Autor: iovita_vasile

12. Sfântul Marcu Evghenicul

Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul şi cum s-a îngrădit acesta de erezie.

După cum se știe, Sfântul Marcu s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte ca plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu, în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi papistăşit și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.

Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.

Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci în toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean, Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.

Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa, trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare: „Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

În continuarea aceleiași scrisori, Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, căruia, probabil, Teofan i se supunea: „Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.

Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.

În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei: „Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”.

La sfârșitul epistolei, Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor: „Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”.

Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped: „Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.

În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos.

De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul acesteia Sfântul Marcu spune: „De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”. Deci s-a separat ca să rămână unit cu Sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.

Din acest ultim fragment al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de îngrădire.

În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul „Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească, Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator; 4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.

La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune: „Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători.

Însă, mai apoi, a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – odată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească: „Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri”. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.

Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului: „Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa». Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău”, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă». Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.

Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”

Marele ecleziarh Silvestru Syropulos ne descrie, în aceste amintiri, o împotrivire și o delimitare, vrednică de laudă, a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:

„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire și dezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.

Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit„. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar să văd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns  binecuvântarea lui„. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.

Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea/îngrădirea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.

Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului (Sfântul Marcu) și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul.

Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.

„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomiei și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă (n.n. ocărî, batjocori) pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți. Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.

Până la urmă, a doua zi, s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește: „Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.

Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.

Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:

„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.

Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.

Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre delimitarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte, avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea, precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată, ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, delimitându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții delimitaţi și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:

„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el. Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii. Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”. (Cuvinte ale celui între sfinți părintelui nostru Marcu arhiepiscopul Efesului, pe care le-a grăit multora dintre arhieriei și ieromonahi și monahi și mireni în ziua în care s-a mutat la Domnul, Patrologia Orientalis, Tom XV, pag. 346.)

Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia. Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte. Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.

Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei, până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul.

Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh, a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale).

(Preluare de pe Ortodoxia Jertfitoare)

Înalt Preasfințiile Voastre,
Preacuvioși și Preacucernici Părinți, cuvioase măicuțe,

Cu cea mai mare durere în suflet suntem astăzi noi creștinii ortodocși datorită zilelor pe care le-am ajuns, de a suferi în Biserica noastră Ortodoxă loviturile pe care le primim. Dar, deși, de 2000 de ani Biserica noastră a fost lovită din toate părțile, de toate ereziile, Sfinții Părinți ai Bisericii au păstrat Dogmele și Credința adevărată.

Vă îmbrățișăm cu toată dragostea in Hristos Domnul nostru și după dumnezeescul psalmist care zice ce bine e ca frații să fie împreună (Psalmi 132,1), dar nu în dragoste fățarnică cu ereticii, ci cu frații nostri în Credința noastră bună, canonică și Dreaptă și unde dragostea se bucură de adevăr (1 Corinteni 13, 6), cel pe care-l trăim în Biserica noastră. Astăzi ne-a adunat durerea sufletului și frământările Poporului Ortodox de pretutindeni datorită marelui pericol care a apărut în fața noastră, de a deveni trădători ai Sfintei noastre Credințe Ortodoxe ori de a mărturisi Adevărul Sfânt care ne este dat de cea mai scumpă comoară. Noi știm numai o Biserică pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos, Domnul nostru și aceasta este Una Sfântă Biserică, Apostolicească și Sobornicească și Dreptmăritoarea Credință cu care vrem să ne întoarcem la scumpul nostru Mântuitor, în veșnicie. Aceasta este Biserica pe care nici porțile iadului nu o pot sfărâma (Matei 16, 18), al cărei Cap este Hristos.

Nu recunoaștem alte zise biserici surori, identice și nici relațiile Bisericii Ortodoxe cu cealaltă lume ,,creștină’’. Da, iubim pe toți și pe toată lumea de pe pământ, pentru că toți suntem făptura lui Dumnezeu și de aceea iubim și îi chemăm pe toți să se întoarcă la adevărata Credință mântuitoare Ortodoxă pe care a lăsat-o Domnul Iisus Hristos și care este una și El a răscumpărat-o cu Sfânt sângele Său și nu cu ecumenismul blestemat, care este înainte mergător antihristului și dorește să odistrugă din temelii pe Una Sfanta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică a lui Hristos.

Vreau să vă spun câteva lucruri, din cauza cărora noi, creștinii ortodocși, nu putem lua parte la ecumenism:

– Ecumenismul substituie noțiunea corectă de Biserica Universală în sensul Bisericii care apără adevărul lui Dumnezeu, prin definirea greșită a Bisericii ca biserică mondială în sens geografic, universal.

– Preferă cantitatea și nu calitatea mărturisirii adevărului.

– Impune învățături false, chipurile universale în afara Adevărului.

– Întărește pe neortodocși în convingerea că și ei ar aparține Bisericii.

– Împiedică pe sincerii căutători ai adevărului să găsească comuniunea cu Biserica adevărată a lui Hristos.

– Nu crede în existența Bisericii Unice Sfinte, Sobornicesti si Apostolești.

– Subminează în chip eretic eclesiologia Ortodoxă.

– Manifestă neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos neschimbate până la sfârșitul lumii despre invincibilitatea Bisericii (Matei 16, 18).

– Propovăduiește o învățătură cu totul nouă despre Biserică, protivnică Credinței Ortodoxe. Noi nu putem să renunțăm la Dogmele, Canoanele și Tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în Dreapta Credință, conducându-ne către mântuirea veșnică, pentru a prefera ecumenismul ce ne îndepărtează de Ortodoxie și ne învață să neglijăm hotărârile dogmatice și canonice ale Bisericii.

– Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 și 45, îndreptate împrotiva comuniunii în rugăciune cu ereticii. Creștinul ortodox nu poate să ia parte la o mișcare ce-și propune prin spiritul său exclusivist să apropie pe ortodocși de eretici, contestând Sinoadele Ortodoxe Ecumenice și Locale pe temelia cărora s-a afirmat învățatura ortodoxă.

– Fragmentează în mod eretic textele Cuvântului lui Dumnezeu.

– Pregătește Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unității ecumenismului.

Și multe altele asemenea. Nu putem vinde Adevărul și Credința și suntem foarte îngrijorați de ceea ce se petrece.

Înalt Preasfințiile Voastre, dragi părinți, cuvioase măicuțe,

Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să rămânem adevărați fii ai Bisericii lui Hristos, să nu rămânem nepăsători, să nu devenim trădători, să nu ne vindem Credința pe care ne-au predat-o Sfinții Părinți, trăind-o în toată curăția canonică și dogmatică a Sfintelor Sinoade Ecumenice pe care ni le-au lăsat toți Sfinții Părinți de la Hristos și până acum. Fiecare dintre cei care nu-și cunosc încă Credința și Adevărul să se hotărască ce sunt ortodocși ori eretici, sunt cu papa de la Roma sau cu adevăratul Hristos; noi rămânem cu Hristos, Mântuitorul nostru, cu învățăturile Bisericii noastre Ortodoxe.Nu te vom vinde pe tine, Sfântă Ortodoxie, chiar dacă va trebui să suferim. Toată viața a fost doar un martiriu pentru toți cei care s-au jertit pentru dragostea lui Hristos. Mărturisim pe adevăratul Hristos sau mărturisim pe antihristul pregătitor?

Acest sinod zis mare, sfânt, panortodox, este cel mai viclean, tâlhăresc, cel mai mincinos pe care eu și credincioșii mei niciodată nu-l vom recunoaște.Am luat parte la pregătirea acestui sinod, e groaznic ceea ce se pregătește și toate întrebările de la acest sfânt sinod au două răspunsuri, dar știm că Dumnezeu este da și nu, de aceea nu-l recunoaștem niciodată. Iar declarația din Cuba a patriarhului Kiril și a papei de la Roma, ereticul, în cele 30 de puncte pe care le conține, pentru mine personal sunt cei 30 de arginți ai lui Iuda. De aceea, mă rog ca Dumnezeu să ne ajute.

Dacă am pierde totul pe acest pământ și nu am avea nimic nici ce mânca, nici ce bea, dar dacă ne-am pierdut Credința am pierdut totul. Dacă am pierdut adevărul Sfinților Părinți ce ni s-a dat și Biserica adevărată a lui Hristos, în durere, în suferință la cine să întindem mâinile noastre? Cui să ne rugăm dacă am trădat și am vândut pe Dumnezeu? Va trebui să se oprească pentru că vreau să câștige o lume creștină, dar atâta tulburare s-a adus în Biserica noastră; pe toți creștinii îi putem întoarce înapoi, mărturisindu-le Adevărul și prin pocăință să se întoarcă. Numai astfel putem fi una, și frați în Adevărata Credință, care a fost dată o dată și pentru totdeauna.

Mulțumesc pentru prezența noastră în mijlocul vostru, vă iubim mult. Vă mulțumesc încă o dată pentru Adevărul Sfânt, Dumnezeu n-o să ne lase. Nu avem mândrie, nu vrem să arătăm nimic altceva, decât Adevărul Sfinților Părinți pe care, punctul 5 din declarația făcută în Cuba, îi acuză pe toți Sfinții Părinți și înaintașii lor de zece veacuri, că prin păcatele și greșelile lor, aceste două biserici n-au avut legătură euharistică. Fraților nu-s mai multe biserici, e Unica Biserică al Cărei Cap e Hristos, rămâneți în această Biserică și Hristos va rămâne cu voi. Vă sărutăm mâinile, ne bucurăm de lumea ortodoxă, fiți uniți în Duhul Adevărului, rămânem alături de voi cu toată dragostea și vrem să mărturisim Adevărul. În sinoadele noastre nu avem nici o putere, nu suntem luați în seamă, de aceea este foarte greu; cerem sfintele voastre rugăciuni și vom păstra Credința Adevărată.Amin.

†Longhin, Episcop de Bănceni și Vicar al Cernăuților

(Transcriere de pe reportofon; traducerea în limba greacă: Părintele Matei Vulcănescu)

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/

6. Sfântul Maxim Mărturisitorul

În continuare vom face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflat şi el pe această direcţie a îngrădirii de erezie. Aproape întreaga viaţă a Sfântului a fost o luptă neîncetată împotriva ereziei monotelite şi o delimitare continuă de episcopii eretici ai vremii sale. A murit în exil din cauza greutăţilor şi chinurilor, după ce îi tăiaseră mâna dreaptă şi limba cuvântătoare de Dumnezeu şi îl dăduseră anatemei din pricina statorniciei sale de a nu primi să semneze aşa-numitul „Typos” – o expunere de credinţă care favoriza şi încălzea la sân erezia monotelită. Delimitarea Sfântului şi faptul că nu voia nicio părtăşie bisericească cu patriarhul şi cu sinodul era ceva ce îi înfuria pe conducătorii bisericeşti şi politici, fiindcă prin această poziţie a sa îi făcea şi pe alţii să-l urmeze şi să nu se supună ereziei, devenind astfel călăuză a ortodocşilor prin cuvinte şi fapte. Acest lucru a fost afirmat deschis de către conducători în discuţia lor cu Sfântul, încercând să-l determine să-şi schimbe părerea.

„Iar domnul Serghie i-a spus că: «De multe ori am venit în chilia ta la Veba şi ţi-am ascultat învăţătura şi Hristos îţi va ajuta, nu te teme. Numai într-o singură privinţă îi mâhneşti pe toţi, că pe mulţi îi faci să se despartă de împărtăşirea cu Biserica de aici». «Este cineva care să spună» – zise robul lui Dumnezeu – «că am zis: „Nu te împărtăşi cu Biserica bizantinilor”?» Răspuns-a domnul Serghie: «Lucrul acesta însuşi, că tu nu te împărtăşeşti, este mare glas către toţi să nu se împărtăşească». Şi a zis robul lui Dumnezeu: «Nimic mai năprasnic decât să te mustre conştiinţa şi nimic mai cu îndrăzneală decât să te aprobe»”. Aici vedem că simpla delimitare a Sfântului constituia pildă de urmat şi frâu pus ereziei, cu toate că el însuşi, după cum spune, nu o grăia răspicat.

În altă discuţie mai-marii, străduindu-se să-l convingă, au avut cu Sfântul acest dialog: „Atunci zice către el prefectul: «Te împărtăşeşti cu Biserica celor de aici sau nu te împărtăşeşti?» Răspuns-a şi a zis: «Nu mă împărtăşesc!» Îi spune: «De ce?» Răspunse: «Fiindcă a dat afară sinoadele». Şi zise: «Dacă a scos sinoadele afară, cum de sunt pomenite în diptice?» Şi zice[Sfântul]: «Şi care este folosul numelor dacă dogmele sunt alungate?» «Poţi» – zise – «să arăţi aceasta?» Şi a spus: «Dacă-mi daţi voie şi porunciţi, am să o dovedesc foarte cu iscusinţă». Şi tăcând ei, îi zice sachelarul: «De ce-i iubeşti pe romani şi pe greci îi urăşti?» Răspunzând robul lui Dumnezeu, zise: «Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Îi iubesc pe romani ca de o credinţă, iar pe greci ca de o limbă»”. Aici Sfântul explică cu îndrăzneală de ce nu are comuniune bisericească cu Biserica locală din Constantinopol, ci cu cea a Romei. Şi motivul era că avea comuniune cu cei câţi păstrau credinţa ortodoxă. Această separare a Sfântului s-a petrecut înainte de judecata sinodului, adică înainte de condamnarea patriarhilor şi episcopilor eretici.

Vom prezenta încă o discuţie a Sfântului Maxim din această perioadă, binevenită în zilele noastre, dacă am avea cât de puţin din cugetarea sa. „Şi în aceeaşi zi, pe la aprinsul opaiţului(seara), Troilos patriciul şi Serghie Evkratás, stolnicul împărătesc, s-au dus către robul lui Dumnezeu, bătrânul şi şezând, l-au chemat şi pe el să stea şi au zis lui: «Spune nouă, domnule avvá, înfruntarea dintre tine şi Pyrros, făcută în Africa şi la Roma cu privire la dogme şi în ce fel l-ai convins să-şi anatematizeze învăţătura şi să se învoiască cu a ta?» Şi le-a povestit pe rând toate, câte păstrase aducerea aminte. Şi a zis că: «Eu învăţătură a mea nu am, ci pe cea obştească a Bisericii soborniceşti. Căci n-am grăit ceva din mintea mea, încât să se numească învăţătură proprie». Şi după ce le-a povestit, îi spun: «Nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?» Şi zise: «Nu mă împărtăşesc!» «Pentru care pricină nu te împărtăşeşti?» au zis. Răspuns-a: «Pentru că sfintele patru sinoade le-au nesocotit prin cele nouă capitole alcătuite în Alexandria şi prin „Expunerea” alcătuită în cetatea aceasta de către Serghie şi în continuare prin „Typos” – ul emis din acest motiv în indictionul al şaselea; şi pentru că ceea ce au hotărât prin capitole, au dezaprobat prin „Expunere” şi ceea ce au hotărât prin „Expunere”, au anulat prin „Typos” şi s-au tăgăduit pe ei înşişi de atâtea ori. Deci cei osândiţi de către ei înşişi şi de către romani, iar mai apoi caterisiţi de sinodul întrunit în indictionul al optulea, ce fel de mistagogie vor săvârşi sau care duh se pogoară peste cei ce slujesc împreună cu unii ca aceştia?» Şi îi zic: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Şi a spus: «Pe nimeni n-au judecat cei trei tineri, neînchinându-se chipului, deşi toţi oamenii se închinau. Căci nu căutau la cele ale altora, ci aveau în vedere ca nu cumva ei înşişi să cadă de la adevărata bună cinstire. La fel şi Daniil, aruncat în groapa leilor, n-a judecat pe niciunul dintre cei ce nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie, ci a luat aminte la sine; şi a ales să moară decât să cadă de la faţa lui Dumnezeu şi să fie biciuit de propria conştiinţă pentru călcarea legilor firii. Aşadar şi eu să nu dea Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc. Însă aleg să mor decât să am freamăt în conştiinţă că am greşit în vreun fel faţă de credinţa în Dumnezeu». Îi zic lui: «Şi ce ai să faci când romanii se vor uni cu bizantinii? Că iată, ieri au venit legaţii Romei şi mâine, duminică, se vor împărtăşi cu patriarhul şi tuturor le va fi limpede că tu îi abăteai pe romani; şi bineînţeles că după ce ai plecat de acolo, s-au alăturat celor de aici». Şi a zis către ei: «Cei veniţi[de la Roma] – oricare ar fi alegerea Romei, chiar de s-ar împărtăşi – dacă n-au adus patriarhului epistolă, nu o vor face. Şi nu-mi vine cu niciun chip să cred că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este voitor(θελητικόσ) şi lucrător(ένεργητικόσ) al mântuirii noastre după fiecare dintre cele două firi». Şi zic aceia: «Iar dacă romanii vor ajunge la un compromis cu cei de aici, ce ai să faci?» Şi zise: «Duhul cel Sfânt, prin Apostolul, anatematizează şi îngeri care legiuiesc ceva în plus faţă de cele propovăduite»”. Aici observăm că la insistenţa Sfântului de a nu se împărtăşi cu cei din Patriarhia Constantinopolului, dregătorii îi pun întrebarea: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Întrebarea este într-adevăr foarte şireată şi se pune astăzi din plin. Cuviosul răspunde că judecata nu este treaba lui, ci a lui Dumnezeu. Răspunderea sa este să moară pentru credinţa adevărată şi să nu trădeze. La întrebarea ce va face dacă Biserica Romei va face o concesie numitului „Typos” şi va trece la monotelism, Sfântul răspunde exemplar, fără să spună ceva de la sine. Adică Biserica Romei, primind erezia, va fi sub anatemă şi el evident că nu va mai avea împărtăşire cu ea.

Este necesar să adăugăm şi câteva discuţii ale Sf. Cuv. Maxim, din exilul de la Vizia, cu trimişii patriarhului şi împăratului.

„TEODOSIE: Te roagă împăratul şi patriarhul ca prin noi să afle de la tine pentru care pricină nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?

SFÂNTUL MAXIM: Pentru orice motiv veţi fi venit către robul vostru, eu, fără vreun ascunziş, vă spun pricina pentru care nu mă împărtăşesc cu tronul din Constantinopol. Cu toate că nu vouă ci altora se cădea să mă întrebe din ce pricină,[adică acelora] care cunosc, fără doar şi poate, mai bine decât mine pricina. Ştiţi[despre] înnoirile făcute începând cu anul al şaselea al indictionului de acum, în Alexandria, prin cele nouă capitole expuse de Kyros – care nu ştiu cum a ajuns întâi-stătător al celor de acolo – şi care au fost întărite de tronul Constantinopolului; şi[de] celelalte schimbări, adaosuri şi înlăturări, făcute în sinod de întâi-stătătorii Bisericii bizantinilor – Serghie, Pyros şi Pavel – pe care înnoiri le cunoaşte lumea întreagă. Pentru această pricină nu mă împărtăşesc, robul vostru, cu Biserica Constantinopolului. Să ridice piedicile puse de bărbaţii amintiţi, împreună cu ele[să dea la o parte] şi pe cei care le-au pus – precum a spus Dumnezeu: «Şi pietrele din drum aruncaţi-le.» – şi atunci aflând eu calea Evangheliei netedă, bătătorită şi lipsită de orice răutate ţepoasă a ereziei, aşa cum a fost, voi merge pe ea fără îndemnare omenească. Ci câtă vreme conducătorii Constantinopolului se fălesc cu piedicile puse şi cu cei care le-au pus, nu se află cuvânt sau purtare care să mă înduplece să mă împărtăşesc cu ei.

TEODOSIE: Ce rău mărturisim ca să te desparţi de împărtăşirea cu noi?

SFÂNTUL MAXIM:[Acela] că vorbind de o(singură) lucrare a dumnezeirii şi omenităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, amestecaţi Logos-ul teologiei cu cel al iconomiei. Căci dacă e să ne încredem Sfinţilor Părinţi care spun: «A căror lucrare este una, a acestora şi firea este una», atunci faceţi[din] Sfânta Treime pătrime, de vreme ce Trupul Lui S-a făcut de o fire cu Logos–ul; şi alteraţi identitatea firii noastre cu cea a Născătoarei Lui”.

Sfântul îi lămureşte pe trimişi că unicul mod de a se împărtăşi cu Biserica Constantinopolului este înlăturarea piedicilor, adică a învăţăturilor eretice. În caz contrar „nu există cuvânt sau fel de purtare care să mă înduplece”. Este nemaipomenită acrivia şi stăruinţa Cuviosului în credinţa dreaptă. Temelia unirii şi a comuniunii noastre ecleziale nu este episcopul, sinodul ori patriarhul, ci credinţa ortodoxă adevărată.

În continuarea acestei discuţii trimişii îi pun Cuviosului următoarea problemă: „Ceea ce s-a făcut din pogorământ nu o lua ca dogmă de căpătâi”. Spun, cu alte cuvinte, că aşa-numitul „Typos” a fost alcătuit ca să se întâlnească şi să se unească părţile rivale – ortodocşii şi monoteliţii –, de aceea s-a făcut uz de iconomie, care nu anulează, nici nu influenţează dogma. Însă Cuviosul nestrămutat, nu primeşte această părere şi învaţă că în cele ale credinţei nu încape concesie sau pogorământ: „Şi care credincios acceptă un pogorământ care stinge glasurile pe care Dumnezeu le-a rânduit să vorbească ale Apostolilor, Proorocilor şi Învăţătorilor?”

Şi mai departe învaţă astfel: „Să cercetăm şi altceva: Dumnezeu, alegând, a ridicat Apostoli, Prooroci şi Învăţători spre a-i aduce pe oameni la sfinţenie, iar diavolul, alegând, a ridicat apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi împotriva bunei credinţe, aşa încât să războiască şi legea veche şi pe cea evanghelică. Apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi îi socotesc (eu) numai pe eretici, ale căror vorbe şi gânduri sunt strâmbate. Deci aşa cum cel care-i primeşte pe Apostolii, Proorocii şi Învăţătorii adevăraţi, Îl primeşte pe Dumnezeu, la fel cel care-i primeşte pe apostolii, proorocii şi învăţătorii mincinoşi, îl primeşte pe diavolul”. Acest lucru este înfiorător şi trebuie să preocupe pe fiecare ortodox. Sfântul îi arată cu degetul pe eretici, cu o claritate neîntrecută. Spune că aceştia au un meşteşug diabolic şi o iscusinţă de a se înfăţişa ca învăţători ai adevărului şi de a îmbrăca înşelarea cu haina cuvioşiei. În concluzie, oricine îi primeşte ca păstori ai Bisericii, îl acceptă pe diavol.

În continuare vom arăta hotărârea şi persistenţa Cuviosului de a-şi păstra delimitarea şi întreruperea comuniunii, câtă vreme nu va fi fost repusă în drepturi credinţa ortodoxă: „«Deci dacă, cercând înnoirile făcute în anii noştri, le aflăm sfârşind în culmea răului, vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să fim găsiţi ca suferinzi[de] şi propovăduind răscoala, despre care dumnezeiescul Apostol a spus că este înaintemergătoare a venirii lui Antihrist. Pe acestea fără ocoliş vi le-am spus, stăpânii mei, ca să vă păziţi şi pe voi înşivă şi pe noi. Îmi porunciţi ca, pe acestea avându-le scrise în cartea inimii, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica în care se propovăduiesc acelea şi să mă fac părtaş celor care cu adevărat pe Dumnezeu – chipurile pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu – îl izgonesc? Să nu-mi fie mie acestea de la Dumnezeu, Cel pentru mine fără de păcat Născut!»”Şi punând metanie, zise: «Eu, orice porunciţi robului vostru să facă, voi face; dar celor ce primesc[învăţăturile] acestea nu mă fac părtaş niciodată!»”.

Ar fi fost o mare lipsă dacă nu adăugam şi acest fragment al discuţiei Cuviosului cu trimişii din exilul de la Vizia, în legătură cu pomenirea la Sfânta Liturghie. La o împotrivire a episcopului Teodosie, care i-a spus că primeşte cele învăţate de Părinţi, Cuviosul a citit procesele-verbale de la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon şi anatemele pe care le-a impus ereticilor: „Şi luând îndată avvá Maxim cartea cu înscrisurile Sfântului sobor apostolic, a arătat că Sfinţii Părinţi grăiesc răspicat despre două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului nostru şi Dumnezeu Iisus Hristos, pe care carte a înscrisurilor luând-o de la el Teodosie ipatul(consulul), citea şi el toate mărturiile Părinţilor”. Atunci episcopul Teodosie a reacţionat spunând că ar fi acceptat Sinodul acesta dacă n-ar fi dat anateme personale. Acest lucru l-a spus pentru că monoteliţii din Constantinopol îi pomeneau pe eretici la Sfânta Liturghie, din moment ce nu erau de acord cu Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

„Şi atunci răspunzând Teodosie: «Dumnezeu ştie că, dacă soborul acesta n-ar fi pus anatemele fiecărei persoane în parte, l-aş fi primit mai mult decât orice om. Ci ca să nu ne mai pierdem vremea, orice au spus Părinţii spun şi eu şi dau mărturie în scris numaidecât: două firi şi două voinţe şi două lucrări; numai vino cu noi să te împărtăşeşti şi să se facă unire»”.

În cele din urmă, precum vedem, episcopul Teodosie acceptă în mod scris dogma ortodoxă despre cele două firi, voinţe şi lucrări în Hristos şi propune, ca reprezentant al Patriarhiei, ca Sfântul să intre în comuniune cu ei şi să se refacă unitatea. Cuviosul însă nu primeşte acest fel de comuniune bisericească, spunând:

„«Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc învoire scrisă din partea voastră cu privire la un lucru ca acesta, de vreme ce sunt un simplu călugăr; dar dacă v-a căit Dumnezeu să primiţi graiurile Sfinţilor Părinţi, precum cere Canonul, trimiteţi scris despre aceasta către episcopul Romei, adică împăratul, patriarhul şi sinodul său. Căci eu nici dacă veţi face aceasta nu mă împărtăşesc, câtă vreme anatematizaţii sunt pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Fiindcă mă tem de osânda anatemei»”. Deci motivul pentru care nu acceptă comuniunea este simpla pomenire la Sfânta Liturghie a unor eretici care muriseră demult. Ce să mai spunem de pomenirea episcopului chiriarh, dacă este eretic, pomenire care are fără îndoială un loc aparte la slujbe şi la Sfintele Taine? În cele din urmă Sfântul îi trimite la Roma, care păstrase poziţia ortodoxă din acest punct de vedere, din moment ce era vorba de o atât de serioasă problemă de credinţă, ca să aibă loc revenirea publică şi sinodală:

„Mergeţi, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva – să fie dezlegat cineva după moarte de vina cu privire la cele ale credinţei şi de osânda dată lui – şi dacă împăratul şi patriarhul primesc să urmeze pogorârii lui Dumnezeu şi să facă, unul chemare rugătoare, celălalt sobornicească cerere către papa Romei, atunci dacă se va găsi o modalitate bisericească a mărturisirii drepte care să îngăduie acest lucru, se va împăca cu voi”. Aici Cuviosul arată, printre altele, că nici moartea unui eretic nu împiedică să fie condamnat pentru neajunsurile provocate credinţei atunci când trăia.

Iată alt episod din cele petrecute în exilul Sfântului la Vizia, ca să înţelegem pe de-o parte viclenia ereticilor, pe de alta curajul şi scumpătatea Sfântului în chestiuni de credinţă: „Atunci Epifanie patriciul a spus: «Aceasta îţi face cunoscut prin noi împăratul, zicând: „Pentru că tot Apusul şi cei ce provoacă sminteli în Răsărit privesc către tine şi toţi din pricina ta se răzvrătesc, nevrând să se împace cu noi în ce priveşte credinţa, să îţi dea Dumnezeu căinţă să te împărtăşeşti cu noi, primind Typos-ul pe care l-am emis şi vom ieşi noi înşine la Halki(una din porţile Constantinopolului), te vom săruta, îţi vom da mâna noastră şi cu toată cinstea şi slava te vom aduce în Biserica cea mare şi împreună vom sta acolo unde după datină stau împăraţii şi vom săvârşi îndată slujba şi ne vom împărtăşi cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi te vom proclama Părinte al nostru şi se va face bucurie nu doar iubitoarei de Hristos şi împărăteştii noastre cetăţi, ci întregii lumi. Căci ştim prea bine că dacă tu vei avea părtăşie cu sfântul tron de aici, se vor uni cu noi toţi cei care pentru tine şi pentru învăţătura ta s-au rupt de împărtăşirea cu noi”»”. Aici clericii şi dregătorii trimişi îi făgăduiesc Cuviosului slavă şi onoruri, dacă va reintra în comuniune eclezială acceptând „Typos-ul”. Îi spun că vor ieşi cu alai, vor merge în Biserica cea mare a Sfintei Sofia, îl vor pune să stea pe locurile împărăteşti, îl vor numi părinte al lor etc. Este caracteristic ceea ce spune patriciul: „Ştim prea bine că dacă te vei face părtaş al sfântului tron, toţi se vor uni cu noi”. Exact aceasta este dintotdeauna metoda ereticilor spre a-i păcăli şi supune pe ortodocşi: să-i supună cu orice chip pe conducătorii şi întâi-stătătorii mărturisitorilor, aşa încât, în lipsa lor, să se supună şi ceilalţi reacţionari.

La toate acestea marele Maxim, între altele, a răspuns: «Cu adevărat, toată puterea cerurilor nu mă[poate] convinge să fac aceasta. Căci cum voi da seama, nu zic lui Dumnezeu, ci conştiinţei mele, că pentru slava oamenilor  – care nu are în sine vreo existenţă – m-am lepădat de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc?» Nu primeşte – zice – propunerea aceluia de a reintra în comuniune bisericească şi nu se lasă înduplecat, chiar dacă ar fi silit de întreaga putere a cerurilor. Răspunsul său nu are de-a face doar cu Dumnezeu, ci şi cu conştiinţa sa, din moment ce ar nega credinţa mântuitoare.

Continuăm, prezentarea mărturisirii şi separării Cuviosului Maxim, cu răspunsul de apărare, pe care l-a dat în Constantinopol după întoarcerea din primul exil. Faptul îl descrie el însuşi într-o epistolă către monahul Anastasie: «Ieri, optsprezece ale lunii, în ziua de Sfânta Cincizecime, patriarhul mi-a spus: „Al cărei Biserici eşti? A Bizanțului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată toate împreună cu eparhiile lor s-au unit! Dacă, deci, ești al Bisericii Sobornicești, unește-te, ca nu cumva, deschizând drum străin în ce privește felul de viață, să pățești ceea ce nu aștepți.” La care am zis: „Dumnezeul a toate a spus răspicat că Biserică Sobornicească este cea care mărturisește credința dreaptă și mântuitoare în El, fericindu-l pe Petru pentru cele prin care bine L-a mărturisit. Numai să aflu și eu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea tuturor Bisericilor şi de ceea ce s-a făcut în chip bun nu mă voi înstrăina”». Aici Sfântul numește „Biserică Sobornicească mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței”. Deci cine nu are această mărturisire nu poate aparține Bisericii Sobornicești.

I se aduce la cunoștință unirea tuturor Patriarhiilor și Bisericilor locale, dar nu pe baza dreptei credințe. Cuviosul preferă indiscutabil credința ortodoxă în locul unirii ecleziastice fără această credință. Poziția Sfântului Maxim demonstrează că singura unire adevărată se face în credința adevărată. Toate celelalte unificări sunt găselnițe ale diavolului. În cele din urmă delegații patriarhali îi spun: «„Așadar, ascultă! ziseră. Socotit-au stăpânul și patriarhul ca, prin preceptorul papei de la Roma, să te anatematizeze, dacă nu te îndupleci și să te osândească la moartea hotărâtă de ei.” Aceasta auzind, le-am răspuns: „Ceea ce mai înainte de toți vecii a fost hotărât de către Dumnezeu cu privire la mine, împlinească-se, aducându-i[astfel] slava cea mai dinainte de veci”». Cuviosul, neînduplecat, alege blestemul și moartea martirică, decât să intre în comuniune cu toate Patriarhiile, care nu aveau cugetare ortodoxă.

7. Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului

În deplin acord cu Sfântul Maxim Mărturisitorul este și Sfântul Sofronie. Acesta a trăit în aceeași vreme cu Sfântul Maxim și a luptat cu aceeași erezie a monotelismului. Ne vom referi, deci, puțin și la el, pentru că, în învățătura lui, găsim un fragment aproape identic cu partea a doua a Canonului 15, I-II Constantinopol.

În capitolul „Despre învinuiri” spune așa: «Dacă vreun preot sau diacon, aflând de o nelegiuire a episcopului său, se desparte de împărtășirea cu el mai înainte de judecata sinodului și nu-i pomenește numele, să se caterisească. Şi dacă un episcop îndrăznește una ca aceasta împotriva mitropolitului său, să se caterisească. La fel și dacă vreun episcop ori mitropolit cutează acestea împotriva patriarhului, să fie opriți de la preoție. Dar dacă unii s-ar despărți de cineva nu din pricina vreunei nelegiuiri, ci pentru o erezie vădită de sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și de răsplată, ca fiind drept-credincioși». (P.G. LXXXVII.C, 3369D)

Nemaipomenit fragment al învățăturii Sfântului Sofronie, căci este aproape identic cu Canonul 15. Probabil că Părinții de la Sinodul I-II, la alcătuirea Canonului, să fi avut în vedere această învățătură a Sfântului Sofronie, cu care s-au și aliniat.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a IV-a: Sfinţii din perioada iconomahiei)

,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul care sunt împreună preot şi martor al Patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi Turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă Turmei. Iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi’’(I Petru 1, 4).

Ajungând în „clasa” ierarhică cea mai înaltă, din nefericire majoritatea episcopilor îşi pierd consideraţia de rigoare faţă de cei aflaţi pe treptele mai prejos de ei, adică preoţii. În viaţa bisericească, cea una, se introduce elementul străin de ea al „relaţiilor de clasă”. Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni („despoţi” – stăpâni, poruncitori), şi chiar prea adesea înclină către „despotism”. Dacă în trecut o asemenea „inegalitate” evidentă între episcopi şi preoţi (de monahism nici nu mai vorbesc) corespundea cumva cu structura „socială” şi cu realitatea situaţiei (raritatea educaţiei, de pildă), acum însă a păstra aceeaşi distanţă între preoţi şi episcopi a devenit total dăunător vieţii Bisericii. Sunt adânc convins că, la începutul revoluţiei (este vorba de revoluţia bolşevică rusească din Octombrie, 1917. N.tr.), astfel de fenomene precum „Biserica vie” (precum şi alte mişcări „prezbiteriale”, în alte vremi şi în alte împrejurări) au fost provocate tocmai de faptul că înşişi episcopii, în ceea ce-i privea, prea mult scoteau în relief „inegalitatea”. În momentul de faţă urmăresc cu adâncă durere cum tot mai mult apare tendinţa episcopatului de a se„delimita” între ei şi tot restul Trupului Bisericii. Faţă de lupta împotriva ideii „împărăteştii preoţii” (Cf. 1 Pt. 2:9) a tuturor creştinilor, lupta împotriva ideii sobomicităţii ce include, pe lângă episcopi, şi pe preoţi, şi pe monahi, şi pe mireni, faţă de năzuinţa de a vedea episcopatul în întregul său ca purtător al infailibilităţii şi al dreptului exclusiv de a povăţui, şi altele asemenea, eu observ o reacţie violentă care se va putea răsfrânge în mod dezastruos asupra soartei Bisericii în viitor.

După părerea mea, aceasta poate fi privită ca datorându-se masivei decăderi a nivelului teologic în conştiinţa bisericească a zilelor noastre. Şi teamă mi-e că de acum va fi greu a lupta împotriva acestei decăderi. Nu pot spune că nu am întâlnit vreodată episcopi care să nu încerce a îndepărta prăpastia de netrecut dintre treptele ierarhice şi să rămână, personal, fraţi, prieteni, împreună-truditori şi împreună-slujitori la Altarul lui Dumnezeu. Din nefericire însă, acest fenomen nu se observă adesea. Este uimitor ce influenţă pot avea formele sociale ale vieţii fiecărui moment istoric asupra vieţii bisericeşti. Este uimitor cât de rar întâlnim conştientizarea creştinismului nostru ca fiind religia absolută (adică singura care uneşte cu Absolutul – n.n.) şi, deci, că trebuie a se ajunge la conştiinţa neatârnării lui de tot restul lumii, unde fiecare „formă de guvernare”, fiecare „regim”, fiecare „rânduială” poate fi „prost folosită”, denaturată, folosită spre a exploata, cu consecinţa deplinei degenerări.

Dacă ne întoarcem către tema Bisericii, către ceea ce vedem în viaţa ei în ultimele două veacuri, nu este cu putinţă a rămâne indiferent faţă de faptul că episcopii care au apărat principiile duhovniceşti (lăuntrice, tainice) şi teologice ale Bisericii au fost aproape nişte excepţii. Şi în trecut, luptători precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, sau Cuviosul Simeon Noul Teolog, sau Sfinţitul Grigorie Palama (înainte să devină episcop) au fost nevoiţi să biruiască influenţa duhovnicească şi teologică decăzândă a episcopilor. Apogeul înţelegerii denaturate a „ierarhiei bisericeşti”, esoterică în esenţa ei, este, bineînţeles, Vaticanul. Slavă Domnului, aceasta la noi nu există. Dar tendinţele de a înfăptui autoritatea exterioară se întâlnesc la noi într-o măsură mai mare decât s-ar cuveni.

(Extras din: Arhim. Sofronie – “Corespondenţă cu protoiereul Gheorghe Florovski”, Ed. Accent Print, Suceava 2016, tr. de ierom. Rafail Noica; pg. 98-101)

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

În 449, a fost convocat la Efes un sinod care se voia a fi ecumenic, înainte de receptarea sa de către pliroma Bisericii. Ce urmărea acest sinod tâlhăresc? Să impună în Biserica lui Hristos erezia monofizită care, împotriva Adevărului Revelat, afirma că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire (mono=una, fisis= fire). Propovăduitorul acestei erezii era Eutihie, stareţul unei mănăstiri de lângă Constantinopol. Acesta găsise adepţi şi printre ierarhii Bisericii. Printre ei, Dioscor, patriarh al Alexandriei, individ ambiţios, care ţinea cu tărie la părerile proprii. Lui i se încredinţează preşedenţia sinodului de care vorbim. E lesne de înţeles că avea tot interesul să aducă în Biserică acest cancer al ereziei monofizite.

Sinodul a fost convocat pentru luna august a anului 449. Măsuri de precauţie luate de monofiziţi: episcopii suspectaţi că ar susţine învăţătura sănătoasă şi revelată, au fost împiedicaţi să participe. Exact ca la sinodul tâlhăresc din 2016. Conducerea sinodului din 449 a fost încredinţată unui patriarh eretic, Dioscor al Alexandriei. În 2016, ereticul şi apoi schismaticul Bartolomeu din Constantinopol a convocat şi prezidat sinodul tâlhăresc. La sinodul din 449, au fostr trimise ca forţe de menţinere a ordinei puterile imperiale, la care s-au adăugat călugării parabolani ai arhimandritului sirian Barsuma, înarmaţi cu ciomege, având scop de intimidarea. Lucrările sinodului tâlhăresc din 449 s-au desfăşurat sub presiune şi violenţă. Parabolanii au intervenit şi i-au bătut crunt pe cei care susţineau Învăţătura Ortodoxă. Bunul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Flavian, a fost victima agresiunilor monofiziţilor şi după trei zile a murit. Cei care susţineau Dreapta Credinţă, au fost împiedicaţi să ia cuvântul. Li s-a luat şi dreptul de vot. Modelul s-a repetat în Creta. Nimănui nu i s-a îngăduit să ia cuvântul, decât celor zece zişi întâistătători ai Bisericilor, care au avut şi dreptul exclusiv de a vota. Resturile – n-au contat.

Papa Leon I al Romei a trimis trei reprezentanţi, care abia au reuşit să scape de violenţele din sinodul tâlhăresc din 449, fugind. Din această pricină, sinodul din 449 a intrat în istoria Bisericii noastre ca sinodul I tâlhăresc.

Pentru că la la 1567 de ani a avut loc sinodul II tâlhăresc din Creta, am relevat câteva din similitudinile existente între cele două, să la zicem, sinoade. Precizez că la un Sinod Ortodox nu e nevoie de forţe de ordine. Între Ierarhi cu frică de Dumnezeu, care au deliberat sub puterea binefăcătoare a Duhului Sfânt, n-aveau ce căuta forţele de ordine. La sinodul II tâlhăresc din Creta, forţele imperiale şi călugării parabolani au fost înlocuiţi cu agenţii serviciilor secrete americane, purtători nu de ciomege, ci de pistoale ascunse cu grijă şi cu de tehnică de ultimă generaţie, menite să împiedice manifestarea oricărei opinii divergente. La intrarea în sala dezbaterilor, episcopii au fost percheziţionaţi ca pungaşii de rând. Umilinţă la care niciunul n-a îndrăznit să protesteze.. Cum să protestezi ca slugă vândută, umilă, supusă? Ecumenismul trebuia introdus oficial în Biserica noastră. Şi a fost introdus. Prin mijloace perfide şi sub presiunea serviciilor americane amintite.

Întrebări la care îi somez pe toţi ecumeniştii români să răspundă:

1.Ce au căutat serviciile secrete americane la un sinod pretins ,,mare şi sfânt?’’

2.Ce au căutat şi ce rol au avut masonii prezenţi la sinod, în vreme ce episcopii binecredeincioşi au fost împiedicaţi să participe?

3.Ce rol au avut papistaşii prezenţi la sinod. Au supervizat dezbaterile şi documentele adoptate?

Până nu vor răspunde la aceste întrebări, ecumeniştii români să facă bine să tacă şi să nu mai pună pe piaţă minciuni şi dezinformări, precum că nepomenitorii sunt în afara Bisericii, sunt schismatici şi nu mai au niciun cuvânt de spus în problemele Bisericii Ortodoxe Române. Avem de spus multe, şi le vom spune până la ultima noastră suflare. Nu vom înceta să cerem ierarhilor eretici români să se pocăiască, să se dezică de sinodul II tâlhăresc, ori să plece din scaunele pe care, cu nevrednicie şi abuziv, le ocupă. Nu mai povestiţi oamenilor că voi, eretici dovediţi cu actele sinodului tâlhăresc, sunteţi dreptcredincioşi, iar cei care vă condamnă ca eretici sunt în afara Bisericii. Să vă iasă din cap că vom părăsi Biserica noastră Ortodoxă şi veţi promova ereziile voastre fără împiedicare. Voi, ereticilor ecumenişti, să părăsiţi Biserica şi să nu o mai tulburaţi cu inepţiile şi ereziile voastre. Sunteţi condamnaţi de istorie, sunteţi condamnaţi de Biserică, sunteţi potrivnici ai lui Hristos. Aduceţi-vă ca sprijin toate cohortele demonice ale iadului, biciuiţi propaganda voastră mincinoasă cât vreţi şi nu veţi reuşi să substituiţi Adevărul cu minciunile şi ereziile voastre.

Presbiter Ioviţa Vasile

Trebuie să cunoaștem că sufletul are trei părți: partea rațională, partea mânioasă și partea poftitoare, pentru a le putea da lucrarea cuvenită. De asemenea, trebuie să avem grijă și de cele necesare trupului nostru. Felul în care trebuie să chivernisim, cu dreaptă socoteală, cele trei părți ale sufletului și trupul nostru ni-l arată dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părți din tine, adică sufletului și trupului, cele de care sunt vrednice. Părții raționale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovnicești și rugăciuni; iuțimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părții poftitoare dă-i cumpătare și înfrânare, iar trupului, hrană și îmbrăcăminte, atât cât îi sunt de trebuință.”

De mare grijă avem nevoie pentru a întrebuința în orice loc și timp dreapta socoteală în vorbire, deoarece „moartea și viața sunt în mâna limbii, iar cei ce își stăpânesc limba vor mânca roadele ei” (Proverbe 18, 21). Să ținem seama de dreapta socoteală atunci când avem de vorbit mai mult, deoarece „din multă vorbă nu vom putea scăpa de păcat” (Proverbe 10, 19). Dumnezeiasca Scriptură, arătând marele folos pe care-l dobândește omul din paza cuvintelor sale, zice: „Cel ce își păzește gura sa, își păzește sufletul”(Proverbe 13, 3). Iar dumnezeiescul Apostol Iacov, arătând cât de mare este valoarea dreptei socoteli în cuvânt, zice: „De nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, puternic a-și înfrâna și tot trupul” (Iacov 3, 2).

Sfântul Ioan Scărarul, arătând că de multe ori slava deșartă îndeamnă pe om la vorbă multă, zice: „Multa vorbire este scaun al slavei deșarte.”

Și în tăcere ne trebuie dreaptă socoteală. Cu toate că această faptă bună este de mare folos celui ce se nevoiește pentru mântuirea sufletului său, uneori însă de nu o vom face cu dreaptă socoteală și bună cuviință, ne poate aduce pagubă și păcat. Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice că „tăcerea este ajutătoare în lucrurile cele bune, mai înaltă decât toate lucrurile vieții; tăcerea este taină a veacului viitor”.Apoi, arătând și pricinile pentru care cineva tace, zice: „Pentru trei lucruri tace cineva: pentru slava oamenilor, pentru fierbințeală și râvna faptei celei bune sau pentru că are convorbire tainică cu Dumnezeu și de aceea mintea lui este atrasă de tăcere”. Iar Sfântul Varsanufie zice că tăcerea întru cunoștință, cu dreaptă socoteală, este mai înaltă decât teologia.

(Arhim. Cleopa Ilie, Urcuș spre Înviere. Predici duhovnicești, Ed. Trinitas)

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

Într-o seară Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei.
Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea. Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea monahilor. Eu când l-am văzut, l-am mustrat..
– O, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse!
Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi primejdia care ne ameninţă.
De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit. De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi.
E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit! Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul.
Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini. Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea.
Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor.
Desigur, diavolul nu poate – oricât ar vrea el – să ne arunce singur în iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem.
Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu, harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit.
Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei flămânzi.

(Împărtăşirea experienţei monahale, p. 145-150, Editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos, Părintele Iosif Isihastul, 1959)

Text selectat şi îngtijit de Dr. Gabriela Naghi

Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri. Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.

Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? “Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“. Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate. Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.

„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.

(Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 201)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Încetați cu înțelepciunea voastră cea lumească, voi frații mei! Înțelepciunea e născută, nu făcută. Așa precum Înțelepciunea Se naște în Dumnezeu, tot astfel ea se naște pe pământ. Înțelepciunea născută crează, dar nu este creată. Așadar, voi fanfaronilor, vă lăudați cu intelectul vostru! Ce este intelectul vostru în afara amintirii multor fapte? Și dacă voi vă amintiți atâtea, cum de ați putut uita momentele de minunată naștere a înțelepciunii înlăuntrul vostru? Uneori vă aud vorbind despre cugete mărețe care s-au născut în voi în chip neașteptat, fără a face vreun efort. Cine v-a adus aceste cugete, voi, intelectualilor? Cum de s-au născut ele fără un tată, dacă voi acceptați că nu le-ați zămislit voi?

Cu adevărat vă spun vouă: tatăl acestor cugete este Atotsfântul Duh, iar maica lor supraviețuiește ca un locșor pur, neprihănit al sufletului vostru, acolo unde Atotsfântul Duh încă mai îndrăznește să intre.

Așadar, orice înțelepciune din cer și de pe pământ se naște din Fecioara și din Atotsfântul Duh. Acesta a plutit deasupra purității celui dintâi ipostas și Omul Absolut, Înțelepciunea lui Dumnezeu S-a născut. Ceea ce puritatea Tatălui este în cer, fecioria Maicii este pe pământ. Ceea ce reprezintă lucrarea Sfântului Duh în cer, tot astfel lucrează El și pe pământ. Așa cum este nașterea înțelepciunii în cer, la fel este și nașterea ei pe pământ.

O, suflete al meu, veșnica mea surpriză! Ceea ce s-a întâmplat odată în cer și cu voi trebuie să se întâmple odată pe pământ. Trebuie să deveniți precum o fecioară, ca voi să puteți primi Înțelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie să fiți ca o fecioară, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să Se poată îndrăgosti de voi. Toate inimile din cer și de pe pământ își au izvorul în Fecioara și în Duhul. O fecioară dă naștere la înțelepciunea creatoare. O femeie desfrânată crează cunoaștere stearpă, aridă. Doar o fecioară poate vedea adevărul, în vreme ce o femeie desfrânată poate doar recunoaște lucruri.

O, Doamne, în Treime slăvit, curățește-mi vederea sufletului meu și pleacă-Ți chipul asupra lui, astfel încât sufletul meu să poată străluci cu slava Domnului său, așa încât minunata istorie a cerului și a pământului să-i poată fi dezvăluită, ca să se poată umple de strălucire ca lacul meu, atunci când soarele se află deasupra sa la amiază.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul Lacului, Traducere din limba engleză de Paul Bălan, 2006, Editura Anestis)

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

Am fost si eu apelat de pe acest numar azi dimineata si am avut bon-chance sa nu raspund.
„Daca ai facut asta, îi incarci cartela respectivului cu 300 EURO! In atenţia tuturor deţinătorilor de telefoane mobile Daca un corespondent lasă un mesaj sa apelati numărul 06 07 74 52 41, nu apelaţi în nici un caz acest număr; factura dumneavoastră va fi foarte mare. Această informaţie, transmisa de Oficiul Central de Stopare a Terorismului, a fost comunicată în masă. După un timp escrocii au găsit un alt sistem pentru utilizarea frauduloasă a mobilelor.. Ei va apelează pe GSM, se prezintă ca fiind „Provider” Orange, Cosmote (sau orice retea in care sunteţi abonat), vă cer să introduceţi un cod care este 09 # explicându-va că este vorba de o verificarea a mobilului dumneavoastră. NU TASTATI IN NICI UN CAZ CODUL INDICAT SI INCHIDETI IMEDIAT. Hotii dispun de dispozitive ce le permit sa citeasca cu acest cod cartela SIM. Nu le rămâne decât să creeze o noua cartelă (sau oricat de multe) cu care vor vorbi in contul tau. Această fraudă se practică în mod curent şi este, deci, necesar ca această informaţie să fie difuzată rapid unui număr cât mai mare de persoane. Dacă aveţi un apel telefonic şi pe mobil se afişează „A C E” nu răspundeţi. Anulaţi apelul. Este un virus care distruge cartela SIM şi distruge mobilul. Aceasta a fost confirmata de Motorola, Sagem si Nokia. In atentia utilizatorilor de Internet Nu deschideţi niciun mesaj care are ataşata o filă numita „Invitaţie”, indiferent cine o trimite. Este un virus care deschide o Flacără Olimpică. Aceasta „arde” întregul hard disc al computerului dvs. Acest virus va fi trimis de la cineva care are adresa dvs. de email în lista de contact, de aceea trebuie să trimiteţi acest email tuturor contacţilor. Dacă primiţi un mail cu denumirea de “invitaţie”, chiar trimis de un prieten, nu-l deschideţi şi scoateţi-l din computer imediat. Acesta este cel mai periculs virus anunţat de CNN; a fost clasificat de Microsoft ca fiind cel mai distructiv virus introdus vreodată in retea. Acest virus a fost descoperit de cateva zile de către McAfee şi încă nu există remediu pentru el. Sursa: onlinereport.ro
Citeşte întreaga ştire: NU RĂSPUNDEȚI la numărul acesta de telefon! Vă distruge cartela SIM și mobilul”

Ioan

Câţiva cititori mi-au cerut anumite lămuriri privitoare la Părintele Elpidie Vaianakis. Iată-le:

1.Tot ce am publicat pe acest blog, referitor la subiect, s-a bazat pe materialul clientului, adică al Părintelui Elpidie.

2.Am publicat interviurile Părintelui Elpidie, şi acestea au fost bine primite de cititori. Chiar cititorii mi le-au trimis şi eu le-am preluat şi publicat, cu dragostea cuvenită unui slujitor al Domnului.

3.Părintele Iustin Parvu s-a pronunţat laudativ la adresa Părintelui Elpidie, privind activitatea filantropică pe continental african, şi a avut dreptate. Şi noi, nepomenitorii, vorbeam cu admiraţie despre IPS Mitropolit Serafim al Pireului, şi ne puneam mari nădejdi în ceea ce făcea. Brusc, IPS Serafim s-a înhăitat cu schismaticii ucraineni şi din acel moment nădejdile noastre s-au surpat şi am luat cuvenita distanţă faţă de acest ierarh trădător. Deci, cam aşa se petrec anumite lucruri.

4.Au apărut derapajele ecumeniste ale Părintelui Elpidie, şi atunci am scris două articole privitoare la aceasta: ,,Răbufnirea ecumenistă a Părintelui Elpidie’’ şi ,,Părintele Elpidie ne bagă iarăşi în ceaţă’’, în care mi-am exprimat dezacordul faţă de Sfinţia Sa.

5.Între timp, Părintele Elpidie a vizitat România şi a fost găzduit la Mănăstirea pomenitoare Sfântul Filip din Dobrogea, cea care îl promovează în mod constant. Din informaţiile primite, a fost interpelat de nepomenitori şi n-a dat răspunsuri convingătoare.

6.În atari circumstanţe, vom continua să avem rezerve faţă de Părintele Elpidie, inclusiv faţă de opera sa profetică. Cu trecerea vremii, nădăjduiesc că vom primi informaţii lămuritoare de la Părinţii nepomenitori din Biserica Greciei, şi vocea cea mai autorizată ar fi cea a Părintelui Theodoros Zisis.

7.Subiectul rămâne deschis, dar noi să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com

4. Sfântul Grigorie Teologul

Din Viaţa Sfântului Grigorie aflăm că locuitorii ortodocşi din Constantinopol nu aveau comuniune bisericească cu patriarhul arian Dimofil, fără ca el să fi fost caterisit de vreun sinod; nici măcar biserică ortodoxă nu aveau în capitală, fiindcă toate bisericile erau în mâinile arienilor, care le căpătaseră cu ajutorul stăpânirii politice. Iată ce descriere a făcut Sfântul Grigorie Teologul în faţa Sf. Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (în acest fragment arată cum se înfăţişa turma ortodoxă în momentul când l-au chemat în ajutor, pentru că dreapta credinţă era în pericol să dispară): „Turma aceasta era atunci mică şi neîngrijită, în privinţa celor văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă sau rămăşiţă de turmă, neîntocmită, fără stăpân şi nehotărâtă, nici păşune slobodă având, nici cuprinsă într-un ţarc, ci rătăcind în munţi şi peşteri şi crăpături ale pământului; fiecare era împrăştiat în altă parte, după cum se nimerea să-şi găsească acoperiş sau păşune şi dobândindu-şi pe furiş mântuirea, de dragul ei. O astfel de turmă, pe care leii au alungat-o sau tulburarea a destrămat-o sau bezna a împrăştiat-o, pe care o jelesc proorocii înfăţişând pătimirile lui Israil dat în mâinile necredincioşilor, am plâns-o şi noi, de vreme ce facem lucruri vrednice de plâns. Căci cu adevăratşi noi(este vorba de Sfântul însuşi n.n.) am fost alungaţi şi lepădaţi şi am cutreierat prin tot muntele şi dealul, ca un păstor în pustie. Şi o iarnă grea a cuprins Biserica şi fiare grozave s-au abătut, care nici acum, pe vreme bună, nu ne lasă în pace; ci se poartă fără ruşine şi sunt mai puternice decât vremea cea rea. Şi o negură urâtă a înghiţit şi a acoperit totul, mult mai grea decât plaga a noua a egiptenilor – întunericul cel pipăit – din cauza căreia puţin a lipsit să nu ne putem vedea nici între noi”. În această descriere a Sfântului observăm următoarele: turma ortodoxă era decimată în ultimul grad, neorganizată şi fără episcop. Cu alte cuvinte aproape întreg poporul trecuse la arianism şi apărătorii credinţei rămaşi erau foarte puţini şi lipsiţi de conducător. Ei nu-l recunoşteau pe patriarhul arian Dimofil, nici nu aveau părtăşie cu el, ci îndurau greutăţile ereziei.

Într-o altă omilie Sfântul Grigorie, referindu-se la faptul că Dumnezeu se află acolo unde există credinţa adevărată şi nu acolo unde sunt bisericile şi însuşirile exterioare ale Bisericii, spune: „Ei[ereticii] au casele, noi pe Cel din casă, ei bisericile, noi pe Dumnezeu. Şi pe a ne face temple vii ale Dumezeului celui viu, jertfe însufleţite, arderi de tot înţelegătoare, ofrande desăvârşite, dumnezei prin închinarea Treimii.Ei[au] noroade, noi pe îngeri; ei îndrăzneală, noi credinţă; ei să ameninţe, noi să ne rugăm; ei să lovească, noi să îndurăm; ei aur şi argint, noi cuvânt curat”.

Cele de mai sus demonstrează că lucrurile nu stau aşa cum par la arătare, ci aşa cum le-au stabilit Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţii. De aceea spune în continuare: „Mi-e turma mică? Dar nu purtată prin prăpăstii. Strâmtă îmi e stâna, dar necălcată de lupi, neprimitoare de tâlhar, nici sărită de hoţi şi de străini”. Turma aceasta a drept-credincioşilor era separată de cea eretică şi numeroasă, şi avea toate caracteristicile Bisericii, chiar dacă nu avea nimic din cele exterioare. Lucrul minunat este că, şi mai înainte de venirea Sfântului în Constantinopol, ortodocşii păstrau această poziţie a delimitării de patriarhul eretic – ceea ce arată că aceasta era Tradiţia Bisericii -, fără să aştepte hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic.

Învăţătura Sfântului Grigorie cu privire la acest subiect este clară şi se cuprinde în următoarele sale cuvinte: „vrăjmăşia n-am lăudat-o, dar râvna am acceptat-o; căci decât o unitate pătimaşă, mai bună este despărţirea de dragul bunei credinţe”. Dumnezeu – adică – se afla acolo unde se adunau ortodocşii, sub cerul liber, chiar dacă erau ei puţini, şi nu în bisericile luxoase unde domnea erezia. Ca să se păstreze credinţa adevărată trebuie să existe „despărţirea pentru buna credinţă”, adică delimitarea ecleziastică de cei ce cugetă şi lucrează în mod eretic. Vom adăuga încă două fragmente, valabile şi astăzi, pe care dacă le-ar fi cunoscut episcopii şi le-ar fi crezut, ar fi trebuit sau să se corecteze numaidecât şi să înveţe drept cuvântul adevărului sau să se retragă, ca pricinuitori ai morţii sufleteşti a multora. Într-o epistolă către locuitorii din Chesaria Sfântul spune: „Făclie a Bisericii este episcopul, lucru binecunoscut vouă, chiar dacă nu vi l-am scrie. Deci este firesc ca, dacă făclia este curată şi trupul să-l conducă pe drum drept; iar dacă nu este curată, să nu-l conducă drept. La fel şi ocrotitorul Bisericii, după cum va fi într-un fel sau altul, sau îi va primejdui pe ceilalţi sau îi va salva”. Aici episcopul este numit „ocrotitor al Bisericii” şi în funcţie de starea lui turma sau se va mântui sau va risca, urmându-l, să se piardă.

5. Sfântul Chiril al Alexandriei

Cu privire la Sfântul Chiril vom arăta că şi el s-a aflat pe linia îndepărtării bisericeşti de episcopul eretic înainte de judecata sinodului. După cum se ştie, Sfântul Chiril a luptat împotriva ereziei lui Nestorie. Când Nestorie – patriarh al Constantinopolului – a început să înveţe public părerile sale eretice cu privire la Născătoarea de Dumnezeu şi la înomenirea lui Hristos, Sfântul Chiril i-a trimis mai întâi două scrisori, sfătuindu-l să părăsească erezia şi să urmeze credinţa Bisericii. Pentru că acela nu s-a îndreptat, Sfântul Chiril, împreună cu papa Romei Celestin, i-au trimis o a treia epistolă, prin care cu multă asprime îi lăsa un oarecare răstimp ca să se depărteze de erezie; şi dacă în acest răstimp nu avea să se îndrepte, va fi fost lipsit de împărtăşirea şi pomenirea lor şi nu va mai fi fost numărat între episcopi. Această întrerupere a comuniunii s-a petrecut mai înainte de judecarea sinodală şi condamnarea lui Nestorie. Sfântul Chiril de asemenea, înainte de condamnarea lui Nestorie în sinod, n-a recunoscut pedepsele pe care acesta le dăduse clericilor săi, care şi ei, mai înainte de sprijinul şi îndemnul Sfântului, întrerupseseră comuniunea şi pomenirea lui Nestorie, fapt pentru care fuseseră caterisiţi de acela. Din contră, pe aceşti clerici din Constantinopol, Sfântul Chiril îi laudă ca mărturisitori ai credinţei şi îi îndeamnă să continue să menţină această poziţie. Prezentăm mai jos textele care certifică punerea în practică a întreruperii comuniunii şi arată că aceasta era Tradiţia Bisericii, pe care o urmau nu doar clericii, ci şi poporul de rând:

Fragment din epistola a treia a Sfântului Chiril către Nestorie: „Iată aşadar, odată cu sinodul întrunit în cetatea mare a Romei sub oblăduirea preacuviosului şi de Dumnezeu cinstitorului nostru frate şi împreună-slujitor Celestin episcopul, îţi atragem atenţia şi prin această a treia epistolă, sfătuindu-te să te lepezi de astfel de învăţături nefericite şi stricate, pe care le cugeţi şi le înveţi, şi să te întorci la credinţa adevărată, încredinţată dintru început Bisericilor prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care au fost şi martori şi slujitori ai cuvântului. Şi dacă evlavia ta nu va face aceasta potrivit răstimpului hotărât în scrisorile amintitului preacuvios şi de Dumnezeu cinstitor frate şi împreună-slujitor al nostru, episcopul Celestin al Bisericii romanilor, află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi, nici loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu. Căci nu se cade să mai trecem cu vederea Biserici tulburate în acest fel şi noroade smintite şi dreapta credinţă lepădată şi turmele împrăştiate de tine, cel ce erai dator să le mântuieşti, dacă ai fi fost cu adevărat iubitor al dreptei noastre credinţe, călcând pe urmele bunei credinţe a Sfinţilor Părinţi.Iar cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei şi cu mirenii [afurisiţi] şi clericii caterisiţi(pe nedrept n.n.) suntem deopotrivă părtaşi. Căci nu este cu dreptate ca pe cei ce au cunoscut dreapta cugetare să-i nedreptăţeşti prin hotărârile tale, din cauză că ei, bine făcând, ţi-au grăit împotrivă”. (P.G. LXXVII, 108A)

Sfântul Chiril spune: „cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei (…) suntem deopotrivă părtaşi”. Aici se vede că, după ce Nestorie a început să-şi propovăduiască ereziile, mulţi clerici şi mireni au întrerupt comuniunea bisericească cu el şi Nestorie i-a caterisit pe toţi. Deci Sfântul Chiril se aliază şi se împărtăşeşte cu cei care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înainte de judecata sinodului, şi nu recunoaşte pedepsele date de acesta, chiar dacă Nestorie nu fusese caterisit încă. Faptul că Sfântul Chiril nu recunoştea pedepsele impuse de Nestorie celor delimitaţi de el este o învăţătură limpede cu privire la modul în care trebuie să întâmpine ortodocşii, în situaţii asemănătoare, pedepsele venite de la eretici.

Sfântul Chiril nu s-a limitat doar la corespondenţa cu Nestorie. A scris o epistolă şi către clerul şi poporul din Constantinopol, înştiinţându-i de poziţia lui faţă de Nestorie şi lăudându-le mărturisirea. Fragmentele care ne interesează sunt următoarele:

„A lui Chiril epistolă scrisă către clerul şi poporul din Constantinopol, în care scrie să nu ia aminte la învăţătura necuviincioasă a ereticului Nestorie, nici să se împărtăşească cu el, dacă rămâne lup în loc de păstor, ci să se îmbărbăteze în Domnul şi să-şi ţină credinţa nestrămutată. Încă mai scrie să fie de o împărtăşire cu cei izgoniţi de Nestorie pentru că au grăit împotriva învăţăturii lui.

Către iubiţii şi prea doriţii fraţi preoţi, diaconi şi poporului din Constantinopol, Chiril episcopul şi sinodul întrunit în Alexandria diocezei Egiptene, bucuraţi-vă în Domnul! […] Pentru că şi de la cele pe care vi le grăieşte în biserici nu se opreşte, şi din explicaţiile sale scrise îl aflăm înşelat şi nu mai puţin necuviincios în cele ale credinţei, am fost prin urmare nevoiţi să-i atragem atenţia că, dacă nu se leapădă cât mai grabnic de inovaţiile sale şi, potrivit sorocului hotărât de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul episcop al Bisericii romanilor Celestin, nu anatematizează în scris cele pe care le-a grăit către voi şi le-a aşezat în cărţi sau cel puţin le-a pregătit a fi aşezate– [lucruri] care au ajuns şi până la noi– nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu, ci va fi străin de toţi. […] Acestă credinţă înflăcărând-o pururi în voi, păstraţi-vă nepătaţi şi neprihăniţi, nici împărtăşindu-vă cu cel amintit, nici luându-l în seamă ca învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor şi dacă după această atenţionare pe care i-am făcut-o, va prefera să cugete cele strâmbe. Iar cu clericii sau mirenii despărţiţi de dragul dreptei credinţe sau caterisiţi de el, noi ne împărtăşim, neîntărind hotărârea lui nedreaptă, ci mai degrabă lăudându-i pe cei care au suferit-oşi spunându-le cuvântul acela: «Dacă sunteţi ocărâţi în Domnul, fericiţi sunteţi; căci Duhul lui Dumnezeu şi al puterii s-a odihnit întru voi»”. (P.G. LXXVII, 124A)

Aici Sfântul Chiril îşi face cunoscută poziţia şi accentuează că, după trecerea termenului, Nestorie „nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu”, chiar dacă lipsea hotărârea sinodală. La sfârşitul epistolei îndeamnă clerul şi pe popor să continue neîmpărtăşirea cu patriarhul lor eretic „dacă rămâne lup în loc de păstor”, adăugând că stă în comuniune cu cei caterisiţi şi afurisiţi de Nestorie. Probabil că scrisoarea a treia către Nestorie şi cea către clerul şi poporul din Constantinopol au fost scrise una după alta şi trimise împreună.

Perioada ereziei lui Nestorie ne înfăţişează imaginea simţirii ortodoxe a poporului şi cinului monahal din Constantinopol. Această poziţionare a ortodocşilor este semnificativă şi se opune desăvârşitei noastre indiferenţe de astăzi. Când s-a auzit întâia oară, în faţa poporului adunat la slujbă, erezia lui Nestorie referitoare la persoana Maicii Domnului, mulţimea a reacţionat imediat şi a ieşit cu vuiet şi cu huiduieli din biserică. Descrierea este făcută de Sfântul Chiril astfel: „Şi s-a făcut strigăt mare de către tot poporul şi au ieşit afară. Acum noroadele din Constantinopol nu se mai adună la slujbe, în afară de câţiva mai uşori la minte şi de cei care îl linguşesc. Iar aproape toate mănăstirile şi arhimandriţii lor[arhimandriţi care erau numai câte unul în fiecare mănăstire] şi mulţi din senat nu se mai adună[cu patriarhul], temându-se să nu fie nedreptăţiţi în ce priveşte credinţa, de vreme ce el şi cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, grăiesc cu toţii lucruri stricate”. (P.G. LXXVII, 81B-C)

Din toate acestea vedem că poporul simplu a reacţionat instinctiv faţă de erezie şi a plecat din biserică.  Ceea ce înseamnă că delimitarea de orice erezie a fost dintotdeauna tradiţie a Bisericii şi poporul o păstra lucrătoare ori de câte ori se ivea vreo erezie. De asemenea, face impresie faptul că monahii se aflau în prima linie a delimitării de Nestorie, temându-se ca nu cumva prin comuniunea bisericească să trădeze credinţa. (Aviz monahilor din vremea noastră!)

La fel de însemnată şi în acelaşi duh este şi scrisoarea Sfântului Chiril către stareţii şi călugării din Constantinopol. Cunoaşterea problemelor de către monahi este importantă, fiindcă ei au fost dintotdeauna cei dintâi apărători ai credinţei. Sfântul scrie printre altele: „Iar pentru că[Nestorie] a rămas în aceleaşi, dacă nu cumva şi în altele mai rele, adăugând mereu defăimări peste defăimări şi propovăduind învăţături cu totul străine şi ciudate, pe care nu le-a cunoscut deloc Sfânta Biserică sobornicească, am socotit drept să-i atragem atenţia printr-o a treia scrisoare, cea trimisă de noi şi de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul nostru frate şi împreună-slujitor Celestin, episcopul Romei celei mari. Dacă va alege să se pocăiască şi, plângând pentru cele spuse, să dea în scris anatemei strâmbele sale învăţături şi să mărturisească drept şi în chip de neînvinuit credinţa Bisericii soborniceşti, să rămână(părtaş), cerând iertare şi învăţând cele de trebuinţă. Dacă nu alege să facă acestea, străin să fie şi despărţit de ceata episcopilor şi de vrednicia învăţătorească. Căci nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup grozav să se atingă de turmele Mântuitorului. Îmbărbătaţi-vă, deci, ca robi ai lui Hristos şi îngrijiţi-vă de sufletele voastre, pe toate săvârşindu-le spre slava lui Hristos şi pentru ca credinţa în El să fie propovăduită dreaptă şi nedefăimată peste tot. Acest lucru şi de primejdiile de după aceea vă va scăpa, şi de a vă învrednici de cununile de la dumnezeiescul scaun de judecată vă va pregăti, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor, Hristos, îi primeşte pe toţi cei ce au dragoste de El”. (P.G. LXXVII, 128A) Cuvintele de căpetenie ale epistolei sunt: „Nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup cumplit să se atingă de turmele Mântuitorului”. Am spune astăzi şi noi: „Audă acestea episcopii ecumenişti de acum”. Este totodată demn de subliniat faptul că, după Sfântul Chiril, nu poate fi cineva episcop fără să aibă credinţă dreaptă.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a III-a: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului)

Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea Credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul.

Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai Credință de stâncă. Nu te deznădăjdui cu niciun chip. Satana și, poate, slăbiciunea ta te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui, și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător.
Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sofia, București, 2008)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cunoscând că panerezia ecumenismului este înșelarea cea mai de pe urmă pe care o pregătește diavolul ca să-i piardă, dacă se poate și pe cei aleși și văzând căderea elitelor, noi creștinii ortodocși din Ierusalim refuzăm „bombonica” dragostei ecumeniste și ne alăturăm apărătorilor Ortodoxiei din Sfântul Munte Athos, Grecia, creștinilor ortodocși, ierarhilor, preoților, ieromonahilor, monahilor, monahiilor de pretutindeni care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști semnatari ai „sinodului” din Creta 2016 și mărturisim că nu suntem în comuniune cu ei și nu vrem să gustăm din aluatul ecumeniștilor.

Când Biserica este în prigoană, credincioșii devin mărturisitori și mucenici fiindcă sunt considerați de autorități schismatici, fanatici, ultrareligioși, fundamentaliști, tradiționaliști, conservatoriști, dezbinători, răzvrătiți, sectari, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. În această situație, noi îi avem pe Apostoli care ne-au învățat să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Nu acceptăm hotărârile „sinodului” care nu este nici mare nici sfânt nici măcar sinod, pentru că ne propovăduiește unitate cu lumea ereticilor, promovează erezia tuturor ereziilor -ecumenismul – diminuează dogmele eclesiologice și este neortodox. Pricini de conștiința bisericească și de Credință Ortodoxă revelată de Dumnezeu, neschimbată și neschimbătoare, nu ne îngăduie să îi recunoaștem drept conducătorii noștri spirituali pe cei care au semnat hotărârile „sinodului” din Creta 2016.

Întâi-stătătorii noștri care persistă în greșeală, nu cercetează documentele nu le revizuiesc, le consideră bune și ortodoxe și nu țin cont de părerile credincioșilor de cutremurul provocat în sufletele lor, de perplexitatea lor în fața a ceea ce s-a întâmplat, disprețuind opiniile „clerului de jos”și ale poporului și arătând că și-au însușit atitudini și procedee catolice când ignoră printr-o tăcere de moarte tot ce vine de la semenii lor ortodocși, dar primind cu entuziasm sugestiile eterodocșilor.Ne temem că tot ceea ce au hotărât să nu poată fi irevocabil decât după război, așa cum s-a proorocit.

Semnează un grup de ierarhi, ieromonahi, preoți, monahi și monahii,
precum și mireni care viețuiesc în Ierusalim

Selecţie şi editare: Ioan

SURSA ARTICOL dl. Ion
https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2018/06/05/marturisirea-de-credinta-ortodoxa-impotriva-ecumenismului-si-pseudosinodului-din-creta-a-monahiei-antuza-si-a-unor-vietuitori-din-ierusalim-video-si-text/

E vorba de diriguitorul fotbalului românesc, Răzvan Burleanu.

În tinereţele mele, în liceu şi după aceea, am jucat fotbal. La nivelul cel mai de jos, campionatul jedeţean de-atunci, şi ocazional, pe unde găseam câte-o echipă înjghebată pe moment. Cu trecerea vremii, am făcut şi cursurile de arbitri la Cluj, şi am condus partide de fotbal în oraşul amintit, apoi în judeţul Argeş.

Intrarea la Teologie m-a făcut să renunţ la dragostea pentru fotbal din tinereţe, încât am ajuns, de câteva decenii, să nu mai văd nici la televizor măcar, un meci de fotbal în întregime. Doar că-mi mai arunc privirea pe nişte rezultate, să mai văd ce şi cum. Prea multe n-am de văzut, şi-atunci rememorez evenimente şi fapte din trecut. De pildă, prima ,,alegere’’ a Nimelui Răvan Burleanu în fruntea fotbalului românesc. Mi-aduc aminte că atunci candida şi marele nostru fotbalist Gheorghe Popescu, care avea toată îndreptăţirea să câştige şi sunt convins că alături de cumnatul său, Gheorghe Hagi, ar fi făcut lucruri excelente pentru fotbalul românesc.

Sistemul nu l-a vrut. I-au înscenat un proces nedrept, tocmai în preajma alegerilor, l-au întemniţat, şi astfel s-a deschis calea acestui Nimeni, Răzvan Burleanu, prost în toate cele, ca să conducă FRF. Preşedinte era, să nu uităm, Băsescu, fiul lui Băşină, care n-a fost străin de aceste porcării. Rezultatele le ştim: catastrofă pentru fotbalul românesc în toate planurile, exact ce vedem acum. După primul mandat 2014-2018, Burleanu şi sistemul au orânduit lucrurile în aşa fel ca tot el să să câştige. Şi a câştigat. A venit anul 2022, şi în regulamentul de alegere s-a prevăzut că poate să candideze doar cei care au absolvit nişte cursuri de doi bani, nici nu mai ştiu care. Surpriză! Răzvan Nimeni a fost singurul român care le-a absolvit şi iată că a luat şi al treielea mandat, fără concurenţă. Va mai sta în vârful FRF până va distruge ce-a mai rămas din fotbalul românesc, precum alte sporturi: gimnastica, handabalul, sporturile nautice, atletismul şi celelalte, care au făcut România cunoscută pe mapamond.

Prostocraţia (etimologic, prostia provine de la proşti, ,,cratos’’ însemnă ,,putere’’ şi ne vine din greceşte), prostocraţia, aşadar, înseamnă PUTEREA PROŞTILOR. Nu a proştilor de rând, ci a celor patentaţi, acoperiţi cu titluri academice, omologaţi şi recunoscuţi de ai lor, din ţară, din ue şi din toată lumea. Răzvan Nimeni Burleanu e unul dintre ei. Ne priveşte cu superioritate prin sticlele ochelarilor, meniţi să-i dea alură de intelectual, şi ne întrebăm ce studii înalte va fi făcut acest impostor, încât şi-a vătămat vederea? Ce teze de licenţă ori de doctorat va fi plăsmuit dumnealui, sau va fi plagiat, ca să ne impresioneze cu statura lui de ,,intelectual?’’

Fotbalul românesc se stinge. Uitaţi-vă la cele mai recente rezultate cu Georgia , cu Muntenegru, aseară. Antrenorii români adevăraţi sunt ţinuţi departe de naţională, în vreme ce ciurucurile sunt puse sa antreneze, pe bani mulţi, cu rezultate execrabile! Ne-au adus un alcoolic anonim neamţ, Cristopher Daume, care a pus piciorul blestemat pe creştetul naţionalei şi a afundat-o şi mai rău în prăpastie. Mă miră complicitatea cronicarilor sportivi, care găsesc vinovaţi oriunde, niciodată în fotoliul de mare grangur al FRF.

Se construiesc stadioane frumoase, imense, costisitoare, în vreme ce echipele de fotbal mor. Dinamo e cel mai recent exemplu. Peste puţină vreme, pe aceste stadioane, martorii zişi ai lui Iehova şi ceilalţi antihrişti, îşi vor desfăşura reuniunile prozelitiste şi eretice, iar fotbalul va fi o  amintire.

Presbiter Ioviţa Vasile