Autor: iovita_vasile

Enoriașii Bisericii Ortodoxe Ucrainiene citesc rugăciuni și nu au de gând să părăsească Lavra Peșterilor din Kiev. Pe 11 august, în Lavra Peșterilor din Kiev , enoriașii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei au fost închiși în clădirile 54 și 58 ale mănăstirii, reprezentanții muzeului au sigilat aceste dotări, relatează publicația „Strana” .

Camerele hotelului mănăstirii sunt situate în două clădiri sigilate. Polițiștii i-au avertizat pe enoriașii BO a U că pot părăsi doar clădirile, dar nu se vor mai putea întoarce după aceea, deoarece conducerea muzeului „Lavra Peșterilor din Kiev” a emis un ordin prin care străinilor li se interzice intrarea în Lavră. În ciuda faptului că monahilor li se permite să se afle pe terenul Lavrei de Jos, li s-a spus verbal același lucru.

„Poliția i-a avertizat pe călugări că trebuie să fim pe teritoriul Lavrei, dacă o părăsim, nu ne lasă înapoi. Nimeni nu blochează în prezent clădirile în care locuiesc călugării, dar în Lavră erau mulți pelerini din toată Ucraina, iar de ieri seară nu au mai putut intra în încăperile în care mulți au locuit de mulți ani”, au spus monahii

Închinătorii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei se află de dimineață în clădiri izolate și rostesc rugăciuni, mulți polițiști continuă să patruleze zona. După cum a raportat EOD, Maxim Ostapenko, director general adjunct al muzeului „Lavra Peșterilor din Kiev”, a declarat că preia clădirile de la mănăstire pentru a găzdui prizonierii și răniții care au nevoie de „reabilitare spirituală”.

În plus, poliția lui Zelensky nu permite livrarea de pâine pelerinilor care sunt blocați într-una dintre clădirile Lavrei Kiev-Pecherska „Întreaga lume trebuie să vadă asta! Oamenii care locuiesc în clădire mor de foame la ordinul cuiva!”

Pe 12 august 2023, pe internet a apărut un videoclip în care polițiștii împiedicau livrarea alimentelor pelerinilor blocați într-una dintre clădirile Lavrei Kiev-Pecherska, transmite Departamentul de Informare și Educație al BOU. În dimineața zilei de 12 august, pe internet a apărut un filmuleț care arată cum polițiștii împiedică livrarea pâinii oamenilor într-una dintre căminurile blocate (cladirea 58). Trebuie remarcat faptul că în acest corp sunt înscriși și unii rezidenți ai Lavrei Kiev-Pecherska. Asemenea acțiuni ale poliției sugerează într-adevăr că organizatorii sigilării ilegale a incintelor Lavrei consideră probabil înfometarea drept unul dintre mijloacele de alungare a călugărilor și credincioșilor ortodocși din incintele sigilate ilegal de securitatea lui Zelenski.

„ Polițiștii în mod clar execută ordine penale și torturează direct oamenii care locuiesc în clădiri. Nu este permis să nu dați mâncare și apă oamenilor! Întreaga lume trebuie să vadă aceasta! ». – a comentat acțiunile poliției, avocatul Lavrei, Nikita Chekman.

De remarcat că acțiunile Poliției în sigilarea clădirilor din Lavra Pecerska nu au încă nici măcar un temei legal formal, deoarece ultima decizie a Curții Economice din Kiev intră în vigoare doar dacă este confirmată de curtea de apel.

Traducere: Dr Gabriela Naghi

– Ştim că aveţi mare evlavie către Maica Domnului, ne puteţi spune câte ceva despre Maica Domnului?

– O, Maica Domnului! Fiţi fiii Maicii Domnului şi veţi vedea! Vă daţi seama cine este Maica Domnului? Stăpâna cerului şi a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziţia fiecărui creştin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.

Vă spun încă o dată, că o fată cu viaţă foarte bună i-a spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului i-a spus: „Arată-te a-mi fi fiică!” Adică să faci nişte fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stăpânelor, Stăpâna cerurilor, Mama lui Dumnezeu, cu puteri nemăsurate peste heruvimi şi serafimi. Şi totuşi, Maica Domnului este mereu lângă noi, este mereu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depăşeşte şi te face să verşi mereu lacrimi. Adică să insişti la Maica Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înţelegi multe lucruri, roagă-te, că vei înţelege tu. Important este că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care eşti.

Deci, arată-te de a-i fi fiică, adică Maica Domnului să nu stea, aşa, ca la o slăbănoagă, ştii. Dumnezeu locuieşte în slăvile cerului, dar îi face plăcere să stea într-o inimă de creştin. Dar Maica Domnului, care a fost o fiinţă creată? Aveţi încredere în Maica Domnului, până la urmă.

(Din Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 134-135)

Selecție și editare: Dr, Gabriela Naghi

„Să o invocăm mereu pe Prea Sfânta Fecioara Maria, bătrâni, tineri, femei, copii. Să avem cu toții pe buze numele Prea Sfintei, Prea Binecuvântatei Fecioare Maria”. Când patriarhul Iacov, plecând din vatra tatălui său, din cauza amenințării fratelui său Esau, a ajuns aproape de apus într-un loc pustiu, a luat o piatră, și-a pus-o sub cap și a adormit.

