Autor: iovita_vasile

Fauna de masoni din Patriarhie se preface că nu știe nimic despre masoni și despre apartenența unor clerici, diaconi, preoți și episcopi la organizațiile secrete, interzise prin Constituție. Le acordă distincții, medalii și onoruri cu nemiluita, îi primesc în organismele bisericești, unde, firește, influențează deciziile. Doar cînd se ivește câte un scandal care nu poate fi mușamalizat, mai retrag câte o medalie, o tinichea împricinaților, cum s-a întâmplat recent cu diaconul Cătălin Tohăneanu.

„Fără bine­­cu­­vântarea (a­pro­barea scrisă a) Chiriarhului locului, nu este îngăduit preoților, diaco­nilor și călugărilor să înființeze, să fie mem­bri sau să participe în asociații, fundații…”,

Așadar, voi trădătorilor ai lui Hristos și ai Bisericii Sale, care vreți să deveniți masoni și să slujiți satanei, de ce nu cereți binecuvântarea (aprobarea scrisă) a ierarhului vostru? Vă temeți că nu o veți obține? Nu vă fie teamă! Nu vă va refuza,  Pseudo-ierahul vostru face parte din lojă de multă vreme, și vă va primi cu brațele deschise (fără aprobare scrisă). Cum toate la noi se fac cu binecuvântare, trădarea lui Hristos să nu fie lipsită de această ,,binecuvântare’’.

Părintele Sevastre Viorel din Iași, aflat în imediata apropiere a lui Daniel Ciobotea, instalat acolo pentru a ajunge mare patriarh, mi-a mărturisit în taină: Daniel e mason în ordinul Cavalerilor de Malta. Nimeni nu va căuta să-l caterisească pe Părintele Viorel, deoarece a trecut la Domnul în 2017. Dar faptele rămân.

Și-atunci de ce ne mirăm că Daniel dă tinichele masonilor? Cei care scrieți la ActiveNews, de ce faceți pe naivii când aruncați responsabilitatea pe umerii unui ticălos, Vasile Bănescu? Fiți sigur că Daniel e mai informat decât voi și știe ce face. Numai că face rău. Răul cel mare, Bisericii noastre. Să-i cer demisia? Nu i-o cer, dar îl avertizez că va pleca din viața aceasta într-un mod cum nici nu gândește.

Iar pe noi să ne ferească Bunul Dumnezeu să nu ajungem în starea lor jalnică.

Presbiter Iovița Vasile

Oare nu vreți ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreți, țineți minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieș­te împreună cu noi și caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Sme­riții sunt cei săraci cu duhul, care își amintesc de neajunsurile lor, care își tind privirea spre adâncul inimii, care își supraveghează neobosit mișcările, urmărind orice necurăție pe care o văd acolo.

Sfinții, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, înaintea privirii minții cărora stătea mereu Domnul, își aminteau necontenit de smerenie și se rugau în­totdeauna s-o dobândească.

Hristos spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Domnul ne poruncește să învățăm de la El smerenia, Domnul ne poruncește să-I urmăm Lui în smerenie. Sme­renia s-a arătat de-a lungul întregii vieți pământești a Domnului. Ea a început încă de la Nașterea Lui, fiindcă El S-a născut drept cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebăgat în seamă – S-a născut într-o peșteră pentru animale, a fost pus în iesle.

Iar după aceea, întreaga viață, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântui­torul Nou-Născut, și i-a trimis pe ostașii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de îngeri dintre le­giunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe Irod? Bineînțeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie și a fugit de mânia lui Irod în Egipt.

Și în continuare câtă smerenie a arătat în viața Sa, mergând 200 de kilometri pe jos până la Ierusa­lim la prima chemare a celor cărora le trebuia aju­torul Lui, și asta neavând unde să-Și plece capul! Oare n-a dat o neobișnuită, desăvârșită pildă de smerenie spălând picioarele Ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie.

Iar despre smerenia de care a dat dovadă îna­inte de judecată și după judecată, când a fost dus pe Golgota, răstignit pe cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omenești, atât de mare, atât de nemăsurată este aceasta.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 146-147)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Cei apropiați vârstei mele – am 72 de ani – nu se poate să nu fi auzit emisiunea care dă și titlul acestui articol, transmisă din capitala URSS – ului prin anii 1960 și… ai mileniului trecut. Parcă aud și acum erau veo 11 sunete care constituiau genericul emisiunii, după care urmau verzi și uscate pe care ni le turnau în urechi propagandiștii din capitala comunismului mondial. Emisiunea începea la ora 11 00 dimineața și cred că dura o oră, suficient pentru ei ca să ne încânte cu succesurile  marxism – leninismului, care urma să se întindă peste toată fața pământului. N-a lăsat Dumnezeu să fie așa.

Eram îndoctrinați cu acele tâmpenii răspâmdite la scară planetară, dar copii fiind nu înțelegeam mare lucru. Totuși, simțeam noi că ceva nu e în regulă cu această propaganda mincinoasă și ne manifestam cum credeam noi de cuviință. Să vorbim concret.

1.Încep cu mine, firește. Învățătoarea, Maria Dobocan o chema, ne cerea să spunem care sunt marile realizări ale comunismului biruitor, în satul nostru!!. Țin minte că în două rânduri am răspuns: biserica. Locașul era înălțat în roșu. A doua oară, exasperată, învățătoarea m-a apostrofat: Bisericos mai poți fi! Nu eram deloc bisericos, fiind angrenat în acțiunile initiate de comuniști, care ne obligau ca în fiecare Duminică dimineața să fim prezenți la școală, nu cumva să mergem la Sfânta Liturghie.

Dar întrebările învățătoarei mergeau mai departe. Cine conduce țara noastră? Răspunsul, știți, trebuia să fie partidul muncitoresc român. Nici acum nu știu ce m-a făcut să răspund: regele Mihai! Trăznet! Învățătoarea s-a blocat total, a rămas costernată și îngrozită.

Când a venit de la școală, trecea prin dreptul casei noastre, iar eu eram postat după gardul de peste drum, a strigat-o pe mama, și i-a spus înspăimântată: Lele Sâie (Anastasia era numele mamei mele), uite ce-a zis băiatul la școală.Ne mănâncă pe toți închisoarea! Am scăpat cu o muștruluială.

2. Un copil din vecini mânca o bucată de pâine întărită. Era un amestec de mălai și făină de grâu. Ne găseam în cea mai mare sală de clasă a școlii vechi. La un moment dat, a aruncat cu bucata de pâine spre un portret al tovarășului Lenin, aflat la vreo patru metri înățțime. Portretul n-avea sticlă acoperitoare, așa încât pâinea a strpuns hârtia cartonată și a rămas fixată pe portret. Nenorocire! Scandal mare! Corpul didactic s-a pus în mișcare îngrozit și nu s-a lăsat până nu a îndepărtat bucata de pâine și a reabilitat portretul lui Lenin.

3.Să revin la mine. Statul român comunist ne punea să cântăm imnul de-atunci. Mi-aduc aminte de versurile: ..Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator,,. Acum știm bine că poporul sovietic nu prea a fost eliberator, dar gândindu-mă mai bine am ajuns la concluzia că Poporul Rus Ortodox va fi veșnic unit cu Poporul Ortodox Român! Aci, fără voia lor, au spus un adevăr. Pentru că eu nu iau în calcul leprele care au condus cele două Popoare. Eu mă gândesc la Draepta Credință în Mântuitorul Hristos, veșnică și indestructibilă, la Sfinții care au apărat această Credință, singura mântuitoare, din cele două Popoare.

Statul român m-a îmvățat și eu cred că veșnicia nu ține cât au chef niște scursori, ci durează ceva mai mult, până în vecii vecilor. Amin.

Așadar, vorbește Moscova. Vorbesc urmașii acelora din anii 1960 și… Numai că de data aceasta din Tel-Aviv, Washington, Berlin, Paris, Londra și alte regiuni ale globului, pe aceiași voce. Fără disonanțe.

Presbiter Iovița Vasile

Poziția oficială a Bisericii Ortodoe Române despre masonerie, document semnat de Patriarhul Miron Cristea în 1937:

Temei Nr. 785/1937. Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sfântul Sinod însușindu-și concluziile din referat hotărăște:

1. Biserica osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raționalismul și naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creștinii și Francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o situație superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acțiunea sa contra Francmasoneriei.
6. Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că își face din funcționarii Statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranță în viața Statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:

1. O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizatii;
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăția Ortodoxă Română» extinsă pe toată țara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
   Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
   De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.
3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care e francmason și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporațiunile bisericești și asociațiile religioase se va strădui să convingă Guvernul și Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativa parlamentară.

2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc și se va întrebuința ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

      Î.P.S. Patriarh prezintă declarația făcută în fața Sa, a delegaților lojei francmasone naționale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoștință că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient și spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale și creștine. El – d. Pangal – în numele delegaților declară că toți membrii lojelor francmasone naționale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

      Sf. Sinod ia act cu satisfacție de declarația d-lui Ion Pangal și a celorlalți conducători ai masoneriei naționale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în fața I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunță că această organizație se autodizolvă. Este prin urmare de sine înțeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat și prin urmare nu mai există.

      La orele 13 I.P.S. Patriarh, ridică ședința, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineața.

      Președinte, (ss) Miron Secretar, (ss) – Galaction Craioveanu

(Reprodus după ActiveNews)

,,Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea, mulţi zic sufletului meu: „Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu (Ps. 3, 1-3). Credinciosului, mai ales celui care a petrecut în păcate, dar prin harul lui Dumnezeu s-a lăsat de ele şi s-a pocăit, adeseori satana îi insuflă gânduri rele, amintindu-i păcatele dinainte, şi cu ele îi strâmtorează conştiinţa, zicându-i: „Incetează să mai crezi, vei fi osândit. Uite cât ai păcătuit şi cât L-ai mâniat pe Dreptul Dumnezeu, Care tuturor le răsplăteşte după faptele lor. La ce să nădăjduieşti, afară de chin?” (Cuviosul Macarie Egipteanul, Omilia 11).

Şi aşa, răul şi vicleanul duh vrea să-l aducă la deznădejde pe cel ce se pocăieşte. Atunci, i se poate răspunde:
„Eşti un clevetitor şi eşti deja osândit, nu judecător, iar judecata a fost dată lui Hristos, Care a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi, în Care cred şi eu şi cu harul Căruia nădăjduiesc să mă mântuiesc.”

Şi trebuie să ne întoarcem spre rugăciune şi să ne întărim cu milostivirea lui Dumnezeu, pe care nici un păcat nu poate s-o biruiască. Oricâte păcate ar avea omul şi oricât ar fi de mari, Dumnezeu are şi mai multă milostivire, pentru că după cum El însuşi e nesfârşit, şi milostivirea Lui este nesfârşită.

Şi meritele lui Hristos, prin care nouă, celor care credem în El, ne-a mijlocit milă, har şi iertarea păcatelor de la Tatăl Ceresc, sunt de asemenea nesfârşite, dumnezeieşti fiind. Cu această iubire de oameni dumnezeiască să te mângâi, suflete ce te pocăieşti, şi prin harul dumnezeiesc şi prin rugăciune rămâi neclintit în credinţă. Veşnica osândă din iad împreună cu diavolul este, negreşit, numai partea celor care nu vor să se pocăiască şi să înceteze cu păcatele, pe când celor ce s-au lăsat de păcate şi se căiesc le e deschisă uşa milostivirii dumnezeieşti.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Cele mai frumoase rugăciuni, Editura Sophia)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Omul are astfel de puteri încât poate transmite bine sau rău mediului înconjurător. Aceste probleme sunt foarte delicate. Are nevoie de multă atenție. Trebuie să vedem totul într-un mod bun. Nimic rău sa nu gândim despre alții. Și o privire și un oftat îi afectează pe semenii noștri, cand gandim despre ei. Și cea mai mică indignare fata de faptele aproapelui face rău. Fie să avem bunătate și iubire în sufletele noastre pentru a transmite aceste sentimente celor care ne-au gresit. Să avem grijă să nu ne supărăm pe cei care ne fac rău, doar să ne rugăm pentru ei cu dragoste. Orice ar face semenul nostru, să nu gândim niciodată rău despre el. Să le dorim mereu cu dragoste tot binele.

Nu ar trebui să ne gândim niciodată că Dumnezeu îi va face vreun rău sau că îl va pedepsi pentru păcatul său. Acest calcul ne aduce un mare rău, fără să ne dăm seama.

De multe ori ne indignăm și îi spunem celuilalt: „Nu ți-e frică de dreptatea lui Dumnezeu, nu ți-e frică că te va pedepsi?” Ar trebui să spunem: „ Lasă, Dumnezeu nu te va pedepsi pentru ceea ce ai făcut” sau „Doamne, nu pedepsi această persoană pentru ceea ce mi-a făcut” sau „Nu lăsa să se întâmple ceva rău cu acesta și cu celălalt”.

În toate aceste cazuri, în adâncul sufletului avem dorința de a pedepsi pe cealaltă persoană. Dar, în loc să ne mărturisim mânia față de greșeala lui, să ne prezentăm indignarea într-un alt fel și, să încercăm să-L rugăm pe Dumnezeu să se îndure de el. Și dacă, în loc să ne rugăm pentru el, spunem: „să-l vadă Dumnezeu, Dumnezeu să-i plătească pentru tot răul pe care mi l-ai făcut”, iar apoi in sinele nostru sperăm că Dumnezeu îl va pedepsi, de fapt îl blestemăm pe fratele nostru.

Chiar și atunci când spunem: „Lasă pe Dumnezeu să-l vadă”, dispoziția sufletului nostru acționează într-un mod tainic, afectează sufletul semenului nostru și el poate suferi un mare rău. Deci ai înțeles cum gândurile noastre rele, starea noastră proastă îi afectează pe ceilalți? De aceea trebuie să găsim și o modalitate de a curăța profunzimea sufletului nostru de tot răul. Când sufletul nostru este sfințit, iradiază bunătate. Apoi trimitem în tăcere dragostea fără să vorbim.

Hristos nu vrea niciodată răul nimănui. În schimb poruncește: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri..[Matei, 5; 44. 45]

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul.

Traducere: Dr Gabriela Naghi

În familie, suntem mai mult decât prieteni.

Ereticul Arie avea despre sine o părere foarte bună. Socotea că el nu poate fi înșelat. Ceilalți, care păstrau Ortodoxia curată, puteau să se înșele. El însă – nu. Exact ca papii.

Sfinții Părinți ne învață să nu ne încredem exagerat în părerile proprii. Putem să greșim. Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Din păcate, punem părerile noastre mai presus de toate învățăturile, și nu e bine. Comunitățile noastre bisericești trăiesc viața liturgică după posibilitățile pe care le au fiecare. Sfinții și credincioșii din temnițele comuniste trăiau viața în Hristos în condițiile draconice de detenție, neputând să se conformeze cerințelor canonice. Erau ei mai prejos de noi? Doamne, ferește! Erau pe înălțimi duhovnicești la care noi nu ajungem în condiții de relativă libertate.

Să critici, în numele corectitudinii Sfintelor Canoane, este foarte ușor. Mult mai greu e să fii exigent cu tine însăți, sau însuți. În preoție am învățat că atunci când ești trimis într-o parohie, de 70 de familii să zicem, răspunzi de sufletele acelor  credincioși. Nu si de cele ale credincioșilor din parohia vecină. Sfintele Canoane sunt explicite, în acest sens. A mă preocupa de mântuirea altora decât cei încredințați mie, cu rare excepții de duhovnicie, nu se încadrează în practica bisericească.

O comunitate bisericească a nepomenitorilor se organizează după exigențele Sfintelor Canoane. Cît este cu putință. Când este cu neputință, se aplică iconomia bisericească. Când un preot are prea multe suflete de păstorit, răspîndite pe o suprafață geografică mare, (trei județe), face cum și cât poate. Stabilește o anumită linie liturgică de urmat, ca iconom (administrator al Tainelor Dumnezeiești). Când introduce în comunitate practica desei Împărtășanii, e un lucru bun, chiar în condițiile omenești limitate. Aici apare imposibilitatea de a spovedi regulat și temeinic.

Sfînta Scriptură  a avut în vedere și această neputință omenească: ,,Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și să bea din Potir. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci dacă ne-am fi cercetat noi înșine, nu am mai fi judecați’’ (I Corinteni 28-31). ,,Dacă ne-am fi cercetat pe noi înșine’’. E limpede că Sfintele Scripturi ne dau, ne impun cercetarea stării și conștiinței noastre, chiar în afara Sfintei Taine a Spovedaniei. Concret: Astăzi m-am spovedit, m-am împărtășit pentru că am primit dezlegare de la duhovnic. Peste o săptămână, nu mă pot spovedi, n-am săvârșit păcate grave, mă pot împărtăși? Da, pentru că te cercetezi pe tine însuți și socotești că deși nu ești vrednic de a primi această Sfântă Taină, crezi totuși cu tărie că Dumnezeu împlinește neputințele tale.

Cred cu totul nepotrivit a prelungi efectele Sfintei Spovedanii nepermis de mult, pe luni de zile, cum fac mulți preoți ecumeniști clujeni. În toate există o măsură. Să nu o depășim.

Credinciosule nepomenitor din București, nu osândi pe fratele tău din Arad. El știe, sau nu știe, care sunt condițiile concrete de-acolo. Face și el ce poate și cum poate. Când toți iararhii Bisericii Ortodoxe Române sunt căzuți în erezie, împreună cu mulți preoți și diaconi, nu este o situație normală. Este una de criză, și procedezi ca atare.

Eu am socotit preoții și credincioșii nepomenitori ca pe o familie. Cei din aceași familie îmi sunt mai mult decât prieteni. Dacă vreți să ne criticați și să ne ponegriți, puteți să o faceți cât poftiți. Aștept să vină și rândul meu, având în vedere multele mele slăbiciuni și neajunsuri, dar vă spun că faceți lucrarea ecumeniștilor care voiesc dărâmarea Bisericii lui Hristos din interiorul ei. Nu răspunzi tu, mireanule din Botoșani de mântuirea sufletelor celor din Sălaj sau din Oltenia, La fel, voi supercorecților din mișcarea nepomenitorilor, faceți jocul vrăjmașilor, pentru că voi nu vă luptați cu ecumenismul eretic, ci cu cei care, de bine de rău, se opun acestuia. Haideți să ne luptăm și între noi, să vedem care suntem mai tari. Eu, de-acum mă declar învins.

Presbiter Iovița Vasile

„Părinții sunt responsabili mai întâi pentru eșecul copiilor în viață , iar educatorii și profesorii în al doilea rând”.

Medicina și marele secret al progresului copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă siguranță absolută. Dumnezeu este totul. Alt mod de a gândi întărește ego-ul. Dumnezeu vrea ca noi să-i învățăm pe copii smerenia. Nici noi, nici copiii noștri nu vom face nimic fără smerenie. Este nevoie de mare atenție atunci când încurajăm copiii.

Nu trebuie să-i spui copilului: „Vei reuși, ești grozav, ești tânăr, ești curajos, ești perfect!…”. Copiii nu au nici avantaj daca sunt lăudați în acest mod. Dar le puteți spune să se roage. Spune-i: „Copilul meu, Dumnezeu ți-a dat toate darurile pe care le ai. Roagă-te ca Dumnezeu să-ți dea putere să înveți și să reușești. Dumnezeu să vă dea harul Său.” Aceasta este calea cea bună. În toate problemele, lăsați copiii să învețe să ceară ajutorul lui Dumnezeu.

Lauda este dăunătoare copiilor. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu ? „Poporul meu este asuprit de nişte copii, şi femeile domnesc peste el. Poporul meu! Cei care te conduc te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi.” (Isaia 3:12). Cine ne laudă, ne induce în eroare și strică cărările vieții noastre. Cât de înțelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu pregătește copiii pentru feluritele dificultăți pe care le vor întâlni în viață. Și ies inadaptați și pierd toate și în cele din urmă eșuează. Acum lumea este împrăştiată. Băiețelul este lăudat tot timpul. Nu îl certați, nu vă opuneți, și nu îl obligați să facă anumite lucruri. Învațați-l însă, căci altfel nu va reacționa corect nici măcar la cea mai mică dificultate. De îndată ce cineva i se va opune, se va prăbuși, nu va avea putere.

Părinții sunt responsabili în primul rând pentru eșecul copiilor în viață, iar educatorii și profesorii în al doilea rând. Îi laudă tot timpul și le cultivă egoismul. Ei nu-i aduc la Duhul lui Dumnezeu. Îi înstrăinează de Biserică. Când copiii cresc puțin și merg la școală cu acest egoism, părăsesc religia și o disprețuiesc, își pierd respectul față de Dumnezeu, față de părinți, față de toată lumea. Ei devin neascultători, cruzi și critici, fără respect pentru religie sau pentru Dumnezeu. Am modelat niște oameni egoiști și nu creștini.

„Viața și Cuvântările” Sfântului Stareț Porfirie Kavsokalivitul
Sfânta Mănăstire Chrysopigi Chania 2003

Sursa: https://katanixi.gr/agioy-porfyrioy-kaysokalyvitoy-mathe/

Traducere: Dr Gabriela Naghi

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc și mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul și îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi șoptesc la ureche: Va fi doar ceea ce a fost deja.

Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost. Eu nu doresc și nici Tu nu dorești, o, Doamne, ca viitorul să fie trecutul repetat. Soarele n-ar mai avea valoare, dacă el ar urmări doar repetări de lucruri.

Cărările bătute îl induc în eroare pe călător. Țărâna a umblat peste țărână vreme îndelungată. Cărările pământești au devenit plictisitoare, fiindcă ele au fost bătute iară și iară, din generație în generație de-a lungul vremii. Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile mele, în afară de una.

Doar o singură amintire Te rog să nu o ștergi, ci s-o întărești în mine. Să nu ștergi, ci să întărești în conștiința mea amintirea slavei pe care am avut-o când mă aflam întru totul cu Tine și în Tine, înainte de timp și de iluziile vremelnice.

Când și eu eram o treime armonioasă în sfântă unitate, întocmai precum Tu ești din veșnicie în veșnicie. Când sufletul din mine era, de asemenea, în armonie și prietenie cu conștiința și viața. Când sufletul meu era, de asemenea, un pântece fecioresc, când conștiința mea era înțelepciunea în feciorie, iar viața mea era putere și sfințenie duhovnicească. Când și eu eram întru totul lumină și când nu era nici un întuneric în mine. Când și eu eram extaz și pace și când nu erau chinurile dezechilibrului în mine. Când și eu Te cunoșteam, întocmai precum Tu mă cunoști pe mine și când eu nu eram amestecat cu întunericul. Când nici eu nu aveam hotare, nici vecini, nici pereți despărțitori între „mine” și „Tine”. Să nu-mi ștergi această amintire, Părintele meu, ci să mi-o întărești.

Chiar dacă ea îmi descoperă prăpastia de-a lungul căreia călătoresc întru smerenie și nimicnicie. Chiar dacă ea mă desparte de prieteni și de plăceri și distruge toate barierele dintre Ieri, Azi și Mâine. Chiar dacă ea mă scoate din mine însumi și mă face să par ieșit din minți în ochii tovarășilor mei de drum. Cu adevărat, nici o tovărășie nu-mi face plăcere în afară de a Ta și nici o amintire nu mă bucură în afară de amintirea Ta. O, Milostivul meu Părinte, șterge-mi toate amintirile mele în afară de una singură…

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida și Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 64-65)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Sfintele Canoane sunt parte a Sfintei Tradiții a Bisericii noastre. Sfânta Tradiție, laolaltă cu Sfânta Scriptură, alcătuiesc Revelația Dumnezeiască ce ne este data spre a-L cunoaște pe Dumnezeu, a-I împlini voia și, prin aceasta, a dobândi mântuirea sufletelor noastre. Reunite între coperțile aceleași cărți, Pidalionul, Sfintele Canoane mai sunt numute și Cârma Bisericii, deoarece după ele este condus Poporul Ortodox al lui Dumnezeu spre Împărăția Cerurilor. Ele sunt pururea vii, luminoase, actuale și necesare pentru mântuire, de aceea respingem toate aserțiunile potrivit cărora ar fi devenit desuete, inactuale, și deci trebuie rescrise și reformulate. Numai o minte întunecată poate gândi astfel.

Sfintele Canoane au meritul de a ne așeza pe fiecare acolo unde ne este locul, potrivit stării, faptelor, cuvintelor și gândurile fiecăruia. Să ilustrăm cum se cuvine această afirmație recurgând la binecunoscutul Canon 15 I II Constantinopol, ignorat de ecumeniști, afirmat cu tărie de cei îngrădiți de erezii.

1.Care este încadrarea dată de acest Canon episcopilor eretici? ,,Căci cei care se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul-stătător al lor, pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinți, firește de comuniunea cu acela, care propovăduiește erezia în  public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune cercetării canonice, desfăcându-se pe sine de comuniunea cu cel ce se numește episcop, chiar înainte de cercetarea sinodală… Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători… Așadar, încadrarea canonică și indubitabilă este pseudo-episcop, sau fals episcop, sau minciuno-episcop. Fără echivoc, fără drept de apel. Pot să sară dumnealor de șapte coți în sus, pot să dea drumul tuturor mijloacelor lor de propaganda mincinoasă, de această încadrare canonică nu scapă.

2.Dimpotrivă, cei care au întrerupt pomenirea ,,se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocși… pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăveasc Biserica de schisme și de dezbinări,,O exprimare cum nu se poate mai concisă, clară, ușor de înțeles. Mulțumim celor care ne cinstesc pentru că am ales această cale canonică de a apăra Sfânta Ortodoxie de erezii. Îi asigurăm că-i prețuim și noi la rându-ne, îi cinstim ca pe niște adevărați ortodocși și sprijinitori ce ne sunt în această luptă cu hidra ecumenistă. Recunoaștem în fața lui Dumnezeu că facem prea puțin pentru apărarea Dreptei Credințe, dar știm că acolo unde se arată neputința omenească intervine puterea cea nemărginită a Marelui nostru Creator.

Presbiter Iovița Vasile

Când eram elev am citit următoarea istorioară:

Într-o insulă aridă era un far, iar păzitor al acestui far era un om sărac, familist, care primea o plată mică pentru aceasta, dar și pescuia, iar peștele pe care-l prindea îl ducea să-l vândă la o insulă vecină. Mergea regulat acolo, dar de multe ori întârzia să se întoarcă. Câteodată banul îl ispitește pe om și-l face să greșească. De fiecare dată mergea la o cârciumă și acolo își cheltuia banii. Femeia și copilul lui îl așteptau acasă, neliniștindu-se de multe ori. Femeia era credincioasă și adeseori se ruga cu fiul ei, rugându-se lui Dumnezeu să-l ocrotească pe bărbatul ei și să-l izbăvească de patima sa, însă fără nici un rezultat.

Într-o noapte de iarnă, bărbatul iarăși întârzia să vină acasă. Ningea și furtuna începea să se dezlănțuie. Neliniștea mamei și a copilului era mare, văzând că tatăl nu mai apărea. Și-au făcut rugăciunile amândoi și au mers să se culce. Însă mama nu a închis un ochi. Dar nici copilul. Cunoașteți desigur dramele acestor familii, ai căror bărbați se îmbată, joacă cărți și se abat de la buna cuviință. Copilul însă nu se putea liniști. Pe ascuns, fără să observe mama lui, a luat felinarul, l-a aprins, a ieșit din casă și a pornit spre cărarea pe care știa că avea să treacă tatăl său. Mergea cu felinarul ridicat deasupra capului și striga:  Tată!… Tată!… Vino! Pe aici este drumul.

Copilului i s-a părut că a auzit de departe izbiturile bărcii de valuri și s-a gândit că tatăl său este pe undeva pe aproape. Dar nu s-a înșelat. Amețit de băutură, tatălui i s-a părut că a auzit glasului copilului său și s-a trezit. A întors barca și s-a îndreptat spre locul unde a văzut o lumină și a auzit glasul copilului său. Trăgând din greu la vâsle, în cele din urmă a ajuns la mal. A legat barca și, clătinându-se, a început să meargă. Zăpada acoperise cărarea. După ce a mai mers o bucată, s-a împiedicat de ceva și a căzut. Încercând să se ridice, a văzut că se împiedicase de copilul său. Din pricina frigului și a zăpezii mari, copilul a leșinat și și-a dat sufletul.

Moartea copilului l-a trezit din beție. L-a luat pe umăr și a urcat spre casă. Ajungând acasă vă puteți închipui ce a urmat. Supărare mare și pentru tată și pentru mamă. Înaintea copilului mort tatăl a făcut o făgăduință:

– Fiule, moartea ta mi-a deschis drumul. De astăzi înainte nu voi mai pune băutură în gură nici nu voi mai merge pe drumul păcatului. De astăzi înainte voi deveni un om al lui Dumnezeu. Și s-a pocăit cu adevărat, îndemnându-l la aceasta moartea copilului său.

Aceasta este o întâmplare care ne duce cu mintea la alt fapt mare și cutremurător, în care un alt felinar, nu de un copil, ci de Însuși Dumnezeu-Omul a fost aprins sus pe Golgota, și a strigat din vârf spre toate marginile lumii:

– Fiilor, frații Mei, veniți! Pe aici este drumul.

Și Iisus Nazarineanul și-a dat ultima Sa suflare și ne cheamă pe toți să mergem pe calea Ortodoxiei. Uniți sub turlele sfintelor noastre Biserici, uniți în Credință, uniți în dragoste, uniți în hotărârea de a mergea pe Calea pe care a deschis-o Hristos. Căci El a spus: „Eu sunt Calea și Adevărul și Viața”.

Sursa: (†) Arhim Teofil Zisopulos, Puterea inimii, Editura Lydia.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

1. ORFANUL ȘI UNCHII SĂI
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în 1654, într-o familie de neam ales, unul dintre frații mamei sale – Șerban Cantacuzino – fiind domnitor al Țării Românești.

Când avea un an, i-a murit tatăl și el a rămas în grija mamei, a bunicii și a unui unchi. Acest unchi, Constantin Cantacuzino, s-a îngrijit să primească o bună educație, astfel că tânărul a învățat, printre altele, greaca, latina și slavona. A avut, de-a lungul timpului, funcții publice importante care l-au pregătit, într-un fel, pentru a-și conduce țara.

2. UN SFERT DE SECOL DE STABILITATE
Avea 34 de ani când – la rugămintea boierilor – a urcat pe tron. A condus țara între 1688 și 1714, într-o vreme în care conducătorii se schimbau cam o dată la trei ani. Cei peste 25 de ani de domnie au adus echilibru și statornicie într-o țară „supervizată” din punct de vedere politic de către turci.

3. SUSȚINĂTOR AL CULTURII
În tot acest timp, a înființat școli și biblioteci; a tipărit cărți; a construit mănăstiri și palate: Cine nu a auzit, de pildă, de Palatul de la Mogoșoaia? A creat un stil de arhitectură original, numit stilul brâncovenesc sau stilul românesc.

În 1688, la începutul domniei sale, s-a finalizat tipărirea Bibliei de la București – prima traducere integrală a Bibliei, în limba română. A colaborat strâns cu Mitropolitul Antim Ivireanul – cunoscut tipograf și om de cultură devenit, la rându-i, Sfânt. A încurajat tipărirea cărților bisericești pe care le-a răspândit atât în țara sa, cât și în Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică sau în alte țări vasale otomanilor.

Lui i se datorează înființarea în 1694, la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București, a Academiei Domnești, „strămoașa” Universității din capitală. Instituția a fost construită mai apoi în centrul Bucureștiului exact în locul vechiului lăcaș.

Multe mănăstiri și Biserici brâncovenești dăinuie până astăzi. Printre ele – Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea; Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș; sau Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, din București.

4. TRĂDAT DE APROPIAȚI
Turcii, care aveau influență în Țara Românească, l-au recunoscut domn pe viață, dar tot ei l-au destituit, acuzându-l de trădare și de alianțe cu habsburgii și rușii, dușmanii lor. Unii dintre cei care l-au pârât îi erau rude și îi susținuseră accesul la tron.

Dar cum a fost el dat jos din scaun?25 martie, 1714. Era o dimineață ca oricare alta aceea în care domnitorul a fost arestat. Constantin Brâncoveanu s-a trezit, s-a spălat, s-a rugat. La curtea lui venise, cu o seară înainte, un fel de ambasador turc pe care îl cunoștea, deci apariția lui nu i-a stârnit îngrijorarea. Părea că musafirul nu are niciun motiv de ostilitate, dar a doua zi, când au stat de vorbă, l-a acuzat pe voievod că e trădător și rebel, după care l-a mazilit. Semnul destituirii era punerea unei eșarfe negre pe umărul celui vinovat. Apoi, turcul a ordonat soldaților să îl aresteze.

Brâncoveanu a înțeles că era victima unor uneltiri, dar nu a protestat nicicum. În locul lui, a fost numit finul său. „Finule Ștefan, i-a zis atunci voievodul, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.

5. ÎNCHIȘI, TORTURAȚI SAU EXILAȚI
Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, copiii lor și sfetnicul Ianache Văcărescu au fost duși la Istanbul, iar toate bunurile familiei au fost confiscate. Patru luni, Brâncovenii au fost torturați, până când, într-un final, domnitorul, cei patru băieți și sfetnicul au fost condamnați la moarte. Soția și cele șapte fete (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda) au fost cruțate. Au mai stat un an în închisoare, apoi au fost trimise în exil.

6. FIII MARTIRI ȘI SLUJITORUL CREDINCIOS
Băieții lui Constantin Brâncoveanu erau în floarea vârstei, în momentul execuției. Constantin împlinise 31 de ani, Ștefan – 29 și amândoi aveau deja familiile lor. La cei 24 de ani Radu urma să se căsătorească, iar Matei, la 12 ani, era în pragul adolescenței.

Despre Ianache (Ienache sau Enache) Văcărescu se vorbește foarte puțin. Descendent al unei familii vechi, boierești, slujise la curte încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino. Când Constantin Brâncoveanu i-a urmat la tron, l-a păstrat aproape. Unii istorici spun că a devenit chiar ginerele voievodului.

Ianache Văcărescu a fost, printre altele, comandantul unităților de ostași care păzeau capitala; mare paharnic; administrator al curții domnești. A ridicat și a restaurat Biserici și mănăstiri. A supravegheat zidirea unor lăcașuri precum Biserica „Sfântul Nicolae – dintr-o zi”, ctitoria doamnei Maria. A rămas devotat Brâncovenilor până în clipa morții și a pierit primul, sub ochii domnului său.

7. OMORÂT CHIAR DE ZIUA LUI
În 15 august, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului, a avut loc execuția. Brâncovenii și sfetnicul Ianache au fost obligați să meargă pe jos prin oraș până la locul de execuție. Desculți, îmbrăcați doar în cămăși, au străbătut Istanbulul printre privitorii avizi de senzațional. „Prințul aurului” (cum fusese numit Brâncoveanu) înainta acum spre locul de pierzanie ca un criminal de rând. Acolo, se aflau sultanul însuși și câțiva diplomați străini. Conducătorul turc i-a cerut de mai multe ori să renunțe la Credința creștină și să devină musulman. De fiecare dată Brâncoveanu a refuzat categoric. Atunci, sultanul a dat poruncă să-i fie uciși, pe rând, slujitorul și copiii. Durerea pe care a simțit-o în acele momente trebuie să fi fost copleșitoare, dar bărbatul i-a încurajat încontinuu: „Fiii mei, fiți curajoși – îi îmbărbăta voievodul. Am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru. Stați tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit…”

8. UN MOMENT ZGUDUITOR
Diplomatul venețian Andrea Memno, martor al evenimentului, relatează astfel momentul în care a fost executat mezinul: „Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaș, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta sânge se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele înfruntă pe fiul său și zise: «Mai bine să mori în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!» Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creștin. Lovește!

9. DUREREA ȘI SFÂRȘITUL
Firește că pe tatăl său nu-l va fi lăsat indiferent atâta suferință. De aceea, reacția domnitorului imaginată în „Balada lui Constantin Brâncoveanu” mi se pare verosimilă: „Apoi el se-ntuneca,/ Și turbând apoi striga:/ -Alelei! Tâlhari păgâni!/ Alei! Voi feciori de câini/ Patru fii eu am avut,/ Pe toți patru i-ați pierdut!/ Să dea Domnul Dumnezeu/ Să fie pe gândul meu:/ Să vă ștergeți de pe pământ/ Cum se șterg norii de vânt,/ Dar să știți c-a murit creștin/ Brâncoveanu Constantin!”

Deci oricât de mare i-a fost durerea, nu a cedat și la urmă a fost pedepsit și el. Trupurile celor șase au fost aruncate în mare, capetele au fost înfipte în prăjini și au stat trei zile în văzul lumii. Mai târziu, corpurile au fost recuperate și duse la o mânăstire bizantină din apropiere.

10. ADUS ÎN SECRET, ÎN ȚARA NATALĂ
În 1720, prin grija doamnei Maria, Moaștele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse la București și au fost îngropate la Biserica Sfântul Gheorghie Nou, unde se află și azi. Plăcuța mormântului a rămas multă vreme fără inscripție, însă pe candela de argint de deasupra criptei erau gravate cuvintele: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ţi Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Măriia…”.

Se spune că abia după 200 de ani oamenii și-au dat seama că domnitorul martir se odihnește aici. În 1992, a fost trecut în rândul Sfinților români, mai ales că în conștiința urmașilor Constantin Brâncoveanu se așezase, de multă vreme, ca un exemplu de demnitate, de curaj și de credință.

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Iubirea lui Dumnezeu este cea dintâi poruncă evanghelică, așa cum Însuși Mântuitorul ne învață:,,Și apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Și: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta„. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ,,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. ”( Marcu, 12, 28-31)

 Aceste porunci vor fi criterii de judecată atunci când vom trece la cele veșnice. Dușmanii mântuirii noastre știu acestea și caută să ne vicieze relația cu Dumnezeu și cu aproapele prin diverse metode.

În legătură cu iubirea lui Dumnezeu, conferințele părintelui Elpidie Vaianakis din Grecia au adus o nouă modă printre credincioșii ortodocși participanți.  Mai exact, Părintele Elpidie le-a spus acestora că pot să-i spună în mod repetat lui Hristos așa: ,,Iisuse, te iubesc!” La prima vedere, acest lucru pare firesc și de aceea ideea aceasta are succes mai ales în rândul tinerilor.

La o analiză mai profundă, vedem că lucrurile nu stau chiar așa. Mulți dintre noi avem sentimente superficiale chiar și în relațiile interumane. Conform Dicționarul explicativ, verbul ,,a iubi” înseamnă  ,,a fi îndrăgostit, a simți o mare afecțiune pentru o persoană (de sex opus).” Iubirea interumană presupune o implicare afectivă puternică, susținută prin tot ce facem pentru persoana iubită.

Nu toți suntem capabili de o astfel de iubire și trebuie să recunoaștem asta și să căutăm să învățăm acest lucru tăind patimile sufletești care ne împiedică să ne iubim aproapele așa cum ni se cere: ca pe noi înșine. Dacă ne apucăm să facem declarații de iubire unei persoane și nu suntem în stare să ne demonstrăm iubirea prin întregul comportament în raport cu acea persoană, ne dovedim niște mincinoși, iar acest lucru se va observa mai devreme sau mai târziu.  

Iubirea lui Dumnezeu presupune o luptă cu noi înșine pentru despătimire, iluminare și îndumnezeire. Dumnezeu se află ascuns în primul rând în poruncile Sale, iar lupta cu noi înșine pentru respectarea acestora poate fi făcută de frica iadului, pentru a obține un loc în Rai sau pur și simplu din iubire față de El. „Fericit cel ce îl dorește pe Dumnezeu precum cel îndrăgostit nebunește își dorește iubita.”  – scrie Sfântul Ioan Scărarul. Respectarea poruncilor divine din iubire față de Dumnezeu presupune o anumită noblețe duhovnicească pe care puțini o au, iar Dumnezeu cunoaște tainele oricărei inimi, așadar nu-L putem minți. A-i spune că-L iubim în timp ce noi nu depunem o nevoință pentru a face voia Sa înseamnă să deprindem fariseismul.

O altă modă este să ni se spună că Iisus ne iubește pur și simplu, la nesfârșit, fără nicio condiție. Este adevărat că „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.” (Arsenie Boca) Dintr-o iubire fără margini Hristos S-a răstignit pentru noi și ne -a lăsat posibilitatea de a dobândi Duh Sfânt în vederea mântuirii. Și această iubire se revarsă cu dărnicie peste noi, păcătoșii, mai întâi în timpul vieții pământești. Însă, dacă nu răspundem  acestei iubiri cu iubire și nu agonisim Duh Sfânt, putem auzi când trecem la cele veșnice ca și fecioarele neînțelepte replica înspăimântătoare:  ,,Nu vă cunosc pe voi.” (Matei, 25, 12) Așadar Dumnezeu este bun , dar este și drept, iar, dacă nu dobândim Duh Sfânt, Hristos nu ne cunoaște, indiferent de câte ori I-am spune noi că Îl iubim.

De aceea, e de preferat să ni se spună cum să dobândim Duh Sfânt, ce să facem în mod concret în acest scop. Sfântul Lavrentie de Cernigov ne îndeamnă să deprindem Rugăciunea lui Iisus în aceste vremuri. În cărți precum  ,,Mântuirea păcătoșilor”, scrisă de Agapie Criteanu,  ,,Scara” de Ioan Scărarul etc.,  ni se spune cum să luptăm cu fiecare patimă sufletească ori trupească.

Sfântul Apostol Pavel ne ajută să înțelegem ce înseamnă să-l iubim pe Dumnezeu: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. ( Galateni, 2, 20) Nouă ni se cere să ne răstignim doar patimile, deoarece acestea ne fac incapabili de a-L primi pe Hristos în inimile noastre.

 Dumnezeu să ne ajute pe toți să-L iubim cu adevărat în viața aceasta pentru a putea să ne bucurăm de iubirea Lui și în veșnicie!   Amin.

Sora Pelaghia

Lupta împotriva uniației
Văzând că ortodocșii sunt statornici în credință, papii au uneltit viclenia uniației, prin care le promitea preoților ortodocși îmbunătățirea situației materiale prin aderarea lor la hibridul „greco-catolic”. Greco-catolicii își puteau păstra formele exterioare ale cultului, însă erau obligați să îl pomenească și să îl recunoască pe ereziarhul papă ca patriarh al Romei și ca cel mai înalt patriarh al Bisericii.

Din documentele istorice cunoaștem foarte bine intențiile cele viclene ale papistașilor. Episcopul Athanasie Anghel uită de făgăduinţele făcute la Bucureşti în faţa Mitropolitului Teodosie şi a Patriarhului Dositei al Ierusalimului de a păstra dreapta credință şi semnează unirea cu papistaşii. Când se află că el a fost „rehirotonit” episcop papistaș la Viena şi că a depus jurământ să rupă legăturile cu Ţara Românească, începând cu 25 februarie 1701 se întrerupe orice relaţie bisericească cu Athanasie. Iar Patriarhul Dositei al Ierusalimului aruncă anatema asupra lui.

Cei dintâi care au protestat împotriva uniaţiei au fost românii din Șcheii Braşovului sfătuiţi de Patriarhul Dositei să se ferească de a avea legături cu Athanasie.

Braşovenii s-au prezentat la Alba Iulia protestând împotriva instalării unui episcop unit în catedrala istorică a românilor ortodocşi din Ardeal. De la catedrală, suita s-a îndreptat spre reşedinţa mitropolitană (mănăstirea oraşului) unde delegaţia a repetat protestul dar a fost alungată cu forţa.

Vestea unirii unor români din Ardeal cu adunarea papistaşilor şi statornicia braşovenilor în credinţa strămoşească îl determină pe Voievodul Constantin Brâncoveanu să le adreseze acestora la 5 iulie 1701 o scrisoare prin care le făgăduieşte ajutor prin scris şi faptă. Voievodul intervine la împăratul Leopold să nu forţeze pe românii ortodocşi la unire. În urma acestei intervenţii, Leopold garantează românilor ortodocşi libertatea religioasă. Neoficial însă, împăratul Leopold dă dispoziţii generalului Rabutin să facă sforţări de a-i trece pe românii ardeleni la biserica unită.

Scrisoarea Domnitorului către binecredincioșii din Brașov:

„Io Costandin voevod Bojiĭu milostiĭu gospodarŭ zemli Vlahscoe

Molitvelor voastre preoților dela Brașov și altor bătrâni den Șchéĭ sănătate vă poftim, carté ce aț trimis néu venit și toate căte ne scrieț am înțeles. Căt pentru dumnéluĭ piscupul de aciĭ din Ardél, în ce félĭu s-aŭ purtat și ce aŭ făcut am conoscut din scrisoare-vă, de care bună nădéjde am avut și încredințat săntem, că Dumnezeŭ unora ca acestora, cariĭ ocărăscu și nu cinstescu légé întru care s-au pomenit și înainté lui Dumnezeŭ s-au făgăduit, cu degrab le va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cel ce-ș lasă légé sa și poftéște alta, ĭ-aŭ plată de la direptul Judecător Dumnezeu, ĭar molitva voastră și dumnévoastră alalți pravoslavnici, cumcă nimic nu v-aș lunecat, nici aț umblat după acéĭa, ci aț păzit curata lége cé pravoslavnică caré de la părințiĭ și moșii voștri o aveț, de aceasta foarte néu părut bine și ném bucurat, căcĭ cunoaștem că aț făcut lucru cinstit și cuvios, plăcut lui Dumnezeu și oamenilor celor înțelepți, dela care Dumnezeu rugăm să vă întăréscă și să vă păzéscă tot în cea strămoșască pravoslavnică lége, să o puteț ținé și păzi curată și nezmintită, căci noi vedem și de la curté împărătéscă dela Becĭ avem știre că piscupul n-are voe împărătéască ca să facă silă oamenilor, fără că numaĭ ceĭ ce vor vré de voĭa lor. Decĭ nu găndim, nici socotim că să va tinde dumnélui maĭ mult den cătu-ĭ iaste porunca, și ales, că la acé besérică săntem și noĭ ctitorĭ, de vréme ce ĭaste făcută de răposațiĭ Domniĭ aĭ acești țărĭ ce trebuiaște să păzéscă și să urméze légé care au ținut pănă acum și noĭ iarș cu céĭa ce va fi de pre parté noastră a vă păzi și avă ajuta, cu céia ce se va puté, nu vom lipsi. Înțeles-am, că și părințiĭ dela Făgăraș și alțĭ creștini pravoslavnicĭ, ĭarăș asémené nimic nu s-aŭ lunecat cu firé, ce ș-au păzit cinsté legiĭ sale, care și de aceasta mult ném bucurat, măcar că așa li s-au căzut a și face, dé vreme ce noi acé sfăntă besérecă o am rădicat și o am făcut cu acé nădejde că o închinăm présfănțitei săborniceștii a răsăritului Beséreci și că va fi prăn putință preoțiĭ și creștiniĭ lăcuitoriĭ de acolo, de acé pravoslavie să nu să lipséscă și noi iar zicem, cu céia ce ne va fi prin putință aĭ căuta și aĭ păzi nu vom lipsi. Aceasta acum și Dumnezeu pururé să vă fie într-ajutor.

Iulie 5, 7209

Io Costandin voevod”

Lauda Patriarhului Constantinopolului
Cinstindu-l pentru osteneala sa în apărarea dreptei credințe, Patriarhul Calinic al Constantinopolului îi scrie Voievodului Constantin următoarele:

„Prealuminate Doamne, precum vedem, cugeți ca un al doilea Patriarh și ai prevedere pentru orice pricină bisericească și te îngrijești de Biserică în multe; pentru care ne faci să gândim că, deoarece lucrezi și cele ale Domnilor și cele ale Patriarhilor, laudă Luminăției tale și de trei ori laudă se cuvine, bucură-te și te veselește, căci multă răsplată te așteaptă în ceruri pentru ostenelile tale”.

Notă:

În 1690 tipăreşte Manual împotriva schismei papistaşilor”, manual distribuit gratuit. Lângă stema Ţării Româneşti se află scris: „aşezată între lună şi soare pe radioasele ramuri ale Ortodoxiei, răzbind papismul cu baston şi sabie”[1]. Tipăreşte multe alte cărţi de mărturisire ortodoxă şi combatere a ereziilor catolice şi calvine.

[1] Bianu, I. Hodoş, N., Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 398.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 24)

Selecție și editare: Dr. Gabeiela Naghi

,,Am deranjat pe ecumeniști, pe nepomenitorii extremiști, pe legionari, pe Anti cipiști, pe Oastea Domnului, pe idolatrii de pisici, de câini, de Biblie, de Boca, de Dorobanțu, de Siluan Athonitul, de copii, de părinți, de icoane, de moaște, de religie!’’

Părinte Matei,

Nu ne-ați deranjat cu nimic, ne-ați întristat. Deranjul e în altă parte și e mare și grav. Ar fi bine să luați o pauză de câteva săptămâni. Și vă spun ce-am văzut și eu în filmele americane: Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Tot ce veti spune de-acum înainte, va fi folosit împotriva dumneavoastră. La Judecată, evident. Vă dorim să reveniți la sentimente mai bune față de tot ce huliți. Aveți grijă că sminteala pe care o produceți este mare. Doamne miluiește!

Presbiter Iovița Vasile