Autor: iovita_vasile

Un stareţ oarecare era în Thebaida, şezând într-o peşteră, şi avea un ucenic iscu­sit. Și avea stareţul obicei ca în fiecare sea­ră să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă.

Şi s-a întâmplat odată că oarecare mireni evlavioşi, ştiind de multa nevoinţă a stareţului, au venit la dânsul pentru a-i face mângâiere. Iar după ce s-au dus ei, iarăşi după obicei a şezut stareţul seara învăţându-l pe fratele; şi vorbind cu el, bătrânul s-a adâncit în somn; iar fratele petrecea aproa­pe, până se va fi deşteptat stareţul şi-i va face lui rugăciune.

Mult şezând el şi stareţul nedeşteptându-se, s-a supărat de gânduri, dar tot nu s-a dus; şi aşijderea până la şap­te ori supărându-se, stând împotrivă, nu s-a dus. Şi, iată, noaptea înaintând, s-a deşteptat stareţul şi, văzând-l pe ucenic şezând, a zis: „Nu te-ai dus până acum?”. Şi i-a zis: „Nu, pentru că nu m-ai slobozit, Avva”. Şi a zis stareţul: „Pentru ce nu m-ai deşteptat?”. Răspuns-a fratele: „N-am cutezat a te îm­boldi, ca să nu tresalţi”. Deci, sculându-se, au făcut Utrenia, iar după Utrenie a slobozit stareţul pe fratele, şi stareţul a şezut de si­neşi. Şi s-a făcut întru uimire: şi iată oarecine îi arăta lui un loc slăvit, şi un jilţ preastrălucit într-însul, iar deasupra jilţului – şapte cununi strălucind. Iar el a întrebat pe cel ce-i arăta lui, zicând: „Ale cui sunt acestea?”. Şi i-a răs­puns lui acela: „Ale ucenicului tău, şi locul adică şi jilţul i le-a dăruit lui Dumnezeu pen­tru ascultarea lui; iar acele şapte cununi le-a luat în noaptea aceasta”.

Deci, venindu-şi în sine stareţul, a chemat pe fratele şi i-a zis lui: „Spune-mi, ce ai făcut în noaptea aceasta?”. Iar el a zis: „Iartă-mă, Avva, nimic n-am făcut”. Iar bă­trânul, socotind că, smerit cugetând el, nu mărturiseşte, i-a zis lui: „Nu te voi lăsa de nu-mi vei spune ce ai făcut sau ce ai gândit în noaptea aceasta”. Iar fratele, neştiind că ar fi făcut ceva, se nedumerea ce să spună. Şi a zis către părintele său: „Avva, nimic n-am făcut, fără decât numai aceasta: că, supărat fiind de şapte ori ca să mă duc fără slobo­zirea ta, nu m-am dus”. Iar stareţul, aceasta auzind, a înţeles că de câte ori ucenicul s-a luptat îm­potriva gândului, tot de atâtea ori s-a încununat de către Dumnezeu; iar fratelui nu i-a grăit nimic din cele ce le-a văzut. Iar pentru folos, a po­vestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să ne învăţăm că, pentru mici osteneli, cununi luminate ne dăruieşte Dumnezeu. Încă și ca să ne învăţăm cu sârguinţă a căuta rugăciunile Părinţilor şi a nu cuteza a face ceva sau a ne despărţi cumva de dânşii fără de a lor blagoslovenie şi voie slobodă.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 201-202)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Pseudo-patriarhul Daniel? Să fim serioși. Permanența cutare? Nu vă faceți iluzii. Cei 56 de minciuno-episcopi? Nici vorbă. sunteți departe a de adevăr. Atunci cine?

Acei indivizi oculți, unii văzuți, alții stând în vizuini, nevăzuți. Aceștia țin în mână niște sfori de care atârnă acești 56 de nefericiți pseudo-episcopi, care și-au vândut sufletele și au primit, drept răsplată, fiecare câte un scaun episcopal.

Nu vreau, Doamne ferește, să-mi asum calități de care sunt cu totul străin. Nu sunt prooroc, pentru că acest dar îl așează Dumnezeu în vase alese, nu într-unul cu totul spurcat. Nu sunt văzător cu duhul, sau înainte văzător, pentru că Dumnezeu știe cine este vrednic de aceste daruri alese ale voii Sale. Nu sunt niciun iscusit observator al evenimentelor, ca văzându-le pe acestea să le pricepem pe cele viitoare.