A văzut atunci o scară sprijinită pe pământ, vârful căreia ajungea la cer și îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea și Domnul se sprijinea pe ea… Când Iacov s-a sculat din somn, a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza 28:17).
Acea scară tainică era o imagine a scării inchipuite, a Preasfintei Maicii Domnului, a Mariei Nemuritoare, a cărei Cinstită Adormire o sărbătorim cu bucurie.
După călcarea poruncii și neascultarea Părinților, nu a existat nicio comunicare între cer și pământ. Când oamenii au murit, s-au dus în Hades. Au trecut vreo cinci mii de ani și nu a existat niciun mijloc ca pământul să comunice cu cerul, omul cu Dumnezeu. Era un zid. Era o barieră de nepătruns. În cele din urmă, s-a găsit mijlocul care a distrus peretele separator, a spart bariera, L-a coborât pe Dumnezeu din ceruri, a înălțat omul la cer, a unit cele pământești cu cele cerești și a făcut ca oamenii să treacă și să se înalțe ușor de pe pământ la cer. Toate, toate acestea le știi, draga mea, cine le-a realizat?Prea Sfânta Fecioară pe care azi o sărbătorim!

Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei! Măreția ta, Fecioară, cine o va spune! Dacă Arhanghelul ceresc Gavriil, care a slujit în aceasta mare taină, a fost surprins cu admirație, cum putem noi cei suferinzi, materialnici și lumești, să nu ajungem la mirare și extaz? Dar să-i lăsăm deoparte pe cei din înălțimea tainei și să ne întoarcem la problema mântuirii. Cu alte cuvinte, cum vom fi mântuiți și cum vom putea să ne înălțăm la cer prin scara Luminii, Preasfânta noastra Maicuță ?

Aceia, dragii mei frați, care doresc să se înalțe de pe pământ la cer, să devină cetățeni ai Ierusalimului de sus, concetățeni ai Îngerilor și apropiați ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu și dumnezei prin har, vin să asculte. Întoarce urechile sufletului și trupului și ascultă cuvintele mele, cele mai mici și cele mai umile. Vă vorbesc cu dragoste și adevăr și cu emoția inimii. Vă spun cu deplină convingere că nu veți găsi alt mijloc nici mai ușor sau mai sigur de a urca la cer decât această scară preaînaltă,Pururea Fecioara Maria. Să nu se îndoiască nimeni. Nimeni să nu se teamă. Nimeni să nu șovăiască. Și dacă cineva este împovărat de multe și felurite păcate, să aibă încredere, să aibă curaj, să nu deznădăjduiască .
Dar cum și în ce fel este posibil să se înalțe cineva de pe pământ la ceruri? Atât de înalt! Acesta este infricoșare, primejdie, frică. Mărturisesc și aceasta, că este trudă și durere, dar există un mijloc ușor, Pururea Fecioara Maria, scara milei și a îndurărilor, prin care ne vom urca la ceruri.

Aceia dintre voi care credeți în Dumnezeu, credeți că există o judecată și o pedeapsă viitoare căci ,,vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5 :29). De aceea trăiți o viață virtuoasă, căci pentru a revendica împărăția cerească, nu uitati, ca întotdeauna, să o rugaţi pe Maica Domnului, pentru că prin mijlocirea ei ea te poate ajuta în fața Mântuitorului nostru.
Cei dintre voi care sunteți păcătoși, cu pocăință și mărturisire sinceră și curată, lepădați-vă păcatele și chemați din tot sufletul pe Maica Domnului, ca să vă înălțați la ceruri. Nu există alta mijlocire care sa ajute mai mult decât cea a Sfintei Fecioare Maria  ,,mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului ” .
Acesta este mijlocitorul mântuirii noastre. Ea și-a rupt despărțirea dintre noi și vrăjmășia lui Dumnezeu. Ea ne-a împăcat cu Dumnezeu și ne-a eliberat de osânda veșnică și ne-a adus la nestricăciune. Acesta este podul care duce la viața veșnică, scara care ne duce în ceruri și corabia care ne duce în portul plutitor al Raiului. Aceasta este mântuirea păcătoșilor și dulceața îngerilor. Medicul bolnavilor și hrana celor flămânzi. Protectoarea celor nedreptățiți și al străinilor rugăciunea. Și ce pot să spun? Maica Domnului este totul pentru toată lumea și mama noastră a creștinilor. Toți cei care sunt în dureri, nenorociri și nevoi la ea ne adăpostim, și toți cei care cu credință apelează la Prea Curata Fecioara, primesc alinare.

Totuși, cei necredincioși, cei care hulesc și nu o cinstesc pe Maica Domnului, nu numai că nu vor fi primite cererile lor, dar o vor avea ca adversar pe Fecioara Maria, dacă nu se grăbesc să se pocăiască. Să ne grăbim, dragi iubitori ai lui Hristos, prin pocăință și mărturisire să ne curățăm de orice păcat, înainte de a veni ceasul și clipa morții. Să o invocăm mereu pe Prea Sfânta Fecioara Maria, bătrâni, tineri, femei, copii. Să avem cu toții pe buze numele Fecioarei Maria. Dimineața când ne trezim, seara când ne vom odihni, să nu lipsească din gura noastră numele Fecioarei Maria, al lui Iisus și al Sfinților Lui. Și când suntem sănătoși și când suntem bolnavi și când sângerăm, să repirăm cu numele Prea Sfintei Fecioare Maria și al lui Iisus, ca să fim slăviți împreună cu ei în vecii vecilor. Amin.

(Din revista „Sfântul Filoteu din Paros” 29, Editura Ortodoxă Kypseli, p. 67.)

https://katanixi.gr/i-pansevasmia-koimisi-tis-yperagias-th/

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

După ce, din nou, Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit Maicii Domnului, de data aceasta, mutarea sa la ceruri, Maica Domnului s- a dus să se roage și să își pregătească sfințit sufletul său în grădina Ghetsimani. Despre petrecerea în grădina Ghetsimani, Sfântul Maxim Mărturisitorul, luminat de harul lui Dumnezeu, ne relatează:

Atunci Preabinecuvântata și slăvita Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat și, plină de bucurie, s-a dus în Muntele Măslinilor ca să aducă Domnului în liniște și în lucrarea harului mulțumirea și cererile ei pentru sine și pentru întreaga lume. Urcându-se în munte, și-a înălțat mâinile și și-a închinat rugăciunile și mulțumirile lui Hristos, Fiul Său.

