles. În închisori, caralii nu aveau voie să discute cu deţinuţii. În mină era unul mai apropriat. Aşa aveau ăştia: oameni de apropriere, oameni de tortură, oameni mai blânzi, mai ataşaţi, aveau diferite categorii în paza asta a lor. Şi mergeau până acolo încât să-ţi aducă câte-un ziar. Vă daţi seama ce însemna în închisoare un ziar… Ei bine, ăştia căpătau încredere, deţinuţii discutau cu ei, le spuneau ce se petrece în lagăr, ce gândesc, încât la un moment dat erau informaţi până la ultima mişcare. De unde erau toate astea? Erau din fariseismul lor. Diabolismul ăsta! Veneau şi-ţi aduceau şi vinul pentru împărtăşanie, ne aduceau prescuri…

Aşa e şi acum. Când sunt puşi în situaţie, nu dau un răspuns categoric: da, dom’le, asta e situaţia şi asta facem. Nu. Se încheie şedinţa, trece timpul… Ăsta e sistem iudaic. Dar se tem.

Ştii zicala lor: „cu maţele ultimului preot trebuie să spânzurăm pe cel mai bun creştin”. Cumpără închisorile după cum au cumpărat şi toate izvoarele, toate apele. Nici n-are cine să se opună. Ce să faci cu politicienii noştri?

– Părinte, ce credeţi că ar fi de spus despre Mişcarea Legionară?

– Cum să nu fie împotriva Mişcării Legionare o întreagă lume iudaică? Ei vor să scoată din firea românilor şi umbre de gândire, măcar. D-apoi să mai faci vreo acţiune, ceva? Acum câteva săptămâni erau în faţa chiliei două femei. Şi zice una către cealaltă: „Tu, aşa s-au năpustit asupra mea, ca nişte legionari!”. Asta a fost expresia ei. A intrat aici, am stat de vorbă cu ea. “Ştiţi ce înseamnă Mişcarea Legionară? Aiudul, martirii, tineretul român interbelic?”. „Da, Părinte, am auzit”. „Păi atunci cum ziceţi că sunt ucigaşi şi răi?”. „Păi, dacă aşa spune lumea”. Şcolile, Biserica, familia, toate sunt dezmoştenite de orice valoare spirituală. Nici nu mai vorbesc despre naţiune şi naţionalism.

– Spun unii că problema cipurilor este una politică, nu una de credinţă.

– Păi, hai să desfiinţăm Noul Testament, Biblia, toate textele şi facem ca sectarii – luăm numai ce ne convine nouă. Ăştia au confiscat Biserica şi le spun numai ce trebuie să facă. Ştiu că poporul ăsta mai e oleacă credincios şi au hotărât cedarea Bisericii în favoarea politicului. Au băgat Biserica în faţă. Dacă Biserica spune să luăm cipuri, luăm cipuri. Poporul merge sub semnul ascultării…

(A consemnat Florin Palas- profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste
Interviu realizat în August 2009)

ȘTIRE

În urmă cu 2-3 ani, pseudo-episcopul Petroniu al Sălajului și suita sa au reclamat autorităților o infracțiune gravă comisă de Părintele mărturisitor Cantor Mihai, aceea a purta reverenda preoțească prin oraș și în alte împrejurări, după ce, în 2017, a fost ,,caterisit’’. Pretinsa ,,caterisire’’ a survenit după o altă infracțiune, gravă: A avut curajul să se ridice împotriva adunării tâlhărești din Creta.

Ieri, Parchetul a comunicat clasarea dosarului. Demersul pseudo-episcopului este o mostră de ranchiună arhierească, răutate și răzbunare.

Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta, decât numai în acoperământul Maicii Domnului şi sub oblăduirea Puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistului: „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”.

După experienţa pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinţei şi pe ea am mers, fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putinţă.

Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României. Aici s-au izbit toate forţele Răsăritului, de apărarea naturală a Carpaţilor răsăriteni; iar aici în ’44 am fost martor ocular cum s-au măcinat toate puterile fiarei din Răsărit până ce a venit trădarea de la Yalta şi Malta. Ruşii nu intrau la noi în ţară dacă nu era trădarea. Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forţa armelor, ci în forţa trădărilor, a vânzărilor.

Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puţin armele, decât orice alte posibilităţi. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!

(Interviu din revista Atitudini nr. 35)

Extras de Sora Gabriela Naghi