Nu! Sunt un nevrednic și hodorogit popă de țară, care încerc, după puteri, să deslușesc mersul evenimentelor. Așa socotiți-mă.  Ieri, publicam aceste afirmații, pe care le găsiți pe acest blog, în articolul Ridicarea Arhiepiscopiei Tomisului la rang de Mitropolie:

În vremea din urmă, se cere cu tot mai multă insistență reactivarea acestei Mitropolii. Cererile se îndreaptă spre  Sinod, care bineînțeles, n-are putere de decizie. Oare ÎPS Teodosie nu știe acest lucru? Îl știe foarte bine, se preface a nu-l ști. Pseudo-ierarhii noștri sunt captivi ai sistemului antihristic, care numai binele Bisericii noastre nu-l urmăresc. Cum să facă acești falși episcopi un bine, când ei au fost puși în scaune de vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai Bisericii, tocmai pentru a o distruge din interior?

Veți vedea că la viitoarea reuniune Sinodului, supranumit și ,,sfânt,, nu se va pune pe agendă această cerere legitimă a credincioșilor. Aprobările trebuie să vină de la Pleșu, Baconschi, Liiceanu, Caramitru, Bănescu, a tăiaților împrejur de la E. Wiesel și Dumnezeu mai știe de unde, pentru că această faună este foarte bogată.

Așadar, nu vă faceți iluzii. Arhiepiscopia Tomisului nu va fi ridicată la rang de Mitropolie. Să ne țină Bunul Dumnezeu sănătoși și vom mai vorbi despre aceasta și peste câțiva ani. Tot degeaba.

N-au trecut nici 24 de ore și confirmarea a venit. Titlul din ActiveNews spune tot. Nu vă osteniți să citiți toată poliloghia

RĂZBOI LA PATRIARHIE. EXCLUSIV: Răspunsul oficial prin care se ”clasează” cererea de reactivare a Mitropoliei Tomisului chiar înainte de lucrările Sfântului Sinod, în timp ce agenților Bisericii Paralele li se acceptă petiția contra Sfintelor Paști. DOC

Să nu îndrăznească agenții infiltrați în Biserică, ocupanți ai scaunelor episcopale, să hotărască, în numele Bisericii Ortodoxe Române, că vom sărbători Învierea Domnului după calendarul gregorian. Adică, planul lor este ca în perioada 2025-2030 să sărbătorim împreună cu papistașii, după Pascalia Ortodoxă, apoi vom vira brusc spre calendarul papistaș, spre a ne alinia exigențelor antihriștilor. Nu! Noi avem calculată data Sfinteloir Paști până-n 2118. După cum au hotărât Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, din 325. Noi după această Pascalie vom sărbători Învierea Domnului, nu după ce hotărăsc scursorile numite Bănescu, Papahagi, Pleșu, Liiceanu, Baconschi, Caramitru, mai nou și M. Macovei.

Aceate lepădături să facă bine să ne scutească de imbecilitățile care-i animă. Plecați, spurcaților!

Presbiter Iovița Vasile

Sufletul Lui s-a coborât la iad (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), dar nu ca să sufere chinurile de acolo, ca toți oamenii dinainte de El, căci cu acest scop se duc numai cei care pleacă de aici cu păcatul strămoșesc, sau cu păcate personale, și cine se duce la iad spre a suferi pentru păcate nu mai poate ieși de acolo prin puterile sale. Sufletul lui Iisus nu s-a dus acolo nici ca arhiereu, nici ca prooroc.

El s-a dus acolo ca împărat, eliberând de acolo pe drepții din Vechiul Testament, care muriseră cu credința în venirea Sa. Prin aceasta Hristos a sfărâmat puterea iadului și a morții veșnice, căci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred în Hristos.

Desigur, Iisus, coborând la iad a făcut cunoscut tuturor celor de acolo biruința Sa asupra păcatului și a morții, deci nu numai celor ce se folosesc de ea pentru că au crezut cât au fost pe pământ, ci și celor care nu se folosesc de ea din pricina că nu au crezut în venirea Lui.

În acest înțeles trebuie explicat locul din 1 Petru 3, 18-20: ,,Căci și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă”.

 Dintre Sf. Părinți vorbește clar despre coborârea Domnului la iad, cu acest scop, Sf. Irineu, care zice: «Hristos S-a coborât în cele ce sunt sub pământ și le-a binevestit iertarea păcatelor celor ce au crezut în El. Și au crezut în El toți care au sperat în El, adică au prevestit venirea Lui și au îndeplinit poruncile Lui: drepții, patriarhii și proorocii, cărora li s-au iertat păcatele ca și nouă”190 (Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, IV, 15).

Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul îndumnezeit se coboară la iad, ca, precum a răsărit celor de pe pământ soarele dreptății, tot astfel să lumineze și celor ce stau sub pământ, în întunericul și umbra morții; că precum a predicat celor de pe pământ pace (…) devenind celor credincioși cauză a mântuirii veșnice, iar celor neascultători mustrare pentru necredința, tot astfel și celor din iad»191 (Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, cartea III, cap. XXIX; trad. Pr. D. Fecioru, p. 231).

(Din cartea ,,Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Doxologia, p.122-123)

 Selecție și editare: Sora Pelaghia

Dar dacă omul a greşit mult în viaţa lui, apoi a devenit credincios, dar nu merge la Spovedanie?

Mitropolitul Antonie: Problema nu este că te-ai dus la preot să te spovedeşti, ci în aceea că ai înţeles ce înseamnă de fapt păcatul şi te-ai lepădat de el, ai înţeles că lucrul acesta este atât de mutilant, ca şi cum ai umbla cu nasul tăiat. Păcatul îţi schilodeşte sufetul aşa cum se schilodeşte fizic trupul omului. Impăcarea trebuie să se facă mai întâi între conştiinţa ta şi faptele tale.

Când spui „omul a greşit mult în viaţa lui” dai impresia că a săvârşit păcate mari. Dar este o istorisire din viaţa unui nevoitor rus al veacului trecut. La el au venit două femei. Una dintre ele făcuse un păcat foarte mare – aşa îl vedea ea, poate aşa era şi în mod obiectiv.

Iar cealaltă spunea: „Ei, am păcătuit şi eu. Sunt păcătoasă ca toată lumea. Păcate mărunte, de zi cu zi”. Nevoitorul i-a spus celei dintâi: „Mergi la câmp, găseşte cel mai mare bolovan pe care îl poţi ridica şi adu-l aici!”. Celeilalte i-a spus: „Mergi pe drum şi adună în şorţ atâtea pietricele câte poţi duce, apoi să vii înapoi!”.

S-au întors amândouă; el i-a spus celei dintâi: „Acum ia bolovanul şi du-l înapoi de unde l-ai luat şi aşază-l întocmai cum a fost!”; iar celeilalte: „Du-te şi aşază fiecare pietricică în gropiţa de unde ai luat-o”. Prima a plecat, a aşezat bolovanul chiar pe locul lui, căci i vedea urma, şi s-a întors. Iar cea de-a doua a mers, mers, apoi s-a întors cu pietricelele ei, zicând: „Nu mai ştiu de unde le-am luat!”. Acelaşi lucru se poate spune şi despre păcatele mari şi cele mărunte. Uneori un păcat mare atât de mult te poate izbi, încât te căieşti cu lacrimi pentru el, dar de păcatele mici nici nu ştii măcar cum să te lepezi.

Iar despre faptul că o întreagă viaţă de păcat poate fi curăţită într-o clipă, printr-o întoarcere hotărâtă, vă voi spune o poveste. In jurul unui înţelept s-au adunat oarecând nişte oameni să-l asculte, iar el le vorbea despre faptul că se poate, la orice vârstă şi din orice stare ai fi ajuns, să începi o viaţă nouă. Şi era acolo un om care a spus: „Da’ ce tot îndrugi basme de adormit copiii!? Uite, eu am peste şaptezeci de ani şi toată viaţa mea am fost un păcătos. Te pomeneşti că tu crezi că eu aş putea aşa, într-o clipeală de ochi, să devin curat?”. Stareţul l-a întrebat: „Dar care este meşteşugul tău?”. „Sunt tăietor de lemne.” „Aceasta înseamnă că tu te duci la pădure, tai lemne, le aşezi pe săniuţă şi le duci cu tine. Cum crezi: dacă este să iei o căruţă întreagă de lemne, câte căruţe cu foc ar trebui să cari ca să ardă întreaga căruţă cu lemne?” „Ei, se vede treaba că stai tu în pădure, te rogi, dar despre viaţă nu ştii nimic. Numai o scânteie să pui şi arde cu totul!” Stareţul a răspuns: „Iată, aşa este şi cu păcatele. Poţi să ai tu o căruţă plină de păcate, dacă o singură scânteie de adevărată pocăinţă pui, arde toată căruţa ta, şi cu aceasta s-a isprăvit cu ele”.

Eu cred că aceasta este o istorie tare înţeleaptă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Adierea Duhului”, Editura Doxologia).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În lupta lor cu Dumnezeu şi oamenii, duhurile căzute se folosesc tot de oameni, deși fac multe răutăţi şi nemijlocit oamenilor necredincioşi, neprevăzători, împătimiţi de cele pământeşti, şi pricinuiesc mult rău în lume. Uneori, oamenii, ca spicele dintr-o ţarină uriaşă, sunt seceraţi în urma unui război crunt şi îndelungat, sau a unei molime, inundaţii, a unui uragan sau cutremur, sau prin stihia focului, prin nenumăratele feluri de boli, necazuri, chinuri si celelalte.

Omeneşte vorbind, ce pricină are Făcătorul să se lupte cu făptura nimicnică, cu diavolul şi cu omul necredincios, cum ar fi faraonii, nabucodonosorii, irozii, pilaţii, cărturarii, fariseii şi arhiereii, sau să-i arunce pe oameni în lupta cu duhurile rele sau cu oamenii cei necredincioşi? Însă această judecată mioapă omenească este cum nu se poate mai greşită. Câtă bunătate, înţelepciune, îndelungă-răbdare dumnezeiască și câtă mare cuviinţă a lucrurilor lui Dumnezeu se arată în această luptă! Această luptă duce la triumful deplin al dreptăţii şi al sfinţeniei întregii iconomii dumnezeieşti, la înţelepţirea oamenilor rătăciţi, la recăpătarea de către om a sfinţeniei pierdute, la întărirea voii lui spre bine, din care a căzut şi pe care l-a urât, la mergerea pe calea dreaptă a poruncilor celor dumnezeieşti, la împărtăşirea cu Dumnezeu şi la veşnica fericire.

În această mare luptă a omului cu răul şi cu duhurile rele ajutător e Însuşi Dumnezeu – şi câţi oameni n-au fost arătaţi de El biruitori în această luptă duhovnicească! Să ne amintim de drepţii Vechiului şi Noului Testament şi de toţi Sfinţii, care au biruit cu ajutorul lui Dumnezeu pe vrăjmaşul cel vechi – diavolul şi întreaga lui oştire. Ce biruinţă plină de slavă au dobândit ei asupra vrăjmaşilor! De ce cununi luminoase s-au învrednicit în veşnica Împărăţie a slavei! Dar câtă îndelungă răbdare a vădit Domnul fată de cei necredindosi și chiar față de draci, care fac felurite răutăți neamului omenesc! Cât de îndelung a răbdat Domnul pe toţi împăraţii necredincioși, pe chinuitorii Săi, pe luptătorii împotriva icoanelor, pe eretici!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 40-41).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

O. Îmi amintesc și de celălalt lucru pe care ni-l spusese Avva Porfirie. A vrut să-mi explice cum este posibil să faci cuiva bine și ca acesta, drept urmare să se poarte cu neplăcere, nerecunoștință, și să privească de sus la tine pentru a-ți face rău. Și el spune: „Dar acest lucru este firesc”. Ii spun: „Firesc?”

„Da dragă. Acest lucru este firesc, pentru că atâta timp cât, spune el, trăiești, el își amintește de datoria lui, așa că trebuie să te distrugă pentru a șterge datoria existentă.

Și mi-a dat exemplul că cineva îi datora însuși Părintelui Porfirie, recunoștință pentru binele făcut, cum a încercat să-i facă rău, să iasă din calea lui.

„El, spune el, atâta timp cât te vede în fața lui, își amintește de datoria lui, iar amintindu-și datoria, se simte rău. Așa că încearcă să găsească toate modalitățile de a te distruge.”

C. Chiar făcusem eforturi mari pentru a ajuta pe cineva. Când am ajuns la rândul meu într-o situație dificilă, acela nu a făcut nimic.

Mă enervase foarte tare problema asta și i-am spus:
„Bunicule, oamenii care îmi datorează totul, când eram la nevoie m-au vândut”, si l-am întrebat:
S. Este normal un astfel de comportament?
C. Da. Așa este, îmi spune el. Este firesc, acesta este un comportament natural. De aceea, de cele mai multe ori, atunci când cineva face cuiva un bine, acesta trebuie făcut în mod neștiut, în ascuns pentru ca celălalt să nu simtă o obligație, și să nu știe de unde vine binele, pentru că recunoștința se poate transforma în răzbunare, într-un mare rău, ca sa zicem așa.

(Extras din cartea „Minunate fapte și sfaturi ale Bătrânului Porfirie”, apărută la Schimbarea la Față a Mântuitorului, Milesi 2016)
din:

Sursa: https://www.pemptousia.gr/2023/07/osios-porfirios-giati-o-evergetimenos-theli-na-vlapsi-ton-evergeti/

Traducere: Dr Gabriela Naghi

O. Îmi amintesc și de celălalt lucru pe care ni-l spusese Avva Porfirie. A vrut să-mi explice cum este posibil să faci cuiva bine și ca acesta, drept urmare să se poarte cu neplăcere, nerecunoștință, și să privească de sus la tine pentru a-ți face rău. Și el spune: „Dar acest lucru este firesc”. Ii spun: „Firesc?”

„Da dragă. Acest lucru este firesc, pentru că atâta timp cât, spune el, trăiești, el își amintește de datoria lui, așa că trebuie să te distrugă pentru a șterge datoria existentă.

Și mi-a dat exemplul că cineva îi datora însuși Părintelui Porfirie, recunoștință pentru binele făcut, cum a încercat să-i facă rău, să iasă din calea lui.

„El, spune el, atâta timp cât te vede în fața lui, își amintește de datoria lui, iar amintindu-și datoria, se simte rău. Așa că încearcă să găsească toate modalitățile de a te distruge.”

C. Chiar făcusem eforturi mari pentru a ajuta pe cineva. Când am ajuns la rândul meu într-o situație dificilă, acela nu a făcut nimic.

Mă enervase foarte tare problema asta și i-am spus:
„Bunicule, oamenii care îmi datorează totul, când eram la nevoie m-au vândut”, si l-am întrebat:
S. Este normal un astfel de comportament?
C. Da. Așa este, îmi spune el. Este firesc, acesta este un comportament natural. De aceea, de cele mai multe ori, atunci când cineva face cuiva un bine, acesta trebuie făcut în mod neștiut, în ascuns pentru ca celălalt să nu simtă o obligație, și să nu știe de unde vine binele, pentru că recunoștința se poate transforma în răzbunare, într-un mare rău, ca sa zicem așa.

(Extras din cartea „Minunate fapte și sfaturi ale Bătrânului Porfirie”, apărută la Schimbarea la Față a Mântuitorului, Milesi 2016)
din:

Sursa: https://www.pemptousia.gr/2023/07/osios-porfirios-giati-o-evergetimenos-theli-na-vlapsi-ton-evergeti/

Traducere: Dr Gabriela Naghi

Notele Mitropolitului Luca în timpul războiului

Hristos este în mijlocul nostru, dragii mei cititori!

Astăzi (27 iunie) la slujbele dumnezeiești am auzit cuvintele apostolului Iacov, care se citesc în timpul Maslului pentru bolnavi: Mărturisiți-vă greșelile unii altora și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Rugăciunea eficientă a unui om drept este de mare folos (Iacov 5:16). Pe de o parte, bolile sunt înțelese în Biserică ca o pedeapsă pentru păcat. Moartea și suferința sunt străvechi penitențe puse asupra noastră de Dumnezeu. Pe de altă parte, știm că în cer nu există oameni nerăstigniți.

Unele dintre cele mai răspândite cruci, care ne deschid porțile raiului sunt durerile și bolile. Sfântul Ambrozie de la Optina, care a suferit el însuși foarte mult de diverse boli, spunea că „un călugăr nu trebuie vindecat [de boli], ci doar tratat [pentru ele]. Adică să rămână mereu într-o stare de boală cu ardere lentă, pentru ca sufletul să fie „fiert”, curățat de patimi. Sf. Porfirie Kavsokalvitul a suferit îngrozitor de cancer la cerebel, eczeme pe toată fața, hernii și alte boli. Dar nu s-a plâns niciodată și a mulțumit doar lui Dumnezeu. Sfântul Paisie Athonitul s-a bucurat când a aflat că are cancer. Până la urmă, el însuși îi ceruse lui Dumnezeu să-i trimită acea boală, pentru că ea este cel mai bun învățător al smereniei.

Nu avem atâta putere de spirit și curaj încât să putem urma exemplul acestor mari sfinți. Dar ar trebui măcar să înțelegem că Dumnezeu nu ne trimite ceva fără motiv. El nu ne pedepsește cu boli, ci, dimpotrivă, ne vindecă sufletele cu ele. Apostolul Iacov ne cheamă să nu ne fie rușine să ne mărturisim greșelile în fața altora. Aceasta nu este slăbiciune, ci mărturie a maturității sufletului. El vorbește, de asemenea, despre puterea rugăciunii, care poate schimba nu numai partea pământească,, ci și cea cerească a sufletului unei persoane. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, cei care se roagă trebuie să-și ridice rugăciunile către Dumnezeu din tot sufletul lor. Și pentru ca cel care cere rugăciuni să se pocăiască el însuși și să se străduiască să-și schimbe viața, pentru ca sufletul lui să se apropie de Dumnezeu.

Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

https://orthochristian.com/154545.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Este un lucru de dorit. Mare păcat să nu avem Mitropolie la Constanța, unde Biserica noastră a fost întemeiată prin ostenelile a doi dintre Apostolii Mântuitorului, Sfântul Andrei și Sfântul Filip. Câte popoare au avut acest privilegiu extraordinar, ca pe pământurile lor să pășească și să propovăduiască Apostoli ai Domnului? Documentele atestă că încă din secolul 3, viața bisericească era bine organizată pe pământul Dobrogei. Faptul că s-a descoperit în documente numele Mitropolitului Marcus al Tomisului, ca fiind unul din cei 318 Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, din 325, este de o importanță excepțională pentru Biserica noastră.

În vremea din urmă, se cere cu tot mai multă insistență reactivarea acestei Mitropolii. Cererile se îndreaptă spre  Sinod, care bineînțeles, n-are putere de decizie. Oare ÎPS Teodosie nu știe acest lucru? Îl știe foarte bine, se preface a nu-l ști. Pseudo-ierarhii noștri sunt captivi ai sistemului antihristic, care numai binele Bisericii noastre nu-l urmăresc. Cum să facă acești falși episcopi un bine, când ei au fost puși în scaune de vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai Bisericii, tocmai pentru a o distruge din interior?

Veți vedea că la viitoarea reuniune Sinodului, supranumit și ,,sfânt,, nu se va pune pe agendă această cerere legitimă a credincioșilor. Aprobările trebuie să vină de la Pleșu, Baconschi, Liiceanu, Caramitru, Bănescu, a tăiaților împrejur de la E. Wiesel și Dumnezeu mai știe de unde, pentru că această faună este foarte bogată.

Imaginați-vă că vine un Costică din străinătate, trimis la zise studii Teologice, de fapt îndoctrinat cu toate mizeriile ecumeniste. Fie-i dau un post de episcop-vicar, fie, fac ce fac, și mai înființează vreo episcopie în regim de urgență. Precedentele există. Când Petroniu Florea era episcop-vicar la Oradea, a fost adus ca episcop titular Sofronie Drincek. Cei doi nu s-au înțeles, și-atunci s-a înființat, în regim de urgență, Episcopia Sălajului, Petroniu a fost înscăunat ca episcop titular și problema s-a rezolvat. Simplu, rapid și eficient.

Așadar, nu vă faceți iluzii. Arhiepiscopia Tomisului nu va fi ridicată la rang de Mitropolie. Să ne țină Bunul Dumnezeu sănătoși și vom mai vorbi despre aceasta și peste câțiva ani. Tot degeaba.

Presbiter Iovița Vasile

Vizitarea unui spital în mijlocul unei furtuni pentru a oferi împărtășania unuei paciente, care l-a chemat.O profesoară de fonetică, Anna, îl ajuta pe Sfântul Ioan în Shanghai, unde se afla. Ea îl învăța să pronunțe corect vocalele, pentru că avea o malformație la maxilarul inferior și nu putea pronunța corect cuvintele. Corpul îi era epuizat din cauza postului lung, iar maxilarul inferior atârna mult. Îi dădea întotdeauna câte 20 de dolari la fiecare vizită.

Imediat ce a început postul, acest defect a început sa-l supere din nou și a vizitat-o mai des.

În 1945, Profesoara Anna fost grav rănită în război și a cerut Sfântului Ioan Maximovici să vină la spital pentru a se împărtăși. Dar vremea a fost rea cu o furtună de vânt puternic. Era 10 – 11 noaptea, când medicii i-au spus că acest lucru nu se poate face, pentru că era război și spitalul s-a închis după apusul soarelui. Dimineața însă aveau să-l anunțe pe Episcop.

„Eu strigam: vino Vladikă [Episcop], și deodată ușa odăii se deschide și intră Sfântul, cu hainele îmbibate de ploaie. L-am atins pentru că am crezut că este duhul lui, el a zâmbit, m-a împărtășit și am adormit. Când m-am trezit mai târziu, le-am spus că a venit Sfântul Ioan și s-a împărtășit cu mine, dar nu m-au crezut, spitalul se închidea după apus, mi-au spus, iar ușile erau închise.

Un alt pacient le-a spus că într-adevăr Sfântul Ioan Maximovici a venit acolo, dar nici pe el nu l-au crezut. Și în timp ce asistenta neîncrezătoare își pregătea ustensilele, ea a găsit 20 de dolari. Când a venit Sfântul, i-a lăsat și bani profesoarei, pentru că nu avea nimic altceva în acel moment.

Anii au trecut, iar Sfântul Ioan a plecat la San Francisco, și a venit și profesoara acolo, unde dorea să fie îngropată, iar slujba să fie oficiată de Sfântul Ioan. Și într-adevăr, în 1968, ea a murit în noaptea Schimbării la Față din cauza gazului din casa ei [otrăvire de la o scurgere de gaz] . O altă doamnă, Olga, l-a văzut în somn în noaptea aceea pe Sfântul Ioan în interiorul Bisericii cum tămâia un sicriu în care era Anna și cânta slujba ei de înmormântare atât de frumos. Așa că Sfântul Ioan (care adormise cu 2 ani în urmă) i-a îndeplinit dorința.

Dimineața, Olga a aflat că Anna a murit în acea noapte.

Sfantul Ioan Maximovici este sărbătorit în fiecare an pe 2 iulie.

Din revista „Sfântul Filoteu din Paros”, numărul 23, mai-august 2008, al publicațiilor „Orthodoxos Kypseli”.

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Scriitorul Sursky menționează și cazul oarecum comic al preotului P. G. Theodorovits, care credea că Părintele Ioan [Sfântul Ioan de Kronstandt] îl va vindeca de vocea lui bâlbâită și că credința lui a fost în sfârșit îndreptățită.

„În vara anului 1893, preotul cu vocea bâlbâită îl aștepta la Moscova pe Părintele. Ioan într-o mulțime densă. Când a ajuns, a încercat cu disperare să se apropie de el. A crezut că întâlnirea va fi decisivă pentru toată viața. Așa că a început să strige cu o bâlbâială groaznică:
„Batiushka, roagă-te pentru mine”.

Părintele Ioan l-a lovit cu mâna dreaptă pe obrazul stâng și i-a ordonat:
„Vorbește limpede, vorbește limpede…”!

Minunea s-a întâmplat. O patimă atât de enervantă a încetat să-l mai deranjeze”.

De multe ori rugăciunea a fost însoțită de evenimente speciale, precum diverse ordine sau îndemnuri ca bolnavii să se ridice din patul durerii. Mai multe cărți conțin povestea tratamentului unei domnișoare care era pe moarte de febră tifoidă. După încheierea rugăciunii sale vindecătoare, văzându-l slăbit, Părintele Ioan a fost întrebat dacă doreşte o tratație. Părintele Ioan i-a răspuns:
„Dacă îmi dați un pahar mic de vin, vă voi fi recunoscător, pentru că sunt epuizat. Dar vă rog, conform etichetei ruseşti, lăsați-o pe gazda însăși să mi-l ofere.”

După această cerere, muribunda s-a ridicat din pat, îşi coborî picioarele pe podea şi, cu un pas ferm, s-a îndreptat spre sufragerie. A luat vinul și l-a oferit.

După câteva zile și-a revenit complet.

(Din cartea „Agios Ioannis tis Krostandi” editată de Sfânta Mănăstire Paraclet).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Excelenței Sale Domnului Iusuf Murat, Muftiul Cultului Musulman din România

Importanta Sărbătoare a Sacrificiului – Kurban Bayram – care ememorează un eveniment present și în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aceea a sacrificiului Dreptului Avraam – Profetul Ibrahim, în tradiția musulmană, ne vorbește despre credința și supunerea necondiționată față de Dumnezeu.

Cu prilejul acestei sărbători, vă adresăm călduroase felicitări și dorim credoncioșilor Cultului Musulman din România mult ajutor de la Milostivul Dumnezeu.

Cu stimă,

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

28 iunie 2023

Câteva observații

-Ploconeala pseudo-patriarhului arată gradul de degradare morală a unui om, executant fidel al poruncilor antihriștilor, care vreau să ne unească cu păgânii musulmani spre a pregăti religia mincinoasă a lui antihrist.

-Daniel sugerează subtil că Dumnezeul Adevărului și a tot binele ar fi același, pentru creștini și musulmani. Fals! Minciună nerușinată. Allah este zeu preislamic, iar Sfânta Scriptură hotărăște fără echivoc: Toți dumnezeii neamurilor sunt demoni (Psalmul 95, 5).

-Nu ni se spune dacă Daniel a trimis de bairam și un peșcheș muftiului, cum făceau odinioară domnii pământeni.

-Conținutul acestui mesaj n-a apărut în presa ecumenistă, susținută generos de credincioșii noștri.

Presbiter Iovița Vasile

Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept vine spre mine înconjurat de o suită cerească. Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele.

Nici o poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ţie. Procedez astfel în felul în care un cântăreţ care-şi pierde propria partitură începe să asculte atent la partitura altcuiva şi încearcă să şi-o recunoască pe a sa. Şi pretutindeni află câte o notă asemănătoare partiturii sale, dar nicăieri partitura sa completă.

Eu procedez în felul în care un om care sparge oglinda purcede să-și vadă propriul său chip în chipurile oamenilor, în ale animalelor şi în ale tuturor lucrurilor. Şi pretutindeni el află vreo trăsătură asemănătoare propriului său chip, dar nicăieri chipul său în totalitatea sa.

Astfel, eu priveghez la nenumăratele glasuri ale întregului univers, precum şi asupra nenumăratelor chipuri din univers, de la chipul înstelat al Carului Mare şi al Celui Mic, la chipul pietricelelor albe de lângă lac, să văd dacă pot recunoaşte chipul Iubirii mele. Şi nimeni nu mă înşeală, ci mai degrabă fiecare îmi spune cât de puţin o poate face despre tot ceea ce ştie despre Tine. Când le pun întrebări oamenilor, aştept răspunsuri de la Tine. Când lucrurile grăiesc, eu Te ascult pe Tine. Când mă uit la natură, Te caut pe Tine.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 86-87).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.
Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22, 23)

Când ochiul este rău, trupul devine întunecat, nu din vina Creatorului, pentru că tot ceea ce creează Dumnezeu este bun (Geneza 1, 31), ci după dispoziţia coruptă şi răuvoitoare a celui căruia îi aparţine ochiul. Iar tu, înțelept cititor, când auzi de ochiul rău, să nu înțelegi că este ochiul din cap, ci gândul rău din inima neluminată. Și dacă se întâmplă ca ochiul corporal să fie întunecat de supurație severă și dureri de cap, atunci orbirea corporală nu înstrăinează încă o persoană de beneficiile viitorului și ale veșniciei.

-Sf. Atanasie cel Mare. Convorbiri despre Evanghelia după Matei

Lampa trupului este ochiul. Deci, dacă ochiul tău este pur, atunci întregul tău trup va fi luminos. Examinarea de sine și prudența sunt un ochi și o lampă pentru suflet, așa cum ochiul este o lampă pentru trup. Iar dacă ochiul este strălucitor, atunci tot trupul va străluci, dar dacă ochiul este întunecat, atunci tot trupul va fi întunecat, precum însuși Domnul a spus în Evanghelie. Adică, prin examinarea conștiinței, o persoană examinează și discerne toate dorințele, cuvintele și acțiunile sale și evită tot ceea ce ne poate îndepărta de Dumnezeu. Cu ajutorul acestui discernământ atent, omul respinge complet și șterge toate trucurile vrăjmașului și distinge clar între bine și rău.

Adevărul acestui lucru este evident în Sfintele Scripturi.

Pentru că Saul, regele lui Israel, nu avea această lampă, mintea i s-a întunecat atât de mult încât nici nu a înțeles cum să împlinească ceea ce i-a poruncit Dumnezeu prin profetul Samuel și că împlinirea acestei porunci ar fi mai bună decât jertfa, sacrificiul. Acesta este motivul pentru care l-a provocat pe Dumnezeu chiar în ceea ce credea că îi va plăcea și pentru care a fost lipsit de împărăție (cf. 1 Regi 13, 7-15).

Apostolul numește acest discernământ, examinare (cf. 1 Cor. 11, 28), și este venerat ca suveran și izvor al vieții noastre, conform acestui proverb al Scripturii: „Cei care nu sunt călăuziți cad ca frunzele: Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor.” (Proverbe 11:14). Adică, scripturile numesc examinarea conștiinței sfat și ne cer să nu facem nimic fără sfat; nici măcar nu ne îngăduie să bem fără sfat vin duhovnicesc, care bucură inima omului, pentru că spune: nu faceți nimic fără sfat (Sir. 32, 19), faceți toate lucrurile cu sfat: beți vin cu înțelepciune (Proverbe 31, 3). Aceeași Scriptură ne inspiră: așa cum o cetate fără ziduri este distrusă și în care poate intra oricine vrea și poate jefui comorile ei, tot așa și omul care face asta fără sfat (Prov. 25, 28).

-Sf. Antonie cel Mare. Răspunsuri la întrebările puse de frați.

Lumina trupului este ochiul: de aceea, dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi plin de întuneric. Atunci, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta!

Cum ochii sunt lumina trupului, atunci când ochii sunt sănătoși, atunci întregul trup este luminat; dar când ceva cade în ochi și ei se întunecă, atunci tot trupul rămâne în întuneric – astfel apostolii au fost așezați ca ochi și lumină pentru întreaga lume. De aceea Domnul le poruncește: „Dacă voi, care sunteți lumina lumii, veți rămâne tari și nu vă stricați, atunci tot trupul lumii va fi luminat. Dar dacă tu, lumina lumii, te întuneci, atunci cât de mare va fi acel întuneric, adică lumea? Astfel Apostolii, care s-au făcut lumină, au slujit ca lumină celor ce credeau, luminându-le inimile cu acea lumină cerească a Duhului prin care ei înșiși au fost luminați.

-Sf. Macarie cel Mare. Manuscrise adunate, 2, 1.

Se spune: Lumina trupului este ochiul (Matei 6, 22). Căci mintea superioară este ochiului sufletului și vederea ei își împrăștie foarte mult lumina asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă el este cufundat în griji inutile care îl trag în abisul distrugerii, dacă îți cobori mintea la ceea ce este grosolan și jalnic, atunci va putea mintea să-și imagineze ceva bun sau să sugereze ceva profitabil propriilor gânduri? Prin urmare, toate obiceiurile proaste se vor sfârși în întuneric și dezordine care aduce, ca și noaptea, confuzie și luptă obositoare.

Sfântul Nilus din Sinai. Scrisori pe diverse subiecte, la prezbiteriul Sérapion

Sursa: https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/06/la-lumiere-du-corps-est-lil-commentaire.html

Traducere: Dr. Gabeiela Naghi

1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.

2. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

3. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată cu atât e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

4. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

5. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea.

(Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii I, Sfântul Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi