ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Contactul sexual este permis dacă animalul nu este rănit

După ce a eliminat filosofia din școală și a făcut o lege care să permită barbaria de gen pentru minori, guvernului Sanchez vine cu o alta abominație care obligă pe spanioli să accepte inacceptabilul.

Noul text al codului penal spaniol propus de ministrul de Ione Belarra (femeie – foto), prevede în articolul 340 bis că cei care au relații sexuale cu animale vertebrate și care vor avea nevoie de tratament veterinar pentru restabilirea sănătății, vor fi pedepsiți. Asta înseamnă că dacă animalul în cauză nu trebuie să meargă la veterinar după raportul sexual, zoofilia este permisă și nu se pedepsește prin lege. Această lege a fost deja aprobată de parlamentul spaniol. Codul penal anterior interzicea categoric zoofilia, de fapt vechiul articol 337 interzicea categoric orice relație sexuală cu animalele. Gluma acestei legi este că a fost numită „Lege a animalelor”. Adică pentru binele animalelor, să primească și ele Iubire. Love Is Love, nu-i așa?

CONCLUZII: Planul de regres al umanității continuă. Nu-i nimic, nici asta nu a ajuns la noi. Ura!

(Preluare de pe ActiveNews)

PS. Aduceți și un armăsar pentru doamna ministru.

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

(din Patericul athonit, cap. Despre smerenia cea înălţătoare)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Este bine să cunoaștem că atunci când sufletul este bolnav, se îmbolnăvește și trupul, procesul patologic psihosomatic fiind o problemă de timp, într-un spațiu al stricăciunii și al deșărtăciunii. Spunea medicul psihiatru ortodox, Dmitri Avdeev, că atunci când sufletul plânge, „lacrimile” cad în inimă, ficat, stomac etc, și se îmbolnăvește și trupul. Este o strânsă legătură între suflet și trup. Bucuria sufletului este și bucuria trupului; tristețea sufletului se răsfrânge și asupra trupului. Omul întreg se bucură sau se întristează potrivit așezării sale sufletești. La fel se întâmplă și în planul general: social și/sau bisericesc. Atunci când sufletul unei națiuni se îmbolnăvește, prin legi potrivnice voii lui Dumnezeu, poporul pierde Harul lui Dumnezeu și primește înrâurirea demonică pe care a cerut-o sau a lucrat-o neînțelept. Harul lui Dumnezeu este ca un scut de apărare peste poporul român, limitând puterea răului care se manifestă neobosit pentru pierderea sufletelor omenești. Legiferarea păcatelor împotriva Duhului Sfânt și împotriva firii face ca Harul lui Dumnezeu să se retragă de la întregul popor, lăsându-l pradă propriilor alegeri, făcute printr-o libertate prost înțeleasă și greșit aplicată. Efectul ridicării „Scutului de apărare” aduce după sine urgia lui Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu ne pedepsește, ci pentru că Dumnezeu ne lipsește! Absența Dumnezeului Celui Viu, în viața poporului, lasă loc răului să se manifeste potrivit dorințelor și patimilor nefirești ale oamenilor. Ceea ce se întâmplă acum în poporul român este cauzat de îmbolnăvirea sufletului națiunii. Nu vom putea să ne revenim la firescul vieții decât printr-o pocăință sinceră și prin atitudine mărturisitoare. Iar când mă refer la mărturisire nu mă gândesc doar la forma vorbită a acesteia, ci mai ales la atitudinea corectă și sinceră, pe toate coordonatele vieții. Răspunsul la toate aceste provocări este HRISTOS! Doar prin El vom putea ieși la limanul cel bun și neînviforat! Să nu ne temem decât de păcat! CU NOI ESTE DUMNEZEU!

Preot Claudiu Buză

Preotul Martir Radu Şerban ( 12 decembrie 1906-+16 februarie 1951, împuşcat mortal, în lagărul de muncă forțată de la mina de plumb din Baia Sprie.)
Întemnițat timp de: 3 ani la: Constanța, Aiud, Baia Sprie

De jur împrejurul lagărului era un gard de scânduri, înalt de 4 metri. Deasupra, se ridicau vreo câteva rânduri de sârmă ghimpată. Din loc în loc erau prepeleacurile, unde, permanent, era un securist de pază, cu armă automată. Se putea privi în lagăr ca într-o farfurie.

În ziua respectivă, suntem scoși în sufragerie – baraca unde era și bucătăria – ca să curățăm cartofi, zarzavat. Cu noi era și preotul Radu Șerban. Originar din comuna Topraisar, județul Constanța, fusese condamnat împreună cu un lot de săteni dobrogeni, pentru că încercaseră să organizeze o rezistență împrotriva regimului comunist.

După ce am terminat curățatul cartofilor, observăm că politicul Alexandru se află urcat într-unul din prepeleacurile gardului împrejmuitor, de deasupra bucătăriei, alături de securistul din post. Faur, cum am aflat ulterior. Alexandru dispare, după care preotul Șerban este luat de milițianul Corbu să măture spațiul dintre baracă și gard. Era în plină zi. Deodată, auzim o împușcătură, trasă în plin asupra preotului Șerban, care cade întins lângă geamul barăcii. Suntem uluiți. Ne agităm, dar nu putem interveni în nici un fel. Toți oamenii care se odihneau ies afară. Faptul se consumase. Pe o targă improvizată, este întins trupul preotului. Îi auzim ultimele cuvinte: „Iertare, iertare!”. Curâd, apare în prepeleac politicul Alexandru, dar coboară imediat. Toți deținuții politici din lagăr și-au dat seama ce se urmărea cu această crimă odioasă.