Atunci s-a întâmplat minune mare, pe care au știut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoștință, și acest lucru a ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga, toți pomii ce se aflau acolo s-au închinat până la pământ cinstind-o (cf. Is 55:12). Când și-a sfârșit rugăciunea și mulțumirea, plină de Domnul, s-a întors în Sion și de îndată Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul și Teologul pe un nor, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii.

Cea binecuvântată între femei l-a văzut și s-a bucurat încă și mai mult și a poruncit rugăciunea. Și sfânta Împărăteasă s-a rugat, iar după rugăciune l-a înștiințat pe Ioan și pe celelalte fecioare ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger, cu privire la mutarea ei, și le-a arătat ramura de palmier pe care i-o dăduse îngerul. A poruncit să se gătească casa, să se aprindă candelele și cățuia cu tămâie, căci ea și-a împodobit casa ca pe o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele Cel nemuritor, Fiul ei mult milostiv, pentru că Îl aștepta cu o nădejde neclintită. Toți se tânguiau și plângeau de despărțirea sa de ei.

Or sora lor, Împărăteasa și Maica Domnului, îi mângâia pe unul câte unul și pe toți împreună, le-a dat o salutare mișcătoare și le-a spus: „Bucurați-vă, copii binecuvântați, și nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veșnică, și harul și mila Domnului să fie cu voi pururea”.

Apoi a privit la Ioan Evanghelistul și i-a spus să dea cele două veșminte ale ei celor două văduve care o slujeau. După aceasta a rânduit și a poruncit cum anume să fie îmbălsămat și unde să fie păstrat trupul ei preasfânt și preacurat.

Și așa el a așezat-o pe slăvita Maică a lui Hristos în sicriul ei, culcușul care până atunci, noapte de noapte, fusese scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos și fusese luminat de rugăciunile și cererile ei.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Atunci Sfânta Născătoare de Dumnezeu și-a deschis gura nestricăcioasă și preacurată și le-a spus: „Voia Fiului și Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, și Îl slăvesc și Îl înalț pe Dumnezeul părinților mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale.

De aceea doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor ființă și viață. Și când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi și pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții și să-i întoarcă pe necredincioși și să facă din toți o singură turmă a Bunului Păstor Care Și-a dat sufletul Său pentru oile Sale și le cunoaște, și ai Săi Îl cunosc”.

Pe când binecuvântata Maică a lui Hristos vorbea așa și-i binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic și un nor cu adiere pașnică. Și iată că din norul strălucitor au căzut ca niște picături de rouă înmiresmată Sfinții Ucenici și Apostoli ai lui Hristos, care fuseseră adunați de la marginile pământului în fața casei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

Evanghelistul și Teologul Ioan i-a primit și i-a salutat în liniște și i-a adus la Sfânta și Fericita Fecioară. Nu erau numai cei 12, ci și mulți alții din numeroșii lor ucenici aleși și făcuți vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionisie Areopagitul în Scrisoarea sa către Timotei, că el însuși Dionisie și Timotei și Ierotei și alți prieteni au venit acolo împreună cu Apostolii la moartea Împărătesei. Au intrat înaintea ei și au salutat-o cu frică și cu respect…

Maica i-a salutat pe Petru și pe Pavel și pe toți ceilalți și le-a spus: „Bucurați-vă, copii, tovarăși și ucenici ai Fiului și Dumnezeului meu. Fericiți sunteți voi care ați fost socotiți vrednici să fiți ucenicii milostivului și slăvitului Domn și Învățător și El v-a încredințat slujirea atâtor taine și v-a ales pentru a avea părtășie la prigoanele și patima Sa, ca să vă învredniciți să fiți uniți cu slava și Împărăția Lui, după cum v-a făgăduit și v-a poruncit Însuși Domnul slavei!”.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 1998)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Este vorba de aplauzele pe care le slobod cei prezenți, în anumite momente.

Înmormântarea si Slujba care se oficiază au un caracter aparte. Vrând-nevrând, te întristezi în asemenea momente. Cel decedat în Domnul a trecut prin momente grele, dramatice, am putea spune, după cum și cântarea menționează aceasta: Vai, cîtă luptă are sufletul cînd se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l miluiască pe dânsul. Acest suflet are de trecut prin vămile văzduhului, luptând cu puterile întunericului, care ar vrea să-l tragă în iad. Acest suflet va sta înaintea lui Dumnezeu, la Judecata particulară. Rugăciunile, dezlegările, ecteniile, cîntările toate converg spre a cere mila lui Dumnezeu pentru cel adormit.

Avem apoi un minunat obicei, cred că e specific românilor: Salutul de la Înmormântare îl transformăm în rugăciune. Ce frumos sună cuvintele ,,Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească’’ la care se răspunde ,,Doamne iartă-l’’.

De aceea, e cu totul nepotrivit să așternem peste toate acestea ropotele de aplauze din sălile de spectacole, de pe stadioane și de la diferite manifestații. Nu dăm, prin aceasta, nicio cinste celuit adormit. Dimpotrivă, bagatelizăm momentele unice ale despărțirii acestuia, le Împingem în zona derizoriului.

E greu să cerem mirenilor să nu aplaude la înmormântări. Cei cu scaun la cap n-o fac. Am văzut însă niște secvențe absolut dezagreabile filmate la înmormântarea taragotistului Dumitru Fărcaș. Au fost prezenți trei arhierei, Andrei de la Cluj, Iustin Hodea de la Baia Mare și încă unul neidentificat. Toate au decurs bine, firesc, potrivit solemnității momentului. Slujba Înmormântării s-a îmbinat cu onorurile militare, iar la sfârșit doi taragotiști au cântat doine maramureșene din repertoriul defunctului. În final însă, cei doi au intonat o melodie mai săltăreață, lumea s-a încadrat în ritm, bătând din palme, avându-i ca protagoniști pe arhiereul Iustin Hodea și pe satanistul untoldist Emil Boc, așa încât totul s-a încheiat într-o notă de veselie generală. Păcat!

Nu mă interesează cum procedează neortodocșii, e problema lor. Noi însă să păstrăm buna cuviință, solemnitatea momentului până la sfârșit. În biserici nu se aplaudă niciodată. La fel, când se oficiază Slujba Înmormântării.

Presbiter Iovița Vasile

Doamne, Dumnezeul meu, din adâncul inimii strig către Tine: nădejdea cea dulce şi făgăduinţa cea nemincinoasă, scăparea celor care nădăjduiesc în Tine, vezi cu ochiul cel bun şi milostiv zdrobirea inimii mele, nu mă lăsa, nu Te depărta de la mine, ci după făguinţa ta cea nemincinoasă, fii cu mine, nevrednicul şi nepriceputul, că pe Tine Te ştiu şi Te mărturisesc Făcător şi Purtător de grijă a toată făptura.

Ci Însuţi mă întăreşte, ca să fiu în această mărturisire bună până la ieşirea sufletului, caută spre mine şi mă miluieşte, păzeşte-mă nevătămat de tot lucru satanei.

Caută, Împărate, că sufletul meu s-a aprins tare cu dragostea Ta şi s-a aţâţat ca setea zădufului în loc fără apă, poftind la Tine, Izvorul nemuririi.

Nu da fiarelor sufletul meu care se mărturiseşte Ţie, ci dă-mi mie, păcătosului, ca în toată viaţa mea să rabd pentru numele Tău şi pentru mărturisirea Ta pe mine însumi întreg să mă jertfesc, că dacă Tu ne întăreşti, au putere şi cei neputincioşi.

Că Tu eşti ajutorul cel nebiruit şi Dumnezeul cel milostiv pe Care Îl binecuvântează toată făptura şi Care preaslăvit este în veci. AMIN.

(Extras din Varlaam şi Ioasaf– Sfântul Ioan Damaschin, Editura Cartea Ortodoxă, 2017).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Hristos este în mijlocul nostru, dragii mei cititori!

Lectura duminicală de la Liturghie prin buzele Apostolului Pavel ne învață despre focul purificator, prin care trebuie să treacă sufletul omenesc. Putem întâlni acest foc nu numai când trecem peste granița vieții pământești. O experimentăm deja aici și acum, pentru că circumstanțele vieții noastre sunt acel foc, care arde toată impuritățile din suflet.

Apostolul Pavel compară acest lucru cu procesul de curățare a metalelor prețioase de diferite impurități. În antichitate purificarea aurului și argintului se făcea doar cu ajutorul focului. De asemenea, sufletul nostru nu poate, fără dureri, lipsuri, necazuri și boli, să poată ajunge în acea stare, care îi dă ocazia să intre în viața veșnică. De aceea nu trebuie să ne temem de dureri, ci mulțumim lui Dumnezeu că ne trimite astfel de împrejurări. Noi înșine nu am avea niciodată hotărârea să ne asumăm aceste dureri, dar dragostea și mila lui Dumnezeu ni le dă prin Providența Sa pentru mântuirea sufletelor noastre.

Din păcate, nu toată lumea înțelege acest lucru. Sunt cei care sunt gata să plătească orice preț doar pentru a trăi în pace. Aceștia sunt de acord să-și vândă chiar sufletele diavolului, dacă ar putea primi plăcere din confortul material și sănătatea fizică. Nu sunt puțini printre astfel de oameni care se numesc creștini ortodocși și chiar slujitori ai lui Dumnezeu. Dacă îi privim îndeaproape, atunci vom vedea că acești oameni sunt motivați de frică – frica de a fi rușinați și persecutați. Există și unii dintre ei care pur și simplu au frica banală de a-și expune păcatele în fața oamenilor. Dar ei nu înțeleg că ar fi mai bine pentru ei să îndure expunerea, disprețul și reproșul decât să aibă rușine veșnică. Astfel de oameni leagănă acum corabia Bisericii, jucând rolul pe care manipulatorii lor îl impun asupra lor. Dar trebuie să înțelegem că dreptatea în ochii oamenilor nu valorează nimic. Nu este important ce cred ceilalți despre noi – este important cum ne vede Dumnezeu.

Mai bine să fii calomniat în ochii oamenilor, decât să fii blestemat în ochii lui Dumnezeu!

Suesa:rhttps://orthochristian.com/155314.html Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Fie că ne place sau nu, vom trece prin suferință. Dumnezeu ne va cere multe sacrificii și va trebui să ne așteptăm la multe privațiuni în viața noastră. Cum le putem suporta? La fel ca David, adică „din pricina cuvintelor buzelor tale” (Psalmul 16, 4).

Îmi este suficient să știu, Doamne, că asta ai cerut, asta mi-ai dorit. Există o singură cale de a explica dificultățile noastre: ele sunt exact ceea ce Dumnezeu vrea să trăim și să înduram și de aceea „din pricina cuvintelor buzelor Tale, am umblat pe căi aspre” (Psalmul 16, 4). David simte că nu numai legea a fost rânduită de Dumnezeu, ci și suferințele lui, care sunt și expresia voinței divine.

Psalmistul trebuie să descopere și să accepte relația corectă cu suferința sa. Dacă va reuși, își va fi transformat suferința, astfel încât până la urmă singura lui realitate să fie Dumnezeu. Dar dacă va continua să reziste suferinței sale, refuzând să-și găsească mântuirea acolo, suferința lui va continua fără încetare. Întrebarea este în cele din urmă următoarea: se va oferi sau nu el însuși ca sacrificiu voluntar pentru voia lui Dumnezeu?

Rezultă că experiența suferinței este în esență conflictuală, pentru că este momentul în care sufletul trece, ca să spunem așa, prin „stâncile care se ciocnesc” ale mitologiei antice.

În acest pasaj periculos, sufletul trebuie să facă o alegere, al cărei rezultat fie îl va rupe în bucăți, fie îi va permite să navigheze către destinația sa în Dumnezeu. Alegerea se reduce la aceasta: va accepta sau va respinge sufletul suferința? Va accepta el această suferință sau va lupta împotriva ei, considerând-o străină pentru sine însuși?

Sănătatea duhovnicească nu se găsește în evitarea suferinței, ci în acceptarea ei cu bucurie. Dilema psalmistului constă tocmai în acceptarea sau respingerea suferințelor sale, ceea ce echivalează cu a spune că alegerea pe care trebuie să o facă este aceea de a-L accepta sau nega pe Dumnezeu.

Sursa:https://www.eighthdayinstitute.org/suffering-ordained-by-god

Traducere: Dr. Gabeiela Naghi

Sfinției sale, Pr. Claudiu Buză și celor împreună cu acesta, Clerici și laici în România

Salonic, 9 august 2023

Stimați și iubiți Părinți și frați,

Binecuvântați,

Am primit textul dumneavoastră – scrisoare, în care vă exprimați îngrijorarea față de ceea ce învață părintele arhimandrit grec Elpidios Vaiannakis, care s-a aflat în România, cu consecința că parte a obștei, și chiar din binecuvântatul spațiu al Îngrădirii, să se zguduie și să oscileze.

Prima mea recomandare, pentru a pune capăt grijilor și ezitărilor, sugerează să nu dați importanță și să nu ascultați ce spune clericul în cauză, așa cum nu ați asculta de un ecumenist sau cripto-ecumenist român, care nu aparține celora dintre noi, care ne luptăm şi ne îngrijorăm pentru Sfânta Ortodoxie. Părintele Elpidios este cleric al Patriarhiei Ecumenice. Ca preot vicar aparține Sfintei Eparhii de Rodos, care se află sub jurisdicția Bisericii din Constantinopol. Mitropolitul Rodosului Kyrillos nu numai că îl pomenește pe patriarhul Bartolomeu, conducătorul ecumeniştilor, dar este de acord şi cooperează la deschiderile sale ecumeniste. Iar Părintele Elpidios își pomenește mitropolitul cu bucurie și fără să protesteze. Urmează întru totul linia ecumenistă a lui Bartolomeu.

De multe decenii, noi, antiecumeniștii, ne luptăm în Grecia cu conferințe, simpozioane, publicații împotriva ecumenismului, dinainte și după pseudo sinodul din Creta. Mii de clerici, călugări și laici au semnat texte împotriva ecumenismului și a acțiunilor Patriarhului Bartolomeu. În toate acestea, părintele Elpidios lipsește, tace.De aceea, precum îmi scrieți, evită să răspundă atunci când i se pun întrebări despre probleme ecumeniste actuale. Cu toate acestea, tăcerea înseamnă consimțământ și acceptare, așa cum spuneau cei vechi, sau cel puțin lașitate, dar nu mărturisire și bărbăție. Sfântul Grigorie Palama spune chiar că cei care tac și nu vorbesc, atunci când Ortodoxia este în primejdie, aparțin celui de-al treilea tip de ateism. Primului tip îi aparțin necredincioșii și ateii; celui de-al doilea ereticii, care alterează credința în Dumnezeu, iar al treilea pe cei care întăresc cu tăcerea lor și lasă răspândirea nestingherită a primelor două tipuri de ateism¹. Sunt multe mărturii agiografice și patristice despre obligația de a mărturisi și de a cerceta, atunci când Ortodoxia este în pericol, „când Dumnezeu este cel în pericol”. Sfinții Mucenici și Sfinții Mărturisitori sunt cea mai mare mărturie practică. Citez o singură mărturie a Sfântului Teodor Studitul: „Porunca Domnului este să nu tăcem în vremea în care Credința este în pericol. Vorbește, vorbește și nu tăcea… Acum, când vine vorba de credință, nimeni nu poate spune: Ce sunt eu? Preot? Niciunde. Arhonde? Nici de acesta. Soldat? Și unde? Agricultor? Și nici asta nu sunt. Sărac, care caută să obțină doar hrana de zi cu zi. Nu am de ce să-mi fac griji din acest motiv. O, pietrele strigă, iar tu ești tăcut și nepăsător?”² Adică, în cuvinte simple: „Este porunca Domnului să nu tăcem când Credința este în primejdie. Pentru că spune [Sfânta Scriptură] „Să vorbești și să nu taci” [Fapte 18, 9]… Când vine vorba de Credință, nu poți spune: „Cine sunt eu? Nu sunt Preot, nici domn, nici soldat, nici fermier. Sunt un om sărac care scoate pâinea zilei. De aceea nu am de ce să vorbesc despre această chestiune”. Vai, pietrele vor striga și tu rămâi tăcut și indiferent?”.

Părerea părintelui Elpidie că cei mai mulți ierarhi sunt buni și strălucesc ca stelele și că puțini sunt cei care se abat de la Credință era valabilă cu câteva decenii în urmă, când ecumenismul nu predomina, ca acum, desigur, cu ratificarea sinodală în Creta (2016), și nu fuseseră introduse multe alte inovaţii. Acum este valabil opusul; majoritatea ierarhilor și aproape toți Întâistătătorii (patriarhi, arhiepiscopi) sunt ecumeniști. Puțini sunt Ortodocși, iar printre ei se numără mărturisitorii și cei curajoși. Din acest motiv, cei care nu se supun episcopilor eretici și susțin adevărurile Credinței, aparțin Bisericii, pentru că Biserica există acolo unde există Adevărul, așa cum susțin în unanimitate Sfintele Scripturi și Tradiția patristică. Acolo unde nu există adevărul, ci înșelarea și erezia, acolo Biserica nu există. Cei care întrerup pomenirea numelui episcopului eretic, nu părăsesc Biserica și nici nu provoacă o schismă, ci salvează Biserica de schisme și dezbinări, așa cum prevede Canonul 15 de la Sinodul I – II (861 d.Hr.) din vremea Marelui Fotie. Acestea le-am dezvoltat și într-o carte mică pe care am scris-o intitulată „Îngrădirea nu este schismă. Lămuriri datorate”³ (Thessaloniki 2022). Broșura a fost tradusă și în limba română⁴. Cităm doar opinia relevantă a Sfântului Grigorie Palama: „Cei care aparțin Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos”. Cu cuvinte simple; Biserica este acolo unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii.

