Categorie: Uncategorized

Scriu  acest articol pentru ca Romania  este considerata ţara crestină, îndeosebi ortodoxă, cu un procent ridicat de crestini peste 85%. Din păcate, în peregrinările mele in acest an prin concediu am constatat  destule  fapte care nu corespund cu creştinismul. Adica am ajuns sa avem un crestinism fără fapte, adica mort dacă este fără fapte!

Am constatat ca în multe locuri din ţara, la moţi, la olteni pietele se tin in ziua Domnului, adica Duminica. Adică in loc sa mearga la biserica creştinii vând si cumpără, desi după 1989 sâmbetele sunt libere. Am constatat asta la Arieseni si la Obârşia Lotrului. Desigur, nu mă indoiesc că mai sunt si in alte părţi. Bunaoară la Sugag. Aceasta este o zona naturala frumoasa, comuna este curata, draguta, dar se pare ca primarul este ateu. De ce spun asta pentru ca nu a schimbat ziua de piaţa, care e Duminica şi la ei; apoi drumul spre manastirea Oaşa, care apartine de aceasta comună este execrabil, plin de gropi, încât se strică maşinile crestinilor care vor sa mearga acolo. Aceasta arata lipsa de respect a primarului faţă de crestini, pentru ca nu se ocupa de asfaltarea drumului. Felicitari primarului din Şiria de Arad, care a asfaltat drumul până sus la Schitul Feredeul din deal. Apoi drumul crucii care se desfasura pe o poteca ingusta de urcare la manastire pe jos  s-a mutat pe drumul astfaltat, fiind mult mai lat, încape mai multă lume, s-au postat troiţe cu icoane la cele 14 opriri. Deci un gest administrativ a atras dupa el si rezolvarea unei probleme duhovnicesti într-un mod plăcut.

O alta problemă care ţine de primarii este organizarea unor saărbători locale lumesti,  în care nu se ţine de Posturile bisericeşti. De exemplu, praznicul de ,,pită nouă’’, de la comuna Beliu se tine în Postul Sfintei Marii, care, oricum, e mai scurt. Apoi sarbatoarea unor localităţi,  în zile aleatorii, dar nu se tine seama de Postul Adormirii Maicii Domnului. Adica acei primari, chiar daca ei poate se considera crestini, faptele dovedesc altceva. Aceştia sunt sminteală şi ispită pentru tineri pe care îi atrag la distractii în zile de post. Atunci cum să ne mai asculte Maica Domnului rugăciunile? Nepasarea, indiferenţa sunt pacate mari care ne duc la iad (scrie asta in cartile duhovnicestei si indreptarele de spovedanie). Apoi, ne mai spune Mintuitorul, vai de cei prin care vine sminteala pentru altii, adică mai ales pentru tineri.

Conducatorii spirituali ai comunitatilor sunt preoţii. Oare câţi dintre ei au atras atentia primarilor ca nu e bine să se afle în afara celor poruncite de Dumnezeu? Şi daca preotii nu fac ceea ce ar trebui, măcar noi, creştinii, ar trebui sa indreptăm lucrurile, sesizind primariile ca nu fac bine  luând hotariri necreştineşti. Faptul că asa s-a incetatenit un obicei sau altul, nu e deloc o scuza.

Apoi am observat că toate aceste sarbatori aleatorii se tin Duminica, desi toate simbetele sunt libere! Chiar si la Ţebea se întâmplă asta, încât ma intreb dacă organizatorii sunt crestini sau nu? De ce nu se poate tine simbata sarbatoarea lui Avram Iancu? Am tot respectul pentru craiul moţilor, dar Îl respect mai mult pe Dumnezeu. Şi El ne-a aratat ca ne poate lua aceasta sarbatoare, cu ocazia asa numitei pandemii. Dacă oamenii ar merge la biserică Duminica, in loc de distractii, harul Duhului Sfint care este in bisericile ortodoxe ar lumina mintea oamenilor ca sa nu creadă tot ceea ce se spune la TV. Acesta este icoana vorbitoare a fiarei, căci i s-a dat grai sa grăiască, ni se spune in Apocalipsa Sfântului Ioan. Părintele Teofil Părăian a intrebat un crestin, aflat la spovedanie, daca merge la biserica (el nu impartasea pe ce care, de obicei, nu merg). Acela a zis ca nu se duce. L-a întrebat ce face în acest timp şi el a răspuns ca se uita la televizor. Ştii ce inseamna asta,a zis parintele, Îl pui pe Dumnezeu in  spate si televizorul in faţă (adica icoana vorbitoare a fiarei). Si l-a sfatuit sa mearga acasă si s a faca invers, adica sa puna pe Dumnezeu in faţă, iar televizorul in spate.

Şi câţi nu fac asa, stau acasa la televizor să asculte minciuni, în loc să slăvească pe Domnul în casa Lui. Rugăciunile acasa sunt folositare, dar nu de ajuns pentru ca daca nu era asa Domnul, nu ar fi lasat biserici pe pământ, unde se săvirseste Jertfa Liturgica de care se teme necuratul foarte mult. Şi ne mai spune Mântuitorul că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, acolo e şi El, în mijlocul lor.

Se tot vorbeşte de păcatul avorturilor, dar eu nu am auzit nici un preot să vorbească la o predica despre acest păcat, deşi înainte, pe vremea mamei mele, preoţii predicau si atrageau atentia femeilor asupra acestui teribil păcat. La fel, nu aud de la preoţi  sa atraga atentia asupra expresiei, foarte importantă ,,Doamne, ajută’’; ei nu gindesc ca in momente de criză, atac demonic se uită sa se spuna imediat ,,Doamne, ajută’’, prin care cerem urgent ajutorul de la Domnul si Maica Domnului. Apoi ,,Doamne miluieşte’’, o rugăciune scurtă care ajută foarte mult. Asa cum sa auda copiii, tinerii si cei mai nestiutori despre folosirea frecventa a acestor expresii simple. Rugăciunea lui Iisus este  foarte puternică.

Am fost neplăcut surprinsa de predica de la manastirea Oaşa din Duminica a 11-a dupa Rusalii, când e vorba de pilda datornicului nemilostiv, o pilda mai greu de înţeles, ne spune asta si Sfintul Luca al Crimeii. Ma asteptam ca la manastire sa existe macar un preot care sa tâlcuiasca creştinilor aceasta pilda, dar nici pomeneală de aşa ceva! A predica despre un mare Sfint, Iosif Isihastul, înseamnă a pune pe acel Sfint inaintea lui Hristos, care ne vorbeste direct in Sfinta Evanghelie,  prin multe pilde. Acesta este un afront direct adus lui Dumnezeu. Predica de la Oaşa s-a adresat mai mult monahilor, când biserica era plina de creştini mireni, inclusiv un autocar de Bucuresti, care ar fi voit să se întoarcă mai indreptati la casele lor! Dar nu peste tot se intimpla aşa. Am trecut anul trecut intr-o Duminica prin orasul Făgăras şi ne-am oprit la catedrală. Ascultnd inceputul predicii, n-am mai plecat, am stat până la sfârsit, pentru ca a fost o predica foarte folositoare pentru crestini. Aşa preoţi – da, cinste lor.

La toate aceste nepăsări, dacă ne mai gândim si la crucile necrestine, aflate pe multe biserici, catedrale, manastiri, cu trei brate. Cel lung, la mijloc, taie crucea, şi se afla în vechile corespondente ale masonilor. Avem o imagine complexă a Romaniei care din creştină a ajuns necredincioasă.

Atunci, ca o concluzie, să nu ne mai mirăm de situaţia dezastruoasă a ţării, atacată de lupi  hămesiti după câstiguri fara munca, şi să nu ne miram ca putem ajunge  mult mai rău. Zice Mântuitorul în Sfintele Evangelii: Dacă nu vă veţi pocăi, veţi păţi la fel. Părintele Ioanichie Bălan a spus intr-un interviu că dacă oamenii ar merge regulat la biserică si ar avea fiecare un duhovnic, Dumnezeu şi-ar pune mila Sa si ne-ar merge mult mai bine.

Concluzia: Preoţii ar trebui sa pună mai mult suflet in predicile lor, ca să îi lumineze pe creştini. Domnul să ne lumineze pe toţi, dar pentru asta trebuie ca şi noi sa dorim luminarea si să înlocuim nepasarea şi superficialitatea cu interesul mai mare pentru rugăciune, post şi prezenţa la biserică.

Dr. Sofia Iuga 

Dumnezeu este foc mistuitor (cum citim în Noul Testament, în Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte.

Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit. Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire…

Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru. Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire.

Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.

Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment. Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.

(Sfântul Ioan Maximovici, „Predici și îndrumări duhovnicești”)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Când l-am auzit pe moaflea Klaus Iohannis vorbind despre proiectul său grandios ,,România educată’’, am crezut că e vorba de o toană prezidenţială, spusă pentru a se afla în treabă, mai ales că a trecut destulă vreme fără a se întâmpla nimic. N-a fost aşa. Grangurii lumii i-au înscris pe agendă această tâmpenie, care acum revine în actualitate. Astfel, aflăm că în manualele de Limba Română, tipărite în 2020, în pandemie, prin iuţeala mâinilor de circar şi cu nebăgarea noastră de seamă, a fost strecurat un text al unuia care ar fi trebuit să fie internat de multă vreme într-un ospiciu: Yuval Noah Harari, supranumit ,,consilierul diavolului’’, diavolul fiind Klaus Schwab, un alt psihopat care face ca IQ-ul planetei să scadă considerabil. Un maltusianist care pledează fervent pentu crimă, crimă împotriva făpturilor lui Dumnezeu, pentru că oamenii ar fi prea mulţi pentru posibilităţile actuale ale planetei. Când spune asta, nu mai este om, se metamorfozează dumnezeu. De dumnezei nu mă tem, mă tem de Dumnezeul Cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului.

Textul introdus hoţeşte în manualele româneşti, cu complicitatea târâturilor româneşti, se încadrează în marea resetare. Acum toate sunt mari. Şi adunarea tâlhărească din Creta a fost mare. Şi sfântă, nota bene. Ministrul de carton din guvernul lui Iohannis, Câmpeanu, sau care va fi fost atunci, nici nu mă interesează, a comis această fărădelege fără seamăn. Uitaţi-vă la fotografiile acestui personaj îndobitocit, Yuval Harari, scăpat, temporar, din ospiciu. Zâmbind tâmp, ţinând în mâini un craniu, a adus în spaţiul românesc rodul ,,gândirii’’ sale, un text îmbulzit de prostie maladivă. Dobitocii noştri l-au preluat, cu fiască supunere, şi nu ne-am mira ca în următorii ani copiii noştri să-l primească drept subiect de examen.

Tăiaţii şi netăiaţii împrejur se screm să-i scoată pe Eminescu şi pe ceilalţi scriitori geniali ai Neamului din manualele de studiu. Dobitocii autohtoni se grăbesc să le execute ordinele.

Sunt un om în vârstă, tocmai bun pentru a fi exterminat de leprele de felul lui Schwab. Voi trăi atât cât îmi este dat de la Dumnezeu, nu cât vor lepădăturile şi scursorile străine. Nimeni nu mă va putea împiedica să recit Doina lui Eminescu când, unde, cum şi de câte ori voi vrea.

 Nu ne spunea Maica Benedicta, să-l apărăm pe Mihai?

Presbiter Ioviţa Vasile

Cealaltă a fost atunci când făcea pe exegetul şi ne spunea că ,,femeia înveşmântată cu soarele şi luna era la picioarele ei şi pe cap purta cunună de douăsprezece stele’’ (Apocalipsa 12, 1), era o preînchipuire a uniunii europene! Da, am spus atunci, exeget mare s-a ridicat între noi.

Cu prilejul ITO, întâlnirea tineretului ortodox, un fel de UTC în haină bisericească, Andreicuţul nostru clamează că ,,iubirea de Neam, credinţa şi apostolatul tinerilor vor salva Biserica şi Neamul’’. Eu n-aş lăsa ca Biserica şi Neamul să fie salvate de tineri, oricât de râvnitori ar fi aceştia, ci aş aşeza lucrurile într-o altă ordine, sau altă paradigmă, ca să ne exprimăm cu preţiozitate. Eu aş spune că Biserica n-are nevoie să fie salvată. Mântuită – da! Biserica e Trupul Tainic al lui Hristos şi, adevăr axiomatic, nu poate fi biruită de nimeni, contrariul însemnând, Doamne fereşte, biruinţa diavolului asupra lui Hristos. Aşadar, ,,Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este’’ (Efeseni 5, 23). Când Biserica va fi mântuită, nu ne vom gândi la mântuirea Neamului.

Pentru că Biserica este Neamul Românesc!

Presbiter Ioviţa Vasile   

Pentru a te ruga „în Numele Său” e oare necesar să înţelegem semnificaţia lui, atributele lui, natura lui? Da. Nu numai că este necesar, dar este chiar esenţial, dacă e ca bucuria noastră să fie deplină. Asimilarea adâncurilor inepuizabile ale vieţii în Hristos cere toată tăria noastră, efortul necontenit de o viaţă. Conţinutul sau sensul Numelui lui Dumnezeu ni se împărtăşeşte doar treptat.

Invocarea Numelui Său poate bucura sufletul; şi acest lucru e preţios. Dar nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului. Viaţa noastră pământească e scurtă. Trebuie să folosim fiecare ceas pentru a înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu şi atunci când înlăuntrul nostru, fericirea din inima noastră se împleteşte cu lumina înţelegerii, atunci şi numai atunci ne apropiem de desăvârşire.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 118)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Unitatea organică, nemuritoare, cerească a Bisericii ca Trup al lui Dumnezeu, organismul revelat, organizarea dumnezeiască se află în însăși personalitatea Domnului Iisus Hristos Dumnezeul-Om. Această unitate este prezentă la Apostoli și la succesorii lor – Episcopii; toți cei prezenți și care sunt în sfânta comuniune cu Sfinții Apostoli și cu succesorii lor – Episcopii; toți cei prezenți și care sunt în comuniune in adunarea Credintei sfinților Apostoli și a succesorilor lor – Episcopii. Aceasta este Biserica lui Dumnezeu de la început până în prezent; si asa va fi așa de-a lungul istoriei pământului și cerului: Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică; Biserica = Dumnezeul-Om nemuritor și veșnic, Domnul Hristos, prin toate vesniciile divine.

Credinciosul ortodox simte acest adevăr cu sufletul său și cu toată inima pe care-l cunoaște și-l marturiseste Sfântul Ciprian al Cartaginei: Cei care nu sunt in comuniune in unitatea Bisericii nu au Credință în Biserică. Oricine se opune și acționează contrar Bisericii nu este membru al Bisericii. Apostolul Pavel ne arata taina acestei unități: un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură Credință, un singur Botez, un singur Dumnezeu. În această unitate este bine pentru noi toți să rămânem și să o apărăm, în special Episcopii, care conduc văzut Biserica, pentru a arăta astfel că episcopatul în sine este unul și inseparabil.
Episcopatul este lucrarea Bisericii și fiecare Episcop participă la ea în întregime. La fel este și Biserica.

Uite, soarele are și multe raze, dar lumina este una; Există multe ramuri în copac, dar copacul este unul ferm ținut de rădăcină. Separați lumina soarelui de sursa sa, — unitatea nu va permite să existe lumină separată; rupe o ramură de trunchiul copacului, – o ramură ruptă își va pierde capacitatea de a crește. La fel și Biserica, înfățișată de lumina Domnului, împrăștiindu-și razele peste tot în lume; Dar lumina, dizolvându-se peste tot, este una, și unitatea trupului cu madularele este inseparabilă.

Biserica își extinde ramurile, legate; fluxuri abundente curg pe vasta întindere: dar în toate acestea, Capul rămâne Unul, o singură sursă, o mamă. Capul este cel din care ne naștem, cu lapte ne hrănește, sufletul ei este alimentat de Duhul. Biserica ne mântuiește cu harul lui Dumnezeu, pregătindu-ne pentru Împărăția Cerurilor. Oricine se desparte de Biserică ramane in afara trupului ei; cine părăsește Biserica lui Hristos, este lipsit de răsplata pregătită de Hristos: el devine pentru Biserica un vrăjmaş.

(Dogmatika Pravoslavne Crkve – Tom III (drugi deo) – Strana 15 – Svetosavlje
https://svetosavlje.org/dogmatika-pravoslavne-crkve-tom3-2/15/)

Selecţie şi editare: D. Felix

Dacă oamenii vă vor răni iubirea de sine şi mândria consideraţi-i a fi, oricine ar fi ei, drept trimişi ai lui Dumnezeu să vă înfrâneze patima sufle­tească. De aceea nu vă supăraţi pe ei, ci mulţumiţi Domnului că El, Milos­tivul, vă oferă o ocazie potrivită pentru dobândirea smereniei.

Cei bolnavi nu-i ceartă pe medicii care-i operează pentru că le taie răni­le rele din trup ci, chiar dacă suferă, rabdă; astfel şi voi, oricât de greu v-ar fi să răbdaţi supărarea pricinuită de cei care vă rănesc orgoliul, siliţi-vă să înduraţi aceasta prin lucrarea rugăciunii lui Iisus şi fără a vă întrarma îm­potriva lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze să mergeţi pe urmele lui Iisus Hristos şi să purtaţi crucea Lui.

În tufişul spinos înfloresc trandafiri frumoşi: tot astfel, mângâierile pli­ne de dulceaţă sunt răsplata celui care merge pe urma lui Iisus Hristos pur­tând crucea Lui. Asemănaţi-vă Lui prin smerenie, răbdare, dragoste; fiţi sluga tuturor, iertaţi-i pe toţi, iubiţi-i pe toţi şi astfel pretutindeni şi totdeau­na veţi fi mângâiaţi.

Vă rog, dragii mei, nu nesocotiţi niciun mijloc prin care puteţi să bineplăceţi Domnului Dumnezeu; astfel de mijloace sunt multe, ca de exem­plu: frăţietatea cu toţi oamenii, mângâierea celui întristat, liniştirea celui supărat, apărarea celui prigonit, miluirea celui sărac, întoarcerea privirii de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silinţa spre rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi celelalte asemănătoare. Lucrarea aces­tor virtuţi sfinte va atrage asupra voastră ajutorul atotputernic al Domnu­lui; cu acest ajutor veţi învinge toate greutăţile care vi se par imposibil de trecut cu propriile puteri.

Feriţi-vă în tot felul să vă supăraţi, oricare ar fi motivul; nicio neplăce­re nu este întâmplătoare, ci toate sunt îngăduite de Pronia dumnezeiască în vederea scopurilor mântuitoare pentru care Sfântul Apostol Pavel se afla în primejdii pe mare, primejdii de la tâlhari, primejdii de la neamul său, pri­mejdii de la păgâni, primejdii de la cetăţi, primejdii în pustie, primejdii în­tre fraţii cei mincinoşi, osteneală şi trudă (II Corinteni 11, 26-27). Cunos­când aceasta, nu daţi atenţie celui care v-a jignit şi nici motivului pentru care v-a jignit, ci ţineţi minte doar că nimeni n-ar îndrăzni să vă jignească dacă Domnul n-ar îngădui; de aceea mulţumiţi mai bine Domnului că prin suferinţele care se abat asupra voastră vă arată limpede că nu-i sunteţi stră­ini şi vă conduce spre împărăţia Cerurilor. Scriptura Sfântă spune: Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? (Evrei 12, 7)

Renunţaţi să vă socotiţi importanţi şi fiţi înaintea Domnului, în relaţiile cu oamenii, asemeni copiilor lipsiţi de răutate. Petreceţi în dragostea lui Dumnezeu, învăţaţi-o, respiraţi cu ea. Dum­nezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste este în Dumnezeu şi Dum­nezeu în el. În această viaţă plină de suferinţă este mângâietor să vieţuieşti în dragostea lui Dumnezeu.

(Din învăţăturile Stareţului Agapit de la Nil-Stolobensk)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Fiind ziua de naştere a lui Irod şi sărbătorindu-i-se aniversarea, s-a făcut praznic bogat după cuviinţă, poftiţi au fost toţi dregătorii ţării. Acolo, la praznic, fiica din prima căsătorie a Irodiadei, Salomeia pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete într-atâta i-a plăcut şi l-a tulburat pe rege încât, ameţit de băutură şi aprins de poftă, i-a spus: cere-mi ce vrei, până la jumătate din regatul meu, şi-ţi voi da. Şi i-a întărit vorba cu jurământ.

Salomeia, neştiind ce să ceară, s-a sfătuit cu maică-sa. Irodiada nu a stat pe gânduri: cere Capul lui Ioan Botezătorul, i-a grăit, acum, aici; să ţi-l aducă pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus să-l omoare pe Ioan despre care ştia că norodul îl socoteşte prooroc; şi apoi nici omul nu-i era cu totul antipatic; în felul lui îl respecta şi consimțise la arestarea lui numai ca să scape de gura muierii.

Nerodului, ameţit cum era, i-a fost însă ruşine să-şi calce nesăbuitul jurământ. Ar fi putut prea bine să-i explice fetei: “ţi-am făgăduit până la jumătatea regatului meu, dar omul acesta preţuieşte mai mult decât jumătate din regatul meu, astfel, încât nu ţi-l pot da; cere-mi altceva”. Dar nu l-a purtat mintea către acest răspuns drept, ci ca netotul a împlinit sălbatica sfruntată cerere: lui Ioan i s-a tăiat Capul în chiar beciurile palatului şi cinstitul Cap i-a fost adus Salomeii pe tipsie, precum dorise ticăloasa de Irodiada.

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”.

(Extras din Dăruind vei dobândi – Nicolae Steinhardt)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

În Evanghelie societatea omeneasca, inainte de sfarsitul lumii, este descrisa in culorile cele mai intunecate. Se neaga posibilitatea unei continuie perfectionari a umanitatii. In nicio parte a Evangheliei nu se găseste scris ca răul triumfa asupra binelui la sfărsitul lumii; se spune numai ca in vremile de apoi credinta se va imputina (Luca 18, 8) si ca datorita nedreptatii crescande, dragostea multora se va raci (Matei 24, 12)

De asemenea ni se spune despre zilele lui antihrist, zile care vor fi scurtate, dupa cum este scris: „pentru cei alesi se vor scurta aceste zile” (Matei 24, 22).
In aceste ultime vremuri apropiate timpului venirii lui antihrist, fiii credincioşi ai Bisericii Celei Una Sfinte se vor ascunde în pesteri si numai cu atotputernicele rugăciuni ale Maicii Domnului îi vor putea pazi de persecutiile slugilor lui antihrist.Despre aceste zile, Sfântul Apostol Pavel arata ca inainte de a Doua Venire a Mântuitorului „se va da pe fata omul nelegiurii, fiul pierzaniei, potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu (2 Tes. 2, 4), adica antihristul. Şi in acelasi pasaj el scrie: „Domnul Iisus il va ucide cu suflarea gurii Sale” (2 Tes. 2, 8).

Dar este vreo biruinţă a răului, asupra binelui? În general, biruinţa asupra binelui nu este decat vremelnică si părelnică. Destinatia omului nu este limitata la viaţa sa pământească, deci nu totul ia sfarsit aici, jos, asa cum Apostolul Petru afirma: „pământul si lucrurile de pe el se vor mistui (arde)”( 2 Petru 3, 10). Apoi adauga: „Dar noi asteptam potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea” (2 Petru 3, 13).

Fără viata vesnica, locuirea noastra pământească ar fi dezgolita de orice valoare şi ar fi absurdă.

Selecţie şi editare: Felix

Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’(Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’(Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.

A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’(Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o  pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Am văzut apoi o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi având două coarne, asemenea mielului, dar grăia ca un balaur’’ (Apocalipsa 13, 11).

Sunt din ce în ce mai convins că fiara care i s-a arătat Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, atunci când a văzut evenimentele ultime ale veacului acestuia, este actualul papă Francisc. Redau mai jos transcriptul unui film (https://youtu.be/LNlYKbLO6-k), după care, fiecare va trage cuvenitele învăţaminte.

1. Papa dixit ex cathedra: Logica Evangheliei. Cel ce are cele mai spurcate mâini este Iisus. Iisus este cel mai spurcat… Nu era un curat…Să ne gândim la scena de adulter… (lipseşte traducerea). Şi Iisus se face un pic nebun…(aplauze imbecile din partea unei asistenţe numeroase, printre care şi câţiva cardinali). Şi morala care e? Iisus mănâncă, a mâncat morala’’.

2. ,,Menţionarea femeilor, din care niciuna din cele menţionate în genealogie nu sunt din categoria marilor femei din Vechiul Testament. Ele ne permit o abordare deosebită. Sunt ele, cele din genealogie, care ne anunţă… că prin venele lui Iisus curge sânge de păgân’’.

3. Demonizatul Francisc, arătând o cruce: ,,Ce este aceasta? Aceasta este istoria eşecului lui Dumnezeu. Este cale crucii. Calea mică a crucii’’ (aplauze neghioabe).

4. Comentatorul: Cu o mare pompă, fanfare şi ceremonii, papa Francisc, şeful ordinului iezuiţilor, a anunţat, prin cantorul său, cu deosebită urgenţă, noua apariţie şi venirea la lumină a antihristului. Urmează vocea cantorului-muezin: ,,Flacăra lui lucifer va apărea în propria sa creaţie. Omule, eu spun, lucifer care nu cunoaşte schimbare. Cristos, fiul său, care s-a întors din morţi să arunce lumina paşnică rasei umane şi care este viu şi va împărăţi pentru totdeauna’’

Comentatorul: În timpul acestei liturghii, cantorul îl numeşte pe lucifer dumnezeu şi pretide că lucifer este tatăl lui Iisus Hristos. Cantorul îl recunoaşte pe lucifer ca şi însuşi antihrist şi să ne închinăm lui. Şi această mulţime din lumea întreagă răspunde: Amin. Aceasta este a treia ceremonie pe care papa a vrut să fie văzută în toată lumea, anunţând în toată lumea că fiul pierzării (antihrist) trebuie să vină.

Un Părinte al Bisericii noastre spunea că în vremurile ultime vor fi mulţi orbi şi surzi. Au orbit şi au asurzit un milliard trei sute de milioane de papistaşi? Mă tem că da. Parte din ei, precum vedeţi, răspund cu ,,amin’’ şi aplauze idioate la blasfemiile nemaiauzite ale papei, plăsmuite în străfundurile iadului.

Aşa vor răspunde şi ecumeniştii din spaţiul ortodox – clerici, călugări şi mireni –  când se va proclama solemn unirea cu papistaşii, în 2025, şi pre mulţi îi vor trage după ei. Doamne, păzeşte-ne!

Presbiter Ioviţa Vasile

Slujbele Bisericii sunt cuvinte prin care îi vorbim lui Dumnezeu în adorarea noastră, în iubirea noastră. Înlăuntrul bisericii, împreună cu toţi fraţii, luând aminte la dumnezeiasca învăţătură, cântând, împărtăşindu-ne – acestea sunt cele mai înălţătoare ceasuri ale noastre. Când toţi împreună urmărim Sfintele Slujbe, cuvintele Domnului, Evanghelia, Apostolul, canoanele şi troparele Octoihului, ale Triodului, ale Mineielor, atunci izbândim unirea noastră cu Hristos.

Dar cursele satanei sunt multe pentru oamenii care-L slăvesc pe Dumnezeu. Ispita ne îndeamnă aici să nu fim deloc cu luare aminte. Deseori mergem la biserică numai pentru a ne continua somnul. Îndată ce auzim cuvintele, cântările, ni se închid ochii. Ajungem la o stare de moleşeală şi nu putem urmări cuvintele, troparele, imnele; un lucru satanic, care se vădeşte pe de-a-ntregul în această moţăială. Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică! În vreme ce pe dinafară spui „o să fiu atent, n-o să mai fac, o să mă străduiesc”, nu izbuteşti. Acest „o să fiu atent” şi celelalte, sunt toate lucruri silite, care ne tulbură sinele, îl fac să se împotrivească. Nu se face nimic prin siluire. Dimpotrivă, ne adânceşte starea cea rea şi ne nimiceşte. „Strânge-te, concentrează-te, fă ce socoteşti; eu, omul cel vechi, te am în mână, o să te strâng şi, dacă mai poţi, înaintează!”

Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc. Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne lisuse…”. Dacă îţi sileşte sinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.

Însă există încă o altă mare primejdie. Dacă nu luăm aminte, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, după curţile Domnului…” (Psalmul 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când la aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, nici un folos, nici o bucurie. Începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.

Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.

Într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat…” (Rugăciunea Ceasului al nouălea), o citeam şi o trăiam. În ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:

– Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.

– Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos. Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi. Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta.

Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă sinele cel vechi. îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.

(Din ,,Ne vorbește părintele Porfirie’’, Editura Bunavestire, Galați, 2003)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Când eşti atacat de apatie, când mintea, limba şi degetele de pe şiragul de mătănii se moleşesc, te rog să nu renunţi. Fă un mic efort, în aşa fel ca Dumnezeu să-ţi vadă hotărârea şi să te întărească. Există un lucru anume pe care Dumnezeu îl doreşte de la tine şi El îngăduie această vrere de ispitire, aşa încât să-l poţi oferi. Căci el ştie – că poţi face mai mult.
Prin urmare, nevoieşte-te cât poţi de mult la vremea sorocită a rugăciunii; fă-ţi datoria ca să ţi-L îndatorezi pe Dumnezeu. Iar dacă nu primeşti har, te-ai pregătit pentru data următoare sau pentru o alta viitoare. În orice caz, mai devreme sau mai târziu vei primi har; este imposibil să nu-l primeşti. De fapt, aşa procedează Dumnezeu, întârziind, atunci când dăruieşti mult mai mult.

Din când în când se întâmplă ca, fără să te afli în păcate, harul să se retragă. Este ca şi cum Dumnezeu ţi-ar spune: „Toate lucrările tale sunt bune, dar să nu crezi că totul depinde de tine. Voi veni şi voi pleca după cum consider de cuviinţă, ca să te învăţ să-ţi tai cu totul voia şi să fii răbdător, aşa încât să înveţi bine lecţia smereniei”.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 331)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cand mama auzea că spune cineva o vorbă urâtă ori vedea că se îmbracă prea strident, zicea cu nemulțumire:

        Nu-i frumos!

Pentru ea, totul trebuia să aibă o logică subordonată logicii divine pentru a se putea menține armonia: în vorbă, în port, în familie și în societate. Perturbarea acestei armonii se cuvenea a fi sancționată. Acesta era și este un mod de gândire  sănătos, caracteristic creștinilor care au menținut tezaurul cultural pe făgaș ortodox și l-au transmis așa din generație în generație.

De câteva decenii, observăm cum se duce o luptă înverșunată contra valorilor creștine.

         Nu-i frumos!

Lupta pentru dobândirea sau pentru păstrarea virtuților creștine este lupta cu noi înșine, o luptă pe care ne-o asumăm dacă îi înțelegem rostul. Așa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” Așa stând lucrurile, dobândirea virtuților creștine devine o condiție pentru a-L atrage pe Hristos în inimile noastre. Iar Mântuitorul prețuiește virtuțile: curăția, cumpătarea, milostenia, hărnicia, răbdarea, blândețea și smerenia.

Vrăjmașii mântuirii noastre vor să ne facă să credem că tocmai aceste virtuți s-au demodat… De ce? Cum de ce? Ca să rămânem orfani de Duhul Sfânt!!! Ca să nu ne mai putem îndumnezei! Ecumeniștii au pretenția ca Ortodoxia să renunțe la conceptul de ÎNDUMNEZEIRE!

Rând pe rând, au fost puse la loc de cinste cele șapte păcate de moarte care sunt: mândria, zgârcenia, desfrânarea, lăcomia, mânia, invidia și lenea (negrijirea sufletului)! Desigur, lupta pentru dobândirea virtuților este dintotdeauna, deoarece necuratul caută să ne piardă prin oricare dintre cele șapte păcate. Dar ideologizarea culturii în sens antihristic și promovarea în acest scop a unor antimodele sunt mai recente și au urmări grave asupra spiritualității creștine.

         Nu-i frumos!

În primul rând copiii au nevoie de modele, iar adulții, părinții și educatorii trebuie să-și asume acest rol. Apoi toți cei care sunt implicați în formarea unor opinii importante pentru societate, fiecare în domeniul lui de activitate, trebuie să priceapă că au în față și o misiune divină, chiar dacă nu sunt clerici, că trebuie să se supună în primul rând lui Iisus Hristos Care precizează foarte ferm importanța modelelor:

,,Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” (Matei, 18, 6)

,,Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei, 5, 13)

Începe să se pună problema alegerii pâinii sau a crucii în majoritatea domeniilor de activitate. Greu este când cei responsabili de mântuirea noastră și bine intenționați trebuie să lupte cu ideologiile de tot felul… Cu toții ar trebui să se subordoneze în primul rând lui Dumnezeu. Fiecare în domeniul lui poate contribui la mântuirea aproapelui, fie și prin exemplul personal.

         Nu-i frumos!

La ce să ne așteptăm? În primul rând ecumeniștii ar trebui să se dezică public de aceste afirmații! Pedeapsa divina poate să vină și pentru tăcere în astfel de situații. La ce fel de unire aspiră? În numele cui? Cum să-L insulte pe Hristos? Mai e nevoie de alt antihrist?

         Nu-i frumos !!!

Prof. Lucreția P.

Într-un oraş din Ardeal existau înainte de 1989 două biserici. Puţin, în raport cu cerinţele duhovniceşti ale câtorva zeci de mii de credincioşi. După zisa revoluţie, construcţiile de biserici au explodat. Au mai fost înălţate vreo opt, la care se mai adaugă câteva capele. Ar fi putut constitui un motiv de bucurie, numai că am aflat chiar de la sursă că aceste construcţii erau finanţate, probabil chiar comandate, de societăţile oculte. N-am înţeles la acea vreme de ce aceşti necredincioşi, vrăjmaşi ai lui Hristos, pompează atâţia bani în construcţii care ar fi avut menirea să adăpostească Sfintele Slujbe, spre preamărirea lui Dumnezeu. Aveam să înţeleg mai târziu. Ca element de faţadă, banii erau adunaţi şi de la credincioşi, mult prea puţini pentru necesităţile impuse de asemenea clădiri impunătoare.

Cunosc mănăstire cu doar doi vieţuitori în care s-a investit masiv. Niciodată cele aproximativ 30 de chilii nu vor fi ocupate, din lipsă acută de călugări. Totuşi mănăstirea are două biserici şi un altar de vară, iar în incinta ei se găsesc cantităţi mari de cărămidă destinate altor construcţii, nu se ştie care anume, dar putem presupune că se va ridica o sinagogă, o moschee şi poate un templu budist, după modelul mănăstirii Vulcana, aflată sub jurisdicţia lui Nifon Ereticul.

Cu mai muţi ani în urmă, un individ cu dare de mână se adresează stareţei unei mănăstiri cu următoarea propunere: ,,Maică, aveţi de făcut mai multe construcţii şi ştiu că vă lipsesc banii. Voi înălţa acele construcţii pe cheltuiala mea, cu o condiţie: atunci când voi fi hirotonit preot, să mă primiţi ca duhovnic al mănăstirii’’. Aşadar. omul avea certitudinea că va fi hirotonit şi apoi călugărit şi numit duhovnic, numai că el vedea aşezământul monahal ca un harem oriental, iar pe maici le vedea ca pe nişte cadâne supuse lui. Stareţa a avut inspiraţia să-i spună: ,,Dacă vreţi să faceţi un bine şi aveţi posibilităţi materiale, mergeţi şi întemeiaţi o mănăstire de călugări’’. Tranzacţia nu s-a materializat, şi de-atunci n-am mai auzit de acel individ.

După trecerea anilor, am înţeles de ce oculţii au fost atât de generoşi când a fost vorba de construirea bisericilor: şi-au numit ca ,,slujitori’’ oamenii lor, oameni care le sunt datori şi pentru care slujirea lui Hristos trece în plan secund. Aceştia propovăduiesc asiduu ecumenismul, banii le prisosesc şi nu au nici un interes să lucreze pentru sufletele credincioşilor, pe care-i ţin în ignoranţă şi-i fac părtaşi la rătăcirea lor. Când a fost funesta campanie de zisă vaccinare, aceştia au păşit în prima linie, alături de ceilalţi siniştri, şi bineînţeles că i-au atras şi pe credincioşi.

Prin urmare, investiţia oculţilor e deosebit de profitabilă, judecând după ,,roadele’’ acestor slugi, că slujitori nu-i putem numi.

Presbiter Ioviţa Vasile