Cât vom munci acolo, vom avea imaginea acestui martir. Prin jertfa lui, ne-a atras o conduită în dozarea efortului nostru, ca mineri. Ne-am menținut conduita toți anii cât am trudit în minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului.

Sfinte Părinte Radu Şerban, Martire iubit al Împăratului Hristos, roagă-te pentru noi nevrednicii, ca Atotmilostivul Dumnezeu, să mântuiască din moarte sufletele noastre!Amin!

(Nicu Păun – Muntele suferinței, Editura Institutul European, București, 1997, pp. 129-130)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Dex-ul definește acest cuvânt cu o precizie și concizie demne de un tratat Teologic:

Legătură puternică, unire strânsă. Unitate a celor care au aceași credință.  Euharistie, Împărtășanie.

Comuniunea dintre preot și episcopul său se concretizează în trei elemente:

-pomenirea episcopului la Sfânta  Liturghie și la celelalte Slujbe bisericești

-Sfântul Antimis

-Relațiile firești de supunere și ascultare a preotului ortodox față de episcopul binecredincios.

1.Pomenirea episcopului este o datorie sfântă a preotului și a credincioșilor pe care-i păstorește, pentru că toți împreună săvârșesc Sfintele Slujbe. Neîmplinirea acestei datorii este un fapt grav, pedepsit cu asprime de Sfintele Canoane. Când însă episcopul devine eretic învederat, (cu capul descoperit), datoria pomenirii sale încetează sau, mai mult, preotul este obligat să întrerupă pomenirea și implicit comuniunea, înainte de judecata Sinodului (Canonul 15 I II Constantinopol). Încetarea pomenirii trebuie urmată de schimbarea antimisului cu un altul, care să îndeplinească cerințele canonice. Din acel moment comuniunea între preot și episcop este întreruptă, iar legăturile dintre cei doi se vor reduce la observarea de către preot dacă episcopul persistă în erezie sau se leapădă de ea și revine la Dreapta Credință. Când se schimbă episcopul unei Eparhii (după deces, de pildă) cu un alt episcop, urmează schimbarea antimiselor cu cele sfințite de noul episcop.

2.Antimisul este o bucată de țesătură textilă dreptunghiulară, cu insemne specifice, numele și semnătura episcopului locului, parohia pentru care a fost destinat, iar într-un buzunărel atașat are Sfinte Moaște ale unui Mucenic. Când preotul comite abateri grave de la disciplina canonic-bisericească, episcopul are datoria să-i ridice antimisul, știut fiind că fără el nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. Ridicarea antimisului în felul cum s-a făptuit la biserica din vale a Mănăstirii Frăsinei, reprezintă o abatere deosebit de gravă, asemenea caterisirilor nedrepte.

3.Relația preot-episcop trebuie să fie una armonioasă, de împreună-lucrare, spre mântuirea tuturor. Se înțelege că din momentul întreruperii pomenirii, această relație este vătămată, până în momentul ieșirii episcopului din erezie.

Comuniunea bisericească are o sferă mai mare de manifestare. Ea există între toți fiii Bisericii Ortodoxe – clerici și credincioși – din toate Bisericile locale de pe fața pământului. Cel care ne unește este Hristos Domnul. Noi înșine am mărturisit la Sfântul Botez: Mă unesc cu Hristos și cred Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu.Îl primim pe Hristos, în chip real, la Sfânta Împărtășanie. Pentru aceasta trebuie să avem aceași Credință Sfântă Ortodoxă Curată, neștirbită, fără adaosuri străine.

Nu poate exista comuniune între credincioșii ortodocși și cei de alte credințe, străine de Unica Credință Ortodoxă Mântuitoare. Legătura acesta nu este comuniune, este cârdășie întru fărădelege. De aceea, unirea trădătorilor Ortodoxiei cu cei ce au credințe eretice nu se bazează pe comuniune, ci este un amestec babilonic, nefiresc, forțat de elemente eterogene care degrabă se va risipi. Antihrist nu va fi interesat de comuniune. Tendința lui va fi să supună orbește toate făpturile, spre a le pierde în adâncimile iadului.

Presbiter Iovița Vasile

Toţi cei ce cred în Hristos şi s-au unit cu El, predându-se Lui şi primind harul lui Dumnezeu, alcătuiesc laolaltă Biserica lui Hristos, al cărei Cap este Însuşi Hristos, iar cei care intră în ea sunt mădularele ei. Nevăzut ochiului trupesc, Hristos Se arată în mod real pe pământ prin Biserica Sa, aşa cum duhul nevăzut al omului se arată prin lucrările trupului său. Biserica este Trupul lui Hristos deoarece, în primul rând, părţile ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeieştile Taine şi, în al doilea rând, întrucât prin ea Hristos lucrează în lume.

Noi ne împărtăşim de Trupul şi Sângele lui Hristos (în Sfintele Taine), pentru ca noi înşine să fim părţi ale Trupului lui Hristos (ale Bisericii). Acest lucru nu se produce dintr-o dată. Necontenita petrecere în Biserică arată deja o stare de biruire a păcatului şi de deplină curăţire de păcat. Tot ce este păcătos ne scoate, într-o anumită măsură, afară din Biserică şi ne îndepărtează de Biserică. Iată de ce, la rugăciunea pentru spovedanie, deasupra capului fiecărui om care se căieşte se citeşte: „Primeşte-l şi uneşte-l cu Sfânta Ta Biserică”. Prin pocăinţă, creştinul se curăţeşte, se uneşte mai strâns cu Hristos în împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar apoi iarăşi peste sufletul lui se aşterne praful păcatului şi-l îndepărtează de Hristos şi de Biserică, motiv pentru care din nou este nevoie de pocăinţă şi de împărtăşanie.
Cât timp nu se sfârşeşte viaţa pe pământ, chiar pînă la ieşirea sufletului din trup, în om continuă lupta dintre păcat şi dreptate. Oricît de înaltă ar fi starea duhovnicească şi morală la care ar ajunge cineva, este totuşi posibil ca, treptat sau fulgerător, să cadă adânc în bezna păcatului. De aceea, fiecăruia îi este de trebuinţă împărtăşania cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, care ne întăresc comuniunea cu El şi ne udă cu şuvoaiele harului dătător de viaţă al Sfântului Duh, care curg prin trupul Bisericii. Cât de importantă este împărtăşania cu Sfintele Taine, ne arată viaţa Cuviosului Onufrie cel Mare, căruia, ca şi altor pustnici aflaţi în pustia aceea, îngerii îi aduceau sfânta împărtăşanie; ca şi viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei ultimă dorinţă, după mulţi ani de viaţă în însingurare, a fost să primească Sfintele Taine; sau ca viaţa Cuviosului Savatie al Soloveţului şi a multor altora. Căci nu degeaba grăit-a Domnul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In. 6:53).

Împărtăşania cu Trupul şi Sângele lui Hristos este primirea în noi a Hristosului Înviat, Biruitorul morţii, Care le dăruieşte celor ce sunt cu El biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Păstrând în noi darul haric al sfintei împărtăşanii, avem în noi zălogul şi începătura fericitei vieţi veşnice a trupului şi a sufletului.

Lupta dintre păcat şi dreptatea lui Dumnezeu – atât în fiecare om, cât şi în întreaga omenire – se va continua chiar până în „Ziua lui Hristos”, până la a doua Sa venire, până la Judecata întregii lumi. Biserica pământească îi reuneşte pe toţi cei renăscuţi prin botez, care şi-au luat în spate crucea luptei cu păcatul şi îi urmează Începătorului Nevoinţei acestei lupte, Care este Hristos.

Dumnezeiasca Euharistie, aducerea Jertfei celei fără de sânge şi împărtăşirea cu ea îi sfinţeşte şi îi întăreşte pe cei ce participă la ea, făcându-i pe cei ce gustă din Trupul şi Sângele lui Hristos, mădulare adevărate ale Trupului Bisericii Sale. Dar abia o dată cu moartea omului se stabileşte dacă acesta a rămas pînă la ultima lui suflare mădular adevărat al Trupului lui Hristos, ori dacă păcatul a triumfat în el, izgonind harul primit în Sfintele Taine şi care îl lega de Hristos.

Adormit întru har, ca un mădular al Bisericii pământeşti, omul trece din Biserica pământească în cea cerească, iar cel căzut din Biserica pământească nu va intra în Biserica cerească, întrucît partea pământească a Bisericii este calea spre cea cerească. Cu cât omul se află mai mult sub lucrarea harului sfintei împărtăşanii şi cu cât se uneşte mai strâns cu Hristos, cu atît mai mult se va desfăta de părtăşia cu Hristos şi în Împărăţia Lui, ce va să vină.

Dar întrucât păcatul continuă să lucreze în sufletul omului până la moarte, trupul său este supus urmărilor păcatului, purtând în sine sămânţa bolii şi a morţii de care se va elibera doar după moarte, când trupul se va descompune şi când, în fine, (sufletul)se va ridica eliberat de ele, la învierea obştească.

Cel ce s-a unit cu duhul şi cu trupul cu Hristos în viaţa aceasta va fi împreună cu El cu duhul şi cu trupul şi în viaţa viitoare. Şuvoaiele harice ale de-viaţă-dătătoarelor Taine ale Trupului şi Sângelui Lui Hristos, sunt izvoarele bucuriei noastre veşnice în comuniunea cu Hristos Cel înviat şi în vederea faţă către faţă a slavei Sale.[….]
Neînţelegerile dintre Bisericile locale sau dintre unele părţi ale lor au tulburat din vechime Biserica, şi în timpul slujbelor auzim necontenit rugăciuni pentru încetarea lor.

„Ne rugăm pentru împreună-cugetarea Bisericilor”, „pentru unirea Bisericilor” (canonul treimic al învierii, glasul al 8-lea), „curmă schismele Bisericii”, „Potoleşte despărţirile Bisericii” (slujba Arhanghelilor, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie) şi alte rugăciuni asemenea acestora sunt înălţate de Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor. Chiar şi în Sâmbăta Mare, în faţa sfântului epitaf, Biserica înalţă chemarea: „Ceea ce ai născut Viaţa, Neprihănită, Preacurată Fecioară, linişteşte smintelile din Biserică şi pace dăruieşte-ne, ceea ce eşti bună” (sfârşitul paragrafului al 2-lea).