Mulți clerici, dar și mireni, pentru a-și justifica inacțiunea, recurg la profeții și la eshatologie, uitând că, în afară de faptul că nimeni nu știe când va veni exact sfârșitul, conform învățăturii adevărate a Domnului, mărturisirea dreptei Credințe, a Ortodoxiei, este o condiție necesară a mântuirii. Sinergia omului cu Harul Divin este o doctrină de bază a Teologiei Ortodoxe, în contrast cu „destinul absolut” al protestantismului.

Pe bună dreptate subliniați în scrisoarea dumneavoastră și alte abateri ale părintelui Elpidios de la învățătura ortodoxă, precum părerea sa despre cele zece (și nu nouă, după învățătura bisericească) ordine îngerești și despre înlocuirea rugăciunii isihaste „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-te pe mine păcătosul”, cu rugăciunea „Iisuse, te iubesc”. Și acestea sunt incluse în ignoranța și disprețul Tradiției Patristice, așa cum este recomandat de mișcarea eretică a „Teologiei Post-Patristice”, care se răspândește în spațiul ortodox din cauza influenței protestante, principala formatoare fiind „Academia de Studii Teologice” a Sfintei Mitropolii a Demetriadei din Volos. Rugăciunea isihastă a fost predată și practicată de mari Sfinți Părinți, cu rezultate duhovnicești foarte mari și este trist că părintele Elpidios îndrăznește să anuleze învățătura lor. Nu am de gând să prezint aici importanța și puterea fiecărui cuvânt din această rugăciune învățată de Domnul și patristică, amintesc doar că se referă la exemplul rugăciunii smerite a vameșului îndreptățit „Dumnezeule, milostiv fii mine, păcătosului” (Luc. 18, 13), pe când cea propusă de părintele Elpidie „Iisuse, te iubesc” amintește de rugăciunea mândră a Fariseului, care și-a etalat virtuțile, pentru că odată cu ea cel care se roagă nu cere mila lui Dumnezeu, ci își manifestă egoist dragostea pentru Iisus.

Prin aceste câteva cuvinte îmi exprim dragostea frăţească, dar şi bucuria şi lauda, pentru vigilenţa dumneavoastră pastorală şi bună dumneavoastră preocupare.

Cu dragoste și urări cordiale întru Hristos Iisus,

† Protopresbiter Theodoros Zisis

Cu aproape o lună în urmă, scriam un articol în care îi reproșam Părintelui Matei Vulcănescu delicatețea exagerată cu care răspundea unui trepăduș patriathal, Iulian Capsali. Între timp, a pus pe rețele un film, care m-a întristat profund și m-a făcut să mă întreb retoric, desigur, cum e cu putință?

Despre ce este vorba?

Părintele Matei ia un text din scrierile Sfântului Siluan Atonitul – acest Siluan, cum îi zice el – căruia-i dă o interpretare proprie și se repede furibund asupra Sfântului, cu intenția clară de a-l desființa. Cum poți face asemenea greșeli? Sfântul Siluan a fost canonizat de Biserică în 1987, după o temeinică cercetare canonică, a fost înscris în calendare și sinaxare, i s-a pictat icoana, i s-a alcătuit un Acatist și-atunci te întrebi de unde această cutezanță diabolică de a te ridica Împotriva Sfântului, și mai mult, împotriva Bisericii, al cărei slujitor te pretinzi a fi? Cum e cu putință?

Este, pentru că Părintele Matei are niște derapaje mai vechi, pe care le-am trecut cu vederea. Mă refer la poziția sa față de muzica diabolică numită rock, precum și la cipuri, dumnealui susținînd, la acea vreme, că nu se poate stabili o legătură între cipuri și masonerie. Oare? Matei Vulcănescu a vrut să-l desființeze și pe Părintele Dumitru Stăniloae pentru acea expresie nepotrivită, într-adevăr, ,,biserici nedepline’’.

Ce-i reproșează Părintele Sfântului Siluan? Că este un înșelat care a a avut idei hinduiste, că ar disprețui Sfânta Taină a Cununiei, că ar fi propovăduit un iubirism universal, că din textele sale ar răzbate niște stări budisto-nirvanice și altele. Nu e cruțat nici Sfântul Sofronie de la Essex, care ar împărtăși aceleși idei. Părinte Matei, trezește-te!

Ca recomandare generală, ne spune că nu se cuvine a lăsa viața de parohie și a te retrage în monahism. Oare? Pe de altă parte, numește parohia ca fiind  o tarabă de vândut lumânări și cărți și Taine.

Alte recomandări: să nu creăm noi niște ,,sfințișori inventați’’, și aci se referă la Părinții Arsenie Boca și Nil Dorobanțu; vorbește apoi cu necuviință de Sfințí mari, Sfinți foarte mici și Sfinți medii, pune la îndoială Sinaxarele care, chipurile, ar fi romanțate și ar da informații eronate.

O frază care iarăși mă pune pe gânduri: Acest har necreat devine pentru cei necredincioși iad, iar pentru cei drepți este rai, este împărăția lui Dumnezeu.

Suntem apoi îndemnați să lăsăm deoparte gherontolatria (ascultarea de bătrânul povățuitor din mănăstire), idolatria față de anumite persoane, cum ar fi Serafim Rose. E prea mult, și nu vreau să mai stăruiesc.

Nu uită, în final, să ne atragă atenția că stă sub binecuvântarea Părintelui Mitropolit, (nu știm cine e), și a Părintelui Patriarh. Patriarhul ne e cunoscut: Ioan al XI-lea al Antiohiei, cel care a participat le reuniunea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe, unde a prestat ca un veritabil ecumenist ce se află. Atunci au fost primite în cmb două găști de nelegiuiți. sodomiți și sataniști, cu drepturi depline și cu statut de ,,biserici’’.

Părintele Matei nu se numără printre nepomenitori. Când slujea în Mitropolia Pireului, păstorită de Serafim, n-avea motive să întrerupă pomenirea. Ierarhul respectiv nu fusese în Creta, nu putea fi acuzat de erezie. A intervenit cârdășia lui Serafim cu schismaticii ucraineni, și bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care s-a despărțit de el și a plecat în Anglia, în jurisdicția Patriarhiei Antiohiei, în comuniune și sub omoforul ecumenistului Ioan al XI-lea.

Am două întrebări pentru părintele Matei. Este adevărat că doi credincioși, soț și soție, Grigore și Valentina, v-au contactat, având intenția de a veni să lucreze în Anglia? Este adevărat că le-ați promis primirea în Biserica pe care o păstoriți, cu condiția ca sfinția voastră să le administrați toate câștigurile bănești? Apropo, de cei care ,,vânează’’ buzunare, nu suflete.

În încheiere, vreau să-mi spun sincer părerea despre părintele Matei, și să dea Dumnezeu să greșesc: dumnealui s-a băgat adânc în cloaca ecumenistă și de-acolo ponegreste, suduie, contestă si împroașcă cu noroi în Sfinții lui Dumnezeu și nu numai. Demersul lui seamănă izbitor cu ceea ce face un alt ecumenist, Boicu, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, care și-a permis să ne spună că Sinodul II Ecumenic a fost un eșec! Doamne, ferește.

Presbiter Iovița Vasile

Remarca unui cititor. Și nu e singurul Sfânt pe care l-a hulit. I-a mai hulit el și a negat el și Sfințenia Împăraților Constantin și Elena, Fericitului Augustin, Sfințenia lui Petru Movilă și pe cea a Sfântului Ștefan cel Mare în postările sale de contul lui de Facebook. Cineva ar trebui sa îi facă plângere la Episcopul său (ACR) 

Potrivit Papei Francisc, Dumnezeu iubește o persoană așa cum este. Într-un interviu acordat publicației spaniole vidanuevadigital , Papa Francisc a spus că îi consideră pe transsexuali „fiice ale lui Dumnezeu”.

„Nu mă deranjează când îmi sunt aruncate acuzații în față că găzduiesc transsexuali în fiecare miercuri în audiența generală”, a spus Papa Francisc. – Prima dată când au venit și m-au văzut, au plecat în lacrimi, spunând că le-am întins mâna, i-am sărutat… De parcă aș fi făcut ceva excepțional cu ei. Dar sunt fiice ale lui Dumnezeu!” Potrivit papei, Dumnezeu „te iubește în continuare așa cum ești. Isus ne învață să nu punem limite.”

Anterior, SPJ a scris că Papa a îndemnat persoanele transgender să nu renunțe și să meargă înainte.

https://spzh.news/ua/news/75332-papa-transseksuali-tse-dochki-boha

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Pe bună dreptate se spune că acela care deține informația va avea întotdeauna câștig de cauză. Dau câteva exemple.

1.În 1948, un grup de 12 persoane, consăteni de-ai mei, au cumpărat o moară de la un jidan din satul vecin, Hida. L-am întrebat pe unul din ei câtă vreme au avut parte de moară. Răspunsul a fost stupefiant: de miercuri până vineri! Am verificat exactitatea informației pe calendarul din 1948 și într-adevăr, 9 iunie, ziua tranzacției, a căzut în zi de miercuri. Logic, 11 iunie, ziua jafului numit naționalizare, a fost vineri. În aceste fel, jidanul deținător al informației a făcut un transfer de pagubă asupra românilor, care nu și-au recuperat moara nici până în ziua de azi.

2.În vremea comunismului, a fost o perioadă relativ bună, cînd găseam în magazine ceea ce ne era necesar. Un martor al lui Iehova, rudă mai îndepărtată, a venit la noi și pe un ton confidential ne-a spus: Mergeți și cumpărați zahăr, ulei, cacao, etc., pentru că va veni vremea când nu se vor mai găsi la liber. Nu l-am băgat în seamă, dar n-a trecut mult și s-au raționalizat alimentele, încât primeam o cantitate lunară absolut insuficientă. Ceaușescu strângea șurubul pentru plata datoriilor externe.

3.Când a început campania de exterminare a populației prin așa zisa vaccinare, martorii lui Iehova s-au bulucit primii spre centrele de vaccinare și făceau o o reclamă intensă și ticăloasă substanței numite vaccin. ,,Uite, eu m-am vaccinat și mă simt foarte bine. Mergeți și vă vaccinați’’ suna sloganul lor. Oamenii aveau informația, știau că primele doze echivalează cu apa de ploaie, dovadă că dumnealor sunt teferi și nevătămați, pe când imprudenții și nesăbuiții populează spitalele și ocupă spațiile din cimitire.

4.Cu mai multe luni în urmă, citeam mărturia unei asistente din Slovenia, care spunea că un lot din vaccinurile primite erau însemnate discret, ca fiind nepericuloase. Eu însumi m-am străduit să liniștesc națiunea română, îngrijorată de starea președintelui Iohannis după vaccinare, într-o epigramă: ,,Nu vă temeți, n-o să moară (-n) / Seringă a fost apă chioară’’.

Acum citim pe ActiveNews că ,,un purtător de cuvânt al Pfizer recunoaște, în timpul audierilor din senatul australian, că angajații lor au primit un lot special de vaccin anticovid, diferit de cel distribuit publicului’’.

5.Ce să înțelegem din toate acestea? Că acești criminali care promovează vaccinul ca armă biologică au o viclenie drăcească. Nu puteau distribui dintru început vaccinul ucigaș, pentru ca populația să nu-și dea seama și să-l refuze. Au scos la înaintare apa chioară, apoi au distribuit masiv substanța ucigașă.

6.Noi, slujitorii ortodocși, nevrednici de numele Mîntuitorului Hristos, avem informțiile cele mai bune, mai exacte, mai eficiente, care le depășesc pe toate celelalte. Avem Sfintele Scripturi, profețiile mai vechi sau mai noi Părinților Bisericii, glasul Părinților îngrădiți de erezie. Biserica Ortodoxă Română, în pofida glasului dobitocesc al lui Vasile Bănescu și al altora ca el, ne învață să nu avem încredere în diavolul, chiar când spune adevărul. Să nu-i credem nici pe slujitorii lui mincinoși, ucigași cu sâmbrie, chiar dacă accidental mai spun adevărul.

Nu vă temeți! Sursum corda! Cu Dumnezeu înainte, spre Împărăția Sa.

Presbiter Iovița Vasile

„Căci aceasta este, după părerea mea, ființa adevărului: a nu te minți în înțelegerea a ceea ce este cu adevărat (iar minciuna este o închipuire ivită în cugetare, care face ca ceea ce nu este să apară ca existând; iar adevărul este înțelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat).”
(Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 42)

„Căci, precum cei cu văzul trupului bolnav și căzuți din simțirea ochilor nu sesizează nimic din frumusețea culorilor, fie că li s-ar prezenta o bucată de aur, fie că li s-ar arăta o piatră strălucitoare și mult pre­țioasă, nici măcar lumina strălucirii solare nu-i poate minuna, realitatea ei netre­zin­du-le nicio simțire sau neputând să o primească, la fel celor cu mintea învârtoșată adevărul li se pare lipsit de frumusețe și fără formă, deși el aduce în sufletele celor ce-l văd o strălucire spirituală și dumnezeiască.”
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1099-1100)

„Adevărul este întotdeauna același în sine, nu poate să se schimbe și să tăgăduiască. Ceea ce nu este adevărat este minciună. Iar minciuna nu este putere, ci slăbiciune. Adevărul nu se poate nici schimba, fiindcă alcătuirea lui nu primește slăbiciunea.”

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a L-a, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 224)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici.
Lumina dumnezeieștii Schimbări la Față a Mântuitorului nu este alta decât lumina Împărăției Lui, care s-a arătat prin El și continuă să fie transmisă oamenilor prin Duhul Sfânt. Această lumină o văd și monahii cei curați cu inima, pentru că treptat au trecut scara pocăinței și cu harul lui Dumnezeu au primit, ca luminați, dumnezeieștile luminări ale energiilor harului.

Deși pare îndrăzneață descrierea acestor înțelesuri înalte și a acestei stări mai presus de fire, mai cu seamă în generația noastră căldicică și slăbănogită, totuși ea nu încetează să fie scopul principal și, în același timp, dorul nostalgic și dorința întregii umanități, locul în care se sfârșește orice căutare și nedumerire a lumeștii incertitudini. În conștiința cauterizată a omului rătăcit și împleticit de astăzi, pe care îl stăpânește și îl zdrobește deznădejdea, nu este exagerată și fără rost descoperirea sistematică a acestei drepte orientări împotriva atâtor altor înșelări care biciuiesc în special tineretul. De aceea repetăm aici pe scurt modul în care poate fiecare om, dacă vrea, să ajungă la destinația lui.

Punctul de plecare este Dreapta Credință și pocăința. Ceea ce împreună-lucrează este harul lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii, prin Sfintele Taine, prin dispoziția cea bună a inimii și împreună-lucrarea omului, prin ascultarea față de Dumnezeieștile porunci. De asemenea, se cere o luptă neîncetată împotriva pricinilor păcatului și împotriva lui satana care silește dispoziția pătimașă a celui ce se pocăiește, fiindcă, din pricina vechilor obiceiuri, harul dumnezeiesc nu a pătruns încă înlăuntrul lui. După cum se cere o luptă și împotriva patimilor care încă îi umbresc și alegerea liberă. Stăruința în hotărârea cea bună de a păzi Dumnezeieștile porunci și răbdarea în potrivnicii, care se numesc ispite, provoacă sporirea harului, care cu timpul nimicește pe omul cel vechi, patimile și poftele și îl zidește pe omul cel nou prin virtuți. Prin virtuți se desăvârșește caracterul și în general viața în Hristos. În acest punct începe starea cea mai presus de fire a sfințeniei, unde virtuțile sunt urmate de harisme și de simțirea plenară în Dumnezeu. Prin luminarea dumnezeiescului har, omul primește descoperiri și se unește în chip de negrăit cu dumnezeieștile energii necreate, gustând în chip potrivit îndumnezeirea lui cea mai presus de minte, care este împlinirea făgăduinței părintești a lui Dumnezeu. Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Și toți câți L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu.

Până aici ne-am referit pe scurt la partea practică a vieții celei după Hristos, precum și la rezultatele ei, ca să arătăm în continuare că acesta este în esență idealul monahului și ținta corespunzătoare personală a monahului. Dar nicicând, în nici un stadiu al vieții sale ascetice, monahul nu este individualist sau nesociabil, cum se răstălmăcește adeseori cu rea intenție.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi