Autor: iovita_vasile

„Tu fă bine și așteaptă răul. Binele ti-l va răsplati Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ți-ar face bine, ție ce cruce ți-ar mai rămâne? Tu ești călugăriță și, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câștigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi – cu bună știință și răbdare – de la frați.

Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ți fac rău; celui ce-ți cere – nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asuprește cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu și de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ți-ar face, -pentru că iertându-le toate, așa urmezi lui IISUS, așa ții (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii. Că toți sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să știi că și ei au un suflet de mântuit.”

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.

N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta? Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și că ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu toții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos.
Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine și de aceea pe cei care par că sunt mai de necinste, tocmai pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. I Corinteni 12, 23).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Editura Sophia, București, 2007, p. 97)

Selecție și editare; Sora Gabriela Naghi

Atunci când Bartolomeu din Constantinopol și Francisc de la Vatican ne vorbesc despre planuri mărețe, se cuvine să fim cu luare aminte ce ascund îndărătul cuvintelor frumoase. De mai multă vreme ne vorbesc despre strădaniile lor de a găsi o dată anuală la care toți creștinii să sărbătorească Paștile. Asta înseamnă să alerge după cai verzi pe pereți, ori să caute potcoave de cai morți, de vreme ce Sinodul I Ecumenic a hotărât cu claritate modalitatea de stabilire a datei Paștilor în fiecare an. Pot să spun de-acum că dumnealor nu vor ține seama de ceea ce au hotărât Părinții de la Niceea la anul 325, ci vor alege arbitrar o altă dată, dacă nu cumva vor folosi calendarul papistășesc, numit și gregorian.

La această zisă sărbătoare vor fi asociați papistașii, musulmanii, budiștii, hindușii. brahmanii, taoiștii, șintoiștii și toate celelalte ,,religii’’ rătăcite ale lumii, la care se vor adăuga trădătorii Ortodoxiei. În toată această babilonie, fiecare își va găsi o anume semnificație, și-n această amestecătură bizară și absurdă, Învierea Domnului va fi diluată până la dispariție. Că de fapt acesta este scopul ecumeniștilor, să desființeze Sărbătoarea Învierii Domnului, și-n locul ei să așeze o făcătură, un amalgam de credințe absurde, în care oamenii să se închine blestematului antihrist.

Vă rog să citiți cu multă atenție proorocia Sfântului Daniel: ,,Și va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui PreaÎnalt și vor asupri pe Sfinții Celui PreaÎnalt și își va pune în gând să schimbe sărbătorile și legea, și ei vor fi dați în mâna lui vreme și vremuri și jumătate de vreme’’(Daniel 7, 25). Cine, mai mult decât papa, proferează blasfemii împotriva Domnului Hristos? Nici măcar păgânii, necredincioșii ori ateii. Cine sunt cei care voiesc să schimbe Sfintele Sărbători cu făcături omenești? Francisc și Bartolomeu. Încep acum cu Sărbătoarea Paștilor și vor continua cu celelalte, pentru că cei doi sunt slugi preasupuse ale sataniștilor lumii, care au declarat deschis război lui Dumnezeu.

Ce vom face noi în acele vremuri cumplite? Vom păstra bunele rânduieli bisericești pe care le-am moștenit de la Sfinții Părinți, vom avea grijă de cărțile vechi care n-au fost falsificate și vom sărbători Învierea Domnului, după cum s-a rânduit la Sinodul I Ecumenic.Acest fapt va fi considerat o infracțiune gravă, încât va fi pedepsită cu mare asprime, mergând până la condamnarea la moarte. Nu spun aceste lucruri pentru a răspândi spaimă ori pentru a împinge în deznădejde. Dimpotrivă, trebuie să fim bine pregătiți și întăriți. Nu avem noi ,,Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie?’’ (Isaia 9, 5) Nu ne-a făgăduit Mântuitorul că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului? (Matei 28, 20). În momentul de față, avem data Sfintelor Paști stabilită până-n anul 2118. Nu ne vom abate cu niciun chip de la ceea ce au statornicit Sfinții Părinți ai Bisericii.

Când antihriștii vor impune sărbătoarea lor, în Biserica noastră se va produce o dureroasă fractură, o cumplită lepădare de Hristos, o mare cernere, căci mulți clerici, călugări și mireni se vor alinia cerințelor în schimbul unor avantaje iluzorii.

Închei cu acest îndemn Dumnezeiesc, dătător de bune nădejdi, scris de Sfântul Prooroc: ,,Ascultați-Mă pe Mine, voi, cunoscători ai dreptății, Popor care ești cu legea Mea în inimă! Nu te teme de ocara oamenilor și de batjocura lor să nu te înfricoșezi. La fel ca pe un veșmânt îi va mânca molia și ca pe lână îi vor mistui viermii (Isaia 51, 7).

Presbiter Iovița Vasile

Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”. Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.

Dar se spune că cei cuvioși, care au păzit cu sfințenie pravila sfântă, se vor sfinți. Dar cine este cel cuvios? Potrivit celor scrise, cel ce „seamănă” în Duhul, din Duhul va secera viață veșnică. Umblați în dragostea lui Dumnezeu, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriți și urechea astupându-v-o de la neascultare, țineți-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 91)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „De trei ori în viață trebuie să ne naștem. O naștere este ieșirea din sânurile de mamă, când adică din pământ pe pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ către cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a treia – este din Pocăință și din ostenelile cele bune. Şi într-aceasta – a treia – suntem noi acum”.

Nașterea a doua, din apă sfințită, prin harul Duhului Sfânt, face din om o făptura nouă (2 Cor. 5:17). Lucrarea aceasta e tainică, neînțe­leasă de minte, căci ar putea să spună cum se spală sufletul de păcate și se sfințește în «baia nașterii a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt» (Tit 3:5). N-a priceput-o nici Nicodim și n-o putem pricepe nici noi. Căci e taina dumnezeiască, lucrare sfântă, care se aseamănă cu su­flarea vântului, pe care numai o simțim, dar nu o putem urmări.

«Vântul suflă unde vrea»… Nimeni nu-l poate opri, nimeni nu-i poate arăta calea, dar în același timp, toti știu că fără ajutorul vân­tului, viața pe pământ ar fi cu neputință.[…] Fiecare creștin primește focul Duhului Sfânt, în taina Sf. Mir. Atunci se pune pe sufletul lui pecetea darului Duhului Sfânt (Ef. 1:13; 4:30), atunci primim cu toții arvuna Duhului în inimile noastre (2 Cor. 1:21-22; 5:5). Mare taină!… Sfânta și duhovnicească lucrare!… Acesta este botezul cu foc (Mt. 3:11), menit sa ardă buruienile pă­catelor din suflete, să țină mereu trează conștiința, inima curată și veșnic aprinsă iubirea de Dumnezeu și de oameni. Carul de foc a înalțat pe Ilie la cer; focul Duhului Sfânt ne sfin­țește și astfel ne pregătește sufletele pentru înălțarea la cer.

Există un foc al iadului și un foc al cerului. Focul iadului e chinul păcătoșilor; focul cerului e mântuirea drep­ților. Focul iadului e osânda, focul cerului e fericire negrăită. Focul iadului e durere, focul cerului e bucurie și pace fără de sfârșit, în Duhul Sfânt.

Fiecare creștin, dupa ce a primit pecetea și arvuna Duhului Sfânt în inimă e dator să lucreze astfel, încât să nu-l întristeze, ci să-l țină aprins și rodnic, până la moarte, întocmai ca Sfinții Apostoli. Prin credință, prin rugăciune, prin iubire, prin urmarea Evangheliei și primirea Sfintelor Taine, dumnezeiescul foc arde cu flacăra tot mai mare pe vatra inimii noastre.

(Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mântuitorului, Fundatia Justin Pârvu, 2014)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului! Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea…”

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Noi avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și‑mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă –apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au greșit ceva cu gândul. Să faci în fiecare zi câte metanii poți către Maica Domnului și la fiecare metanie să spui așa: „Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuța Domnului”. Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului. Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citește un psalm, mai spune un ,,Doamne Iisuse”. Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămașă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie și săpun și altceva mai tare care să o curețe.

Și dacă spui de 100 de ori ,,Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbești cu Dumnezeu! Așa îmi spunea și mie părintele Daniel, săracu’: „Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”.