Abia când Se va ivi Hristos pe nori va fi nimicit ispititorul şi vor dispărea toate înşelările şi amăgirile. Atunci se va încheia lupta dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, şi Biserica Pământească se va contopi cu Biserica Triumfătoare, în care Dumnezeu va fi toate în toţi (I Cor. 15, 28).

Sursa: https://paterika.wordpress.com/2010/12/25/sf-ioan-maximovici-biserica-este-trupul-lui-hristos/

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Din punct de vedere teoretic, medicina isihastă este foarte simplă, ea putând fi rezumată astfel: „Roagă-te lui Dumnezeu, cu mare credinţă şi iubire!”
Deşi limbajul folosit de medicina isihastă poate fi uneori greu accesibil, din pricina căderii limbajului nostru actual, el este de o coerenţă impecabilă: „Hristos a Luat Păcatele Lumii ca să le Curăţească. Eu Vreau sa Fiu un Următor al Lui Hristos, vreau să Fiu un Asemănător Hristic. Ca Asemănător Hristic, Eu Sunt o Viaţă şi un Destin Sacru, care Merită cu Adevărat să Trăiască. În Acest Destin Sacru am Datoria să Vindec Bolile Mele, care sunt Moştenire de la Părinţii mei, prin care apoi voi Mântui şi pe Părinţii mei. În Mine Părinţii mei sunt Bolnavi şi Suferinzi şi în Mine Părinţii mei mă Roagă să le Vindec Bolile şi Suferinţele. Prin această Vindecare din Iubire faţă de ei, totodată mă Vindec pe mine, cel ce am Esenţa lor ca Fiinţă a mea.”

Deoarece consider că părintele Ghelasie, ca unul ce a �inţeles şi a trăit tainele lui Dumnezeu, este cel mai în măsură să vorbească despre medicina isihastă, voi reda în continuare un cuvânt elocvent al acestuia: „Neamule! Roagă-te la Dumnezeu, neîncetat. Asta scrie Filocalia. Rugăciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului în care trăim. Bolile noastre sunt de factură sufletească, în primul rând. Vine preotul sau călugărul, dacă există posibilitatea să ai legătură directă cu un slujitor sârguincios al lui Dumnezeu, te spovedeşti, este primul pas spre însănătoşire!, apoi faci canonul pe care îl primeşti. Se numeşte medicina isihastă. Isihasmul este cea mai directă metodă de liniştire a sufletului. Asta şi înseamnă în greceşte liniştire. Cum să se facă omul bine de cauza profundă a bolilor sale… nimeni nu este bolnav doar de o singură boală, dar ele ies, pe rând, la suprafaţă, dacă sufletul său este tulburat. Ca să fie înţelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie să fie citite Filocaliile, Rugăciunea pelerinului rus şi multe alte lucrari. Cine simte că se trezeşte ceva în sufletul său, citind aceste rânduri, sa meargă degrabă la duhovnicul său, iar dacă nu are, să-şi caute unul, să vorbească deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav şi să caute. Să caute şi să afle el, în mod direct, despre ce inseamnă toate acestea. Pentru că totul se reduce, în esenţa, la rugăciunea lui Iisus. De acolo incepe urcuşul”.

(Avva Ghelasie de la Frăsinei, „Medicina isihastă)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Să nu te lași pe tine necercetat nici un ceas. În fiecare ceas să te inspectezi, să te cercetezi, să te controlezi. În acest moment ești în bună rânduială?Tu, ca monah, dacă ești silitor, dacă ești nevoitor, te vei supune pe tine însuți unui control atent, întrebându-te: cum am petrecut toată ziua? Pe un bolnav nu îl urmărește numai medicul, ci însuși bolnavul se cercetează pe sine să vadă dacă, luând medicamentele pe care i le-a prescris medicul, se simte mai bine.
Nu numai gheronda va urmări pe fiecare, ci și tu însuți te vei urmări pe sineți. L-am întrebat de multe ori și pe gheronda Iosif cum a ajuns la această stare. Zice: Să-ți spun ceva: Am adâncit mult îndemnul: „cunoaște-te pe tine însuți”. Ce ești tu? Nimic. Nu ești nici cât un vierme. Nimic. A venit harul, te-a ridicat, ai devenit înger. A plecat harul, te-ai întors la aceleași. Da, dar nu-mi spune, cum putem să atragem harul? De tine depinde să ai o minte lină și liniștită, de tine depinde.

Nu depinde de ispită, dacă te atacă, sau de comportamentul celui împreună-nevoitor cu tine, al celui ce este în obște cu tine. Tu însuți vei deveni pricina mântuirii tale, tu însuți vei deveni pricina nemântuirii tale. De tine depinde. Când tu vrei mântuirea ta, când te silești pe tine, toate vin prin rugăciune. Este lucru știut că în primele zile când venim în obște avem râvnă ca întreg Athosul.

