Autor: iovita_vasile

I.Sinoadele Ecumenice

S-au întrunit în vreme de mari primejdii pentru Biserica lui Hristos, venite îndeosebi din partea ereticilor. De remarcat că niciun Sinod n-a fost socotit dinainte Ecumenic, deşi sinodalii reuniţi erau Sfinţi Părinţi şi lucrau, cum s-a dovedit, sub puterea Duhului Sfânt. După încheierea Sinoadelor, hotărârile acestora au ajuns la pliroma Bisericii, la Poporul lui Dumnezeu şi acesta le-a receptat ca fiind Ecumenice, adică a toată lumea, normative pentru toţi, din toate locurile şi din toate timpurile. În felul acesta, Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, şi-a exercitat atributul infailibilităţii, care nu aparţine unei persone (papa), nici unui grup de personae (sinodul), ci Bisericii în întregul ei.

Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice sunt consemnate în istoria Bisericii noastre:

-Sinodul I Ecumenic, Niceea, 325, împotriva arianismului

-Sinodul II Ecumenic, Constantinopol, 381, împotriva pnevmatomahilor

-Sinodul III Ecumenic, Efes, 431, împotriva nestorianismului

-Sinodul IV Ecumenic, Calcedon, 451, împotriva monofizitismului

-Sinodul V Ecumenic, Constantinopol, 553, împotriva rătăcirilor origeniste

-Sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, împotriva monotelismului

-Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787, împotriva iconoclasmului

II.Sinoadele locale

Privite din punctul de vedere al participării, respectiv episcopii dintr-o anumită regiune a lumii, acestea au într-adevăr caracter local. Dacă luăm în considerare că hotărârile şi Canoanele acestora au fost receptate de Biserică în întregul ei, şi aşezate în colecţia de Canoane ale Ortodoxiei, conchidem că Părinţii sinodali au lucrat şi ei sub inspiraţia Duhului Sfânt. Raportul dintre Canoanele Sfinţilor Apostoli, cele ale Sinoadelor Ecumenice, ale Sinoadelor locale, ale Sfinţilor Părinţi şi cele Întregitoare este unul simfonic, de complementaritate, fiind excluse contradicţiile. Aplicarea lor se face sinoptic, adică se ţine seama de toate Canoanele care se referă la un anumit fapt, speţă, împrejurare, situaţie ori aspect.

Presbiter Ioviţa Vasile

În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris şi despre Cuviosul Agapie, doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului omul a fost salvat. Mai târziu, a îngaduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se imbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi aşa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: Şi cum ai îndrăznit, trădătorule al Ortodoxiei, să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi? Pleacă de aici, neruşinatule şi ereticule! Atunci medicul pleca ruşinat.

După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni, Cuviosul a trecut către Domnul şi i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune, îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat! A doua zi medicul se înfîţişă cu pocăinţă la Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate şi mărturisind că vrea să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată, şi să devină monah. Şi într-adevăr, medicul a trecut la Ortodoxie şi a devenit monah (După Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev).

 Dr. Gabriela Naghi

Textul de mai jos l-am scris, cum se poate lesne vedea, în anul 2012. Din diverse motive l-am ţinut până acum în sertar. Recitindu-l zilele trecute am costatat punctul în care ne aflam în acel an şi progresul pe care l-a făcut ierarhia română în aceşti şapte ani, pentru introducerea pan-erezie ecumenismului în Biserică, în mod oficial, căci de facto exista de multă vreme. Totul a culminat cu pseudo-sinodul din Creta din 2016, care a consfinţit realităţi dureroase: Dreapta Credinţă e amestecată cu ereziile, căci hotarele dintre ele au fost şterse; sectele au devenit ,,biserici’’; simulacrele de taine ale acestora sunt recunoscute; ereticii sunt ortodocşi, în vreme ce preoţii şi credincioşii îngrădiţi de erezie sunt schismatici; Sfintele Canoane sunt sistematic încălcate; căsătoriile mixte au fost legiferate. Ce va urma?

A venit vremea ca Shenouda al III-lea să se ducă în faţa tronului ceresc. După cum ne înformează Ziarul Lumina de sâmbătă, 17 martie 2012, acesta şi-a încheiat viaţa pământească, la vârsta de 88 de ani, după ce a stat pe tronul copţilor eretici aproape 41 de ani. Încerc un sentiment de tristeţe, ştiind că Shenouda nu a renunţat la ereziile sale, nu s-a pocăit şi a murit despărţit de Biserica lui Hristos.

Cel care semnează anunţul, un oarecare M.N., este deosebit de atent la exprimare, nu însă pentru limpezime, ci pentru a spori confuzia. Titlul anunţului spune mult: ,,Patriarhul Shenouda al III-lea al Bisericii Ortodoxe (!!!) Copte a murit’’. Precum se ştie prea bine, Shenouda a fost eretic, ca atare nu se cuvenea a fi numit ,,Patriarh’’, punându-l astfel pe picior de egalitate cu Patriarhii dreptrcredincioşi ai Bisericii noastre din trecut. Fiind eretic, a stat în fruntea unei comunităţi eretice, aceea a copţilor, şi totuşi autorul nu se împiedică să-i numească pe copţi ,,Biserică’’ şi încă ,,Ortodoxă’’! Este un nonsens de la un capăt la altul. Am mai spus-o, scriu şi acum, o grupare, adunare sau comunitate eretică nu poate fi numită ,,Biserică’’, deoarece Biserica n-are nimic de-a face cu ereticii pe care i-a anatemizat şi i-a caterisit întotdeauna, aşteptând pocăinţa lor. Cu atât mai mult, este absurd a-i numi pe eretici ,,ortodocşi’’, adică dreptmăritori! Sunt două noţiuni care nu pot sta împreună. Este o incompatibilitate de nedepăşit! Biserica este incompatibilă cu ereticii, Ortodoxia n-are nici un amestec cu ei. Desluşim aici orientarea ecumenistă a semnatarului, care socoteşte că orice comunitate contaminată de erezie este Biserică. Doamne, fereşte! Introducând pluralismul în creştinism, nu le-a fost apoi greu să elaboreze teoria neghioabă a ramurilor, potrivit căreia sectele şi bisericile mincinoase, luate de-a valma, sunt ca nişte ramuri, fiecare cu partea sa de adevăr, iar adevărul, în integralitatea lui, se va obţine prin unirea acestora, unire în care vor să introducă şi Sfânta Biserică Ortodoxă!

Copţii sunt monofiziţi, adică susţin, împotriva Revelaţiei Dumnezeieşti, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire, cea Dumnezeiască. Din această pricină au fost daţi anatemei de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 431, şi s-au despăţit de trupul Bisericii lui Hristos, rămânând separaţi până în ziua de azi. Culmea absurdului o atinge autorul anunţului când ne spune că aceşti copţi s-au despărţit de Biserica Ortodoxă. Şi totuşi numeşte comunitatea coptă Biserică Ortodoxă! Sfânta Biserică Ortodoxă nu se va uni niciodată cu monofiziţii copţi şi cu nicio grupare eretică. Se vor uni trădătorii ei şi ai lui Hristos.

Presbiter Ioviţa Vasile

�

,,Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm’’.

Miron Costin

După această minunată pledoarie a cronicarului, să deschidem şi noi cărţile bisericeşti şi iscusită zăbavă să facem cu cetitul lor. În Vieţile Sfinţilor pe iulie, pag. 330-345, cetim:

Cuviosul Vladimir al Rusiei, pomenit în această zi, era nepotul Cuvioasei ţarine Olga. S-a scris despre el că după ce a ajuns pe tronul Rusiei, a făcut cercetare pentru a se convinge care este Credinţa adevărată. Cei dintâi care s-au înfăţişat au fost mahomedanii. Aceştia au început să preamărească pe zeul Allah ca pe Dumnezeu, şi pe proorocul său mincinos Mahomed. Au arătat apoi că Mahomed le îngăduie să aibă mai multe femei, cu care fiecare poate să-şi împlinească poftele trupeşti după voie. Au mai expus şi alte lucruri murdare care le sunt îngăduite, care însă nu se cuvine să fie pomenite, pentru că în toate trebuie să păstrăm buna cuviinţă. După ce i-a ascultat, Vladimir s-a convins că nu acest fel de credinţă necurată îi trebuie poporului rus.

Au venit apusenii nemţi, cei care au spus că a lor este credinţa cea bună, pentru că ei ascultă de papa Romei, capul bisericii din toată lumea. Împăratul nu s-a plecat spre credinţa lor eretică. Au urmat la rând evreii şi au mărturisit: ,,Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor’’. Răspunsul împăratului a fost categoric, aspru chiar: ,,Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi risipit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?’’ Acestea spunându-le, i-a alungat de la faţa sa.

Cei din urmă au fost grecii, care s-au înfăţişat cu daruri de la împăraţii greceşti, aduse de un filozof, adevărat iubitor de înţelepciune, Chiril. Acesta a vorbit ţarului pe larg despre Credinţa mântuitoare, despre judecata înfricoşătoare care ne aşteaptă pe toţi. I-a arătat şi o pânză ţesută cu aur care arăta judecata lui Dumnezeu şi despărţirea drepţilor de cei păcătoşi, pentru veşnicie. ,,Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga’’. Ţarul Vladimir a orbit, întocmai cum Saul îşi pierduse vederea pe drumul Damascului. Când însă a intrat în apa Sfântului Botez, ochii lui s-au luminat din nou. De-atunci a început să lucreze cu puterea-i împărătească pentru luminarea poporului rus, întocmai cum bunica lui, Olga, făcuse mai înainte (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 330-345).

Presbiter Ioviţa Vasile

Iubesc sportul şi anumite discipline ca înotul şi patinajul, care au fost preferatele mele. Sfinţii Părinţi spun ca „trupul este o slugă bună, dar un stăpân rău”.Mişcarea în aer liber este o ţintă pentru sănătatea noastră, psihică şi trupească. Nu există pacient copil la care să nu-i fi recomandat înotul, ca sport complex care, pe lângă beneficiile în anomaliile dento-maxilare, în creşterea şi dezvoltarea armonioasă, are efecte optime în interacţiunea copiilor cu mediul, dezvoltă aptitudini deosebite. Are efecte asupra sănătăţii articulaţiilor, diminuează greutatea crescută, reduce simptomele astmului, tensiunea arterială şi întăreşte activitatea inimii, reduce colesterolul, diabetul şi riscul de a muri din cauza bolilor de inimă. În mare, te simţi liber, tânăr şi mai aproape de cer, de Dumnezeu. Minunat!

Nu trebuie, ca spectatori, să facem din sport o patimă, căci aceasta este dovada unui suflet bolnav. Tenisul poate fi practicat până la o anumita vârstă, după care persoana respectivă poate împlini şi celelalte lucrări duhovniceşti, pe care le doreşte. Cel care a găsit calea duhovnicească, să nu-l mustre pe cel care încă nu a gasit-o, dar totuşi lucrează ceva, din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele! Să ne bucurăm de o reuşită sportivă obţinută prin muncă şi sacrificii, să nu fim frustraţi, sau să încolţească în noi alte patimi precum trufia, orgoliul, slava de sine. Să respectăm cu eleganţă şi nobleţe părerea altei persoane. „În viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre. Acum ştiu! Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. ” (Părintele Nicolae Steinhardt).

Dr. Gabriela Naghi

,,Iar când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului’’(II Timotei 2, 5).

După legile jocului s-a luptat Simona Halep la Wimbledon, vreme de două săptămâni, şi a luat cununa biruinţei. S-a dovedit a fi deasupra tuturor şi asta i-a bucurat nespus pe românii nostri. Nu şi pe americani. Acolo n-au mai putut să-şi trimită ambasadorul, care să spună cine trebuie să câştige. De ce se bucură românaşii noştri? Pentru ca sunt prea de multe ori umiliţi în propria lor ţară de tot felul de lifte. Prea adesea vin ambasadele să ne spună ce e bine, ce rău şi întotdeauna binele e de partea lor, că aşa se întâmplă în toate coloniile lumii. Propaganda mincinoasă ne spune că românii sunt leneşi, sunt needucaţi. Asta l-a şi făcut pe preşedintele circumstanţial Iohannis să lanseze proiectul ,,România educată’’. Cum ar veni, Iohannis să-i educe pe români care, fără el, ar fi, în continuare, lipsiţi de educaţie. Simona arată cu adevărat că nu suntem nici leneşi, nici needucaţi, nici un popor de mâna a doua. Putem fi între cei mai buni din lume, şi nu numai în sport. Avem valori în toate domeniile. Nu întotdeauna însă răzbesc, pentru că le stau în drum cohortele de nulităţi potente, cozile de topor, prezente pe oriunde te uiţi.

Simona e fiică a Bisericii Ortodoxe Române, şi nu una de circumstanţă, de paradă. Este singura dintre competitoare care se însemnează cu semnul Sfintei Cruci pe arenele lumii, sub ochiul camerelor de luat vederi. Nu se ruşinează de Hristos, Îl mărturiseşte de câte ori e prezentă în competiţii.

Simona a fost încununată la Wimbledon cu o cunună care, cu trecerea vremii, se va veşteji, tumultul competiţiilor se va stinge, milioanele adunate se vor risipi, pentru că aşa sunt legile firii. Atotputernicul să-i aşeze pe creştet ,,cununa cea neveştejită a măririi’’(I Petru 5, 4) pentru binele care-l face, cu multe osteneli şi sacrificii, acestui neam semănat de Dumnezeu pe faţa pământului. Ne uităm cu drag la ea şi-l parafrazăm pe cronicar, simţind ceea ce trăia şi acesta când a scris: ,,nasc şi pe pământ românesc oameni’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Când vorbim despre Sfânta Biserică, înţelegem, cel mai adesea, mulţimea credincioşilor dreptmăritori care trăiesc pe pământ. Într-adevăr, aceasta este Biserica Luptătoare, numită astfel pentru că ea se află în luptă necurmată cu puterile răului, vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Există însă o parte a Bisericii lui Hristos care a învins aceste puteri ale răului, ca atare vorbim de Biserica Biruitoare, ,,a duhurilor drepţilor celor ce s-au săvârşit’’,a celor adormiţi în Dreapta Credinţă, întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice. Sfântul Apostol a scris astfel evreilor: ,,V-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului Celui Viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile Drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel’’(Evrei 12, 22-24). Există, aşadar, această comuniune între Biserica de pe pământ, Luptătoare, şi cea din ceruri, cea Biruitoare. Aşa se şi explică faptul că noi chemăm în ajutor pe Sfinţii şi Drepţii lui Dumnezeu, care mijlocesc pentru noi înaintea tronului ceresc.

Când preotul săvârşeşte partea Sfintei Liturghii care se numeşte Proscomidie,ia o parte mai mare din prescură pe care o aşează pe mijlocul sfântului disc şi care se va preface în Trupul Domnului. Alături de aceasta va aşeza o altă parte triunghiulară pentru Maica Domnului; de cealaltă parte aşează părţi mai mici pentru cele nouă cete: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi ai Bisericii, Sfinţii Mucenici, Sfinţii Cuvioşi, Sfinţii Doctori fără de arginţi, Sfinţii Ioachim şi Ana laolaltă cu Sfinţii pomeniţi în acea zi, Sfântul Ioan Gură de Aur (sau Sfântul Vasile cel Mare), a cărui Liturghie se săvârşeşte. Mai jos, pe sfântul disc se aşază părticele pentru episcopul locului (dacă nu este eretic!), cârmuitorii dreptmăritori ai ţării şi ctitorii şi binefăcătorii acelei biserici. Jos, în partea stângă se aşază părticele pentru cei vii care se pomenesc la Sfânta Slujbă, iar în partea dreaptă pentru cei adormiţi în Dreapta Credinţă. Pe bună dreptate s-a afirmat că după aşezarea acestor părţi de prescură, cu rugăciunile tipiconale respective, pe sfântul disc se găseşte Biserica Lui Hristos în întregul ei, Luptătoare şi Biruitoare. În textul de la Apocalipsă 6, 9-11, vom constata că ,,sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o’’,adică ale Sfinţilor Mucenici, din Biserica Biruitoare, vorbesc cu Dumnezeu, cerând înfăptuirea dreptăţii Lui.

 

Presbiter Ioviţa Vasile

REVELATIA DUMNEZEIASCĂ SUPRANATURALĂ a fost transmisă de Dumnezeu în mod direct sau prin aleşii Săi: îngeri, prooroci, trimişi şi, deseori, a fost însoţită de semne şi minuni, arătând prin aceasta că toată creaţia Îi este supusă. Ea s-a încheiat cu ultima scriere a Noului Testament – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Păstrarea şi transmiterea revelaţiei supranaturale s-a făcut prin:

I. SFÂNTA SCRIPTURA (Biblia/Cuvântul lui Dumnezeu) este colecţia cărţilor sfinte, scrise de Prooroci, Apostoli sau alţi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, sub inspiraţia Duhului Sfânt, într-un interval de 1500 ani.

 – Vechiul Testament(revelaţia de la Adam până la venirea Domnului Iisus Hristos)- 39 cărţi canonice şi 14 cărţi/fragmente „bune de citit” -1400 ani.
–  Noul Testament (revelaţia făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sf. Apostoli) 27 cărţi canonice scrise în cursul primului secol după Naşterea Mântuitorului.

II. SFÂNTA TRADIŢIE reprezintă totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sf. Scriptură, ci au fost transmise prin viu grai de Mântuitorul şi Sf. Apostoli. Ea este ,,respiraţia Duhului Sfânt în Biserică, prezentă atât în îvăţătura Bisericii, cât şi în rugăciunea şi trăirea membrilor ei şi transmisă, neschimbată, mai departe. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, trebuie nţeleasă ca o harismă dată Bisericii şi celor cu viaţă curată, care pastreză şi pun în lucrare darurile Duhului Sfant. „Scriptura a luat nastere in Biserica si spre folosul ei”. Prin urmare Scriptura nu poate fi interpretată decât prin Sfânta Tradiţie. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică, şi ca un „rezumat al Traditiei”, garantat de Biserică, ea fiind „Stâlpul şi temelia Adevarului” (ITimotei, 3;15), după Părintele Staniloae.
„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.(II Petru 1, 20-21).
Astfel Tradiţia Bisericii ne-a dat Scriptura , dar şi modul în care poate fi tălmăcită, numai cu ajutorul Sfinţilor Părinţi, „purtati de Duhul Sfant”,care a vorbit prin ei. Orice alta încercare de răstălmăcire, prin cei neştiutori si neîntariţi, duce la pierderea sufletului , după cum spune Apostolul (II Petru3;16) . ,,Traditia adevarata ,,constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toti”(Sf.Vincentiu de Leryn)

Sf.Tradiţie cuprinde:
1.-Sfânta Scriptură
2-Vechile simboluri de redinţă si mărturisiri (inclusiv ale Martirilor, care sunt respinse de ereticii protestanţi)
3.-Hotărâri dogmatice si canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale
4.-Scrierile Sfinţilor Părinţi
5.-Vestigii liturgice ale Bisericii, cărţile de Slujbă (Sf.Icoane, Imnografie Ortodoxă)
Romano-catolicii şi protestanţii, nu au Duhul Tradiţiei dogmatice a Bisericii şi nici Tradiţia Liturgică, dupa cum nu au nici Duhul Apostolic de citire şi interpretare a Scripturii.

Sf. Irineu, ne învaţă: «Duhul este chezăşia nestricăciunii, întărirea Credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.).

Sa rămânem neclinţi în Sfânta Ortodoxie, recunoscători cu dragoste, evlavie, în duh de rugăciune, până în ultima clipă a vieţii, ajutorului dat de Mângâietorul sufletelor noastre, prin rugăciunile Sfinţiţilor Părinţi nepomenitori, care drept învaţă Cuvântul Adevărului! Amin.

Dr. Gabriela Naghi

Dragi maramureşeni,

Onoraţi jandarmi,

Vă spun la mulţi ani cu această ocazie specială a împlinirii a o sută de ani de la înfiinţarea, organizarea Jandarmeriei în această parte a României şi de fiecare dată mă uit la dumneavoastră cei care sunteţi în faţa mea şi mă uit cei care sunteţi în spatele meu, şi văd de foarte multe ori, câteva diferenţe.  Prima diferenţă este că cei din spatele meu aleg să stea cu o jumătate de metru mai sus decât dumneavoastră, cealaltă diferenţă este şi cea mai importantă, este faptul că cei care… pentru faptul că vorbim despre arme şi uniformă, cei care conduc instituţiile precum Jandarmerie, Poliţie, Armată SRI, SIE,  şi alte entităţi care trebuie să apere acestă ţară, dacă-i dezbraci de uniformă, o să vedeţi că poartă uniforma altor state, şi nu uniforma Statului Român Am toată încrederea în dumneavostră, cei care sunteţi coloana vertebrală a Jandarmeriei aşa cum sunt şi colegii dumneavoastră, pilonii principali ai instituţiilor pe care le reprezintă şi în cadrul cărora muncesc. Această ţară nu mai este ţară, această ţară este o ţară de slugi iar slugile sunteţi dumneavoastră şi noi şi nu ce care conduc instituţiile. Ei îşi iau salariile şi gradele din cu totul şi totul altă parte, ori din vest, ori şi mai din vest.

Suntem, pentru că vorbim despre Ştefan cel Mare, suntem datori să ţinem această sabie ridicată şi sub această sabie să ne aşezăm cei care mai credem în această ţară şi cei care mai credem în România şi cei care mai credem în români. Pentru că de fiecare dată, aproape în fiecare zi, credem mai mult în ceilalţi, din alte părţi, decât credem în noi. De fiecare dată venim şi facem festivităţi în care, într o falsitate debordantă, povestim despre cât de buni şi cât de frumoşi şi cât  de performanţi suntem , când de fapt nu suntem nici buni, nu suntem nici frumoşi, nu suntem nici harnici, nu suntem nici performanţi, dar nu pentru că nu vrem noi aceste lucruri, ci pentrucă bocancul altor state este pus pe gâtul românilor. Asta la o sută de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei aici în Ardeal şi, mai ales, aşa cum spunea doamna care coordonează Arhivele Statului aici în Maramureş, la început şi românii puteau să se încadreze, înroleze în Jandarmerie. Şi românii puteau. Aşa am ajuns şi astăzi: şi noi românii putem, aici la noi în ţară, să mai facem câte ceva, dar de fiecare dată şi în mod regulat şi în mod obişnuit şi din ce în ce mai aproape de normalitate, din păcate, pentru că alţii vor să facă şi alţii au voie să facă. Noi – nu! Noi trebuie să stăm în genunchi, nu ca să ne rugăm la Dumnezeu, trebuie să stăm în genunchi în faţa celor care ne conduc de prin vest sau şi mai din vest.

Preşedinte, şefi de instituţii, şefi de instituţii importante, de la SRI până la Avocatul Poporului, au nişte nume care n-au de-a face nici cu Grigore Ardelean, nici cu Mureşan Vasile, nici cu Popescu Viorel. Le găsiţi în cărţile de limbă germană, le găsiţi în alte cărţi aceste nume, dar nu în cărţile care să ţină de români şi despre exemplele pe care le avem noi aici de la românii noştri, de la înaintaşii noştri. La mulţi ani Jandarmeriei ardelene, la mulţi ani jandarmilor din Maramureş.

NOTĂ

Ascultând acest discurs, am înţeles trei lucruri:

1. De ce omul acesta a fost întemniţat, deşi se ştia că e nevinovat
2. De ce, spre lauda lor, băimărenii l-au ales primar cu peste 70% din voturi, cu toate că se găsea în stare de arest
3. De ce spunea regretatul Dinu C. Giureascu că ,,e aproape o infracţiune să-ţi iubeşti ţara’’.

La mulţi ani, Domnule Primar.

Eram în incinta unui serviciu de paşapoarte. Funcţionarul de-acolo, vazând că sunt preot, m-a agrăit direct: ,,Părinte, de ce nu propovăduiţi oamenilor Sfânta Scriptură?’’ Omul nu prea era dus pe la sfânta biserică. Auzise în mediul său că sectarii sunt cei care posedă Biblia şi o răspândesc cu asiduitate, în vreme ce Biserica, slujitorii ei, o neglijează sau o trec într-un plan cu totul secundar. O inepţie care, repetată obsesiv, a ajuns pentru ei un fel de postulat propagandistic. I-am răspuns: ,,Cum puteţi să spuneţi asta? Mergeţi la biserică în zi de Duminică şi veţi vedea, bunăoară, că la Slujba Utreniei se citesc şase Psalmi, aşa cum sunt cuprinşi în Sfânta Scriptură; veţi auzi, tot la Utrenie, citindu-se o pericopă Evanghelică fără denaturări; ajungând la vremea Sfintei Liturghii, veţi constata că primele două antifoane sunt, de fapt, Psalmii 102 şi 145, citiţi sau cântaţi în întregime; antifonul al treielea nu e altceva decât Fericirile, exact aşa cum au fost rostite de Mântuitorul; urmează după aceea Apostolul, o lectură exactă din Epistolele Noului Testament; Evanghelia Duminicii respective este, evident, tot un text biblic; la urmă preotul tâlcuieşte această Evanghelie prin predica ce o rosteşte. Şi-atunci, văzând acestă bogăţie de texte bibilce, ce ce spuneţi că slujitorii Bisericii neglijează Sfânta Scriptură, lăsând să se înţeleagă că doar sectarii sunt cei care o propovăduiesc?’’

Răspunsul meu la descumpănit puţin şi cel puţin nu m-a contrazis. Nici n-avea cum. Biblia, în întregul ei, este parte a tezaurului Sfânt al Bisericii Ortodoxe, singura păstrătoare a ei, singura învestită cu autoritatea Dumnezeiască de a o traduce, a o interpreta corect şi a o propovădui credincioşilor pentru mântuire. Aţi auzit de ,,furi de cele sfinte’’? Expresia e folosită de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor 19, 37. Furi de cele sfinte sunt toţi cei care au părăsit Biserica lui Hristos şi apoi au furat şi şi-au apropriat fraudulos Sfânta Scriptură! Cu toată propaganda lor zgomotoasă privind Biblia, este adevăr ştiut că ei o bajocoresc în chip josnic, o interpretează fiecare după mintea lui, de unde s-a şi ivit mulţimea sectelor luptătoare împotriva Bisericii.

Vă rog să cercetaţi Noul Testament şi veţi constata că toate cele 27 de scrieri sunt adresate şi destinate întâi Bisericilor locale, de unde s-au răspândit în toate comunităţile ecleziale de pe faţa pământului. Cartea Apocalipsei are, în încheierea ei, aceste cuvinte al Mântuitorului: ,,Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, în faţa Bisericilor’’ (22, 16). Accentuez, în faţa Bisericilor, nu a sectelor! Sfântul Apostol Petru scria pe la anul 67: ,,Şi îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui; cum vorbeşte despre acestea în Epistolele sale, unde sunt lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare’’ (II Petru 3, 15-16). Se poate spune cu mai multă limpezime pedeapsa celor care răstălmăcesc şi batjocoresc Sfânta Scriptură? Socotesc că nu.

Recent, antihristicul papă Francisc a afirmat că Sfânta Scriptură e o carte depăşită, învechită, care trebuie rescrisă pentru vremurile noastre! Habemus papam. Vivat papa.

Presbiter Ioviţa Vasile

Primul canon al Sfântului Vasile cel Mare spune în mod explicit că oricine intră în schismă pierde imediat succesiunea apostolică și preoția și nu mai poate sluji sau transmite harul preoției, în măsura în care el însuși a căzut departe de harul Duhului Sfânt și este laic. Se pune problema păcatului şi virtuţii in Biserica lui Hristos. Noțiunile de bine și de rău ar putea fi șterse în Biserică, prin încălcarea Sfintelor Canoane : cu o lovitură de creion, păcătoșii de ieri pot fi declarați preoți evlavioși și preoți evlavioși – păcătoși.

Este vorba atât de situaţia din Ucraina, cât şi de cea din BOR, unde ierarhii în exerciţiu au caterisit samavolnic Preoţii, care au întrerupt pomenirea canonic, nesocotind Dumnezeieştile Canoane şi interpretându-le în duh lumesc, fără frică de pedeapsă. După cum afirmă şi Părintele profesor Floca, „Mântuitorul n‐a înzestrat Biserica cu norme de drept, cu un «cod de legi juridice», ci numai cu har, cu adevăruri de credinţă şi cu norme religioase şi morale. Prin normă canonică se intelege ,,un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii”.

Patriarhii vremelnici ai celor două cetăţi, una aflata în ţară musulmană, celălalt într- o colonie la discreţia marilor puteri politice ale lumii, împreună cu sinoadele lor sâmbriaşe, au dat dovadă ca nu merită să fie numiţi adevăraţi fii ai Bisericii, prin infaibilitatea la care au aderat cu inteaga lor simţire, de sorginte eretic-papistaşă. Nu au pocăinţă, pentru că au greşit în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei lor, semn că nu sunt fii adevăraţi al lui Dumnezeu şi al Bisericii, după cum grăieşte Sfântul Apostol Pavel: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii devăraţi”.(Evrei 12, 7-8).

Poate îşi reamintesc cuvintele dumnezeescului Nicodim Aghioritul: ,,Pe scurt, îţi spunem, frate să alegi unu din două; ori aici să primeşti, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale, ori dincolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, scapi de cel de acolo; dacă aici nu-l primeşti, ai să-l capeţi, fără greş, acolo, şi pe vecie’’. Precum şi Gavriil al Filadelfiei, scrie în cartea sa despre Taine: „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) trebuie sa fie trimis la scaunele de judecată de dincolo, şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvârşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sf. Biserici”.Frate, trebuie să-l împlineşti, pe cât este cu putinţă, mai repede, câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâi, fiindcă, nu ştii ce ţi se va întâmpla în ziua viitoare: „Căci nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine” (Pildele lui Solomon 27,1).

Dr. Gabriela Naghi

Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Ed. IBM‐BOR, Bucureşti, 1990, p. 45.,

Carte foarte folositoare de suflet, Sfântul Nicodim Aghioritul

„Aceia care nu primesc întregul adevăr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna, nu aparţin turmei lui Hristos. Tot astfel, şi aceia care în aparenţă sunt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi canoanele Lui, nu sunt mădulare ale Lui’’, spune Arhimandritul Serafim Alexiev.

Duhul umanist înşelător al timpurilor noastre schimbă duhul evanghelic şi este împotriva Sinoadelor Ecumenice, atrăgând pe mulţi în capcana încălcării Adevărului. Zice Apostolul Neamurilor : „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de Credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.”(II Tesaloniceni 2, 3-4).

Vrăjmaşul omenirii îi indeamnă pe ierarhii semnatari ai documentelor eretice din Creta, catre neascultarea de Maica Biserică, către confuzia cu bună ştiinţă şi învartoşarea inimii, iar trădarea vădită ori ascunsă a Dogmelor şi a Canoanelor este considerată deschidere faţă de lume. Abaterea de la Sfânta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod hotărât. Iar a rămâne în Adevăr, în ciuda smintelilor de astăzi, este o temelie a nadejdii că Dumnezeu ne va milui. Asistăm cu durere la oprimarea fraţilor ortodocşi ucrainieni din Biserica Canonica Ortodoxă, aflată sub conducerea Mitropolitului Onufrie al Kievului şi a toată Ucraina, de către preoţi şi episcopi schismatici, în subordinea cărora se află trupe paramilitare, care fac legea în parohiile aflate în provinciile Ucrainei. Un aşa zis Patriarh „onorific”, Filaret, ,,hirotoneşte’’ episcopi necanonici, care sunt demişi de „Mitropolitul” schismatic Epifanie, instaurat de Bartolomeu. Canoane şi Dogme sunt încălcate, iar frica de Dumnezeu nu mai există.

În toate aceste tulburări, neoranduieli si suferinţe, să ne păstrăm duhul tare al Credinţei în inima noastră, aşa cum ne sfătuieste un pustnic anonim din sec, al XV-lea, al cărui nume îl ştie Împaratul Ceresc, cu siguranţă: „Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru Dumnezeu şi pentru dragostea ta pentru El [..]Dacă continui lupta şi nu laşi jos armele şi nu părăseşti campul de luptă, ci, mai degrabă nu bagi in seama înfrângerile de dinainte, dacă ţii cu tărie scutul Credintei şi ţii pe cap coiful mântuirii şi nu laşi să-ţi scape sabia duhului, adică sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi al tău. Este Cineva care va lupta alături de tine, şi, dacă chiar vrei să ştii, El deja l-a biruit pe vrăjmaş, care [vrăjmaş] este si vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi este cu tine; El este Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.”

Dr. Gabriela Naghi

-Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel(2;3,4) -,,Cugetarile unei inimi smerite“, Editura Egumeniţa

Apostolicitatea Sfintei Biserici Ortodoxe

Când Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan i s-au arătat cele privitoare la sfârşitul veacului acestuia, el le-a aşternut în paginile Cărţii Apocalipsei, care încheie canonul Noului Testament şi implicit al Sfintei Scripturi. La capitolul 21, Sfântul Ioan descrie Cetatea cea Sfântă, Noul Ierusalim care se pogoară din cer şi pe care comentatorii l-au desluşit a fi Biserica lui Hristos. Zidul acestei Cetăţi avea ,,douăsprezece pietre de temelie şi în ele – douăsprezece nume ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului’’ (Apocalipsa 21, 14). Prin faptul că Sfinţii Apostoli sunt socotiţi pietre de temelie ale Bisericii, înţelegem că Biserica noastră Ortodoxă este Apostolească, aşa cum mărturisim noi de fiecare dată când rostim Crezul. Asemenea a scris şi Sfântul Apostol Pavel Bisericii din Efes şi din toată lumea: ,,Deci nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu Sfinţii, şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos’’(Efeseni 2, 20).

            Într-adevăr, Sfinţii Apostoli au primit misiunea Dumnezeiască de a propovădui Evanghelia Împărăţiei la toată făptura. Cei care primeau cuvântul erau botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi când o comunitate era închegată, i se hirotoneau preoţi şi diaconi şi era pusă sub ascultarea Apostolilor la început, apoi era încredinţată Episcopilor. În felul acesta, prin strădaniile Sfinţilor Apostoli, numărul celor care credeau în Mântuitorul nostru Iisus Hristos sporea şi Biserica se extindea în noi arii geografice. Sfinţii Apostoli au transmis Episcopilor harul sfinţitor şi autoritatea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe calea mântuirii. Episcopii au hirotonit urmaşi ai lor în linie directă şi neîntreruptă până în zilele noastre, prin ceea ce noi numim succesiune apostolică. Episcopii contemporani ar trebui să transmită ceea ce au primit celor care vor veni după dânşii, până la sfârşitul veacului acestuia.

            Sfânta Biserică Ortodoxă poate fi asemuită unei vistierii în care Apostolii şi Sfinţii Părinţi au tezaurizat toată Revelaţia sau Descoperirea Dumnezeiască, adică tot ceea ce ne este necesar pentru bună vieţuire şi pentru dobândirea mântuirii. Faptul că Hristos conduce Biserica este temei şi garanţie că adevărurile mântuitoare sunt păstrate fără împuţinare, fără adaosuri străine şi fără răstălmăciri păgubitoare pentru suflete.

            Iubite cititorule! Diavolul cel făcător de mult rău cunoaşte foarte bine învăţătura pe care tocmai ai citit-o, de aceea el caută cu înverşunare să opună Sfintei Biserici Ortodoxe tot felul de făcături demonice şi omeneşti, cu gândul nemărturisit, dar vădit, de a întoarce pe oameni de pe calea mântuirii.

Presbiter Ioviţa Vasile

�

Preoţia este Sfântă Taină Dumnezeiască, la vrednicia căreia ajung cei care au chemare de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că ,,orice preot, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă şi jertfe pentru păcate; el poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron’’ (Evrei 5, 1-4).

Se spune despre Sfântul Sisoe, pomenit astăzi, că avea un ucenic care a fost ispitit de diavolul. Acesta i-a stârnit dorinţa nesăbuită de a ajunge preot. Demonii i se arătau noaptea în vis şi-i pricinuiau năluciri prin care vedea mulţime de episcopi care-l hirotoneau ca preot. Încrezându-se în aceste vise mincinoase, ucenicul venea la stareţ şi-l ruga să-i poruncească să meargă la episcopul cetăţii pentru a lua sfinţirea preoţească. Zadarnic l-a povăţuit stareţul să nu caute rânduială care întrecea vrednicia lui. Supărat pentru sfatul bun, care nu se potrivea cu dorinţele sale, ucenicul s-a dus în taină la Alexandria, la rudeniile sale, nădăjduind că prin mijlocirea acestora va primi darul preoţiei.

Mergând pe cale, înstrăinat de stareţ şi de sfânta ascultare, ucenicului i s-a arătat diavolul cu chipul său hidos şi puturos, care nici nu se cuvine a-l descrie prin cuvinte. S-a apropiat de el cu neruşinare, cuvinte spurcate spunându-i şi amăgindu-l spre păcat. Ucenicul se apăra şi se îngrădea cum învăţase, cu semnul Sfintei Cruci. Văzând stăruinţa acestei arătări spurcate, a strigat către Dumnezeu cel Milostiv: ,,Dumnezeule, ajută-mi pentru rugăciunile părintelui meu Sisoe, şi mă izbăveşte din această primejdie!’’

Neizbutind să-l plece spre păcat cu acest vicleşug, diavolul s-a arătat ca femeie goală şi neruşinată, chemându-l să-şi împlineasca poftele. Rugăciunile Sfântului Sisoe erau ca o împrejmuire a ucenicului. Atunci s-au auzit cuvintele diavolului: ,,Eu am voit să te fac pe tine popă şi episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, stareţul cel lacom, mă gonesc de la tine’’. Cel rău şi viclean s-a făcut nevăzut, iar ucenicul s-a întors la stareţ şi şi-a mărturisit păcatele şi ispitele (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 102-104).

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele’’(Romani 12, 20-21). Cinstite cititorule, cu binele a biruit Iosif în Egipt răutatea fraţilor săi; făcând binele a biruit David răul pe care voia să i-l facă Saul; prin bine a biruit Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan pe vrăjmaşii lui de moarte.

            Astăzi pomenim, între Sfinţii lui Dumnezeu, pe Sfântul Atanasie Atonitul. Cărţile noastre bisericeşti ne păstrează scris că acesta vieţuia în înfrânare şi frică de Dumnezeu. Vrăjmaşul diavol n-a suferit dreapta lui vieţuire şi a ridicat în inima unui călugăr gândul de a-l ucide pe Sfânt. Şi-a pregătit unealta de moarte, o sabie bine ascuţită, şi aştepta un moment potrivit pentru a făptui pornirea lui ucigaşă. Într-o noapte, toată obştea călugărilor dormea, doar Sfântul Atanasie priveghea şi se ruga. Cel cu gândul ucigaş a socotit că a venit vremea să-i ia viaţa. A venit la chilia Sfântului, sub cuvânt că avea să-i spună un lucru de trebuinţă. A intrat ţinând sabia ascunsă sub haină. În acel moment s-a înfricoşat de glasul Cuviosului Atanasie, pentru că Dumnezeu păzea pe alesul Său. Mâinile au început să-i tremure şi să-i slăbească, sabia i-a căzut şi el însuşi stătea pe pământ ca mort. Sfântul l-a ridicat de la pământ şi fratele cel rău a strigat: ,,Miluieşte-mă, părinte, pe mine, ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta şi-mi lasă păgânătatea inimii mele!’’Sfântul era blând şi iertător cu toţi. Şi faţă de acesta s-a purtat cu Dumnezeiască ascultare de porunca pusă în capul acestui cuvânt de învăţătură: ,,O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala ta’’. Fratele, văzând iertarea Dumnezeiască a Sfântului, s-a pocăit de fapta lui cea rea şi şi-a îndreptat viaţa, trăind în umilinţă şi ascultare. Aşa a fost biruită prin bine răutatea sa, căci după o vreme a murit, iar Sfântul, spun cărţile, l-a plâns ca pe un frate iubit.

            Asemenea a făcut diavolul vrăjmaş şi cu un alt frate. I-a pus ură în inimă şi i-a dat gândul să omoare pe Sfânt prin vrăji şi farmece, care sunt lucrări satanice. Oricât se străduia, cu nimic n-a putut spori, şi atunci a întrebat pe un frate: ,,Oare omoară pe om farmecele?’’ Cu multă înţelepciune fratele i-a răspuns: ,,Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme’’(După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 90-91).Aceste cuvinte să nu le uiţi, iubite cititorule, căci trăim într-o lume a fărădelegii, plină de vrăjitori şi fermecători.        

Presbiter Ioviţa Vasile