Se zice, fraţilor, că în mare parte omul e aşa cum e şi mâncarea pe care o mănâncă. Deci, cum trebuie să fim noi, cei ce mâncăm astăzi Tru­pul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare este că noi trebuie cel puţin să fim ai Domnului; cel puţin nu trebuie să fim vrăjmaşi ai Domnului, care ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său. Nu trebuie să fim vrăjmaşi… Dar ce vor însem­na, fraţilor, păcatele noastre viitoare? Au pentru Domnul le vom face ? Sau poate va fi vreunul printre noi care nu va mai face păcate? Ah, iubiţii mei, slăbiciunea sufletului nostru este așa de mare, încât nu ştiu dacă Trupul şi Sângele Dom­nului îmi dau dreptul să vă îndemn la părăsirea desăvârşită a păcatului!

Dar în numele acestui Trup şi Sânge al Domnului nu pot să nu vă în­demn la luptă contra păcatului, la păzirea inimii voastre întru curăţie, la pocăinţă şi smerenie. Domnul, care întotdeauna ne dă toate, până şi Trupul şi Sângele Său, ne cere să facem şi noi ce­va, câtuşi de puţin. Începe deci, din recunoştinţă către El, măcar lupta contra unui singur păcat, care domneşte mai mult întru tine! Deprinde-te şi te sileşte să faci necontenit măcar o singură vir­tute; şi acest început nu va întârzia a-ţi aduce mari foloase. Un singur păcat căzut din sufletul tău va târî după el şi pe celelalte; o singură vir­tute intrată în sufletul tău va atrage după sine alte virtuţi.

Domnul, văzând silinţa ta, nu va întârzia a-ţi veni în ajutor cu darul Său şi, sub umbra binefăcătoare a acestui dar, chiar şi cea mai mică sămânţă a unui bun început poate să crească şi să se transforme într-un mare arbore de viaţă bună şi cuvioasă. Au nici această mică cerinţă a Domnului nu o vom împlini ? Au cuteza-vom a crede că e greu de făcut până şi o singură virtute ? Au îndrăzni-vom să arătăm că ne pare rău a ne despărţi chiar şi de un singur păcat ?
Dar aceasta ar însemna că numai în faţă binecuvântăm pe Domnul (Iov II,5), Binefăcătorul nostru; aceasta ar însemna a ne apropia la Sfânta Cină cu vădita sărutare a lui Iu­da. Însă creştinul adevărat niciodată nu va voi să facă aceasta, niciodată nu va putea să dea o astfel de sărutare veninoasă!

Să facem deci, fraţilor, măcar un lucru, cât de mic pentru Domnul, Cel ce ne dă toate, şi El, prin darul Său cel bogat, va face mare acest lucru mic si cu totul neînsemnat. Amin.

(Inochentie al Odesei, Cuvântări la Sfântul şi Marele Post, Editura Anastasia, pp. 234-235)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Precizare

ActiveNews titrează:După Poliție, și capul Bisericii Ortodoxe din Ucraina, mitropolitul Epifanie le cere credincioșilor să stea acasă de Sfintele Paști în zonele cu lupte.

Menţionez că e vorba de capul răutăţilor, derbedeul Epifanie Dumenko, un mirean schismatic care se autointitulează ,,mitropolit’’ şi ,,cap al bisericii’’ şi uzurpă hoţeşte autoritatea Preafericitului Onufrie, Întâistătătorul Sfintei Biserici Ortodoxe a Ucrainei. Epifanie este unealta mârşavă a americanilor păgâni.

Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva recunoaşterea lui Epifanie este, de fapt, opera Patriarhiei Române.

Cina cea de Taină a lui Hristos este atât de tainică, de adâncă şi nesfârşit de însemnată, încât inimile noastre se umplu de cutremur: căci la această sfântă Cină Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, a rânduit Taina Sfintei Împărtăşanii şi a săvârşit pentru întâia dată această Taină, pentru întâia dată i-a împărtăşit pe ucenicii Săi.

Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie, spălând picioarele pline de praf ale ucenicilor, pe care acest lucru i-a uluit nespus: „Cum aşa, Marele nostru Învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcăratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”.

Auzind vorbele acestea, Sfântul Petru s-a cutremurat. „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. Ioan. 13, 4-15).
Cât de uimitoare este această faptă a Domnului! Domnul a spălat picioarele robilor Săi! Se mai întâmplase oare aşa ceva pe lume? Dar Domnul se purta în toate privinţele aşa cum nimeni dintre oameni nu se mai purtase, Domnul vorbea despre toate aşa cum nimeni dintre oameni nu mai vorbise. Suntem datori să ascultăm fiecare cuvânt al Lui cu multă luare aminte şi mult cutremur şi să ne străduim a pătrunde în sfântul lor înţeles.

Ce înseamnă cuvintele pe care Domnul le-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? De ce a rostit Domnul aceste spuse înfricoşătoare? Fiindcă Sfântul Petru se tulburase în chip atât de firesc şi nu putea nicidecum să-şi dea picioarele spre spălare Marelui său învăţător? De ce n-ar fi avut împărtăşire cu Hristos dacă I s-ar fi împotrivit până la capăt? Fiindcă n-a dat însemnătatea cuvenită acestei mari fapte a Domnului şi a cutezat să I se împotrivească fără să-L înţeleagă.Trebuie să avem evlavie adâncă faţă de Domnul Iisus Hristos şi să primim cu frică şi cutremur fiecare cuvânt al Lui, fără a îndrăzni vreodată să ne abatem de la voia Lui cea dumnezeiască.

El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul Sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.

Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Matei 20, 26).

Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte Apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor.

Domnul a săvârşit şi un alt lucru, încă mai însemnat, la Cina cea de Taină din ziua a cărei pomenire o facem acum plecându-ne în rugăciune, în această zi, Domnul Iisus Hristos a întemeiat cea mai mare dintre Tainele creştineşti: Taina Împărtăşaniei.El a săvârşit un lucru neobişnuit de tainic şi de sfânt: a luat pâinea, a binecuvântat-o, şi-a înălţat privirile către cer, a lăudat pe Dumnezeu, a frânt pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi spunând uluitoarele, cu totul neobişnuitele cuvinte pe care le auziţi la fiecare Sfântă Liturghie: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. După aceea, Domnul Iisus Hristos a binecuvântat potirul cu vin şi, dându-l ucenicilor, a grăit: „Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Matei 26, 28; Luca 22, 19). Noi facem asta spre pomenirea Lui în fiecare zi la Sfânta Liturghie prin Taina Euharistiei. Mai înainte, El spusese: „Eu sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci – iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 48-51, 53-56).

Aceste cuvinte au fost atât de şocante când oamenii le-au auzit pentru prima dată încât mulţi, chiar dintre ucenicii Lui, L-au părăsit, neputând înţelege cum avea El să le dea de mâncat Trupul Său şi de băut Sângele Său, cum putea să îşi dea numele de „Pâinea Cerească”. Dar cei doisprezece apostoli, pe care Domnul Iisus Hristos i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să Mă părăsiţi?”, i-au răspuns prin gura Sfântului Apostol Petru: „Doamne, unde să mergem? Doar Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (v. Ioan 6, 67-68).

Apostolii au primit, au făcut loc în inimile lor pentru cuvintele tainice ale Domnului, au crezut în faptul că Domnul Iisus Hristos este Pâinea vieţii, care s-a pogorât din cer – iar acum, la Cina cea de Taină, când El le-a dat Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului, şi-au amintit cu adâncă credinţă de ceea ce le spusese Hristos.

Şi noi, creştinii, suntem datori să primim în inimile noastre aceste mari şi sfinte cuvinte ale lui Hristos, suntem datori să ne amintim ce ne-a spus Hristos în minunatul Său cuvânt despre viţa de vie: „Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum, voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi lam spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţă nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţă şi se usucă – şi le adună, şi le aruncă în foc, şi ard ”(Ioan 15, 1-6).

Dacă noi suntem mlădiţe ale Viţei lui Hristos, înseamnă că ne hrănim cu seva acestei Viţe, aşa cum viţa de vie obişnuită se hrăneşte cu seva pe care o primeşte de la rădăcinile sale. Nu putem trăi fără această hrană tainică primită de la Viţa lui Hristos, ale cărei mlădiţe El ne-a învrednicit să fim.

Dar care este seva Viţei lui Hristos? Este Sângele Lui, este Trupul Lui, pe care El ne porunceşte să le bem şi să le mâncăm. Iar dacă nu ne vom hrăni cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele lui Hristos, atunci, aşa cum a zis Domnul, nu vom avea viaţă în noi şi El nu va petrece întru noi, şi noi întru El. Iată cât de însemnată este această Taină a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care Domnul însuşi a întemeiat-o acum la Cina cea de Taină, poruncindu-ne să o săvârşim spre pomenirea Lui. Suntem datori să credem din toată inima în faptul că, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele lui Hristos sub chipul pâinii şi al vinului, cu adevărat mâncăm Trupul lui Hristos şi bem Sângele Lui. Şi nimeni dintre noi să nu se îndoiască văzând că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi că ele au gust de pâine şi de vin. Să nu se îndoiască nimeni de faptul că nu sunt pâine simplă şi vin simplu, ci adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos.

Dat fiind că noi avem dezgust fată de carnea crudă şi nu putem bea sânge, Domnul nu ne pune să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui sub chipul cărnii şi al sângelui. În Taina Euharistiei, Domnul săvârşeşte prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, şi trebuie să credeţi cu toţii în faptul că această prefacere are loc cu adevărat. Nimeni nu trebuie să creadă, asemenea protestanţilor, că Liturghia este doar o imagine a ceea ce a săvârşit Domnul nostru la Cina cea de Taină, faţă de care ar avea numai o asemănare formală.

Mulţi s-au îndoit de faptul că pâinea şi vinul se prefac cu adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos. De multe ori Domnul i-a învăţat minte în chip minunat. De pildă, a ajuns până la noi prin predanie următoarea întâmplare adevărată. O oarecare femeie din Roma cocea prescuri şi le aducea Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei. Odată, când Sfântul Grigorie, urmând să o împărtăşească, spunea cu voce tare rugăciunea dinaintea împărtăşirii, ea a zâmbit. Papa a întrebat-o: „De ce zâmbeşti?” „Cum să nu zâmbesc”, a răspuns ea, „când am copt pâinea asta cu mâna mea, iar tu spui că este cu adevărat Trupul lui Hristos?” Sfântul Grigorie şi-a înălţat ochii către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu ca El să o încredinţeze pe femeie că se va împărtăşi cu adevăratul Lui Trup şi Sânge. Şi, cu rugăciunile lui, femeia a văzut în loc de pâine şi de vin Trup şi Sânge omenesc, şi s-a cutremurat de frică. Iar Sfântul Grigorie s-a rugat din nou, iar Trupul şi Sângele Domnului au căpătat din nou înfăţişare de pâine şi de vin.

Despre faptul că în Taina Euharistiei, care se săvârşeşte la Liturghie, se săvârşeşte cu adevărat neasemuita minune a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos a dat mărturie Domnul şi prin alt mijloc – fiindcă ştim şi din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej că, săvârşind el Liturghia şi chemând Duhul Sfânt, când a rostit cuvintele săvârşitoare ale acestei mari Taine: „Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”, unul dintre sfinţii lui ucenici l-a văzut pe Cuvios înconjurat cu totul de văpaie, după care acea văpaie, depărtându-se de la el, sa făcut ghem şi a intrat în potirul cu Sfintele Daruri.
Oare nu ne ajung dovezile acestea? Oare le vom socoti drept legendă? N-au decât să vorbească de legende necredincioşii – însă noi credem că lucrurile stau aşa cu adevărat; iar episcopii şi preoţii care săvârşesc cu mare evlavie Taina Euharistiei, simt limpede că se petrece o Taină foarte mare, simt cum Se pogoară Duhul Sfânt asupra pâinii şi a vinului. Deci, să întindem mâinile şi picioarele noastre murdare Atotmilostivului Domn Iisus Hristos şi să-L rugăm să spele murdăriile noastre. Şi după ce le va spăla prin Taina Pocăinţei, ne vom apropia de marea Taină a Împărtăşaniei cu frică şi cutremur, cu credinţă adâncă în faptul că sub chipul pâinii şi al vinului ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, că se împlinesc asupra noastră cuvintele lui Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el”. Amin.

*În Joia Mare, din Săptămâna Sfintelor Patimi, prăznuim spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos, Cina cea de Taină în cadrul căreia Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească din Grădina Ghetsimani şi începutul Patimilor prin vânzarea Domnului.
În cadrul Proscomidiei din Joia Mare, pe lângă Sfântul Agnet care se foloseşte la Sfânta Liturghie din ziua respectivă, se mai scoate încă un Agneţ, care se sfinţeşte împreună cu celălalt. Al doilea Agneţ va fi păstrat până în Marţea Luminată când este uscat şi sfărâmat dupa o rânduială specială. După ce a fost sfărâmat, este aşezat într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar. Acest Agneţ este folosit de-a lungul întregului an pentru împărtăşirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserică din motive bine întemeiate.
Joia Patimilor este şi ziua in care are loc sfintirea Sfântului şi Marelui Mir.(n.m.)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu și voia Sa pentru viețile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomenește trădarea lui Hristos de către Iuda; și Părintele Serafim a ținut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măști a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în capitolul 26 de la Sfântul Evanghelist Matei, Părintele Serafim a început:

„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie și L-a uns cu mir de mare preț; și este foarte mișcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în același timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă și ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ultimul fir de pai, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor și s-a gândit că era preț de sânge. Vedem judecata logică care se desfășoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: Am crezut că Omul acesta este cineva important. El risipește banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important … și tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Și cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol și determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit și nu și-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situație. Trebuie să ne uităm la inima noastră și să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de țăcănit și noi nu suntem – greșim. Ca și Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinși cu iubirea pentru curăție, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simț al frumosului: oricare dintre micile noastre greșeli de care ne ținem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinși, putem începe să ne justificăm această stare în mod logic – pe baza patimii noastre. Și de la acel proces logic de gândire Îl putem trăda pe Hristos, dacă nu ne păzim și începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potențial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi și în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo și să spunem Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!.”

(Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, București, 2005)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: Ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.

Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora. Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor. Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.

Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“(Matei 21, 43). Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică. Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Marcu. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor. „Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau: „Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința…“.

Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.

Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sfinții Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.

La sfârșitul Postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit. Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint. Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.

Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.

Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi: „Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru…“.

Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așază ca model de pregătire a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:

Unii afirmă că lipsa untdelemnului fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este una tocmai corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun că, de fapt, acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală, au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului.

Au săvârșit fapte bune și prin aceasta L-au ascultat pe Domnul, însă nu s-au îngrijit din timp să vadă dacă au primit harul Sfântului Duh. Iar untdelemnul pe care nu îl aveau fecioarele nebune tocmai aceasta reprezintă. Au fost socotite nebune pentru că au uitat de rodul virtuților atât de necesar, harul Sfântului Duh, fără de care și cu care nimeni nu a fost și nici nu va fi mântuit vreodată, întrucât prin Sfântul Duh fiecare suflet își are viața și este înălțat în curăție și fiecare suflet este aprins de către unimea Treimii prin Sfintele Taine. Sfântul Duh se mută în sufletele noastre, iar această ședere, coexistență a Sfintei Treimi întru noi, este dată prin dobândirea Sfântului Duh, care ne pregătește sufletul și trupul pentru existența lui Dumnezeu întru noi, potrivit învățăturilor Sale: Şi voi locui în mijlocul lor şi le voi fi Dumnezeu (Ieșire 29, 45).

Acesta este untdelemnul candelei fecioarelor înţelepte, care ardea luminos şi timp îndelungat, astfel încât să-L poată aştepta pe Mirele ce a venit la miezul nopţii şi să intre cu El în casa bucuriei. Însă fecioarele nebune, văzând că untdelemnul lor se termină, au mers la piață să mai cumpere, dar nu s-au întors la timp, căci ușile erau deja închise. Piața reprezintă viața noastră, ușa cămării de nuntă (ce s-a închis și nu le-a permis să ajungă la Mire) reprezintă moartea, fecioarele cele înțelepte și cele nebune sunt sufletele creștinilor, untdelemnul reprezintă Harul Sfântului Duh dobândit prin acestea și care preface lucrurile trecătoare în cele veșnice, transformă moartea în viața duhovnicească, întunericul în lumină, iar ieslea ființei noastre, în care patimile sunt legate precum animalele și vitele, în Templul lui Dumnezeu, Împărăția bucuriei fără de sfârșit a vieții întru Hristos.

Același lucru îl spune și Sfântul Macarie cel Mare. Sufletele ce caută sfințenia Sfântului Duh care este în afara naturii, se dedică în întregime Domnului. În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc. Dar celelalte suflete, care se mulțumesc doar cu ceea ce le oferă propria lor natură, se târăsc pe deasupra pământului cu gândurile lor. Nu doar că gândurile lor se ocupă doar cu cele lumești, dar și întreaga lor minte își are existența pe pământ. În conștiința proprie de sine li se pare că aparțin Mirelui, dar sunt înzestrate doar cu podoabele cărnii. Cu atât mai mult, nu s-au născut din Duh și nici nu au primit untdelemnul bucuriei.

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groa­pă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cum­părătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul vi­selor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.

Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mor­mântului. După trei zile a înviat şi împărăţeşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimi­lor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.

În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a gă­sit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamănă asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul, Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc.
Această pericopă, spre cucernicie, zdrobi­re a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”.
Preabunul Iosif ne călăuzeşte mi­nunat spre lepădarea de păcat.

(Monahul Moise Aghioritul, “Tăcerea cea bine grăitoare”, Editura Egumeniţa, 2016)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Despre sorocul vremurilor antihristice

În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin iubire, smerenie și bunătate. Bunătatea des­chide porțile Împărăției cerurilor, smerenia îl ur­că pe om în cer; cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.

Despre venirea lui antihrist. Jumatate din iad e deja pe pământ, antihrist este la ușă și, dacă încă nu bate in ea, e gata-gata s-o dărâme. Voi veți fi martorii împărației lui. Vor fi prigoniri peste tot. Ca să vă mântuiți, grăbiți-vă de faceți pomană [milostenie – n.n.] și dăruiți iubire frățească.

Venirea lui antihrist s-a pregustat cumva, căci au fost deja două războaie, dar semne în cer încă nu s-au arătat și nu s-a ajuns încă la deplina lepă­dare de credință. În vremurile lui antihrist, cea mai puternică ispită va fi să se aștepte mântuirea de la cosmos, adusă de umanoizi, de extratereșri, care de fapt sunt demoni. Rar să priviți la cer, căci semnele pot fi înșelătoare, și atunci poți să te pierzi.În timpul lui antihrist, unii vor tâlcui Scripturile după capul lor, nenorociții! Apoi, ucenicii lui antihrist vor lua și ei parte la slujbe, vor face semnul crucii și vor propovădui Evanghelia. Adevărații creștini însă se vor cunoaște după faptele lor cele bune.

Ţineti minte ca Hristos este Unul și Singur, și nu va fi niciodata un alt hristos!

Satana a pus 666 de curse. Pecetea lui nu va fi nevăzută, ci se va vedea pe frunte și pe brațe.Dacă pecetea se va pune cu forța, în ochii lui Dumnezeu va fi ca necinstirea unei fecioare. Cea mai grea încercare a creștinilor va fi să vadă că părinții lor primesc să fie pecetluiți. Pecetea va fi fără efect dacă va fi pusă contra voinței omului. Dar închipuiți-vă cursa întinsă de Antihrist pentru o mamă rămasă singură cu cinci copii! Cum să-i hrănească altfel decât primind pecetea?

Pecetea va fi pusă pe degetul arătător, iar nu pe palmă, cu ajutorul unui calculator. Întâi, pece­tea va fi oferită voluntarilor. Dar, când antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să pri­mească pecetea. Neascultarea va fi înfățișată ca trădare Oamenii se vor ascunde în păduri. Vor trebui să se îngrijească și să umble în grupuri de zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbușească în prăpastii pe cei singu­ratici. Creştinii vor fi păziți de Sfântul Duh. Ori­ce s-ar intâmpla, să nu vă pierdeți niciodată nădejdea!Ajutati-vă unul pe altul. Dumnezeu vă va lumina și veți ști ce să faceți. Cel care va răbda până la sfârșit se va mântui (cf. Matei 24,13). Dacă [în vremea aceea de foamete] veți fura, ca să aveți ce mânca, călcați una dintre porunci­le lui Dumnezeu și urmați lui antihrist. Creștinii trebuie să-și pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Adevăratul creștin nu va simți nici foame, nici sete. În vremea nenorocirii, creștinii nu vor pieri. Domnul va face minuni pentru ei. O frunză le va fi de ajuns pentru o lună. De vor face semnul crucii pe o bucată de pământ, aceasta se va preface in pâine. Să nu primiți pâine de la cel care a primit pe­cetea lui antihrist! Multe alimente au deja pe ele pecetea, dar nu este grav, numai să spuneți Tatăl nostru, să faceți semnul Crucii și să stropiți mân­carea cu agheasma.

Credința adevărată își află sălaș în inimă, nu în minte. Antihristul va fi dat pe față de creștinii care își au Credința în inimă, în vreme ce aceia care își au credința în cap îl vor urma. Să nu vă pierdeți niciodată nădejdea în Dumnezeu și veți fi feriți de foame, de sete și de nenorociri.

(Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos, Jean-Claude Larchet, Editura Sophia, 2016)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cei care se ocupă cu lupta pentru unire, ori se amăgesc, ori sunt mânaţi de cine ştie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut o dată cu trecerea timpului şi în, problema unirii, cuvântul politic a avut întâietate faţă de cel reli­gios. Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi… Dacă-şi vor da seama de rătăcirea lor, sunt datori să se întoarcă de unde au plecat, fără nicio condiţie. Este amuzant să ceri să se facă sinoade pen­tru unire… Biserica Răsăriteană are deschise colimvitrele cu apă sfinţită. Cel ce vine spre ea de bunăvoie, nu va fi dat afară. Biserica Răsăriteană nu poate să schimbe nicio virgulă din ceea ce au instituit Sfinţii Părinţi.

Botezul latinilor este mincinos şi nu este pri­mit, fiindcă ei sunt eretici… Latinii sunt nebote­zaţi, fiindcă nu se săvârşesc cele trei afundări ce­lui botezat.

Luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri. Ce să discutăm cu papistaşii? Dacă este în re­gulă adăugirea lor la Simbolul Credinţei, pe care noi îl ţinem neschimbat cu harul lui Hristos, …sau nebunia lor despre infailibilitatea papei, care nici nu încape în mintea omului simplu? Monahii simpli aghioriţi cred că astfel de dialoguri sunt în­găduite la facultate, pentru discuţii istorice şi aca­demice. Credem nezdruncinat că discuţii despre Credinţa noastră sunt inacceptabile. Rămânem cre­dincioşi celor şapte Sinoade Ecumenice şi hotărâ­rilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi. Avem mărturisirea Ortodoxiei şi îi primim cu pri­etenie pe cei de altă credinţă care acceptă mărturi­sirea şi dogmele noastre. De asemenea ne rugăm „pentru unirea tuturor…”

Cei despărţiţi să rămână credincioşi celor spuse de cele şapte Sinoade Ecumenice, să îndepărteze inova­ţiile lor neîntemeiate şi atunci nu mai e nevoie de niciun dialog. Ne vom uni automat dogmatic şi li­turgic şi într-un glas şi într-o inimă vom slăvi nu­mele Preasfântului nostru Dumnezeu, aşa cum se cuvine să facă fraţii creştini. Nu suntem cuprinşi de ură faţă de alte religii, după cum vor să ne caracterizeze superficialii susţinători ai unirii. Ne luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri şi după duhovniceasca datorie aducem la cunoştinţă cele de mai sus pleromei ortodoxe numite cu numele lui Hristos, pentru a o păzi de cursele satanice ale uniaţiei”.

Niciodată biserica apuseană n-a vrut cu ade­vărat unire întru Hristos cu cea Răsăriteană, iar dacă s-a prefăcut că întinde o mână spre asta, a făcut-o doar din dorinţa de înrobire a Ortodoxiei. Dacă cineva spune că astăzi s-au schimbat lucrurile şi vremurile, vom răspunde că poate s-au schimbat, dar de-a lungul timpului această mentalitate a stăpânit la Roma, această lăcomie de a înghiţi. Timpul a arătat mulţimea atacurilor văzute şi nevăzute, din faţă şi din lături, pe care Apusul le-a dat asupra Bisericii şi a mult-pătimitorului nostru popor, şi toate relele care ne-au venit din Apus.

De curând s-a întâmplat în Răsărit stingerea celor şapte făclii creştine ale Apocalipsei de către necredincioşi, în aplauzele entuziaste ale lumii catolice. Tăcerea vinovată a Apusului „creştin”, în frunte cu tronul papal a fost grăitoare, atunci când a fost vandalizată marea cetate. Şaizeci de biserici au fost jefuite şi pustiite de vrăjmaşii creştinismului şi Apusul cel… prietenos n-a mişcat nici măcar un deget pentru a împiedica o astfel de fărădelege.

Ortodocşii răsăriteni să rămână statornici şi neclintiţi în cele învăţate şi predate de strămoşii lor şi să stea departe de discuţiile cu catolicii, căci ele sunt nefolositoare şi zadarnice, cum spune Apostolul. Cei ce se grăbesc spre unire aleargă în zadar. De vreme ce Biserica Apuseană pune condiţia, pentru a se uni cu cea Răsăriteană, ca aceasta din urmă să recunoască rangurile absurde şi antievanghelice ale papei şi acceptarea inovaţiilor papale, lucrările şi acţiunile pentru unirea Bisericilor vor rămâne simple dorinţe irealizabile.

(«Ελληνικός Βορράς», 6 februarie 1964)

(traducere din neogreacă de ierom. Fotie; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/09/blog-post_8583.html )

În această Duminică  Sfântă, ne este dat de Sus să fim lângă Mântuitorul intrând în cetatea Ierusalimului. Văzând în duh, cu multe secole înainte, acest eveniment, Sfântul Prooroc Zaharia a aşezat în cartea sa acest îndemn: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că iată, Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor şi smerit’’. Şi fiicele Sionului şi ale Ierusalimului s-au bucurat văzând pe Cel Drept şi Biruitor şi Smerit. În entuziasmul lor, şi-au aşternut hainele pe pământ, făcând drum Dumnezeului şi Mântutitorului lumii. Ca bucuria să fie deplină, au tăiat ramuri din copaci, semn ale biruinţei, şi le-au înălţat, cinstind pe Biruitorul. Cetatea sfântă  fremăta de de strigătele mulţimilor: ,,Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!’’ (Marcu 11 9-10). ,,Osana’’ este o exclamaţie ebraică însemnând ,,mântuieşte’’, oamenii înţelegând prea bine că Iisus este Mântuitorul nostru şi că ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4,12). Sfinţii Evanghelişti descriu în cuvinte puţine, dar semnificative, entuziasmul oamenilor în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu nu se bucura. Nu se bucura pentru că în zare se vedea fatidica Golgotă, iar El ştia că aceleaşi mulţimi, peste numai câteva zile, vor striga cu ură nestăvilită: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’’ Nu se bucura pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca 19, 44). De aceea, Iisus vedea viitorul sumbru al cetăţii: ,,Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră’’ (Luca 19, 43-44). Aceste profetice cuvinte aveau să-şi găsească împlinirea în anul 70, când armatele romane au distrus Ierusalimul şi au desfiinţat statul Israel. Nu se bucura Iisus pentru că mai-marii poporului fierbeau de ură şi căutau să-L piardă, dar nu puteau din pricina celor care-L însoţeau şi-L ascultau (Luca 19, 47-48). Era contestat atunci, este batjocorit şi-n vremea noastră, de aceea scria Părintele Stăniloae cu grea amărăciune: ,,Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, monofizuţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem în lumină şi mai mult adevărurile Lui’’.

Tristeţea Mântuitorului contrasta vădit cu cu bucuria generală, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Luca să scrie că, văzând starea de lucruri din cetate, ,,a plâns pentru ea’’ (Luca 18, 41). Sentimentele noastre, ale fiilor Bisericii, sunt de bucurie şi, deopotrivă, de tristeţe. De bucurie pentru că suntem dintre cei care-L primim cu drag pe Fiul lui Dumnezeu; de tristeţe pentru că Intrării în Ierusalim i-au urmat Patimile cele mântuitoare, când răutatea lumii întregi s-a revărsat peste dealul Golgotei. Astăzi, asemenea mulţimilor ierusalimitene, primim şi noi ramuri de salcie binecuvântate în biserică pe care le vom duce la casele noastre şi le vom aşeza la sfintele icoane. Şi-n acest fel ne arătăm dragostea pentru Mântuitorul şi statornicia până la moarte (Apocalipsa 2,10).

Bucură-te, Sfântă Biserică Ortodoxă, Mireasă a lui Hristos, că Împăratul tău vine la tine! A venit atunci în Ierusalim, va veni iarăşi la sfârşitul veacului acestuia. ,,Da, vin curând. Amin. Vino, Domne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin’’ (Apocalipsa 22, 20-21).

Presbiter Ioviţa Vasile

Sectele sunt creaţia evreilor, care le finanţează generos. Sunt folosite de aceştia ca instrumente de luptă împotriva Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Bisericii Sale. Nu e pentru nimeni un secret că evreii necredincioşi urăsc pe Fiul lui Dumnezeu, Fiul Mariei, cum Îl numesc ei dispreţuitor. Toată lumea ştie că evreii s-au înverşunat cu ură împotriva Sfintei noastre Biserici pe care ar vrea să o distrugă. Au inventat ecumenismul, vezi Doamne, pentru a reface unitatea creştinilor, în fapt, pentru a încorpora Biserica în amalgamul ereziilor lumii, cu gândul ascuns de a o pierde, pentru că stă în calea ambiţiilor lor de a-l ridica pe antihrist ca dumnezeu al lumii întregi. Ecumenismul se vrea a fi noua ,,religie’’ unică pe planeta noastră şi pregăteşte asiduu venirea antihristului. E de la sine înţeles că aceia care îl vor primi, se vor lepăda de Dumnezeul Adevărului şi îşi vor pierde ireversibil mântuirea.

Aduc în actualitate un articol din mai 2019 pentru că astăzi, în vinerea  paştilor papistaşe, martorii lui Iehova au ceea ce ei numesc ,,comemorarea’’. Comemorare înseamnă celebrare, sărbătoare. Cu alte cuvinte, iehoviştii sărbătoresc moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este semnificaţia pe care ei o atribuie zilei de azi, cu care înlocuiesc Marea Sărbătoare a Învierii. Iehoviştii nu vorbesc de Înviere, nu sărbătoresc acest eveniment Dumnezeiesc cosmic, pentru ei contează doar moartea Domnului, întocmai cum li s-a trasat de către evrei.�

Cunosc bine această sectă, cel puţin la nivelul localităţii în care trăiesc. Îi ştiu pe cei care o alcătuiesc, fiindu-mi vecini, unii chiar rudenii. Le ştiu frământările şi conflictele interne, ca şi unele secrete tăinuite cu grijă. Nu-mi sunt străine nici practicile lor privitoare la cultul pe care-l practică, aşa încât, vorbesc în cunoştinţă de cauză.

Ritualul despre care mi-am propus să scriu este o batjocură blasfemiatoare la adresa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un simulacru, o jignire teribilă adusă celor care se străduiesc, după puteri, să se curăţească de păcate prin Sfânta Spovedanie, pentru a se face vrednici a se împărtăşi cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge a Domnului.

Cine este, pentru ei, Fiul lui Dumnezeu? ,,Cel mai Mare Om care a trăit vreodată pe pământ’’, nicidecum ,,Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat’’. Au cutezat să falsifice grosolan, cu nesimţire, fără ruşine şi fără frică de Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Spre exemplificare, citez din ,,scriptura’’ lor răstălmăcirea cuvintelor Mântuitorului din momentul instituirii Sfintei Taine Euharistice: ,,În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a rostit o binecuvântare, a frânt-o şi le-a dat discipolilor, zicând: Luaţi, mâncaţi! Aceasta reprezintă corpul meu’’. Apoi a luat şi un pahar şi, aducând mulţumiri, li l-a dat, zicând: ,,Beţi toţi din el, căci acesta reprezintă <<sângele legământului>>, sângele meu, care trebuie să fie vărsat în folosul multora, pentru iertarea păcatelor’’ (Matei 26, 26-28). Vă vine să credeţi? Pe mine mă întristează.

Tributari acestor aberaţii izvodite în străfundurile iadului, membrii sectei sărbătoresc moartea Mântuitorului! Exact ca iudeii. Cina lor avea loc joi seara, mai nou au mutat-o vineri seara înainte de ,,paştile’’ papistaşe, pentru ca să coincidă cu ziua morţii Domnului. Este cea mai mare ,,sărbătoare’’ a lor, cu o mobilizare asiduă, cu distribuire de invitaţii şi pentru ortodocşi, dintre care se găseşte câte un gură-cască doritor să participe.

Cum se desfăşoară ritualul? Unul dintre ei ia pâine şi vin, apoi străbate sala prin dreptul fiecăruia. De zeci de ani nu s-a întâmplat ca măcar unul singur să fi luat din această ofrandă, sub cuvânt că nu sunt vrednici. Acesta e cuvântul de ordine. Cu alte cuvinte, vor să sugereze cu obstinaţie că-L refuză pe Mântuitorul Hristos (,,cel mai mare om’’). Te şi întrebi care este rostul acestei mascarade? Îl vom înţelege mai bine spunându-vă că în cele din urmă pâinea şi vinul sunt îngropate, ca să inducă ideea îngropării Domnului. De Înviere nici nu poate fi vorba. În biblia lor falsificată nu veţi găsi cuvântul ,,Înviere’’. L-au substituit peste tot cu ,,sculare din morţi’’. Aşadar, Mântuitorul nu a înviat, ,,a fost sculat din morţi’’ (Luca 24,5). Duminica Învierii Domnului e, pentru ei, una obişnuită, fără nici cea mai vagă conotaţie legată de acest eveniment cosmic. A doua zi de Paşti o socotesc ca zi lucrătoare, şi lucrează cu sârg, etalându-şi dispreţul. Vecinul meu a lucrat a doua zi de Paşti la confecţionarea unor lăzi pentru familiile de albine. În acea vară, a fost o ploaie torenţială, inundaţiile i-au distrus cele 150 de familii de albine. Credeţi că a învăţat ceva din asta? Nici pomeneală.

Ştiind aceste lucruri, n-am putut să rămân indiferent. Ele se ,,potrivesc’’ vremurilor antihristice pe care le trăim. Le-am relevat în articolul de faţă ca să înţelegem mai bine gândurile, mai mult sau mai puţin ascunse ale ecumeniştilor. Ei procedează gradual: întâi vor să ne unească cu papistaşii. Ar urma la rând protestanţii de diferite nuanţe şi apoi puzderia de secte neo-protestante, toţi deversaţi în malaxorul antihristic, şi din acest amalgam, plus ,,religiile’’ păgâne, ar rezulta ,,religia’’ care va adora pe blestematul antihrist, dumnezeul mincinos care se va substitui Dumnezeului Adevărului, aşa încât dacă îl veţi vedea pe domnul Andrei Andreicuţ din Cluj, stând cot la cot cu aceşti sectari – că doar sunt ,,biserică, nu-i aşa? – să nu vă miraţi. Întristaţi-vă.

Presbiter Ioviţa Vasile

Să avem nădejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o să fie în lume.

După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșătoare: un război înfricoșător de mare și împărăția lui antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic. O să fie un război înfricoșător, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.

Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc. Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viață Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.

Uniunea Europeană este casa fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun. Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeană o țin (consideră) pe România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să introducă ideile lor și Biserica le stă în cale. O să fie schimbări mari. Ce, crezi că Comunitatea Europeană este după Dumnezeu? O să-i schimbe pe toți, o să le schimbe mintea. Această schimbare este spre dărâmare, iar nu spre zidire.

Pentru păcatele noastre, ale omenirii, pentru fărădelegile care se petrec, bag seama că s-a luat Harul Sfântului Duh și de la alimente, fructe și legume. Le bagi în gură, dar nu vor să se pogoare în stomac, că nu au gust. Și gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede. Să te scoli de la masă cu o mică poftă de mâncare, așa povățuiesc Sfinții Părinți, și asta este folositor și trupește, și sufletește.

Mulți nici nu știu, nici nu socotesc că Cununia este o Taină a lui Dumnezeu și că nu se poate desface așa cum vrea fiecare. Doar în caz de preacurvie a unuia din soți Biserica blagoslovește despărțirea; dar și atunci, dacă există iertare între soți, și Dumnezeu iartă. Adică Dumnezeu se bucură mult mai mult de păstrarea Cununiei decât de despărțire, chiar pentru motive binecuvântate, să zicem, de Biserică. Trebuie multă răbdare și smerita cugetare și sfătuire între soți ca să poată trece uniți peste ispitele vieții în doi. Că nu e ușor. Este o cruce. Asta e o cruce, și cum poate fi crucea?! Nu ușoară.

Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe. Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.

– Părinte, ce se înțelege prin veacul al VIII-lea?

– Că am intrat în a opta mie de ani, după numărătoarea Bisericii.

(Extras din Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II – Starețul Dionisie, Editura Prodromos).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

În Numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt

În Evanghelie, Mântuitorul Hristos ne cheamă să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, chiar și pe cei care ne urăsc, chiar și pe cei care ne persecută, chiar și pe cei care ne urmăresc – pe toți. Să relaționăm cu toată lumea cu dragoste, iertare totală și bunătate iubitoare.

Mulți se întreabă: este posibil? Pot să o fac cu adevărat? Nu este un fel de ipocrizie? Pentru că uneori spun că îi iert pe toți, dar chiar îi iert din toată inima? La urma urmei, repetăm ​​aceste cuvinte [ale rugăciunii Tatăl Nostru] în fiecare zi: „Și ne iartă nouă datoriile, precum și noi iertăm pe datornicii noștri”. Iartă pe toți cei care au păcătuit împotriva noastră și iartă-ne nouă, pentru că noi îi iertăm. Cum putem realiza acest lucru, astfel încât să fie cu adevărat din toată inima noastră?

Sunt oameni care părăsesc Biserica lui Hristos din această cauză, care se abat de la Evanghelia lui Hristos, tocmai pentru că nu pot face ceea ce spune Hristos. Și oamenii chiar spun uneori că acest tip de moralitate creștină este o formă de slăbiciune. Totuși, dacă observăm, dacă ne observăm cu adevărat sufletele și inimile, atunci vom vedea că nu este deloc așa. De fapt, dacă o persoană devine iubitoare, cu adevărat iubitoare; iertător, cu adevărat iertător; și rugându-se, rugându-se cu adevărat pentru dușmanii săi, putem vedea mai târziu cum această persoană devine un exemplu pentru noi. O vom vedea mai târziu, mai ales după sfârșitul vieții ei, și când Biserica va vorbi despre ea și despre faptele mari pe care le-a săvârșit. Deci, în acest caz, chiar vom vedea că nu a fost o slăbiciune ci, dimpotrivă, o forță. Și ce putere! De ce ? Intrucât pentru ca inima să fie într-o asemenea stare încât să poată ierta și iubi cu adevărat, inima trebuie să se schimbe. Și nu este ușor să ne schimbăm inimile. Este nevoie de putere. Este o luptă.

Fiecare creștin din momentul Botezului sau de la sosirea conștientă la Botez în viață (dacă am fost botezați în copilărie), din acel moment devine un luptător ascet, ar trebui să fie un luptător ascet și nu poate fi altfel. Asta nu înseamnă că toată lumea ar trebui să devină monah. Acest lucru nu înseamnă că fiecare ar trebui să-și schimbe modul de viață în exterior sau chiar într-un anumit sens interior.
Ce înseamnă asta ?
Asta înseamnă un singur lucru: că fiecare dintre noi trebuie să se luptă cu el însuși, cu egoismul său, cu egoismul lui, cu tot ceea ce îi împiedică relația cu ceilalți. Și dacă reușim să ne distrugem propria mândrie, propriul egoism, propriul egocentrism și să ne înmoaie propriile inimi, atunci putem deveni, așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, „lumini pentru alții”. „Dobândește duhul păcii, a spus el, și mii de oameni vor fi mântuiți în jurul tău! »

Și o astfel de persoană devine luminoasă, aducând ceva nou în viața oamenilor; și totul se schimbă în relațiile umane, totul devine special. La aceasta ne cheamă Hristos Mântuitorul. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să dobândim o credință neclintită și fierbinte în adevărul cuvintelor lui Hristos, în adevărul căii Sale. Atunci Duhul Sfânt se va pogorî în inimile noastre, după cum a spus Sfântul Serafim, și cum a spus înaintea lui Apostolul Pavel: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” (cf. Rom. 8:26)Şi astfel ajunge să iubească și să ierte, să binecuvânteze și să se roage pentru toți fără excepție. Amin.

Sursa: https://orthochristian.com/145561.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

,,De asemenea a trecut ceva timp de când am început să discredităm pe preoţi, să le ruinăm misiunea pe pământ; pentru noi, reprezintă o mare piedică. Influenţa lor are din ce în ce mai puţin efect asupra oamenilor. Libertatea conştiinţei a fost decretată în întreaga lume, devenind principiu, astfel nu ne mai despart decât câţiva ani până când vom reuşi să distrugem complet creştinismul; cât despre celelalte religii, dificultăţile vor fi minore, dar acum este prematur să discutăm. Regele evreilor va fi adevăratul papă al Universului, patriarhul bisericii internaţionale’’(Milton William Cooper, Partea nevăzută a lumii, Ed. Elit, f. a., p. 253).Acest citat este extras dintr-un document mai vechi, nerecunoscut pe faţă de urmaşii celor care l-au elaborat. Este de înţeles. Faptul că această prevedere, şi toate celelalte, sunt puse sistematic în practică, arată că avem de-a face cu un document autentic, care a fost ţinut secret o vreme, apoi, prin vrerea lui Dumnezeu, a ajuns cunoscut.

În vremea ciumei comuniste, preoţii, ierarhii şi monahii erau definiţi în documentele securităţii drept ,,armata neagră’’ şi au fost socotiţi o mare primejdie pentru societatea cu viitor de aur. Aceştia au fost luaţi cu brutalitate de la sfintele altare şi întemniţaţi. Mulţi au murit muceniceşte. Canonizarea lor este interzisă. Biserica, adică poporul lui Dumnezeu, le recunoaşte jertfa, le cinsteşte sfintele moaşte şi le alcătuieşte acatiste.

După 1989, Biserica a avut o perioadă scurtă de libertate. Bisericii i se recunoştea autoritatea în societate şi lucrurile păreau că se îndreaptă spre normalitate. N-a trecut prea mult şi, încet-încet, cei ce se arătau a fi prieteni ai Bisericii Ortodoxe şi-au arătat adevărata faţă: s-au înverşunat împotriva ei cu o ură diabolică, emisiunile religioase au fost suprimate, trepăduşii au început să caute greşeli în Biserică pe care le-au mediatizat hiperbolic. Nu contează că, după o vreme, adevărul iese la lumină şi minciunile sunt dovedite. Ţinta lor nu este distrugerea creştinismului, aşa cum eronat este el înţeles azi. Ţinta este Biserica Ortodoxă cu slujitorii ei adevăraţi, ,,marea piedică’’ în calea înfăptuirii unor ambiţii nebuneşti. Nu trebuie să ne mirăm. N-au ajuns nemernicii lumii să spună despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cel mai înjositoare minciuni, plăsmuite în străfundurile iadului? Noi credem în cuvintele Sale, din care nu va rămâne o cirtă neîmplinită: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18).      

Presbiter Ioviţa Vasile

Pe 30 martie, Înaltpreasfințitul Mitropolit Luca de Zaporojie, unul dintre cei mai sinceri și autoritari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene, a vorbit la BBC despre viața Bisericii în condițiile războiului fratricid.

Cauze și soluții pentru război.Întrebat cum explică războiul, Mitropolitul Luca a răspuns fără echivoc: „Motivul este păcatul. Toate aceste patimi sunt conduse de păcat – mândria, dorința de stăpânire.” Când oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, atunci El permite să se întâmple astfel de lucruri, a explicat ÎPS Sa. „Vrem să măsurăm după propriile noastre standarde omenești, dar nu ne gândim niciodată la suflet. Vreți să auziți evaluări politice și sociale, dar eu doresc să văd aprecieri duhovnicești ”, a spus Mitroplitul Luca.

Întrebat cum să oprească războiul, Mitropolitul Luca a citat cuvintele Domnului: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi”. În același timp, ÎPS Sa declară că Biserica își binecuvântează poporul pentru a-și apăra patria, doar atunci când este necesar.

Încercând să însoțească un convoi umanitar.Într-un interviu anterior, Înaltul Ierarh a vorbit despre însoțirea unui convoi umanitar care nu a reușit niciodată să ajungă la destinația Mariupol. Întrebat de ce nu a reușit, ÎPS Sa a răspuns: „Când oamenii încep să tragă unii în alții, nu respectă nicio promisiune… Războiul este cel mai înalt grad de nebunie… Nu pot judeca cine a dat ordinele și cui. Știu doar că mi s-a spus: „Nu, convoiul tău nu va trece.”

Declarații ale Patriarhului Moscovei și Mitropolitului Kievului.Solicitat să comenteze diferitele declarații ale Prea Fericitului Patriarh Chiril, în comparație cu cele ale Preafericitului Părinte Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, Mitropolitul Luca a declarat : A fi responsabil pentru cuvintele altora, a le comenta— nu cred că este corect. Nu le cunoaștem contextul și nu știm la ce se gândeau. Știu un singur lucru: că oamenii noștri mor, ucrainenii mor. Soldații ruși sunt și ei uciși. Iar orașele noastre se prăbușesc. Prin urmare, respect în mod clar poziția primatului meu, Preafericitul Mitropolit Onufrie.

Problema autocefaliei și a unității Bisericii Ortodoxe Ucrainene.Întrebat despre acei ierarhi și clerici care au încetat pomenirea Patriarhului Kirill, Mitropolitul Luca a subliniat că el îl pomenește nu pe civilul Vladimir Gundyaev, ci pe Patriarhul Moscovei. Carta Bisericii Ortodoxe Ucrainene spune că aceasta are comuniune cu deplinătatea Ortodoxiei prin Biserica Rusă și indică cine trebuie să fie pomenit, a subliniat Mitropolitul Luca. Doar un Sinod poate decide soarta viitoare a Bisericii Ucrainene, a subliniat el, pentru că episcopii nu sunt prinți independenți care stau pe tronurile lor. Răspunzând la comentariile zgomotoase de pe rețelele sociale despre viitorul Bisericii, Mitropolitul Luca a remarcat: „În loc să te pocăiești de păcatele tale, vrei să strângi cât mai multe aprecieri și să scrii postări în rețelele de socializare, tot felul de lucruri urâte, cuvinte murdare și așa mai departe. Și ei cred că salvează Ortodoxia, salvează Biserica.” Politicienii oricum nu ascultă de ierarhi, a subliniat ÎPS Sa. Ierarhii Bisericii au vorbit despre Donbass în ultimii opt ani, „dar cine ne-a ascultat?” a întrebat retoric, Mitropolitul Luca.

„Nu protejez pe nimeni… Vreau doar să spun: vor auzi politicienii? Sau poate [Patriarhul] strigă acolo, poate se lovește cu capul de perete?” Revenind la problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene, BBC a cerut un răspuns Mitropolitului Luca referitor la faptul că în unele eparhii sunt strânse semnături în vederea convocării unui Sinod care să ceară autocefalie. „Cu aceste afirmații, punem gaz pe foc”, a răspuns ÎPS Sa. „A deveni autocefal nu ar rezolva brusc toate problemele”, a continuat Mitropolitul:

„Trebuie să găsim o cale de mijloc. Chiar și această autocefalie — va rezolva problema sau nu? Domnul Archondonis, care s-a îndepărtat de Biserica Ortodoxă și se numește Patriarhul Bartolomeu, care a slujit cu schismaticii, ne va da autocefalia? El va spune: „Ți-am dat deja un tomos, du-te acolo”.

Vă rog să nu judecați Biserica după standarde seculare. Nu este ca și cum ai fost la serviciul fiscal, ți-au dat un certificat de antreprenor și ai devenit un functionar. Harul Duhului Sfânt lucrează în Biserică, iar ceea ce contrazice acest har, ceea ce încalcă transmiterea harului, este fără har. Tot ceea ce s-a îndepărtat de Biserică trebuie să se întoarcă în Biserică. Cine va recunoaște această autocefalie? Ce ne va oferi ea?” „Nu veți fi uniți duhovnicește cu o Biserică care binecuvântează războiul din Ucraina”, a spus reporterul, la care Mitropolitul a răspuns: „Dar am fi ca o mânecă ruptă… Ceea ce a căzut din Biserică nu reprezintă Biserica. Acum scopul dușmanilor Ortodoxiei este să scindeze Ortodoxia în bucăți mici.”

„Prin urmare, doar un Sinod poate rezolva problema”, a repetat mitropolitul Luca..

„Lumea Rusă”.Și întorcându-se la subiectul fierbinte al „lumii ruse”, Înaltul Ierarh din Zaporojye afirmă: „Poți să mă numești susținător al „lumii ruse”, dar nu este adevărat. Nu știu ce este „lumea rusă”. Știu ce este lumea ortodoxă. Și lumea ortodoxă se extinde nu numai în Rusia, Ucraina sau Grecia – este plinătatea lumii și am văzut-o peste tot, chiar și în Africa.”

BBC: Dar atunci când Patriarhul Kirill vorbește în discursurile sale oficiale despre „Lumea Rusă”, care se răspândește oriunde există o Biserică Rusă și limba rusă, susțineți acest concept?
Mitropolitul Luca: Afirm din nou: sunt o persoană ortodoxă, nu cunosc un astfel de concept precum „lumea rusă”. Mitropolitul Luca: Aceasta este o teorie, nu o dogmă. În încheiere, Mitropolitul Luca afirmă că este de acord cu Mitroplitul Onufrie că Rusia și Ucraina sunt două popoare frățești, cu istorii și state proprii.

„Și cel mai rău lucru este că cei care au ieșit din aceeași cristelniţă se ucid între ei.”

https://orthochristian.com/145569.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Sacii negri vânați de reporteri sunt veriga de legătură dintre COVID și Războiul din Ucraina.Războiul din Ucraina va dura ani de zile. Poate un deceniu. Ne-a spus-o una dintre persoanele cele mai îndreptățite să facă astfel de estimări: șeful Marelui Stat Major al armatei americane. Generalul Mark Milley, ofițerul cel mai înalt în ierarhia Pentagonului, a declarat marți, în fața Comisiei de Apărare a Camerei Reprezentanților:

„Cred că este un conflict foarte lung și cred că (lungimea lui) se măsoară în ani de zile. Nu știu dacă un deceniu, dar ani de zile cu siguranță.”

Cum este posibil? Acum o lună, părea ca pacea este după colț. Volodimir Zelenski se arăta gata să accepte cererile lui Vladimir Putin. Acestea erau: renunțarea la Crimeea, independența celor două autoproclamate republici rusofone din Donbas și un statut de neutralitate pentru Ucraina. Cu alte cuvinte, să nu intre în NATO. Cu mici diferențe, era vorba de prevederile acordurilor de la Minsk, din 2014 – 2015. Speranțele de pace fluturate de Zelenski la începutul lui martie s-au dovedit rapid o iluzie. Un scheci. Un joc de scenă. În mod aiuritor, liderul de la Kiev a dat înapoi. A avut brusc revelația că nu poate face „compromisuri cu integritatea teritorială a Ucrainei”. Apoi că vrea să organizeze unreferendum, pentru ca poporul să se pronunțe în legătură cu propunerile de pace ale rușilor. Pentru ca, în urmă cu câteva zile, Zelenski să declare:

„Nu facem negoț cu teritoriul nostru. Chestiunea integrității teritoriale și a suveranității nu intră în discuție.În afară de victorie, poporul ucrainean nu va accepta alt deznodământ.”

Așa s-a pus definitiv cruce negocierilor de pace. Războiul va merge până la capăt. Indiferent unde este capătul. Pe 7 aprilie 2022, într-un interviu la postul american ABC News, Zelenski se declara gata să negocieze propunerile Rusiei, inclusiv cedarea de teritorii. A doua zi, pe 8 aprilie 2022, Congresul aproba un ajutor de 14 miliarde de dolari pentru Ucraina. Din acel moment, Zelenski s-a schimbat la față. Și-a lăsat barbă. S-a cocoșit. Retorica i-a devenit mai belicoasă. A început să se răstească în serial la parlamentele lumii, iar ele s-au arătat încântate să se lase trase de urechi de eroul momentului. S-a schimbat la față și presa.Relatările au devenit brusc mai dramatice. S-au înmulțit atrocitățile rușilor. Simultan cu înfrângerile lor. Și cu perspectiva catastrofelor nucleare, chimice, biologice identificate cu agerime de reporterii frenetici. Bref, războiul televizat a căpătat un suflu nou. Ca un val de pandemie. Ca o tulpină cu nume grecesc.

Peste Ucraina plouă cu arme și bani cum ploua peste evrei cu mană și cărnuri în pustie. Iar glasul lui dumnezeu de la Washington, chiar dacă bâlbâit și ușor confuz, îl îmbărbătează pe Zelenski să nu se oprească. Să meargă mai departe.(Ironia biblică face ca premierul Israelului să-l îndemne pe Zelenski să accepte propunerile de pace ale lui Putin, dar a fost tratat cu refuz.) Putin însuși a dat buluc în Ucraina ca ursul în prisacă și acum, surprins de roiurile de ace, ar cam tuli-o, dar nu poate să plece de-acolo cu laba goală fără să-și compromită definitiv renumele de Fiară.

Negocierile din Turcia seamănă mai degrabă cu un sejur în Antalya decât cu niște eforturi diplomatice reale. Asistăm la cel mai straniu război din istorie: nimeni nu pare să dorească pacea. Nici combatanții, nici restul lumii. Și, deodată, lucrurile se limpezesc. Înțelegem brusc ce se întâmplă dintr-un articol apărut săptămâna aceasta în Washington Post.

Titlul său este: „NATO spune că Ucraina trebuie să decidă asupra unui acord de pace cu Rusia – în anumite limite”.

Cităm: „Chiar promisiunea ucraineană de a nu adera la NATO – o concesie pe care Zelenski a anunțat-o public – ar putea reprezenta un motiv de îngrijorare pentru unii vecini. Aceasta ne aduce la o realitate jenantă: pentru unii membri NATO este mai bine ca ucrainenii să continue să se lupte și să moară decât să ajungă la o pace care survine prea devreme sau cu un cost prea mare pentru Kiev și restul Europei.”

Și, mai departe: „Este o dilemă nefericită. Problema este că dacă (războiul) se termină acum, există un răstimp pentru Moscova de a se regrupa și lucrurile vor reîncepe, sub același pretext sau sub altul.”

Degeaba vă frecați la ochi! De pomană vă ștergeți ochelarii! Ați văzut bine! Washington Post, una dintre portavocile Casei Albe și ale Marii Resetări, recunoaște că NATO dorește prelungirea războiului din Ucraina. Că „este mai bine ca ucrainenii să continue să se lupte și să moară” pentru ca „pacea să nu survină prea devreme”.Acum, lucrurile capătă sens. Inclusiv vorbele generalului Milley, care a profețit un război lung de „ani de zile”.

Deci, scopul războiului nu este eliberarea Ucrainei. Nici măcar salvarea vieții nefericiților de ucraineni, prinși într-un conflict care se dovedește că nu e al lor. Dimpotrivă, ei trebuie lăsați „să lupte și să moară” pentru Cauză. Iar Cauza (cel puțin cea oficială) este distrugerea totală a Rusiei, astfel încât să nu își mai poată reveni niciodată. Nimicirea ei cu orice preț. Pare însă că prețul este mai degrabă nimicirea Occidentului.

Rusia rezistă mai bine la sancțiuni. E obligată să ia măsuri de însănătoșire a economiei și a monedei naționale. După ce, inițial, părea să se prăbușească,Rubla a atins maximul ultimelor cinci luni. Legarea ei de aur și plata exporturilor de gaze în ruble drenează sânge sănătos în economia bolnavă și coruptă a Rusiei. În timpul ăsta, Occidentul se luptă cu crizele: energetică, alimentară, de aprovizionare. Și cu propriile fantasme:schimbarea climatică, salvarea planetei…

Revenind la articolul din Washington Post, acesta nu vă amintește de nimic cunoscut? „Ucrainenii lăsați să moară” în numele unei Cauze superioare nu vă amintesc de COVID? Nu sunt de mult apuse vremurile când ardeau oamenii în spitalele supraaglomerate sau mureau legați de paturi pentru că erau împiedicați să se trateze ambulatoriu. Nu a trecut prea mult de când bolnavii cronici erau lăsați să moară ca niște câini pentru că nu aveau loc în clinicile de specialitate. Sau de când pacienți operați de câteva ore erau aruncați în stradă în crucea nopții.Toate în numele unei cauze superioare: combaterea COVID. COVID-ul și Războiul din Ucraina sunt rude bune. Unul este prelungirea firească a celuilalt: trecerea de la Spike la Baionetă. Primul, ne-a spus Schwab, a fost „o fereastră rară, dar îngustă, de oportunitate” pentru Marea Resetare. Nu foarte îngustă, totuși. Doi ani de cazne și teroare.

Dar „fereastra” a trebuit închisă în cele din urmă, pentru că prea mulți oameni se treziseră. Începuseră să priceapă. Era nevoie de o nouă fereastră. Pe 19 februarie 2022, la Conferința pentru Securitate de la München, noul cancelar german, Olaf Scholz, a făcut o ultimă încercare de a împiedica războiul. El i-a cerut lui Zelenski să anunțe că nu mai dorește aderarea la NATO și să declare neutralitatea țării sale, în cadrul unui acord de securitate mai larg, între Occident și Rusia. Tratatul urma să fie semnat de Biden și de Putin, care ar fi garantat împreună securitatea Ucrainei. Zelenski i-a răspuns lui Scholz că nu se poate avea încredere în Putin și că, oricum, majoritatea ucrainenilor doresc să intre în NATO. Peste puțin timp, Zelenski reafirma în plenul Conferinței dorința Ucrainei de a adera la NATO. Mai mult, el amenința că nu mai respectă Memorandumul de la Budapesta, din 1994, prin care Ucraina renunța la armele nucleare. O nouă „fereastră de oportunitate” se căsca larg, ca o gură de rechin. O fereastră de „ani de zile”. Poate decenii…

COVID ucide oameni. La fel și Putin. Nu suficienți, însă, pentru Marea Resetare. Ca să schimbi cursul istoric al omenirii este nevoie de hecatombe care să răspândească teroare. De aceea, mult mai mulți oameni sunt uciși în numele combaterii Covid. Sau în numele combaterii lui Putin.

Noua Ordine Mondială și Omul Nou se vor înălța pe mormane de cadavre.

Adrian Pătruşcă, ActiveNews