Aveți grijă ca această râvnă să nu slăbească, să nu se stingă, fiindcă atunci nu este bine. Poți să sporești, să mărești această râvnă? Vrednic de laudă ești. Ai grijă ca nu cumva această râvnă, înțeleg râvnă la ascultare, la rugăciune, la osândirea de sine, priveghere la slujbă, să nu slăbească, să nu te ia somnul acasă la tine.

Să te cercetezi pe sine însuți, toate acestea sunt socotite râvnă. Dacă râvna se răcește, atunci să știi că nu umbli bine. De aceea, îndreptează-te pe tine însuți, ca să nu se răcească această râvnă, această fierbințeală. Fericit este fratele care reușește să-și mențină râvna de la început și până la sfârșitul vieții lui, fiindcă nu știi câți ani vei trăi în mănăstire.
În ziua de astăzi este greu, este foarte greu. Am venit odată cu părintele Panteleimon de la chiliile pahomiene, arhisecretarul, și îmi zice că s-a dus odată la Conacul Grigoriat, dar nu mai îmi amintessc cine era reprezentant acolo. După ce au vorbit, părintele Panteleimon a zis: „Acum mă voi duce la Chinotită”.

– Să mergem împreună, gheronda.

– Nu, zice Panteleimon, nu.

– De ce?

– Cât timp merg de la Conac la Chinotită, fac Acatistul Preasfintei.

Ai văzut cum se sileau părinții?

La o mănăstire oarecare, nu vreau să o numesc, părintele tămâia, și când a ajuns la stareț, nu l-a tămâiat. Starețul, când a trecut mai departe l-a întrebat:

– Părinte de ce nu mă tămâiezi?

– Gheronda, binecuvintează, nu te-am văzut în strană.

– Eram în strană, părinte.

– Nu, nu te-am văzut în strană.

Ceilalți care au auzit disputa asta între stareț și părintele, au zis:

– Gheronda, părintele este străvăzător, știe ce-ți spune.

Se gândește el ce se gândește și zice: „Părintele are dreptate, nu eram aici, eram la un metoc. Gândul lui. Vedeți? Sfântul Nectarie în Eghina când a venit una ca să devină călugăriță, era începătoare, i-a zis:

– Fiica mea, avem 10-15 oițe să le paști.

– E, fie binecuvântat.

După o zi sau două, vine iar și zice:

– Gheronda, mă iau și pe mine gândurile, eu am venit aici să mă fac călugăriță, nu cioban la oi.

– Fiica mea, îi zice, când tămâiez te văd în strană. Călugărița, deși era cu oile, gândul ei era la rugăciune, în biserică era cugetul ei, de aceea și sfântul o vedea înlăuntru. Cugetul face diferența. De la cuget ne ticăloșim, de la cuget ne îmbunătățim. Călugărul nu are faptă, are cuget. Cugetul tău a zburat nu spre bine? Ești vinovat, ești vinovat. Vei spune poate: Cugetul omului nu se adună într-un loc. Bine, dar când fuge, străduiește-te să-l aduni la loc, să-l aduni iarăși. Murise gheronda al meu. Și a venit un călugăr de sus de la Kerasia, și zice: Până am ajuns aici am zis de trei ori acatistul Preasfintei[1]. Vedeți cum se nevoiesc părinții? Cum se nevoiesc!

[1] În Grecia toți călugării trebuie să învețe pe dinafară Imnul Acatist al Maicii Domnului, uneori nu te călugărește, dacă nu știi bine pe de rost Acatistul Preasfintei.

(Gheronda Efrem Katunakiotul, traducere şi adaptare: Laura Enache via doxologia.ro)

Text selectat de Sora Gabriela Naghi

Pe 9 februarie 2023 a avut loc intrunirea  de primavara a sinodului B.O.R. De pe „ordinea de zi” au lipsit doua subiecte arzătoare, care trebuia obligatoriu sa fie abordate si tratate cu demnitate si responsabilitate ortodoxe: situatia Manastirii Frasinei si situatia Bisericii Ortodoxe Canonice Ucrainiene. Nu au fost nici macar amintite! Sinodalii romani s-au comportat de ca și când nici nu ar fi auzit de ele, sau nu ar fi fost datoria lor sa se pronunte!

Printr-o atare atitudine ei au consimtit tacit atat la distrugerea Athosului românesc, cât și la nimicirea Ortodoxiei din Ucraina.

Faptul că în România un mitropolit  blestemă întreaga Biserica, închide si sechestreaza un lacas de cult, pretextand la peste 75 de ani de la sfințire ca acesta ar functiona fara binecuvantare, și împrăștie obstea  unei Mănăstiri, stricandu-i randuiala statornicita de peste un veac si jumatate de către un Sfânt, nu reprezintă pentru ierarhii autohtoni vreo problemă care ar trebui remediată! Dupa cum nu reprezinta pentru ei vreo problema nici faptul ca omonimii lor din țara vecina sunt scosi din scaune si amenintati cu deportarea, haituiti si amendati, iar in Eparhiile pe care le pastoresc sute de biserici sunt confiscate cu violență de statul anti-theu, date pe mana schismaticilor, preotii sunt prigoniti, batuti si chiar omoriti, in timp ce mirenii sunt aruncati in strada! Pentru vladicii B.O.R. nu reprezinta o problema nici macar faptul ca puterea politica ne-crestina si anti-crestina de la Kiev tocmai a anuntat ca pana la Sărbatoarea Învierii Domnului din leatul curent „speră” sa scoata în afara legii Biserica Ortodoxa Canonica Ucrainiana, sa îi interzica activitatea complet si sa îi confiște intregul patrimoniu! Iar pe cei care se vor opune „intenționează” sa îi condamne la ani grei de inchisoare!

În schimb, s-au grabit sa recunoasca „biserica macedoneană”, o structura de tip ecclesial cu multe probleme canonice, despre care inca nu s-au pronuntat toate Bisericile Locale, iar cele care totusi s-au pronuntat, nu au facut-o in mod unitar! Nu trebuie sa ne păcălească asa-zisul tomos de autocefalie pe care Patriarhia Sârba l-a acordat macedonenilor in 2022, caci nu l-a acordat unor Episcopii sufragane, ci unor schismatici care se rupsesera de Ea pe motive etno-filetiste de 55 de ani! Schismatici nerecunoscuti de nimeni in Lumea Ortodoxa pâna anul trecut, și care nu aveau comuniune cu nimeni! Prin urmare, nici botezurile, mirungerile si hirotoniile lor din ultimii 55 de ani nu sunt valide! Drept dovada, pana acum B.O.R. ii mirungea pe macedonenii care voiau sa devina membri ai ei, interzicandu-le categoric sa aiba legaturi liturgico-euharistice cu co-sangvinii lor de la Skoplje! Ca atare, este cel putin discutabil dreptul Patriarhiei Sarbe de a emite un astfel de tomos, mai ales in conditiile in care schismaticii macedoneni nu au renuntat la pozitia lor, nu au facut pocaință si nu au primit Taine Valide! Avand in vedere cele de mai sus, Sinodul B.O.R. ar fi trebuit sa se abtina de la a „recunoaste” „biserica macedoneana”, până la momentul consensului pan-ortodox în privinta sa! Grabindu-se cu „recunoasterea” este foarte posibil sa se fi unit cu o grupare schismatica, unind astfel intreaga Pleroma românească cu respectivii schismatici! Precedent grav si periculos, care poate deschide foarte curând calea unirii B.O.R. si cu schismaticii ucrainieni, ai caror lideri sunt niste criminali uzurpatori filo-papistasi! Tare mi-e teama ca de fapt asta este planul! Ca pas intermadiar pentru „recunoasterea” papei ca „primul dintre egali”!

Fratele Mihai Dinculescu

Oricare ar fi relaţiile dintre oamenii care se iubesc, ei îşi caută unii altora numai binele.

Când eşti soţ adevărat, eşti în stare să-ţi dai picătură cu picătură sângele şi viaţa ta pentru a o salva pe a soţiei, eşti în stare să înduri orice, măcar pentru o nădejde. Când eşti fiu adevărat, eşti în stare de o ascultare desăvârşită, de o recunoştinţă nemărginită şi de o iubire totdeauna îndatoritoare şi respectuoasă. Când eşti frate adevărat, eşti în stare să ierţi şi să uiţi orice jignire, să depui orice osteneală, să arăţi orice bunătate, să biruieşti orice piedică, să te alipeşti de orice suflet, să asculţi orice cuvânt, să dai orice jertfă.

Când eşti Păstor adevărat, eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru oile tale (Ioan 10, 11).

Vei căuta uşile lor, păşunea lor, rănile lor, păcatele lor şi mântuirea lor. Şi nimic din ce ar putea face rău sau bine oilor tale nu ţi-ar fi indiferent. Deci înţelegem şi aşteptăm ca să facă unii pentru alţii lucruri neobişnuite altor stări, dar obişnuite dragostei, când aceasta este adevărată.

(Din Un mare mărturisitor creștin: Preotul Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, București, 2008, p. 172-173)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Semnul crucii este o rugăciune fără cuvinte

De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îl apără şi îi încununează trupul, care este, de altfel, „templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe Cine slujeşte.

De dragul acestei cruciuliţe, mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: „Sunt creştin!”. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: „întru acest semn vei birui”.

Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea.

De la începutul veacurilor, iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de Credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără Credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.

Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în „bunătatea lui mamona” sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi Credinţa – spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua, deschiderea către ea.
(Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 43, p. 28)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Trebuie a asculta de învăţători şi de preoţi, şi a nu-i judeca, chiar de ar avea o viaţă urâtă; dacă însă credinţa le e greşită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci şi să fugim de ei, şi SĂ-I JUDECĂM”

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a II-a la Ep. II Timotei)

”Vai de monahii din zilele acelea care vor fi înrobiți de proprietăți și de bogăție, care de dragul păcii vor fi gata să se supună ereticilor. Își vor adormi conștiința lor, zicând: «Noi păstrăm și salvăm mănăstirea și Domnul ne va ierta». Acești nefericiți și orbi nu vor lua deloc în calcul faptul că prin erezie demonii vor intra în mănăstire și apoi nu va mai fi deloc o Sfântă Mănăstire, ci numai ziduri, din care s-a îndepărtat harul pe vecie…”

(Starețul Anatolie de la Optina, 1927)

”Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”

(Apocalipsă 3, 15-18)

Texte selectate de Zaheu din Sicomor

„Şi pentru ce a fost această schingiuire? Pentru a-l sili pe ascetul lui Hristos să-l pomenească pe el ca episcop.” [Epistola 51 Către fiul Naucratie] Călugării care le dau mirenilor exemplu de comuniune cu ereticii vor purta răspundere pentru pierzania acestora „Sarcina monahului este să nu admită nici cea mai mică inovaţie în Evanghelie, astfel încât în caz contrar, dându-le mirenilor exemplu de erezie şi comuniune cu ereticii, să nu poarte responsabilitatea pentru pierzania lor.”
[Epistola 39. Către egumenul Teofil]

Relaţia cu preoţii ortodocşi ce din frică pomenesc episcopi eretici

„Despre preotul ortodox, care de frica prigoanei îl pomeneşte pe episcopul eretic, ţi-am mai răspuns anterior şi voi spune iarăşi: dacă el nu slujeşte împreună cu ereticul şi nu are comuniune cu astfel de oameni, atunci trebuie primit în obşte la psalmodiere, la binecuvântarea bucatelor, şi acestea din iconomie, dar nu şi la Dumnezeiasca Împărtăşanie.”
[Epistola 40. Către fiul Naucratie]

Hirotoniile episcopului aflat în comuniune cu ereticii devin valabile abia dacă el se leapădă de această comuniune

„Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine că sunt înstrăinaţi de preoţie cei ce acum sunt hirotoniţi de episcopul ce s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost rău şi noi am pierit. Căci de ce el, recunoscând asta, nu fuge de pierzanie, ferindu-se de erezie, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci şi hirotoniile sale vor fi primite îndată. Sau de ce, în timp ce domneşte erezia, egumenul a trimis fraţii la hirotonie ereticească? Aşadar, dacă cel ce a hirotonit s-ar îndrepta, li s-ar îngădui lor îndată să săvârşească cele sfinte; dar întrucât el se află în erezie, pomenind pe eretic, atunci chiar dacă ar şi spune că are un cuget sănătos, nu se poate ca cei hirotoniţi de el să fie adevăraţi slujitori ai Domnului.”
[Epistola 40. Către fiul Naucratie]

Texte selectate de Zaheu din Sicomor

„Omul cu adevărat milostiv nu face milostenie numai celor ai săi, ci suferă cu bucurie nedreptatea pe care i-o fac ceilalți și le face și lor milostenie. Cu adevărat milostiv e cel ce își pune sufletul pentru fratele său, iar nu cel care dă de pomană fratelui său” (Sfântul Isaac Sirul )

Ne unim și noi nevrednicii rugăciunea către AtotBunul Dumnezeu, Singurul care ne aude, să se milostivească de frații ortodocși ai Bisericii Ortodoxe Ucrainiene aflați sub conducerea Mitropolitului Onufrie, vasul ales al Domnului Hristos, care trăiesc în mucenicească suferință.

Fiecare să-și iubească aproapele după măsura sa, dar măsura iubirii desăvârșite e să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți pentru iubirea față de Dumnezeu.
Cei care cunoaștem situația dramatică în care prin Voia Domnului, trăiesc și se luptă cu slugile antihristice ale leviatanului, frații din Biserica Ortodoxă Ucrainieană Canonică, ne rugăm ca mila și îndurarea lui Dumnezeu să coboare peste ei, iar Măicuța Domnului să-i acopere de tot răul, cu Cinstitul ei Acoperământ.

„De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.“[1]
Din partea vremelnicului conducător al BOR și a sinodalilor săi simbriași, nu așteptăm nimic, așa cum nu așteptăm nici o reacție din partea fraților ortodocși care nu cunosc sau sunt indiferenți față de suferințele fraților ortodocși de dincolo de Prut. Mă întreb cum poate un om care trăieşte întru Adevăr să ignore, să fie indiferent faţă de fratele său care este suferind? Căci scris este: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia.“ (Filipeni 2, 4).

Nici măcar nu s-a dorit de către sinodalii BOR, informarea a tot românul despre războiul crâncen care se duce împotriva Ortodoxiei, împotriva Bisericii lui Hristos, în care se zbate Biserica Ortodoxă Ucraineană Canonică, pericolul uriaș care pândește ca o fiară, dincolo de granița noastră.
Iată ce spune Macarie cel Mare : „Celor ce s-au învrednicit să se facă copii ai lui Dumnezeu și să se nască de sus de la Duhul Sfânt li se întâmplă să plângă și să se mâhnească pentru tot neamul omenesc; ei se roagă pentru Adamul total vărsând lacrimi, aprinși de iubire duhovnicească pentru umanitate. Duhul lor se înflăcărează cu asemenea bucurie și cu asemenea iubire, că, dacă ar fi cu putință, i-ar lua pe toți oamenii în inima lor, fără a mai deosebi pe cei răi de cei buni. Uneori încă, în smerenia duhului, ei se umilesc până într-atât în fața oricărui om, încât se socotesc cei din urmă și cei mai mici dintre toți.”[2]
Calea iubirii de aproapele este calea adevăratei comuniuni umane, care prin însăşi profunzimea ei, devine comuniune cu Dumnezeu.

*nota mea

[1]Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007
[2]Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire”, Editura Luminătorii lumii, 2001
Traducere din:

Sora Gabriela Naghi

Pe fondul războiului continuu din Ucraina și al persecuției acerbe lansate de stat în continuă creștere, împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene Canonice, un Înalt Ierarh ucrainean a solicitat ajutorul unui frate Ierarh din Biserica Bulgară.

Înaltpreasfințitul Mitropolit Luca de Zaporojie, unul dintre cei mai autoritari și renumiți ierarhi ai Bisericii Ucrainene, a trimis o scrisoare Înalt-Preasfințitului Mitropolit Gabriel de Lovech, unul dintre cei mai curajosi și sinceri ierarhi ai Bisericii Bulgare, cunoscut pentru sprijinul său neclintit față de Biserica Canonică Ucraineană împotriva invaziei schismaticilor.

Scrisoarea sa a fost publicată pe site-ul Episcopiei Lovech la începutul acestei săptămâni.Mitropolitul Luca spune în scrisoarea sa:

Cunoscând poziția Voastră fermă în respectarea canoanelor Bisericii și intransigența față de influența forțelor non-bisericești , care se exercită asupra vieții Bisericii, permiteți-mi să vă atrag atenția asupra evenimentelor grave, care se petrec în prezent cu Biserica noastră Ortodoxă Ucrainană.

Biserica Ortodoxă Ucrainiană Canonică(BOUC ) se confruntă astăzi cu cel mai îngrozitor război de la căderea Uniunii Sovietice, având în vedere „încercările statului de a o lichida, pentru a fi preluată violent de către organizația numită „ Biserica Ortodoxă Ucrainană”, condusă de Epifanie Dumenko”. Campania anti-Biserică lansată în Ucraina, o depășește chiar și pe cea a guvernului comunist fără Dumnezeu, subliniază Mitropolitul Luca. 250 de biserici au fost confiscate violent în 2022, iar încă 100 de biserici vor fi sechestrate, iar în Parlament au fost înregistrate mai multe proiecte de lege care cer interzicerea totală sau limitarea semnificativă a drepturilor Bisericii noastre Ortodoxe Ucrainiene. Interdicțiile locale au fost deja implementate în toată țara.

Mai mult, Curtea Constituțională a aprobat recent legea din epoca Poroșenko pentru a redenumi forțat Biserica noastră ca „Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina”, ceea ce ar duce la confiscarea forțată a proprietăților Bisericii. Se pregătește temeiul legal pentru a prelua în întregime Lavra Peșterilor Kievului și Lavra Pociaev de la Biserica noastră Canonică, iar schismaticii au slujit deja în locul cel sfânt din Kiev.

Ierarhia BOUC este, de asemenea atacată, 12 episcopi fiind deposedați de cetățenia ucrainieană, ceea ce va fi temeiul probabil al deportării lor. Au fost aplicate, de asemenea, sancțiuni personale mai multor Episcopi și clerici, iar măsuri similare sunt planificate deja pentru alți zeci de ierarhi, scrie Mitropolitul Luca in scrisoarea sa.

Înaltul Ierarh subliniază, de asemenea, că membrii „grupului de experți” care a fost desemnat să examineze statutul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene „și-au declarat în mod repetat atitudinea extrem de ostilă față de ea”. Reamintim că „grupul de experți” a ales să examineze documentele Bisericii Ruse mai degrabă decât documentele Bisericii Ucrainene și, prin urmare, a declarat că BO a UC este încă parte din Patriarhia Moscovei, în ciuda separării votate în mai. Participanții la aceste acțiuni anti-Biserică proclamă deschis că speră să interzică total BOUC, până la sarbatoarea Paștilor din acest an.

„În lumina celor de mai sus, sprijinul Bisericilor Ortodoxe Locale este extrem de important pentru BOUC. Vocea lor unită poate fi un instrument valoros de rezistență împotriva distrugerii Bisericii noastre Mame”, a rugat Mitropolitul Luca. Ceea ce se întâmplă în Ucraina nu este lupta pentru o singură ,,biserică ortodoxă”, avertizează Înalt-Preasfințitul Mitropolit Luca, ci este de fapt, lupta pentru distrugerea totală a Ortodoxiei Canonice în favoarea unei noi uniri cu uniații, despre care conducătorii structurilor uniate și schismatice au vorbit deja de multe ori’’.

„În acest fel, prima etapă a planului de catolicizare a Ucrainei va fi finalizată, prin integrarea structurii schismatice a lui Epifanie Dumenko, în sistemul organizației uniate”, avertizează Mitropolitul Luca.

În concluzie, Mitropolitul Luca îl roagă pe Mitropolitul Gabriel: „Având în vedere cele spuse, îndrăznesc să vă cer sprijinul rugător și ridicarea vocii în apărarea Ortodoxiei Canonice din Ucraina. De asemenea, v-aș fi recunoscător dacă veți informa pe Întâistătătorul dumneavoastră, membrii Sinodului și colegii slujitori ai Bisericii voastre, despre procesele care au loc în sfera religioasă a Ucrainei.

Cu un sentiment de adânc respect duhovnicesc, neschimbat, Îl rog cu ardoare pe Domnul și pe Preacurata Sa Maică, să vă trimită Sfânta Lor binecuvântare de sus și pe Regina Cerului și a pământului, să vă țină sub apărarea Ei plină de har”. Amin!

Sursa: https://orthochristian.com/150965.html

Traducere: Sora Gabriela Naghi