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ți fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui „Doamne Iisuse”. Să te obișnuiești să spui tot timpul rugăciunea asta. Acum, la miezul nopții, aici la Sihla (și la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune „Împărate ceresc”, „Tatăl nostru” și ce mai știi tu, fă metanii. Când nu poți plânge la rugăciune, asta este și pentru umilința noastră, tătucuță, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. „Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Că și diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândrești și să te pierzi. Venea aici o femeie, și odată mi-a spus: „Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” – dar făcea fără blagoslovenie. Și i-am spus așa: „De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Și a venit la mine după o lună de zile plângând și mi-a spus: „Părinte, nu reușesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu știu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii și încă îmi era foarte ușor să le fac, acum în nici una din zile nu am reușit să fac 24 de metanii, așa cum mi-ai spus”. Ai văzut? O lupta vrăjmașul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era și oleacă de mândrie acolo.

Așa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde ești tu, mergi la duhovnic și spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să știe rânduiala rugăciunii tale. E bine să ceri sfat și blagoslovenie și pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post. Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucuță, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmașul la osteneala ta.

Sursa: Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Decenii de-a rândul ecumeniștii români își justificau prezența in cmb, povestindu-ne câtă misiune ortodoxă fac ei în rândurile celorlalți și zelul cu care-L propovăduiesc ei pe Hristos. Vorbe de clacă, vorbite ca să nu tacă, deoarece ei erau în acele adunări babilonice o cantitate neglijabilă, nebăgată în seamă. Jocurile le făceau cei mari, românașii se conformau directivelor, veneau acasă și le puneau în practică cum, de altfel, fac și-n zilele noastre. Prezența lor în acea babilonie iudeo-masonică a fost și este o teribilă lepădare de Hristos.

De fapt, această lepădare s-a produs cu mult înainte, oarecum individual, atunci când de pe băncile Facultăților de Teologie tinerii studioși merituoși au fost ademeniți cu bani, onoruri, măriri deșarte, ranguri în administrația bisericească sau perspectiva accederii în scaune episcopale. Atunci s-a semnat pactul cu diavolul, atunci s-a produs căderea, adică lepădarea de Hristos. Drumul apucat atunci se dovedește a fi fără întoarcere, căci nimeni nu cutează să se lepede iarăși de satana, preferând traiul tihnit adus de avantajele enumerate mai sus.

Odată făcut acest pas fatidic, lepădarea de Hristos devine practică zilnică, ascunsă cu grijă îndărătul unor aparențe. De aceea am și spus că dumnealor doar joacă roluri de episcopi, fiind, în fapt, nu slujitori, ci uzurpatori de calități ecleziale. Sinodul tâlhăresc din Creta a fost prilej de lepădare pentru participanți, inclusiv pentru cei care au refuzat să semneze, deoarece au dispărut în anonimat, nemaifăcâd nimic în sensul apărării Sfintei Credințe Ortodoxe.

Adunarea de constituire a crislamului, cu participare ,,ortodoxă,, , ce-a fost? Ce poate fi înhăitarea cu vrăjmașii de moarte ai Mântuitorului Hristos, evrei și musulmani, decât o înfricoșătoare lepădare? Să străbați sute de kilometri spre un loc unde nici măcar nu se pomenește numele lui Hristos, să pretinzi că întemeiezi o nouă religie, iată o cutezanță diabolică. Și vom vedea cum, încet-încet crislamul își va întinde tentaculele, deoarece ecumeniștii români au dovedit o uimitoare docilitate când a fost vorba de directivele venite de la vrăjmașii Bisericii noastre.

Pe muntele Sinai s-a produs o nouă lepădare. Ritualul satanic prin care s-au spart tablele legii și înlocuirea lor cu poruncile idioate globaliste, reprezintă o lepădare publică de Dumnezeul Adevărului, o despărțire explicită de Creator, o uzurpare a măreției Dumnezeiești printr-un politeism antropomorf imbecil și spurcat.

În sfârșit, ajungem la adunarea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe. Reprezentanții sodomiților mondiali sunt primiți cu brațele deschise și li  se acordă drepturi depline, egalii ortodocșilor. Sataniștii sunt și ei reprezentați, că doar nu puteau lipsi trimișii diavolului, declarați pubic. Ecumeniștii români au motive de mândrie patriotică, așa cum am mai spus, deoarece Ioan Sauca de află în vârful piramidei babilonului cmb, secondat de nefericitul Nifon de la Târgoviște

Sfântul Apostol Petru a s-a lepădat de Hristos de trei ori. A găsit drumul de întoarcere la Mântuitorul. Aceștia de-acum sunt într-o satanică sarabandă a lepădărilor, căreia, vom vedea, doar sapa și lopata îi vor pune capăt.

Un lucru vreau să accentuez cu deosebire. Cu cei care s-au lepădat  de Hristos nimeni nu poate intra în comuniune. Raportul cu ei poate fi doar de cârdășie. Să ne ferească Bunul Dumnezeu de această vicleană cârdășie, nu cumva să primim și noi pedepsele celor care s-au lepădat.

Presbiter Iovița Vasile

Pseudo Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și-a exprimat dorința unei sărbători comune a Paștelui de către Bisericile Ortodoxă și Catolică unui grup de clerici și jurnaliști italieni care au vizitat Fanarul. „Sperăm și încercăm să găsim în curând soluția necesară, care să permită tuturor creștinilor din întreaga lume să sărbătorească cea mai importantă sărbătoare a credinței noastre în aceeași dată”, a spus „conducătorul” Ortodoxiei, după cum relatează site-urile italiene și confirmă de agenția de știri „Naftemporiki” .

Cercurile ecleziastice au atras atenția agenției „Nautemporiki” că pseudo-patriarhul Bartolomeu a repetat poziția avută în urmă cu un an, în timpul întâlnirii sale cu ereticul papa Francisc la Budapesta. Bartolomeu a declarat că „pe 1 și 2 decembrie va avea loc la Istanbul o conferință pe tema pregătirii manifestărilor solemne care vor avea loc în 2025 în cinstea aniversării a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, care a stabilit conținutul credinței noastre creștine”.

Importanța Sinodului de la Niceea

Sinodul de la Niceea a condamnat erezia ariană, care a negat natura divină a lui Hristos. Este considerat cel mai important Sinod al Bisericii, deoarece a fost un punct de referință pentru toate sinoadele de mai târziu, ecumenice și locale. Importanța sa este demonstrată și de faptul că a determinat și momentul exact al sărbătoririi Paștilor, astfel încât Paștile sunt sărbătorite în toată lumea, în Răsărit și Apus, în aceeași zi, contribuind astfel la unitatea laudativă și liturgică a creștinismului unificatde atunci și punând capăt unei lungi lupte între „biserici” care a precedat-o.

Această conferință ar putea fi decisivă, ca un pas către unitatea pe care toată lumea o așteaptă, sărbătorirea comună a Paștelui. „Din păcate, nu o sărbătorim împreună de multe secole – a subliniat pseudo-patriarhul Ecumenic și a adăugat: „Eforturile noastre în contextul aniversării sunt îndreptate spre găsirea unei soluții. Sanctitatea Sa Papa Francisc are cele mai bune intenții. Poate că nu e nevoie să spun mai multe în acest moment, dar vreau să subliniez că atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică au această bună intenție: Să stabilească în sfârșit o dată comună pentru sărbătorirea Învierii lui Hristos. Sperăm să avem de data aceasta un rezultat bun”, a subliniat Bartolomeu.

Întrebat dacă există o strategie comună a celor două Biserici pentru a opri conflictul fratricid din Ucraina, Bartolomeu a subliniat: „Papa nu este doar un lider religios, ci și un șef de stat. Este foarte curajos în a spune adevărul. Patriarhia Ecumenică, nu doar eu personal, a condamnat acest război încă de la început.Acest conflict nu poate fi justificat în nici un fel.Am vorbit împotriva războiului.Impotriva presedintelui Federatiei Ruse Putin,împotriva fratelui meu Patriarhul Kirill, care din pacate a binecuvântat agresiunea de la început. Dar a trebuit să o fac. În numele credinţei noastre creştine şi nu numai. Mi se pare că toţi oamenii de bună credinţă nu pot să nu condamne acest război”, a subliniat Bartolomeu.

Nu există pace fără dreptate

Pseudo-patriarhul Ecumenic s-a referit și la eforturile ereticului papă Francisc pentru pacea în Ucraina. „Papa își continuă eforturile pentru pace, le cere celorlalți șefi de guvern și state să acționeze ca mediatori, gândiți-vă doar la acțiunea președintelui Macron. Papa Francisc se adresează șefilor de stat catolici și necatolici care doresc să lucreze pentru pace, el vrea să sensibilizeze întreaga lume la problemă. Într-unul din mesajele sale de 1 ianuarie în urmă cu câțiva ani, spunea că nu poți avea pace fără dreptate.O declarație care este întotdeauna adevărată. Nu putem avea pace fără dreptate, o repet des în discursurile mele” a subliniat pseudo- conducătorul Ortodoxiei.

naftemporiki.gr

Traducere din limba engleză: Dr. Gabriela Naghi

Oarecare dintre frați l-a întrebat pe Ava Pahomie: „Cum se face că înainte de a cunoaște tulburarea pe care o produce demonul, noi avem sănătoasă judecata minții, atunci când cugetăm la înfrânare, smerenie și altele; când însă sosește momentul de a pune în practică cele cugetate, ca spre pildă îndelunga răbdare la vreme de furie, lipsa oricărui resentiment la vreme de mânie, cugetul smerit în vremea când laudele se abat asupră-ne și alte multe asemănătoare, ne dovedim a fi neputincioși?”

La aceasta, Sfântul răspunse, zicând: „Pentru că nu urmăm virtuții în mod desăvârșit, de aceea nu cunoaștem tot năravul și înșelăciunea demonilor, așa încât să ne putem feri prin pătrunzătoarea putere a cugetului de prezența demonului tulburător și să respingem vălmășeala unor astfel de gânduri care ne înconjoară. De aceea e de trebuință ca zi de zi și ceas de ceas să vărsăm teama de Dumnezeu – ca și un ulei – peste partea rațională a sufletului, căci ea este aceea care determină acțiunea și ea este lumina care ne face să înțelegem cele care s-ar putea să ni se întâmple; ea ne întărește mintea așa încât să nu poată fi atrasă spre mânie, poftă, vrăjmășie și altceva din patimile care ne silesc spre rău; ea ascute mintea și o înalță spre tărâmul ființelor netrupești, îi dă curaj să disprețuiască uneltirile demonilor și o pregătește să calce, precum este scris, peste șerpi și balauri și peste toată puterea celui rău.”

(Viața Sfântului Pahomie cel Mare, în Viețile Sfinților)

Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Nu cugeta şi nu grăi că ai făcut cutare şi cutare, pentru ca acestea să nu se risipească într-o clipă înaintea ta, însă de ai lucrat ceva bun, spune că nu tu ai făcut acestea, ci harul lui Dumnezeu a lucrat cu tine.

Mântuirea noastră nu este atât în faptele noastre, cât în milostivirea lui Hristos, căci Dumnezeu va primi de la noi cele pe care le va voi, iar ce nu va voi, va lepăda. Toate să le socoteşti lui Dumnezeu, pentru ca El toate ale Sale să le socotească ţie şi să îţi fie întru toate grabnic ajutător. Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire, ci te socoteşte că eşti cel mai rău dintre toți. Căci atunci vei fi vrednic de cinste, când te vei socoti nevrednic de aceasta; atunci vei fi mare, când te vei vedea mic; atunci vei fi oareşce, când te vei socoti nimic.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 75)

Selecție și redactare: Dr. Gabriela Naghi

Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă, ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge.

La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului Dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit. Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijenţă, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.

Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.

Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.

(Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi îndrumări duhovniceşti)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, duhurile au locurile lor de ședere, sălașurile lor, corespunzătoare esenței lor si calităților însușite în mod samavolnic. Locul de sălășluire al demonilor este spațiul de sub cer, adică văzduhul, suprafața pământului, și genunea sau iadul. Potrivit Sfântului Ignatie Brianceaninov, „… întinderea dintre cer și pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochiul, văzduhul, pământul, servesc drept sălaș pentru duhurile necurate, alungate din Cer. În cartea lui Iov satana este înfățișat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului; el cutreiera pământul, dând târcoale pe el, chinuit de o ură neîncetată față de neamul omenesc (Iov 1, 7). Sfântul Apostolul Pavel îi numește pe demoni duhurile răutății care sunt în văzduhuri (Efes. 6, 12), iar pe căpetenia lor – stăpânitorul văzduhului (cf. Efes. 2, 2). Astfel, îngerii izgoniți din Cer sunt răspândiți în mare număr în văzduhurile pământului”.

Prezența demonilor pe pământ este arătată clar în istorisirile evanghelice, în care sunt descrise diferitele lor fapte și nelegiuiri. Ei reprezintă sursa diferitelor boli si suferințe, pot intra în oameni și animale pentru a-i chinui (cf. Lc. 8, 33; Lc. 13, 16 s.a.). Demonii trăiesc și în apă, asta vădindu-se din învățătura Bisericii Ortodoxe care, în rugăciunile sale de sfințire a apei, Îl roagă pe Dumnezeu să curețe apa de posibila prezență acolo a duhurilor necurate. Vorbind despre locurile propriu-zise ale raiului si iadului, socotim potrivit să facem cunoscut punctul de vedere al ascetului american Serafim Rose. După părerea lui, „aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spațio-temporal; aeronava nu zboară nevăzută prin rai, iar un satelit al pământului prin al treilea cer, și cu ajutorul forajului nu poți ajunge până la sufletele care asteaptă în iad Judecata de Apoi. Ele nu sunt acolo, ci într-un spațiu de altă natură, care începe nemijlocit aici, dar se întinde ca și cum în altă dimensiune”. Această teză corespunde întocmai răspunsului Sfântului Ioan Gură de Aur privitor la locul de aflare a raiului și iadului: „După părerea mea, el este undeva în afara acestei lumi”, spune Sfântul în discuțiile pe marginea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Romani (31, 3-4).

În timpurile noastre resedința diavolului, căpetenia demonilor, este iadul sau, altfel zis, genunea, tartarul, infernul, viscerele pământului. Sfântul prooroc Isaia a prevestit acest sălas duhului necurat: Si acum, tu te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului (Isaia 4, 15). S-au împlinit cele prezise stăpânitorului văzduhului, prin autoritatea și puterea lui Iisus Hristos. Domnul l-a legat pe satana pentru toată întinderea timpului dintre cele două veniri ale Sale și, cum e spus în Apocalipsă, l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui (Apoc. 20, 3).

Înainte de cea de-a doua venire a Domnului, satana va fi dezlegat din închisoarea lui; și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale Pământului (Apoc. 20, 7). Din Viețile sfinților se vădește, de asemenea, că mai-marele duhurilor întunericului, satana, se găsește în iad, iar la suprafața pământului și în văzduh uneltesc dracii diriguiți de stăpânii lor, adică de duhurile necurate din clanurile superioare. Demonii coboară în iad pentru a primi noi porunci și instrucțiuni de la satana, îl informează asupra celor săvârsite de ei și asupra a tot ce se face la suprafața pământului. Tot în iad, potrivit învățăturii Bisericii, se află sufletele păcătosilor, pe care demonii le supun unor chinuri îngrozitoare. Ceea ce e în deplin acord cu spusele lui Hristos: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel vesnic, care este pregătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Sursa: Oameni și demoni, Părintele Rodion – Ed. Cartea Ortodoxă

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc. Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…

Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?” răspundeţi aşa: „Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de seamă, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie”.

Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie – cel drept de vrednicie…

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia 2002)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Am observat că spun uneori rugăciunea Tatăl nostru cu prea multă superficialitate, fără a da importanța cuvenită fiecărui verset. Spun și eu ,,Facă-se voia Ta…”, dar nu conștientizez suficient profunzimea acestor cuvinte. Fie mi se pare că voia mea coincide cu voia lui Dumnezeu, fie dau prioritate voii mele egoiste. Rar mă gândesc că se poate ca voia lui Dumnezeu într-o anumită situație să  fie… alta! Prin rugăciunea Tatăl nostru, I-am spus lui Dumnnezeu că accept să se facă voia Lui în mine și cu mine, dar gândurile mele îmi spun uneori altceva și mă trezesc că sunt ipocrită și mincinoasă în fața Sa.

Dacă mi se pare că voia mea coincide cu voia lui Dumnezeu și că tot ce fac este bine, atunci trebuie să verific dacă nu cumva am ajuns pe culmile mândriei luciferice și ale înșelării! Dacă nu L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi omoare egoismul și am ripostat mereu când a încercat  acest lucru, atunci trebuie să mă opresc și să-mi pun întrebări și să-mi dau răspunsuri cu sinceritate. Aceleași duhuri rele care acum mă amăgesc și mă fac să cuget cele înalte despre mine mă vor acuza când voi trece prin vămile văzduhului. Căci căderea e mare în acest caz, deși nu pare la prima vedere…

Când egoismul pune stăpânire pe sufletul meu, încalc ambele porunci evanghelice după care voi fi judecată: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui! Dintr-odată îi privesc pe semeni de pe un piedestal imaginar, iar pe Dumnezeu – ca pe un servitor care trebuie să facă voia mea contra cost, sau serviciu contra serviciu! ,,Iată, am dat pomelnice la biserici și mănăstiri, Doamne, iată am citit rugăciuni și am făcut și câteva metanii, deci mi se cuvine să faci voia mea!”

Părintele Paisie Olaru se bucura când cineva îi făcea vreo observație sau îl certa spunând că Dumnezeu l-a trimis pe acela ca să-l smerească. (Atunci când căutăm smerenia, ne putem bucura dacă Dumnezeu ne smerește prin semenii noștri. Un ceai amar poate vindeca boli grave.) Odată gândul îi spunea părintelui că el cântă mai frumos decât un alt călugăr din obște. Imediat s-a spovedit, nelăsând un astfel de gând să-l tulbure. A văzut la timp că, prin acest gând, încalcă porunca iubirii aproapelui și îl hrănește pe șarpele mândriei care caută să-i intre în suflet. Astfel, a ucis la timp acest gând, prin Spovedanie.

Smerenie! Ce frumoasă ești când te au… alții! Dar eu? Ce voi face dacă nu voi renunța la ipocrizie și mă voi gândi mereu cum să se facă, de fapt, voia mea atunci când mă rog?

Dacă voia divină este iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, atunci trebuie să verific fiecare vorbă, gând și faptă dacă respectă aceste porunci evanghelice. Dacă nu le respectă, atunci trebuie să iau măsuri… Gândurile, vorbele și faptele mele pot fi inspirate de Dumnezeu, de firea mea sau de necuratul. Cum să intre Dumnezeu în inima mea dacă locurile de acolo sunt… ocupate? Cum să lucreze acolo? Cum să mă ducă la asemănarea cu El?

Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 6, ne oferă indicii clare de conduită creștină:

– Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. (verset 1) Așadar, slava deșartă este exclusă.

– Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (v. 12) Nu-l putem iubi pe aproapele dacă nu-l iertăm când greșește. Dacă nu-l iubim pe aprapele, încălcăm poruncile divine.

– Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. (v.24) Prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu arătăm clar, luptând cu noi înșine, că am ales să–I slujim Lui. Sfidarea poruncilor lui Dumnezeu ne situează în tabăra dușmanilor Săi. Punct.

– De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (v. 25) Îngrijirea excesivă pentru cele materiale în detrimentul îngrijirii pentru suflet nu este plăcută lui Dumnezeu.

– Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. (v 33) Dacă primează voia lui Dumnezeu, El are grijă să ne trimită în gând planuri de viitor realizabile, să ne dea putere să le ducem la bun sfârșit și să ne scoată în cale oameni care să ne ajute. Dacă voia noastră este în contradicție cu voia lui Dumnezeu și nu observăm la timp, atunci suferim până când observăm!

Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.

Prof. Lucreția P.

Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.

Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieții, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine știe ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viața noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul se depărtează, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Când vine monahul la călugărie și-l întreabă starețul: De ce-ai venit frate? Dorești viața duhovnicească de bună voie? Da. Dar să știi că aici vei avea încercări grele, umilințe, smerenie, fel de fel de lucruri care nu-ți vor fi pe plac. Numai lucrurile care nu-ți plac la prima vedere îți întăresc sufletul și răbdarea, te pregătesc pentru o viață de ales…

(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate, Editura Credința Strămoșească, pp. 158-159)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi