Biserica este viață nouă în Hristos. În Biserică nu există moarte, nu există iad. În Evanghelia lui Ioan se spune: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Hristos desființează moartea. Cel ce intră în Biserică se mântuiește, devine veșnic. Viața este una, o curgere fără de sfârșit în care nu există moarte. Cel ce urmează poruncilor lui Hristos nu moare niciodată. Moare după trup, după patimi, dar se învrednicește a trăi încă din această viață în Rai, în Biserica noastră, iar apoi în veșnicie. Cu Hristos, moartea devine puntea pe care va trebui să o trecem cândva pentru a continua să trăim în lumea cea neînserată.

Și eu, după ce m-am făcut monah, am crezut că nu mai există moarte. Așa am simțit și simt mereu, că sunt veșnic și nemuritor. Cât de frumos!

În Biserică, prin Tainele care ne mântuiesc, nu există deznădejde. Chiar dacă suntem foarte păcătoși, ne spovedim, ne citește preotul și așa suntem iertați, înaintăm către nemurire fără nicio frământare, fără nicio teamă. Când Îl iubim pe Hristos, trăim viaţa lui Hristos. Îndată ce izbândim aceasta, cu harul lui Dumnezeu, trăim o altă stare, una de invidiat. Pentru noi nu există nici o spaimă. Nici moarte, nici diavol, nici pierzanie. Toate acestea există pentru oamenii care se află departe de Hristos, pentru cei ce nu sunt creştini. Pentru noi, creştinii, cei ce facem voia Lui, aceste lucruri nu există. Adică există, dar atunci când ucidem în noi pe omul cel vechi, dimpreună cu patimile şi cu poftele lui (Galateni 5, 24), nu mai dăm însemnătate nici diavolului, nici răului. Nu ne mai preocupă. Ceea ce ne preocupă este iubirea, slujirea lui Hristos şi a aproapelui său. Îndată ce ajungem la măsura de a simţi bucuria, iubirea, slujirea lui Dumnezeu fără de nici o teamă, atunci putem spune:„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Nimeni nu ne împiedică să pătrundem această taină.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003, p. 155)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

De multe ori simțim că nu reușim în nimic. Că iarăși alunecăm în aceleași patimi, în aceleași greșeli, în cele care ne fac să ne simțim neputincioși, vinovați și neîndreptați. Și totuși am făcut o făgăduință lui Dumnezeu și nouă înșine. Am exclamat hotărâți: Nu voi mai face asta niciodată! Am îngenuncheat rugându-ne pentru acest lucru, cu inima plină de durere şi nădejde că nu se va mai repeta. Şi totuşi, a venit iarăşi, şi iarăşi am întâlnit patima, neputinţa, greşeala, eşecul. E atunci când simţim că nu s-a schimbat nimic, că toate sunt la fel ca înainte, că o luăm de la început.

Însă nu este aşa. Pe nedrept ne lovim pe noi înşine, chiar mai dur şi mai violent decât toţi călăii şi torţionarii. Ştii ceva? Tocmai privirea ta e cea mai dură. Când ești pe drum, în mişcare, nu înseamnă că ai şi ajuns la destinaţie. Poate cazi sau te loveşti, te înnămoleşti, te pierzi, dar nu încetezi să rămâi pe cale. Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut.”

De cât egoism e nevoie, încât să dorim să ajungem imediat la destinaţie, de e posibil chiar înainte de a porni? Să nu privim la ceea ce suntem, ci la ceea ce ar trebui să fim? Acesta este un legământ de moarte. Este un eşec sigur, care mai devreme sau mai târziu ne va conduce la o disperare catastrofală.

Când eşti legat cu sfori, iar acestea sunt patimile, nu este cu putinţă să te dezlegi imediat. Însă de fiecare dată când te vei lupta şi te vei strădui, chiar dacă nu te vei elibera, vei face totuşi puţin mai suportabilă strânsoarea. Vei lărgi puţin sforile, te vei simţi puţin mai confortabil. Îţi vei fi câştigat puţin din libertate. Noi nu vedem însă asta, n-o simţim. Noi vedem că suntem la fel, chiar mai rău. De ce?

Păi tocmai pentru că nu am învăţat să preţuim lecţiile simple, paşii cei mici, ritmul armonios. Vrem lucruri strălucite, minunate, înalte, măreţe. Vrem să nu ne doară, să nu lăcrimăm, să se facă totul uşor şi repede. Din păcate, în aroganţa reuşitelor noastre nu înţelegem că de multe ori o cădere ne foloseşte mult mai mult decât o mare „virtute”.

(Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia, 2018)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi Preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.

Dacă Harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este Harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca Harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi. Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine. Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.

(Extras din: Despre Credință și mântuire, Părintele Efrem Athonitul
Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

-Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

-Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute.
Când cerem ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mândrie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşar­tă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie. Dum­nezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumneze­iesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot ÎI împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât tre­buie.

E cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce pleacă predispoziţia spre mândrie şi omul îşi dobân­deşte sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru prisosinţa lui de nevoință. De aceea, ca să ne aju­tăm pe noi înşine trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: „Mare netrebnic sunt, Dumnezeul meu. Te rog, iartă-mă şi mă ajută!”.Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine ajutor, deoa­rece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovnicească, Editura Publistar, 2000, pp. 288-289)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid Împărăţia Cerească. Trebuie adăugat la acestea ceva, care se găseşte în chiar inima pocăinţei, şi anume, să ne întoarcem către Dumnezeu cu nădejde şi cu încredere deplină că El are destulă iubire încât să ne dăruiască iertarea şi destulă putere pentru a ne schimba.

Pocăinţa este acea cotitură a vieţii, acea schimbare a gândurilor, preschimbare a inimii, care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu, plini de nădejde fremătândă şi de bucurie, având convingerea că nu merităm milostivirea lui Dumnezeu dar că Domnul a venit pe pământ nu pentru a judeca, ci pentru a mântui, că a venit nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viaţa noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăţia inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinaţiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerinţele adresate lui Dumnezeu în rugăciune, într-un asemenea caz pocăinţa noastră, elanul sufletului nostru rămân neroditoare.

Pocăinţa trebuie să izvorască din nădejdea noastră în iubirea lui Dumnezeu, printr-un efort susţinut şi viguros de a duce o viaţă dreaptă şi de a părăsi vechile noastre rătăciri. Fără aceasta Dumnezeu însuşi nu ne va izbăvi, căci, după cum ne spune Hristos, nu cei ce zic „Doamne, Doamne” vor intra în Împărăţia Cerurilor (Matei 7, 21), ci cei care aduc rod. Aceste roade noi le cunoaştem; ele sunt pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, blândeţea (Gal. 5, 22-23). Acestea ar putea face încă de pe acum din pământul nostru un paradis dacă, asemenea pomilor roditori, am putea, ajunşi la o deplină maturitate, să le rodim. Aşa că pocăinţa se pune în lucrare atunci când dintr-odată sufletul nostru primeşte un şoc, când conştiinţa ne grăieşte, iar Dumnezeu ne cheamă cu aceste cuvinte: „Unde mergi? Către moarte? Oare, cu adevărat, aceasta voieşti?” Şi dacă noi răspundem: „Nu, Doamne, iartă-ne, ai milă de noi, mântuieşte-ne!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Te iert; iar tu, în semn de recunoştinţă pentru o asemenea iubire şi pentru că, răspunzând iubirii Mele, şi tu ai capacitatea de a iubi, începe şi schimbă-ţi viaţa…”

Ce s-ar mai putea spune? Primul lucru de învăţat este să ne asumăm întreaga noastră viaţă cu toate evenimentele şi persoanele ce au intrat în ea, cu tot ce ar fi putut fi uneori o sursă de suferinţă. Să acceptăm, nu să respingem. Până când nu ne vom asuma întregul conţinut al vieţii noastre fără a lăsa nimic deoparte, ca şi cum l-am primi din mâna lui Dumnezeu, nu vom fi în măsură de a ne elibera de nelinişte, de o anumită înrobire şi răzvrătire lăuntrică. Noi Ii spunem Domnului: „O, Doamne, voiesc să fac voia Ta!” Dar din adâncul fiinţei noastre se ridică un strigăt: „dar nu pe aceasta, Doamne!” sau „nu pe cealaltă…” „Desigur, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, dar nu pe aproapele acesta! Sunt gata să accept tot ce îmi vei trimite, dar nu ceea ce îmi trimiţi acum…” De câte ori nu spunem în momentele noastre de limpezire: „Doamne, acum înţeleg totul! Mântuieşte-mă, salvează-mă, oricare ar fi preţul!” Dacă în astfel de momente ne-ar apărea deodată Mântuitorul sau dacă ne-ar trimite pe Îngerul Său, pe vreun Sfânt care să ne ceară socoteală pe un ton aspru, cerându-ne să ne pocăim şi să ne schimbăm viaţa, probabil că am accepta. Dar dacă în locul Îngerului, în locul unui Sfânt, în loc de a Se înfăţişa El Însuşi, Hristos ni l-ar trimite pe aproapele nostru, mai cu seamă pe cel pe care nu-l iubim, care ne pune pe jar, şi ne-ar adresa această întrebare vitală: „Pocăinţa ta se exprimă în cuvinte sau în fapte?” atunci ne vom uita propriile cuvinte, ne vom înăbuşi bunele sentimente, vom arunca pocăinţa la gunoi şi vom exclama: „Pleacă de aici! Nu prin tine voi primi eu judecăţile lui Dumnezeu, nu e treaba ta să mă înveţi lecţia care mă va pregăti pentru o nouă viaţă…”

Vom lăsa să treacă şi ocazia şi persoana trimisă de Domnul pentru a ne tămădui, pentru a ne ajuta să intrăm cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu, pentru a ne asuma cu răbdare repetatele noastre căderi în păcat şi a primi totul cu încredere ca din mâinile lui Dumnezeu. Dacă nu ne primim viaţa ca din mâinile lui Dumnezeu, dacă nu primim tot ce cuprinde ea ca venind de la Însuşi Dumnezeu, atunci viaţa nu ne va croi drum către veşnicie. Vom căuta fără încetare o altă cale. Da, vom căuta fără încetare o altă cale către veşnicie, cu toate că singura cale este Domnul Iisus Hristos. „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, Editura Doxologia)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Iconomia şi acrivia sunt cele două căi statornicite în Biserica noastră, în opera sa de mântuire a neamului omenesc. Iconomia reprezintă atitudinea de înţelegere, de îngăduinţă faţă de neputinţele omeneşti şi se aplică în cazuri concrete, determinate, pentru o anume perioadă.

 Vă rog să citiţi cu mare atenţie textul de mai jos, minunată pildă de iconomie şi dragoste faţă de făpturile lui Dumnezeu: ,,Iar cele ce pot îndemna pe duhovnic a ierta păcatele ori a face unele uşurări, peste Canoanele Sfinţilor Părinţi, acestea sunt: când cineva vine către dânsul şi se arată cu căinţă fiebinte şi plină de umilinţă pentru păcatele sale, cu adevărată mărturisire a greşalelor sale, cu adâncă şi şi duioasă frângere a sufletului său, iar cu adevărată părăsire a faptelor lui cele rele, cu depărtare de dânsele şi cu inimă curată, încă şi cu nefăţarnică silinţă către faptele cele bune, însoţite de înfrânare şi milostenie. Că acestea sunt lucruri bune, le mărturisesc şi Sfinţii Părinţi. Deci, pe unul ca acesta să-l primeşti şi cu dragoste să-l mângâi, şi poţi face încă şi ceva uşurare din Canoane, spre folosul lui; iar într-alt chip, nu. Să ştii încă şi aceasta, o duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu, cu dragostea învăţăturii celei bune, fără a lăsa pe cineva întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca pe toţi să ne mântuiască şi nimeni să nu piară’’ (Molitfelnic, 1984, p. 53).

Acum, despre acrivie. Acrivie înseamnă în limba greacă ,,exactitate’’. Este calea intransigentă, neabătută, fără compromisuri ori cedări. Când e vorba de Sfintele Dogme, de Sfintele Canoane şi, în general, de întreaga Învăţătură a Bisericii lui Hristos, sunt excluse cu desăvârşire cedările omeneşti, chiar făcute prin invocarea mincinoasă a dragostei faţă de aproapele. Biserica a fost confruntată, de-a lungul istoriei, cu multe erezii, pe care le-a combătut cu fermitate. Întâia treaptă a fost aceea de a-i aduce pe eretici în simţiri, pentru a se pocăi de rătăcirile lor şi a se reintrega în viaţa Bisericii. Când toate aceste încercări s-au dovedit zadarnice, au urmat judecarea, condamnarea, anatemizarea şi excomunicarea (afurisirea) împricinaţilor, adică tăierea lor din Sfânta Biserică.

Acrivia aplicată de Sfânta Biserică a lui Hristos după sinodul tâlhăresc din Creta, din 2016. La acea adunare nelegiuită, s-a încercat desfiinţarea Dogmei Unicităţii Bisericii. Ereticii s-au amăgit cu învăţătura mincinoasă, după care şi sectele ar fi ,,biserici’’. Cu alte cuvinte, nu mai avem Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, ci o mulţime de biserici mincinoase, în frunte cu cea papistaşă. Învăţătură pierzătoare de suflete a fost îmbrăţişată de cei 25 de pseudo-ierarhi români, semnatari ai documentelor eretice. Biserica a reacţionat cu fermitate şi a respins această erezie, delimitându-se de cei care L-au trădat pe Hristos şi Sfintele Sale Învăţături. Mii de ani să treacă de acum înainte şi nu vor reuşi ereticii să-şi acopere rătăcirile lor, minţind că cei îngrădiţi de erezie au ieşit din Biserică. Nu, stimabililor, suntem prezenţi, după noi vor veni alţii care nu vă vor da odihnă, ci vă vor aminti mereu că sunteţi nişte jalnici eretici trădători.

Să nu conteze ecumeniştii pe faptul că, în momentul de faţă, nu se poate reuni un Sinod Ortodox. Capul Bisericii, Hristos Mântuitorul, Îşi va arăta în curând puterea Sa cea nemărginită. Aşa să fie!

Presbiter Ioviţa Vasile

Hristos a înviat!

Când dragostea Domnului nostru aprinde sufletul omului, unul ca acesta nu mai este spus măsurilor, ci iese din hotarele sale. De aceea „scoate afară frica”. Și fie că scrie, fie că vorbește, înclină spre lipsa de măsură. Dar în însuși momentul Harului, orice ar spune, toate câte le spune sunt mărunte față de strălucirea dumnezeieștii dragoste. Apoi, după ce inima se va strânge și norul va pleca întru ale sale, atunci va intra la mijloc măsura și va căuta să le distingă pe toate potrivit măsurii.

Așadar, scopul tuturor acestora pe care vi le-am scris este unul singur: să vă încălzesc sufletul, să vă îndemn la dorirea și râvna pentru Preadulcele nostru Iisus. Așa cum fac și generalii în armată, când le povestesc soldaților izbânzile celor viteji, îndemnându-i astfel să lupte cu bărbăție. Dar și scopul Sfinților, ale căror vieți și cuvinte au fost scrise și ne-au fost lăsate, același este. Căci sufletul – așa cum l-a plăsmuit Dumnezeu – dacă nu aude adeseori aceste lucruri înalte și minunate, este cuprins de somnolență și nepăsare. Și numai cu acestea, cu citiri și cu istorisiri vrednice, alungă uitarea și înnoiește vechea casă.

Când am venit în Sfântul Munte am aflat mulți Părinți care petreceau în făptuire și contemplație. Oameni bătrâni și Sfinți. Unul a fost Bătrânul Calinic, un pustnic desăvârșit. A trăit zăvorât patruzeci de ani. Se îndeletnicea cu lucrarea minții și se hrănea cu mierea dumnezeieștii dragoste, făcându-se și altora povățuitor. S-a învrednicit adeseori să fie răpit în contemplație.

Mai jos de acesta a locuit Bătrânul Gherasim, un isihast desăvârșit, de obârșie din insula Hios. Se îndeletnicea cu Rugăciunea minții. A ajuns până la nouăzeci de ani. A petrecut cincisprezece ani în vârful Prorocului Ilie, luptându-se cu diavolii și lăsându-se bătut de furtuni, astfel rămânând un stâlp neclintit al răbdării. Avea lacrimi necontenite. Și-a săvârșit viața sa cea fără de griji, îndulcindu-se cu rostirea Numelui lui Iisus.

Mai sus era Bătrânul Ignatie. Mulți ani a fost nevăzător. A fost duhovnic multă vreme și a ajuns până la vârsta de nouăzeci și cinci de ani. Se ruga neîncetat cu Rugăciunea minții, din care pricină din gura sa ieșea o mireasmă atât de puternică, încât se bucura oricine să vorbească aproape de gura sa.

A fost și altul mai minunat la Sfântul Petru Athonitul, ieromonahul Daniil, următor al Sfântului Arsenie cel Mare. Petrecea zăvorât în deplină tăcere, liturghisind zilnic toată viață. În șaizeci de ani nu s-a gândit să lase nici măcar o zi Dumnezeiasca Liturghie. În Postul Mare săvârșea Liturghia mai înainte sfințită în fiecare zi. Și a trăit până la sfârșitul vieții, la adânci bătrâneți, săvârșindu-se fără să fie bolnav nici măcar o zi. Liturghia sa ținea totdeauna trei ceasuri și jumătate până la patru, deoarece nu putea să rostească ecfonisele din pricina umilinței. Totdeauna uda pământul înaintea sa cu lacrimile și din această pricină nu voia să primească niciun străin la Liturghie, ca să nu-i vadă lucrarea. Însă pe mine mă primea, deoarece îl rugasem cu multă căldură. De fiecare dată când mergeam – trei ceasuri mergeam noaptea ca să stau de față la această cu adevărat înfricoșătoare priveliște dumnezeiască – îmi spunea unul sau două cuvinte în vremea când ieșea din Sfântul Altar și îndată se ascundea până a doua zi. Acesta a avut Rugăciunea minții și privegherea de toată noaptea drept lucrare pentru toată viața sa. De la el am luat și eu rânduiala și am aflat mult folos. Mânca douăzeci și cinci de dramuri de pâine în fiecare zi și era ca un fulg când săvârșea Liturghia. Nu începea Liturghia până ce nu se făcea noroi pe podeaua dinaintea Sfintei Mese.

Au fost și alți mulți văzători, pe care eu nu m-am învrednicit să-i cunosc, deoarece se săvârșiseră cu un an sau doi mai înainte. Isprăvile lor minunate mi le-au povestit alții, deoarece cu acestea mă îndeletniceam. Pas cu pas am cutreierat munții și peșterile ca să aflu astfel de nevoitori. Fiindcă starețul meu era bun și simplu, după ce-i pregăteam mâncarea, îmi dădea binecuvântarea să caut aceste locuri folositoare pentru sufletul meu. Iar după ce l-am îngropat, am cercetat tot Athonul.

Era unul într-o peșteră care plângea de șapte ori într-o zi și toată noaptea o petrecea plângând. Aceasta era lucrarea sa. Și perna sa era totdeauna udă din pricina lacrimilor. Avea și un ucenic care mergea de două-trei ori pe zi la el, căci nu voia să-l aibă continuu lângă el ca să-i întrerupă lucrarea. Odată l-a întrebat pe bătrân:

– Gheronda, de ce plângi atât de mult?

– Fiul meu, atunci când omul Îl contemplă pe Dumnezeu, din dragostea pe care o are îi vin lacrimile și nu se poate stăpâni.

Au fost și alții mai mici, cum a fost ieromonahul Cosma și alții, precum și alții mai mari, despre care de ar vrea cineva sa scrie, ar trebui să aibă multă hârtie. Toți aceștia au adormit aici și trăiesc acolo în veșnicie.

Astăzi nu se mai aude cuvânt despre astfel de lucruri, deoarece grija cea multă și preocuparea materială i-a cuprins pe oameni. Și o disprețuire aproape generală a lucrării niptice i-a cuprins, încât mulți nu numai că nu vor să cerceteze, să afle și să lucreze acestea, ci dacă aude cineva vorbindu-se despre acestea, îndată se ridică cu vrăjmășie împotriva lui. Și-l țin de nebun și prost, ajungând de batjocura lor, deoarece viața lui nu este asemenea cu cea a lor. Astăzi se întâmplă ceva asemănător cu vremurile idolatre. Atunci, dacă ocărai idolii, te loveau cu pietre și în cel mai rău caz te omorau. Tot astfel și acum fiecare patimă ia locul idolului. Iar dacă mustri și osândești patima pe care o vezi că îl biruiește pe fiecare, toți strigă „Loviți-l cu pietre, pentru că a ocărât pe zeii noștri!”.

În sfârșit, fiindcă eu nu primesc pe nimeni, fără nicio excepție, și nici nu vreau să aud cum trăiesc sau ce fac oamenii sau monahii, sunt mereu ținta clevetirilor. Dar nu încetez zi și noapte să mă rog pentru părinți și să spun că ei au absolută dreptate pentru că văd cu ochii pe care li i-a dat Dumnezeu. Nu voi fi, oare, și eu nedrept și vrednic de osândă, dacă voi spune: „De ce nu văd și ei așa cum văd eu?”. Fie ca Dumnezeul tuturor să-i miluiască pe toți pentru rugăciunile Cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor Părinți!

(Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos)

Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi

Hristos a inviat

,,Revelaţie’’înseamnă ,,Descoperire’’.Cartea Bisericii noastre o defineşte astfel: ,,Revelaţia sau Descoperirea Dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru ca aceştia, cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-i împlinească voia şi, prin aceasta, să se mântuiască’’ (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 4).

Adevărurile Dumnezeieşti descoperite nouă sunt cuprinse în Sfânta Scripturăşi în Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre. Despre Sfânta Scriptură ştim mai multe lucruri, deoarece ea ne este explicată drept şi pe înţelesul nostru de slujitorii Sfintei Biserici, fie prin cuvânt vorbit, fie prin cuvânt scris, de aceea ne vom lămuri asupra Sfintei Tradiţii.

Sfânta Tradiţie este acea parte a Revelaţiei Dumnezeieşti consfinţită de:

-Definiţiile Sfintelor Sinoade Ecumenice, dintre care amintim Simbolul Credinţei sau Crezul pe care-l rostim la fiecare Sfântă Liturghie.

-Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Aceştia au avut fiecare viaţă sfântă şi au scris în chip lămuritor despre adevărurile de Credinţă. Prin ei ne grăieşte Duhul Sfânt, aşa încât sunt vrednici de cinstire şi de crezare;

-Cărţile de Slujbă ale Bisericii. Acestea cuprind Sfintele Taine, celelalte Sfinte Slujbe cu lămuririle necesare pentru înţelegere şi săvârşire corectă.

Pentru a arăta legătura dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vom lua un exemplu uşor de înţeles. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre necesitatea Sfântului Botez, dar nu ne arată în nici un fel cum trebuie săvârşit acesta. Dacă ne-am mărgini la Sfânta Scriptură, cum cer ereticii protestanţi  şi neo-protestanţi (sectarii), nici n-am şti săvârşi Botezul. Dar dacă deschidem cartea de slujbă numită Molitfelnic, aflăm rânduiala Sfântului Botez cu toate lămuririle necesare, la fel cum aflăm şi modul de săvârşire al celorlalte Sfinte Taine: Mirungerea, Spovedania, Împărtăşania, Cununia, Preoţia şi Maslul.

Ereticii care desconsideră Sfânta Tradiţie imită Botezul Sfintei Biserici printr-un simulacru de botez, care nu este mântuitor, ci pierzător de suflete şi are ca unic scop îngroşarea rândurilor celor care vor moşteni iadul. Noi să ne păstrăm haina Botezului curată, aşa cum am primit-o în pruncia noastră.

Presbiter Ioviţa Vasile

-Să nu mai mănânci carne deloc! Tumorile canceroase se hrănesc cu proteinele din carne, iar la rugăciune se schimbă treaba, ești mult mai ușor.
– Să renunți la băuturile carbogazoase, cu zaharuri, îndulcitori, căci la fel se întâmplă, celulele bolnave folosesc pentru multiplicare zaharurile.
– Ține de acum post negru: lunea, miercurea și vinerea. Postul negru, pentru cine poate, curăță organismul de boli grave și de patimi. Dacă ai postit 12 ore fără apă și mâncare gătită pe foc, așa-i lăsat de la Dumnezeu, ca în organismul uman să apară în sânge dintr-odată, o enzimă, un hormon care distruge celula canceroasă, bolnavă.
-În perioada postului negru, spune rugăciunea domnească, Tatăl nostru, de mai multe ori, rugăciunea inimii, Doamne Iisuse cât cuprinde, ceva la Maica Domnului, Psalmul 50 și Crezul tot așa, mai mult.
– Iartă pe toți acei care te-au prigonit și judecat, roagă-te pentru ei! Apă să bei seara, pe săturate, mai multă, 2-3 litri.
– Când termini seara postul, mănâncă puțină pâine uscată, niște semințe, un fruct, ori o legumă nepreparată termic, la foc ori în conservă, că se strică starea lor duhovnicească.
– Mai fă o spovedanie generală, cu toate păcatele pe care le poate face omul. Du-te cât mai des la Taina Sfântului Maslu, păcate cât mai puține și Sfânta Împărtășanie regulat.
– Să te ungi cu untdelemn din candelele care ard în mănăstiri și biserici și cimitire, în cinstea martirilor din temnițele comuniste, că sunt Sfinți mari în cer, în fața lui Dumnezeu.
– Iar pentru problemele interioare pune câteva picături pe o bucățică de pâine și înghite!”

(Preluat din Revista ATITUDINI Nr. 74)

Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com

Hristos a înviat!

Vom arăta mai jos, folosind citate din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum se făcea – de către cler, monahi şi mireni – îngrădirea de erezie în vremea acestora:

1. Sfântul Vasile cel Mare

„Al treisprezecelea an este de când războiul ereticilor s-a ridicat din nou asupra noastră, vreme în care s-au făcut Bisericilor mai multe necazuri decât cele pomenite de când se propovăduieşte Evanghelia lui Hristos. Pe care ne lăsăm păgubaşi a le povesti cu de-amănuntul, nu cumva slăbiciunea cuvântului nostru să umbrească învârtoşarea relelor; şi nici nu socotim că aveţi nevoie să ştiţi, ca unii ce aţi aflat odinioară adevărul lucrurilor prin auzire. Cel mai mare rău: noroadele, părăsind locaşurile de rugăciune, se adună prin pustietăţi; jalnică privelişte – femei şi copii şi bătrâni şi alţi neputincioşi în ploi torenţiale şi ninsori şi vânturi şi în gerul iernii; la fel şi vara în arşiţa soarelui, sub cerul liber chinuindu-se. Şi acestea le suferă pentru că nu primesc vicleana plămadă a lui Arie”. (Epistola CCXVII, Către apuseni)

În altă scrisoare Sfântul Vasile spune: „Cunoscute sunt cele ce ne strâmtorează, chiar dacă noi nu le grăim. Căci s-au revărsat în lumea întreagă. Sunt dispreţuite dogmele Părinţilor, Tradiţiile apostolice sunt batjocorite, găselniţe ale unor oameni de astăzi se încetăţenesc în Biserici; tehnologhisesc(fac analize gramaticale) oamenii nu teologhisesc; înţelepciunea lumească dobândeşte întâietate dând la o parte lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt aduşi lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos. Locaşurile de rugăciune pustii de închinători, pustiile pline de tânguitori. Bătrânii plâng punând faţă în faţă cele de demult cu cele de acum; tinerii şi mai de plâns, necunoscând cele de care au fost lipsiţi. Acestea sunt vrednice să stârnească compasiune celor obişnuiţi cu iubirea lui Hristos, dar în comparaţie cu adevărul lucrurilor, cuvântul pierde mult din valoarea lor”. (Epistola Către preasfinţiţii fraţi şi episcopi din Apus)

„Au fost întoarse cu susul în jos dogmele dreptei credinţe, iar statornicirile Bisericii au fost tulburate. Iubirea de întâietate a celor ce nu se tem de Domnul dă năvală la locurile de frunte şi prin necuviincioasa luptă care, bineînţeles, urmează, se dobândeşte stăpânirea; aşa încât cel care a hulit mai rău este preferat să păstorească poporul. Se duce cuvioşenia preoţească, s-au isprăvit cei care să păstorească cu ştiinţă turma Domnului, iar iubitorii de stăpânire pururea risipesc cele strânse pentru săraci spre desfătări proprii şi împărţiri de daruri. Înceţoşatu-s-a stricteţea canoanelor, puterea de a păcătui e multă. Căci cei ce au ajuns la conducere pe baza studiilor omeneşti înlocuiesc harul cu însuşi studiul, îngăduind tot ce provoacă plăcere celor ce păcătuiesc. S-a dus pe apa sâmbetei judecata dreaptă, fiecare umblă după voia inimii lui. Viclenia nu mai cunoaşte măsură, noroadele sunt nepovăţuite, întâi-stătătorii nu au îndrăzneală. Căci cei ce şi-au dobândit stăpânirea cu ajutorul oamenilor s-au făcut robi ai celor ce dau harul… Pentru acestea râd necredincioşii, se clatină puţin credincioşii; credinţa este pusă la îndoială, ignoranţa se revarsă în suflete pentru că cei ce întru răutate amăgesc prin cuvânt, îşi pun masca adevărului. Tac gurile binecredincioşilor, în vreme ce toată limba hulitoare este lăudată; cele sfinte au fost pângărite, cei din popor cu cugetarea sănătoasă fug de locaşurile de rugăciune ca de nişte şcoli ale necuviinţei şi prin pustietăţi îşi ridică mâinile către Stăpânul din ceruri cu suspine şi cu lacrimi. Fără îndoială că a ajuns până la voi vestea celor întâmplate în cele mai multe cetăţi; mulţimile împreună cu femei şi copii şi bătrânii înşişi împrăştiindu-se în afara zidurilor, săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, îndurând toate vitregiile vântului cu îndelungă răbdare, aşteptând ajutorul de la Domnul”. (Epistola Către episcopii italici şi gali)

Sfântul Vasile – aşa cum ne transmite Sfântul Marcu Evghenicul – spune şi în epistola sa către monahi: „Dacă unii se prefac a mărturisi credinţa ortodoxă sănătoasă, dar se împărtăşesc cu cei de altă cugetare, pe aceştia, dacă după ce li se porunceşte nu se depărtează[de eretici], nu doar ca fără părtăşie să-i socotiţi, dar nici fraţi să nu-i numiţi”. (Sfântul Marcu Evghenicul, Mărturisirea – CFDS)

„Acela, prin intenţia cea de acum, a făcut o dovadă limpede a întregii sale vieţi, căci niciodată n-a trăit cu nădejdea făgăduinţelor încredinţate nouă de Domnul; ci şi dacă săvârşea ceva din cele omeneşti – cuvinte ale credinţei şi înfăţişare a evlaviei – pe toate le meşteşugea spre înşelarea celor aflaţi acolo. Iar pe voi de ce vă necăjeşte ceea ce s-a petrecut? Cu ce v-aţi făcut voi mai răi prin aceasta? A plecat unul dintre voi; şi chiar dacă s-a mai dus cu el încă unul sau doi, aceştia sunt mai vrednici de milă decât un mort, însă trupul vostru este întreg cu harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce era nefolositor a fost lepădat, şi ceea ce a rămas nu s-a împuţinat. Iar dacă vă întristează că aţi fost daţi afară din cetate, gândiţi-vă că veţi sălăşlui în schimb sub acoperământul Dumnezeului ceresc şi că îngerul purtător de grijă al Bisericii a plecat de acolo împreună cu voi. Aşa încât stau în fiecare zi la rugăciune în locaşuri goale, îngreunându-şi vina prin împrăştierea poporului. Iar dacă acest lucru provoacă osteneală, sunt încredinţat în Domnul că nu va rămâne fără folos. Şi cu cât petreceţi în mai multe necazuri, cu atât mai aleasă răsplată vă aşteaptă din partea Dreptului Judecător. Deci nici nu vă revoltaţi pentru cele de acum, nici nu vă pierdeţi nădejdea”. (Epistola Către presviterii nicopolitani – 238)

„Numai să nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile lor care promit corectitudinea credinţei. Căci unii ca aceştia sunt neguţători de Hristos şi nu creştini, preferând totdeauna ceea ce le aduce câştig în viaţa aceasta în loc de a trăi potrivit adevărului. Când au socotit să dobândească stăpânirea aceasta deşartă, s-au adăugat vrăjmaşilor lui Hristos, când au văzut noroadele înfuriindu-se, au arătat iarăşi prefăcătura corectitudinii. Nu-l recunosc de episcop, nici n-aş număra între preoţii lui Hristos pe cel promovat la conducere de mâini pângărite, spre destrămarea credinţei. Aceasta este judecata mea. Iar voi, dacă aveţi vreo părtăşie cu noi, bineînţeles că veţi cugeta despre noi tot aşa; dacă, însă, hotărâţi de unii singuri, fiecare este stăpân al cugetului său, iar noi suntem nevinovaţi de sângele acesta. Pe acestea vi le-am scris nu ca neavând încredere în voi, ci ca să întăresc cugetul şovăielnic al unora prin aflarea părerii mele; aşa încâtsă nu primiţi pe vreunii[eretici] la părtăşie cu voi, nici pe cei ce au primit punerea mâinilor lor să nu vă grăbiţi, după ce se va face pace, să-i număraţi în rândurile preoţilor”. (Epistola Către prezviterii nicopolitani – 240)

2. Sfântul Atanasie cel Mare

Marele Atanasie a fost contemporan Marelui Vasile şi întru totul conform cu Tradiţia Bisericii în chestiunea păstorilor eretici şi a delimitării de aceştia. Sfântul spune: „Păşind pe calea nerătăcită şi de viaţă purtătoare, să scoatem ochiul care sminteşte: nu pe cel văzut, ci pe cel nevăzut; dacă, adică, episcopul sau presviterul, care sunt ochi ai Bisericii, au purtări rele şi smintesc poporul, trebuie să-i scoatem. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei în locaşul de rugăciune, decât să fim aruncaţi împreună cu ei, ca şi cu Anna şi Caiafa, în gheena focului. La fel şi mâna – diaconul – dacă face ceva nevrednic, să fie despărţit de jertfelnic”. (P.G. XXXV, 33)

Într-o epistolă a sa Sfântul spune, descriind poziţia ortodocşilor: „Aşadar ighemonul cu forţa a pus mâna pe biserici şi luându-le, le-a dat lui Grigorie şi ariomanilor. Şi aceia, în mod public izgoniţi fiind de către noi din pricina necuviinţei, se laudă cu răpirea bisericilor, iar poporul lui Dumnezeu şi clericii Bisericii Soborniceşti sunt siliţi sau să se facă părtaşi necuviinţei ereticilor arieni sau să nu intre în biserici. (…) Căci fiind alungaţi liturghisitorii Bisericii, noroadele, înţelegând bine necredinţa ereticilor arieni, preferă să sufere astfel şi să se primejduiască, decât să vină mâna arienilor pe creştetul lor”.

În epistola sa către episcopul Dracontie Sfântul spune: „Sau spune-mi, al cui te vor următor cei ce te sfătuiesc? Căci se cuvine ca noi să petrecem potrivit scopului Sfinţilor şi Părinţilor şi pe aceştia să-i urmăm; să se ştie că, depărtându-ne de ei, ne facem stăini şi de părtăşia lor”. (Epistola Către Dracontie I)

În erminia Evangheliei după Matei Sfântul spune, referindu-se la proorocii mincinoşi: „Domnul a spus: «Luaţi aminte la proorocii mincinoşi, care vin către voi în îmbrăcăminte de oaie, în vreme ce pe dinăuntru sunt lupi răpitori: după roadele lor îi veţi cunoaşte». Deci dacă vezi, frate, pe vreunul că are înfăţişare cuviincioasă, nu lua în seamă faptul că poartă piele de oaie, că are – adică – nume de preot sau episcop sau diacon sau ascet, ci faptele lui cercetează-le, dacă este înfrânat, dacă este primitor de străini sau milostiv sau iubitor sau stăruitor în rugăciune sau răbdător. Dacă are pântecele de Dumnezeu şi gâtlejul groapă deschisă, fiind bolnav după bani şi neguţătorind cinstirea de Dumnezeu, lasă-l; căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Iar dacă ştii să încerci pomii după rod – care sunt după fire, după gust, după calitate – cu atât mai mult eşti dator să-i încerci după fapte pe negustorii de Hristos, căci, având oarecare faimă a evlaviei, au suflet diavolesc. Şi dacă din spini nu culegi struguri şi din mărăcini smochine, de ce socoteşti că ai ceva bun de auzit din partea nelegiuiţilor sau ceva folositor de aflat de la trădători? Fugi, aşadar, de aceia ca de lupi scrâşnitori şi spini ai neascultării şi mărăcini ai nedreptăţilor şi pomi vicleni. Dacă vezi pe cineva cu bună-aşezare, după sfatul „Înţelepciunii”, mânecă spre el, şi pragurile uşilor lui să le tocească picioarele tale, ca să înveţi de la el contururile legii şi darurile harului. Nici cuvântul meşteşugit, nici înfăţişarea impunătoare nu duc în Împărăţia Cerurilor, ci credinţa desăvârşită şi neiscoditoare, dimpreună cu purtarea de grijă virtuoasă şi aleasă”.

Când Sfântul Atanasie se ascundea în pustie, generalul Artemie îl căuta în mănăstirile din zonă, fără să reuşească să afle unde se ascundea. Înainte ca Artemie să plece din mănăstirea Tavenisioţilor, s-a întâmplat următorul lucru, relatat în Viaţa Sfântului Pahomie: „Şi după ce a căutat şi nu l-a găsit, zice Artemie fraţilor la slujbă: «Veniţi să vă rugaţi pentru mine». Şi au zis ei: «Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce se însoţesc cu arienii» – căci vedeau pe unul din episcopii arieni împreună cu ducele – şi deci ieşind fraţii, s-a rugat singur”. (Viaţa Sfântului Pahomie,CXXXVIII)

Redăm şi un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului către monahi: „Pentru că sunt unii care, cugetând cele ale lui Arie, umblă din mănăstire în mănăstire cu niciun alt scop decât ca, prefăcându-se că vin de la noi către voi, să-i păcălească pe cei curaţi. Iar alţii susţin că nu cugetă cele ale lui Arie, însă fac pogorământ şi se roagă împreună cu ei. De nevoie la îndemnul unor fraţi dintre cei mai sinceri, m-am grăbit să vă scriu, ca păzind voi în chip neştirbit şi neviclenit credinţa binecinstitoare, pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în voi, să nu daţi pricină de sminteală fraţilor. Căci atunci când vreunii vă văd pe voi – cei credincioşi în Hristos – venind împreună şi împărtăşindu-vă cu[ereticii] aceia, bănuiesc că un astfel de lucru este fără importanţă şi vor cădea în mocirla necuviinţei. Deci ca aceasta să nu se întâmple, să vă fie cu voie, iubiţilor, ca de la cei ce cugetă vădit lucruri necuviincioase să vă întoarceţi faţa, iar de cei care cred că nu cugetă cele ale lui Arie, însă se împărtăşesc cu rău-credincioşii, să vă păziţi; şi bineînţeles că a căror cugetare o ocolim, de părtăşia lor se cade să şi fugim. Iar dacă vreunul se preface că mărturiseşte credinţa dreaptă, însă se arată având părtăşie cu aceia, pe unul ca acesta îndemnaţi-l să părăsească acest obicei; şi dacă făgăduieşte, să-l aveţi ca frate; ci dacă stăruie în chip gâlcevitor, ocoliţi-l pe unul ca acesta. Căci astfel săvârşind, veţi păstra credinţa curată”. (Epistolă către monahi)

3. Sfântul Ioan Gură de Aur

Interpretând cuvintele: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi ascultaţi de ei” (Evrei 13, 17) Sfântul spune: „Anarhia este un rău peste tot şi pricină a multor nenorociri şi început al dezordinii şi zăpăcelii; mai ales în Biserică este cu atât mai primejdioasă, cu cât mai mare şi mai înaltă este stăpânirea (…) e mai bine să nu fie condus cineva de nimeni, decât să fie condus de cel rău. Căci cel dintâi de multe ori s-a mântuit, de multe ori s-a primejduit; acesta de pe urmă totdeauna se primejduieşte, fiind purtat prin toate gropile. Deci cum spune Pavel: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi-i ascultaţi»? Zicând mai înainte: «Al căror capăt al petrecerii privindu-l cu luare aminte, urmaţi-le credinţa»(Evrei 13, 7), zice mai apoi: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi îi ascultaţi». Cum adică, spune cineva, atunci când este viclean[mai-marele], să nu ne supunem? Viclean, ce înţelegi prin aceasta?Dacă[viclean] în ce priveşte credinţa, fugi de el şi lasă-l, nu numai om de ar fi, dar chiar înger coborând din cer; iar dacă[viclean] în ce priveşte felul de viaţă, nu iscodi. Şi acest lucru nu ţi-l arăt de la mine, ci din dumnezeiasca Scriptură”. (P.G. LXIII, 231)

Făcând erminia Epistolei a doua către Timotei a Apostolului Pavelşi explicând cum lucrează Dumnezeu şi sfinţeşte Tainele săvârşite de preoţi nevrednici, spune: „Deci ce – spune cineva –, Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi, fie ei şi nevrednici, ca să se mântuiască poporul. (…) Căci dacă avem să cercetăm vieţile conducătorilor, ne vom face noi hirotonitori ai învăţătorilor, şi toate se întorc cu susul în jos, sus picioarele şi jos capul. (…) Fiecare să-şi vadă de ale sale. Căci dacă are învăţătura strâmbă, chiar înger de ar fi, nu te supune, iar dacă învaţă drept, nu căuta la viaţă, ci la cuvinte. Îl ai pe Pavel care te îndreaptă şi prin fapte şi prin cuvinte către ceea ce se cuvine. Dar nu dă săracilor – zice unul – nici nu chiverniseşte cum trebuie! De unde vezi asta? Înainte să aflii, nu învinui, teme-te de răspundere! Multe sunt judecate după bănuieli. Iar dacă ai aflat şi ai cercetat şi ai văzut; aşteaptă judecătorul; nu smulge ordinea din mâinile lui Hristos! A Sa este judecarea acestora, nu a ta; tu eşti rob de pe urmă, nu stăpân. Tu eşti oaie; deci nu-l cerceta pe păstor, ca nu cumva să dai seamă şi de cele pentru care îl învinuieşti”. Aici Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată clar că doar pentru probleme de credinţă trebuie să îl mustrăm pe conducător (preot, episcop), iar celelalte, legate de păcatele personale le lăsăm în seama şi judecata lui Dumnezeu.

În erminia Psalmului 143 Sfântul Ioan ne înfăţişază măsura comuniunii bisericeşti în probleme de credinţă: „Când e vorba să faci bine, orice om să fie aproapele tău; însă când cuvântul adevărului este răstălmăcit, cunoaşte-ţi aproapele şi pe cel străin. Chiar dacă ţi-e frate de tată şi de mamă, dar nu-ţi este părtaş în ce priveşte legea adevărului, să-ţi fie mai barbar decât scitul; iar dacă e scit sau sarmat, dar cunoaşte scumpătatea dogmelor şi crede la fel ca tine, să-ţi fie mai casnic şi mai aproape decât cel ce te izbăveşte de dureri. Şi pe barbar şi pe cel ce nu e barbar de acum înainte să-i deosebim nu după grai, nici după neam, ci după cugetare şi după suflet! Căci acela este om cum trebuie, care are acrivia dogmelor şi purtare înţeleaptă”. (P.G. LV, 461)

După exilarea Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Chiriac n-a mai vrut să rămână în comuniune cu Arsachie, urmaşul Sfântului Ioan la tron, şi a fost şi el exilat. Sfântul Ioan îl mângâie prin scrisori şi-l întăreşte să îndure greutăţile surghiunului, în vreme ce nu lasă nici urmă de bănuială că episcopul Chiriac n-ar fi procedat bine; ba chiar spune că toate acestea pe care le suferă vor fi motiv să primească multă plată de la Dumnezeu. Într-una din epistolele către episcopul Chiriac, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Auzit-am şi eu de nesăbuinţa acelui Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus pe tron, că i-a necăjit pe fraţi şi pe fecioarele care n-au vrut să aibă părtăşie cu el. Mulţi dintre ei au şi murit pentru mine în închisoare. Căci lupul acela cu chip de oaie care are înfăţişare de episcop, dar este adulter – căci precum femeia care se împreunează cu altul atâta vreme cât îi trăieşte bărbatul este preadesfrânată, la fel adulterul este şi acesta – nu cu trupul, ci cu duhul căci deşi trăiesc eu, mi-a răpit tronul bisericii”.

DE ANDREI NICOLAE  /   ȘTIRI   /   Publicat: Sâmbătă, 07 mai 2022, 19:25   /   0 comentarii  

Mărturisirea lui Oreste Teodorescu la ieșirea din masonerie:

„Una dintre foarte multele greșeli pe care le-am făcut in viața mea ticăloasă, este incăpățânarea, chiar trufia de a crede ca pot schimba ceva pe acolo pe unde ma poarta pașii… ce sinistra Nebunie!

Curiozitatea și mai ales setea de a înțelege Misterele lumii m-au adus la porțile templului masonic. Am intrat și am stat acolo vreo 8 ani. După primii cinci am înțeles mecanismul din spate, dar prostul de mine a crezut ca poate aduce și acolo măcar o clarificare, (masonii se declara in căutarea Cuvântului Pierdut, deși deschid ritualul cu Evanghelia Sf Ioan, care arată limpede cine și ce este cuvântul), atunci de ce îl mai cautam, dacă l-am găsit deja?) Răspunsul la aceastea intrebare este deconcertant: Hristos e Hiram care învie mereu și mereu in Maeștrii masoni!

Și încă nu am plecat, crezând ca poate nu am înțeles eu bine, apoi sunt izbit de o alta explicație stranie: INRI, nu înseamnă Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor ci Ignae Natura Reintegratur Integra (prin foc întreaga natura se regenerează)… hopa… aici mi s-a aprins un beculeț și am început sa bat in retragere… după 6 ani… dar tot am îndrăznit sa cred ca poate, printr-un dialog sincer, ne lămurim cu toții, mai ales ca la ținutele masonice se țin planșe (lucrări, eseuri despre teme majore)

La insistentele mele legate de Cuvânt, mi s-a explicat de către marii hierofanti (niște domni grăsuți, cu degete mici, tip cremwusti) ca de fapt Mesia nu este Hristos ci Sf. Ioan Botezătorul… aici, oricât de lipsit de cunoaștere teologica, tot te cuprinde o neliniște…

Ceea ce m-a făcut însă sa rup rândurile, sa părăsesc definitiv acest club complicat a fost mărturisirea ca francmasonul prețuiește mai mult Gnoza decât Mântuirea, ca nu exista rai ci doar o permanenta inviere a lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, in fiecare mason.

La plecare, am fost ars între coloane, adică din perspectiva inițiatică sa îmi fie uitat numele veșnic de către frati! Mișto… asta chiar a fost un dar!

Am simțit repede cum toate ușile altădată deschise se închid rând pe rând…pana când am rămas de-a dreptul fără contracte, job, plus câteva atacuri de o duritate fără precedent. A fost cea mai frumoasa perioada din viața mea spirituala, căci cu fiecare „palma” și „șut in fund” de la frati, simteam cum incepe Dumnezeu cel Viu și Adevărat sa ma curețe de trufie, gânduri rătăcitoare, orgoliu nemăsurat, raționalism mărunt și foarte multe alte amăgiri, ce-i drept, superb ambalate.

Apoi, cretin din fire, am crezut ca măcar in politica orizontala as putea aduce niște idei constructive. Nu mi-am dorit niciodată funcții sau privilegii (m-a lecuit Tata de patima lăcomiei și setei de putere, mai inainte puțin), ci am vrut sa sprijin cu tot ceea ce sunt și am, oameni care vor, pot și se lupta pentru a aduce măcar puțin bine și in sistemul de putere… Vreo alți 7 ani am pierdut din viața, narcotizandu-ma ca am vreo șansa! De unde? Teapa totala!

Am părăsit și aceasta „corabie” cu scântei și reproșuri… alte Usi închise, alte suturi in fund, alte conturi blocate (trebuia sa-mi dau seama de deznodământ, doar toți frecventau o zi pe săptămâna templul… ) Eu ii vedem, ei pe mine nu…

In cele din urma, dintr-o dragoste pe care evident, ticălosul de mine, nu o merita, Tatăl m-a muncit puțin ca pe Iov, pana a scos tot veninul din mine… In fata bolii, morții, pierderii, singurătăți și uitării, nimeni și nimic in afara Celui Viu nu a putut sa-mi liniștească duhul.

Acum, îmbătrânit in rele și iluzii, ma desfac din ghearele (cum altfel) întunericului luminos (Lucifer este o lumina rece) și îmi las toată viața in mâinile celui care ma iubește necondiționat, cercetându-ma cu atentie și vazand cât sunt de nenorocit, las și prost făcut grămada!

Am greșit mult, am sperat mult și nu am realizat nimic… poate doar, mai de la 45 de ani incoace, ca singurul temei și sens al vietii este dragostea! O dragoste simpla, sinceră, curată și fără așteptări! E greu, foarte greu dar dacă un dobitoc ca mine poate simți dorul de Dumnezeu, atunci toată lumea poate a se mântui!

Îmi răsuna de ceva vreme in minte vorba unui sfânt tăcut: „toți se vor mântui, mai puțin eu, păcătosul, căci toată răutatea pe care o văd încă in lume, este de fapt, răutatea mea!”.”, a mărturisit zilele acestea celebrul ziarist�Oreste Teodorescu.

(Preluare de pe ActiveNews)

Hristos a înviat

Această Sfântă Duminică, a treia după Învierea Domnului, este rânduită cu înţelepciune de Mireasa lui Hristos, Sfânta Biserică, spre pomenirea şi cinstirea Sfintelor Femei Mironosiţe, adică aducătoare de mir. Dar această zi capătă înţelesuri încă şi mai ample, căci în ea se poate regăsi orice femeie iubitoare de Hristos din vremea noastră şi din orice timp, trecut ori viitor. Este astăzi, cu alte cuvinte, ziua femeilor creştine, a fiicelor credincioase ale Bisericii noastre. S-a făcut o îndreptăţită observaţie precum că, dintre toţi oameni trăitori pe pământ în vremea Mântuitorului, numai femeile şi copiii nu i-au făcut niciun rău. Dimpotrivă, L-au înconjurat cu sfântă iubire şi au ilustrat cu temeinicie cele scrise mai târziu de Sfântul Apostol Pavel: ,,Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Căci sunt încredinţat căci nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’’ (Romani 8, 35, 38-39).

Puternicii zilei din vremea noastră contrapun Sărbătorilor Sfinte ale Bisericii o seamă de sărbători false, cu conţinut şi semnificaţii păgâneşti. Aşa este, bunăoară, ziua femeii, cea mult trâmbiţată în fiecare an, la 8 martie, la care, din păcate, participă, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, şi multe femei creştine. Atunci s-ar cinsti, chipurile, toate femeile pentru vredniciile lor. Fals! Aceasta este o zi de necinstire a femeilor, mai degrabă un prilej de ospeţe şi petreceri dezmăţate, cu atât mai mult cu cât 8 martie este, de cele mai multe ori, una din zilele Sfântului şi Marelui Post al Paştilor! Şi femeile se duc cu atâta uşurinţă şi inconştienţă să petreacă! Această tendinţă, deja manifestă, de a profana Sărbătorile Sfinte şi a le înlocui cu cele păgâneşti, ne aduce aminte de ceea ce profeţea Proorocul lui Dumnezeu, Daniel despre vremea domniei lui antihrist: ,,Şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe Sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâna lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, şi judecata se va face şi i se va lua stăpânirea, ca să-l nimicească şi să-l prăbuşească pentru totdeauna’’ (Daniel 7, 25-26).

Pentru noi, Sfânta Biserică cea nebiruită nici de porţile iadului (Matei 16, 18), Învierea Domnului este Adevăr mai presus de orice adevăr, bucurie mai presus de orice bucurie, după cum este şi această Sfântă Duminică a Mironosiţelor: ,,Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mareau alergat să vestească Ucenicilor Lui. Dar pe când mergeau ele să vestească Ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat’’ (Matei 28, 8-9). Abia atunci bucuria lor a fost deplină, până atunci nici nu îndrăzniseră să se bucure. Să ne bucurăm, aşadar şi noi, laolaltă cu Sfintele Femei Purtătoare de mir. Să ne închinăm şi noi Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel înviat a treia zi din morţi. Acum şi-n veci. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

1,Începutul este în iad. Acolo domneşte satana dimpreună cu demonii săi. Acolo se urzesc marile nenorociri care vin asupra lumii. Acolo fierbe ura împotriva tuturor făpturilor lui Dumnezeu. Acolo se pune la cale distrugerea Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică a noastră, ca Popor al lui Dumnezeu. Acolo spumegă puterile întunericului împotriva Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu veţi vedea ce este în iad, decât privind prin ferestrele deschise de Fiul lui Dumnezeu. Citiţi Scripturile Sfinte. Ele sunt ferestre prin care vedem de unde vine răutatea iadului, revărstă pe pământ. Citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi. În ele vom găsi înţelesurile evenimentelor satanice, în plină desfăşurare.

2.Trecem la nivelul al doilea. Acesta este vârful piramidei mondiale al slujitorilor diavolului. Aceşti satanizaţi, vai de sufletele lor!, stau îndărătul unu zid gros şi înalt, cu neputinţă de escaladat. Nici nu este necesar, n-avem ce căuta într-un spaţiu imund, plin de spurcăciuni satanice. Cine sunt cei care stau acolo şi pretind că s-au metamorfozat în ,,dumnezei’’ cu puteri neîngrădite privind conducerea lumii? Rokăfelerii, Rotşilzii, Soroşii, Bill Gheitsii, unul zis Schwab, niscaiva Faucci şi o întreagă faună de forme de viaţă care colcăie şi are pretenţii să hotărască destinele lumii.

3.Pute rău acolo. Să venim cu o treaptă mai jos. Ce vedem aici? Un Biden care s-a prostit rău de tot, care nu prea ştie pe ce lume trăieşte, dar media noastră oarbă îl divinizează, iar grangurii nu s-au hotărât încă să-i desfacă contractual de muncă; un Putin satanizat, care se îndreaptă cu sârg spre pedepsele veşnice ale iadului, ţinând în mână lumânarea de Înviere; un măscărici ovrei, purtător de nume slav – Volodimir – , la fel de nemernic precum Vladimir de la Kremlin. Actoraşul acesta  trebuie privit ca un mare erou, nu-i aşa, penticostalule Gâdea?; un Macron reales fără probleme, pentru că e util sistemului; un Scholtz inodor, insipid şi incolor, care contează doar în măsura fidelităţii faţă de sistem; un Boris Johnson, un Trudeau, bastardul lui Fidel Castro, ajuns sus de tot în ierarhia Canadei (fireşte, după doamna Saveta a Angliei); un Xi, de care să ne ferească Dumnezeu, să-i ferească şi pe bieţii chinezi. Când va năvăli în Europa, peste Eufratul secat, vai de cei care nu vor sta sub scutul lui Dumnezeu!

4.Coborâm în umila noastră ogradă românească. Miros pestilenţial, oriîncotro ţi-ai îndrepta privirea. Iohannis cel băţos, neamţul care ne fericeşte de opt ani, şi mai vrea doi. Apare rar, nu e rău, şi ne spune de fiecare dată că trebuie întărit flancul estic al Nato; atât a înţeles el din cele ce se petrec astăzi în lume. Lui i-aş adăuga fauna întreagă care au pus stăpânire pe domeniul Cotroceni, ovreiaşi de ambe sexe, după spusele Funarului. Mergem în guvernul lui Ciucă şi nu înţelegem de ce ortodoxul nostru Gigi Becali se opinteşte să ne convingă cât de credincios e generalul cu multe stele, cu câtă osârdie se spovedeşte duhovnicului său. Cine va fi acesta? Nu cumva… Vasile Bănescu? De parlament nu mai vorbim, nici de celelalte instituţii create anume pentru a susţine drăguţul nostru ,,stat de drept’’. Nu-mi cereţi să enumăr nume şi iar nume. Am obosit.

Gazeta noastră de perete sătească, din anii 50-60, ai secolului trecut, avea două secţiuni:,,Urmaţile (sic!) exemplu’’ şi ,,Nu faceţi ca ei’’. Cititorule, încadrează-i unde vrei: la smintiţi sau la mişei.

Presbiter Ioviţa Vasile

Hristos a Înviat!
Andrei, un tată-erou, are nevoie de noi pentru a ajunge acasă!
Acum câteva zile, în presa locală a apărut știrea că undeva, în județul Vaslui, un tată a intrat prin flăcările ce cuprinseseră întreaga locuință, pentru a-și salva băiețelul în vârstă de 6 anișori și fetița în vârstă de doar 3 anișori.
Dacă pentru băiat, în prezent internat alături de mama sa la Spitalul de Copii ”Sfânta Maria” Iași, există șanse de recuperare, rănile pricinuite de incendiul devastator au fost peste puterile trupușorului Anisiei, fetița de 3 ani, aceasta mutându-se printre îngeri.
Nu de mult a ajuns la noi vestea cumplită că, deși medicii din Germania au făcut tot ceea ce este posibil pentru tatăl Andrei, din păcate, nu au putut să îl salveze.
La acest moment, familia nu are resursele financiare necesare pentru a-l aduce acasă și pentru a-l înmormânta. Mai apoi, băiatul de șase anișori și mama sa vor avea nevoie de ajutor, întrucât focul le-a mistuit locuința și multe dintre bunuri.
Vă îndemn să alinăm, atât cât se poate, suferința acestei familii greu încercate!
Bunul Dumnezeu să răsplătească, fiecăruia, după bunătatea inimii sale și să-i numere în ceata sfinților pe Anisia și tatăl ei, Andrei!

Asociația ,,Glasul Vieții”
RO64BTRLRONCRT00W8759401 (RON)
COD SWIFT: BTRLRO 22
RO49BTRLEURCRT00W8759401 (EURO)
RO89BTRLUSDCRT00W8759401 (USD)
RO17BTRLGBPCRT00W8759401 (LIRE)

Paypal: pr.dandamaschin@yahoo.com

BCR:
Asociația ,,Glasul Vieții”
RO41RNCB0178156773130001 LEI
RO14RNCB0178156773130002 EUR
RO84RNCB0178156773130003 USD
REVOLUT – Ana – +40744163322

Ioan

Cine e Johannis:
https://fb.watch/cR68BcsAK2/

IUBIM UCRAINA ORTODOXĂ și detestăm parazitarea valorilor evanghelice din această țară, țesută de dușmanii Ortodoxiei și ,,autocefalii” conduși de Fanar!

IUBIM RUSIA ORTODOXĂ cu bogăția spirituală a Sfinților dați de Biserică, pe care îi cinstim și noi românii ortodocși, cu întreagă cultură universală a lui Dostoievski, Cehov, Gogol etc., care au dat proba timpului și au format oameni de valoare prin învățăturile nemuritoare. Pe de altă parte, deplângem și detestăm tot ce au creat marxismul și bolșevismul, distrugătoare de suflete și vieți. SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ FACEM DIFERENȚA!

DESPRE SUA NU PREA AM CE SĂ SPUN… deși ne-au dat demo(no)crația, „producțiile culturale” hollywoodiene, muzica și hit-urile cool, Coca-Cola, McDonald’s, KFC, LGBT, „educație” sexuală și multe alte buruieni otrăvitoare. Și să nu uit… loteria vizelor și visul american! A… și NATO, Deveselu și trupe de (in)securitate, pentru inamici imaginari sau asmuțiți de americani, pentru care plătim anual „taxă de protecție” 6 miliarde de $!!!

Bineînțeles că sunt și numeroase valori universale, apărute în mijlocul poporului american, care nu pot fi tăgăduite sau anulate. Însă, nu le-aș include în „visul american”, fiindcă adevăratele valori sunt nepieritoare! În „coșmarul american” totul este acum și aici, într-o împărăție hedonistă, impersonală și sincretistă. ,,Dumnezeu” este făcut după chipul omului care prosperă urmându-și visul sau chemarea! 

IUBESC ce au făcut în America Părinții cu viață sfântă, Serafim Rose, Efrem Filotheitul și ucenicii lor. Au arătat cum se „irigă zona de deșert” și se aduc roade, spre slava lui Dumnezeu! Dumnezeu iubește America prin ceea ce Își (mai) găsește în „țara tuturor posibilităților” sau în țara unde totul este posibil!

Preot Claudiu Buză