Categorie: Uncategorized

Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

-Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă…

-Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

-Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi Credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă.

-Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează Credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

-Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

-De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi Vieţile Sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

-Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului.Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

(interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25)

Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi

„𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑧𝑢𝑙 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑎 𝑖𝑧𝑏𝑢𝑐𝑛𝑖 𝑢𝑛 𝑛𝑜𝑢 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖 𝑚𝑜𝑛𝑑𝑖𝑎𝑙, 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒𝑡̧𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑎 𝑣𝑎 𝑓𝑖 𝑎𝑓𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎̆?
– Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele aces­tea mari îşi protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat.Păi, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii şi ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor Dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum: în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm? Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu.Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

(Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012 – fragment)

Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi

Cu vreo zece zile în urmă, Părintele spunea în interviul pe care l-a acordat: În Sfânta noastră Biserică sunt mulţi arhierei care strălucesc ca diamantele, în care ne putem încrede şi pe care îi putem urma, dar sunt şi câţiva arhierei neevlavioşi, care joacă rolul lui Iuda. Pe aceştia trebuie să-i evităm.

După trecerea acestei vremi, arhiereii strălucitori ca diamantele au dispărut ca prin minune, şi acum ne trezim că toţi episcopii l-au trădat pe Mântuitorul Hristos. Aşa ni se spune în interviul care a urmat:

Niciun conducător ecleziastic, dragul meu Stefane, nu a avut îndrăzneala şi curajul creştin să se opună, să reacţioneze şi să-L mărturisească pe Hristos. L-au trădat pe Hristos și au negat adevărul Evangheliei! Și nu numai că L-au trădat, dar au îndrăznit cei mai rău. Au încercat cu amenințări și șantaj să-și impună trădarea și către turma lor! Astfel au provocat, nu numai întristarea lui Dumnezeu, ci și mânia Sa divină, pentru cea mai mare trădare a lor de a nega sfințenia și firea nestricăcioasă a Sfintei Împărtășanii.

Conducătorii ecleziastici, acceptând cu ușurință și fără reacție toate acele legi antihriste și satanice, legiferate de liderii politici, catalizând astfel bazele fundamentale ale creștinismului, au provocat confuzie și dezorientare creștină, miriadelor de suflete nevinovate. Acum Dumnezeu le va permite lor și nouă să vedem efectele devastatoare ale acestei lipse de respect.

Aşa stand lucrurile, nu se poate să nu formulăm două întrebări:

1.Dacă arhiereii au ajuns în această teribilă stare de decădere, ce a făcut Părintele Elpidie pentru a apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă, a atras atenţia episcopului său cu blândeţe şi bună cuviinţă? Răspund eu: N-a făcut nimic.

2. Ştiind că alţii au aplicat Sfintele Canoane şi au întrerupt pomenirea episcopilor eretici, până ce se vor pocăi, de ce aruncă hule şi acuze nedrepte asupra lor? Să răspundă Părintele Elpidie.

Presbiter Ioviţa Vasile   

Asociația Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților, prin Președinte Avocat Marina-Ioana Alexandru, te notifică următoarele, în temeiul dispozițiilor imperative ale Constituției României:

1. Klaus Werner Iohannis ești Președintele României, garantul independenței naționale și al integrității terioriale a țării, conform Constituției. Pe cale de consecință ai obligația sacră să fii fidel României, nu intereselor oculte ale puterilor străine potrivnice nevoilor și intereselor poporului român care te-a învestit cu încrederea lui ca să îl reprezinți cu demnitate, nu din poziție de slugă obedientă.
2. Klaus Werner Iohannis, ai obligația sacră să aperi România – stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
3. Klaus Werner Iohannis, Poporul Român, în calitate de titular natural și de drept al puterii politice, în fața voinței căruia Armata Română este exclusiv subordonată, îți spune imperativ, ca nu își dă consimțământul pentru a intra în nici un fel de război.

Ca atare îți este interzis să faci din România țintă sigură pentru Rusia, fapt pe care l-ai nesocotit, iar la acest moment, tu și toți cei din aparatul administrației de stat sunteți deja sub incidența dispozițiilor art. 398 cod penal – înalta trădare care spune așa: Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

4. Klaus Werner Iohannis unicul lucru pe care ai voie și poți să îl faci pentru ați răscumpara înalta trădare față de România și poporul român, este să înțelegi exact și clar momentul în care te afli făcând simultan două declarații:
– Să ceri imediat de la Ucraina predarea de îndată a tuturor teritoriilor istorice românești;
– Să declari imediat neutralitatea României față de războiul dintre Ucraina și Rusia, interzicând trupelor străine de pe teritoriul României să lanseze atacuri asupra trupelor rusești.

5. Klaus Werner Iohannis, în cazul în care vei ignora această notificare, vom considera atitudinea ta un act de rea-credință și înaltă trădare, precum și dovada indubitabilă a faptului că ai avut și ai intenția de a încălca în continuare, în mod flagrant Legea suverană și fundamentală a țării – Constituția României.
Prezenta notificare este înștiințarea ta și punerea în întârziere, astfel încât să nu poți spune că nu ai cunoștință de situația învederată.

România are nevoie și trebuie să fie responsabilă să își respecte și să își apere națiunea, libertatea, suveranitatea, independența, unitatea, indivizibilitatea și pacea.

Președintele Asociației Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților,

Avocat Marina-Ioana Alexandru

Precizare. Subscriem întru totul celor scrise de distinsa Doamnă Avocat, care face observaţii şi notificări extrem de inteligente, în condiţiile-n care clasa politică lâncezeşte şi e incapabilă să formuleze astfel de exigenţe fireşti. Accentuez: românii nu doresc să fie implicaţi în acest război, iar Klaus Iohannis e obligat să se conformeze.

Darul inainte-vederii îl primesc aleşii lui Dumnezeu pentru ştiinţa şi binele celor care nădăjduiesc în El. Sfântului Antonie cel Mare i s-a dat să vadă nişte dobitoace care loveau cu copitele în jertfelnicul lui Dumnezeu, de unde a înţeles relele ce se vor abate asupra Bisericii din partea arienilor eretici, ceea ce, din păcate, s-a şi întâmplat.

Sfântul Toma a fost Patriarh al Constantinopolului în vremea nelegiuitului Foca (602-610). Atunci se făceau prin cetăţi procesiuni cu cruci şi cu litanii. Crucile purtate se loveau între ele cu o putere nevăzută şi se sfărâmau. Nimeni nu înţelegea acest semn, de aceea Patriarhul Toma a chemat pe Sfântul Teodor Sicheotul, care era înainte-văzător şi mai avea darul facerii de minuni, şi i-a cerut să desluşească înţelesul sfărâmării crucilor. Din smerenie, Sfântul nu a dezvăluit nimic, până când Patriarhul a căzut la picioarele sale şi a stăruit să nu-l lase fără răspuns. Abia atunci a spus că urmează vremuri grele pentru Biserica lui Hristos, cu multe primejdii şi risipire. Din afară urmau năvălirile barbare, iar din lăuntru oamenii urmau să se despartă de Dreapta Credinţă şi să se alunge între ei şi multe biserici să se pustiască.

Atunci bunul Patriarh s-a înspăimântat şi a dorit mai bine să moară decât să vadă asemenea urgii peste Biserică, de aceea a trimis vorbă Sfântului Teodor, cerându-i să se roage pentru dezlegarea sa din trup. Chiar nevrând, Cuviosul s-a rugat şi, în vremea Vecerniei, Sfântul Toma s-a mutat la Domnul.

După moartea sa, a urmat pe tronul Constantinopolului Serghie. La început a fost dreptcredincios, apoi ,,s-a îndrăcit şi s-a făcut capul ereziei monoteliţilor, adică a celor care cu nedreaptă credinţă mărturisesc a fi o singură voie în Hristos Domnul… După aceea au sosit şi primejdiile asupra Bisericii: despărţirile, risipirile, muncile şi prigonirile ereticilor asupra dreptcredincioşilor, şi pe lângă acestea, războaiele cele grele cu perşii, slobozite de Dumnezeu din pricina înmulţirii ereziilor… Ierusalimul a fost luat de perşi, iar cinstitul lemn al Sfintei Cruci a fost robit şi dus în Persia’’.

Astăzi îl pomenim, între Sfinţii lui Dumnezeu, pe bunul Patriarh Toma, pentru ale cărui sfinte rugăciuni Dumnezeu să păzească Biserica Sa cea Sfântă din toată lumea de erezii şi de răutăţile păgânilor şi ale barbarilor cu pretenţii de oameni civilizaţi (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed, Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 294-296).

Presbiter Ioviţa Vasile

În Duminica Triumfului Ortodoxiei în satul Penkivka niște bărbați înarmați au luat cu asalt biserica Sfântului Ierarh Nicolae și au anunțat transferul acesteia la BOaU.

La 13 martie 2022, susținătorii zisei bisericii ortodoxe a Ucrainei, recent creată, au acaparat cu forța biserica Sfântului Ierarh Nicolae a Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice din satul Penkivka, raionl Litin, Eparhia de Vinița, relatează soția părintelui Vitalie, preoteasa Svitlana Nedypich pe pagina sa de Facebook.

„Trei ani de confruntări, amenințări, acuzații, acțiuni în justiție ale comunităților religioase din BOaU schismatică împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene din satul Penkivka”, a scris preoteasa. „Rezultatul: în pofida hotărârilor judecătorești în favoarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice, în pofida situației grele din țară, când creștinii trebuie să se unească împotriva dușmanului comun și să se roage lui Dumnezeu pentru pace… Aproximativ 100 de bărbați din satele vecine, plus  un polizor de mână – împotriva a 20 de femei în etate înarmate doar cu rugăciunea… acesta este triumful Ortodoxiei sărbătorit la Penkivka”.

Svitlana a constatat: ,,În timp ce inamicul sfâșie Ucraina din exterior, fiii noștri mor, bărbații sunt la război, „patrioții” din spate o sfâșie din interior, luptă cu femei de 80 de ani și cu copii”.

UJO a scris mai devreme că parohia bisericii Sfântului Ierarh Nicolae din cadrul Biserici Ortodoxe Ucrainene din satul Penkivka s-a opus transferului forțat al bisericii în subordinea BOaU încă din 2019.

(Preluare de pe UJO)

„Ascultare adevărată, ne învăţa Stareţul( Sfântul Cuvios Iosif Isihastul-n.m.), nu înseamnă să împlineşti porunca doar la exterior şi tipiconal. Adevărata ascul­tare înseamnă să te sileşti pe tine însuţi să crezi şi să cugeţi aşa cum crede şi cugetă stareţul tău. Care este scopul ascultării? Nu este acela de a învăţa regulile vieţii duhovniceşti? Dacă ucenicul nu are credinţă în povăţuitorul său, atunci care este folosul?”.

Păstrând, aşadar, această învăţătură, m‑am străduit cu smerenie şi cu simplitate să‑l urmez pe cât mi‑a stat în putinţă în cugetările sale, în crezul său. Şi, cu Harul lui Dumnezeu, niciodată nu am cugetat diferit de ceea ce „credea” Stareţul meu. Nu voiam să fiu ucenic numai la exterior, adică să fac ascultare numai în slujirea mea, la rucodelie sau la tot ceea ce îmi poruncea, ci căutam ascultarea adevărată, duhovnicească. Astfel, când Stareţul hotăra ceva, eram întru totul de acord cu el.

De asemenea ne spunea că politeţea la monah este să spună „iertaţi” şi „să fie binecuvântat”. Adică, atunci când greşeşte şi este mustrat, să nu spună o mie şi una de îndreptăţiri, ci simplu „iertaţi”. Iar atunci când i se spune ceva care taie voia lui, să cedeze cu smerenie şi să spună „să fie binecuvântat”.

– Început bun, sfârşit şi mai bun; început rău, sfârşit şi mai rău.

– Şi care este începutul bun, Gheronda?

– Când faceţi ascultare, când nu faceţi voia voastră, când vă faceţi canonul, când nu ascundeţi nimic de Stareţul vostru şi nu‑l amărâţi cu nimic. Iată, acesta este începutul cel bun. Dar mai ales început bun înseamnă să cugetaţi ceea ce cugetă stareţul vostru. Face greşeală stareţul vostru? Faceţi şi voi. Dar voi nu veţi greşi, fiindcă ascultarea nu‑l lasă pe ucenic să greşească, chiar dacă greşeşte stareţul. Ascultarea adevărată nu‑l lasă pe ucenic să se piardă.
Faceţi ascultare cu ochii închişi şi nu vă temeţi!

Eu personal mi‑am însuşit bine această învăţătură şi nu a fost nevoie să o aud a doua oară. „Pe Gheronda să‑l odihnesc, îmi spuneam în sinea mea. Nimic altceva. Dacă îl odihnesc pe Stareţ, nu mă tem de nimic”. Acest sfat simplu, dar care ascunde în el o mare putere duhovnicească, l‑am pus la suflet, l‑am făcut „crezul meu” şi avuţia mea şi am spus cu hotărâre: „În această privinţă îmi voi concentra toată atenţia”. Şi într‑adevăr, am căutat să‑l odih­nesc pe Stareţ; pe de o parte să nu‑l mâhnesc niciodată, iar pe de alta să‑l odihnesc cu felul vieţuirii mele.
Şi mă gândeam în sinea mea: „Dacă n‑am să reuşesc asta, înseamnă că scopul meu pentru care am părăsit lumea a eşuat”. Şi am văzut aceasta în practică: când ucenicul se străduieşte să păzească cu acrivie poruncile stareţului său, îl însoţeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă este cu neputinţă ca ucenicul, care cu smerenie îl odihneşte pe părintele său duhovnicesc, să eşueze în viaţa duhovnicească; şi cu atât mai mult să nu câştige Împărăţia lui Dumnezeu.

Vedem la Sfântul Simeon Noul Teolog că datorită desăvâr­şitei ascultări faţă de stareţul său, a credinţei neclintite în el şi a smereniei sale, i s‑a dăruit cu îmbelşugare Harul Sfântului Duh.

(Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2010)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.

Era odată un călugăr care căzuse în multă nepăsare, încât nu-şi mai făcea nici canonul, şi vroia să se întoarcă în lume. Deci s-a dus în locul lui natal, Kefalonia, unde se ştie că aleargă cei demonizaţi, datorită vindecărilor făcute de Sfântul Gherasim. Deci şi acesta, mergând să se închine la Sfântul, s-a întâlnit pe drum cu o demonizată, care i-a zis: Ştii ce ţii în mâna ta? Ah, dacă ai şti, nenorocitule, ce ţii în mână! Dacă ai şti cât mă arde acest metanier, pe care tu îl ţii din obişnuinţă, din rutină!

Călugărul a rămas ca trăsnit, a fost voia lui Dumnezeu ca demonul să-i vorbească în acest fel, şi şi-a revenit. Dumnezeu l-a luminat şi şi-a zis în sinea lui:  Iată, uite ce fac eu, nenorocitul! Ţin în mâna mea cea mai puternică armă, şi nu pot să biruiesc un diavol! Şi nu numai că nu pot să-l răpun, dar mă trage şi mă duce unde voieşte! Am păcătuit, Dumnezeul meu!

Şi în acelaşi moment a plecat pocăit la mănăstirea lui. Şi venind, a pus iarăşi început bun şi atât a sporit în rugăciune şi în vieţuirea monahală, încât s-a făcut pildă de folos multora. Şi eu, nenorocitul, l-am apucat pe acest călugăr. Şi nu auzeai din gura lui decât: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, neîntrerupt. Îi spuneai ceva, el scotea două cuvinte şi limba lui se întorcea de îndată la rugăciune. Atât de mult îşi obişnuise limba, într-o asemenea măsură se schimbase! Şi să luăm seama că valoarea rugăciunii şi a metanierului i-a descoperit-o – desigur, fără să vrea – diavolul, după judecăţile şi sfaturile nepătrunse ale Celui Preaînalt!

(Din Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 45-46)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Când o țară este condusă de repetenți, nu ai la ce să te mai aștepți.

Când într-un stat, funcțiile de decizie sunt date de serviciile secrete, unor neica nimeni și repetenți pe deasupra, rezultatele sunt evidente. Când în cea mai înaltă demnitate publică, este așezat unul, analfabet funcțional, care spune despre el că are șase case cumpărate din „meditații”, finalul este previzibil. Când așa-zisul prim-ministru al țării este unul care are o carieră militară, și acceptă să fie arborate drapele altor state, decât țara pe care se presupune că a servit-o, sfidând pe toată lumea, nu te aștepta la altceva decât dezastru. Când unul despre care se știe doar că a „venit” în Romania la 16 ani, îți distruge națiunea, identitatea neamului, aduce psihoza și realmente condamnă oamenii în lagărele de exterminare prin „protocoalele” pe care le face, moartea este singurul rezultat. După care din Comandantul acțiunii se transformă în deținătorul suprem al adevărului, în aplauzele descreștinaților, nu mai ai nimic de auzit. Doar minciună ridicată la rang de adevăr!

Când o nație umbla bezmetică cu frica in sân că va muri, fara sa gândească, fara să pună întrebări, fara sa ceara răspunsuri, viitorul nu exista! Când din noapte până dimineață, frica de virus e înlocuită cu frica de război, nu rămâne decât să te crucești și să rămâi așa! Când legile sunt făcute doar pentru prosti, și indivizii care-și spun „politicieni” ies in creierii nopții cu sticle de coniac și pisicile din dotare, făcând realmente mișto de oamenii care le plătesc salariile, meritați tot ce primiti. Când latrinele tv, și 90% din așa-zișii ziarici, primesc bani grei de la demenții și psihopatii care-și spun „putere” și „opoziție” inexistente amândouă, ar trebui să realizați că sunteți pe cont propriu și ați devenit o „colonie” unde se desfășoară experimente de orice fel!

Când unul sau mai multi încearcă să ceara răspunsuri, trăgând de pulpanele javrelor, aia de-și spun influencerii vieții dar ca lupii îmbrăcați în oi, făcând un linșaj fara precedent, finalul este clar. Când stați și ascultați ce rahat mananca toți idioții care-si spun „lideri de opinie”, dar ei sunt doar cei ce citesc niste „bilete” ce vin in plicuri de la „table”, ar trebui sa înțelegeți că trăiți într-o realitate creata de niște imbecili, repetenți, psihopați care vă „vor binele” și vă salvează de război! Binele asta pe care ei îl vor pentru voi, sper să li se întoarcă înzecit. Cu aceeași măsură, cu aceeași monedă și sub aceleași forme pe care ei le-au aplicat nației. Când te conduc niste repetenți, nația rămâne repetentă pe viață, la viață și mai ales fără viitor.

A venit vremea putreziciunii sistemelor în toată lumea! Anul 2020, doar a ridicat o cortină, grea, însângerată, arătând lumii cât de putrede sunt sistemele, de la Nord la Sud și de la Est la Vest! Sistemele sunt pline de putreziciune, de oameni „morți” sufletește, de psihopați și mai ales dezaxați! Acest mucegai îmbâcsit format din indivizii ăștia nesătuli de putere și bani, de controlul și asuprirea oamenilor, și-a arătat mâzga mizerabilă, în cei doi ani ce au trecut. Au distrus tot ce au putut, au falimentat tot ce le-a ieșit în cale, au ordonat prin nemernicii de la guvernări, genocid la nivel planetar. După care s-au apucat de război. Pentru că nu au reușit să-si duca minciuna până la capăt, sistemele politice și administrative din toate statele vor începe să crape pe rând. Au ajuns ca niște sandramale la care ei, „preaputernicii” zilei, au scos ușile, au dărâmat tavanele, au spart geamurile!

Acum se plâng că plouă și furtuna intra peste tot în sandrama! Nu vă plângeți, începutul sfârșitului abia începe! Fiecare sistem se va prăbuși ca un joc de domino, sub ochii noștri! Cine nu este încă lămurit, o să vadă cu ochii lui! Până în 2024, aceste sisteme se vor prăbuși ca și un castel făcut din niște cărți de joc, pentru că nu mai sunt de folos nimănui. Și ce se dărâmă, se va dărâma și îngropa pentru totdeauna! Important este ca toți „oamenii sistemelor” să rămână îngropați sub dărâmăturile sistemelor pe care le-au clădit pentru asuprirea omenirii!

Nimeni, niciodată nu poate asupri omenirea! Niciodată!

Lecția asta o să rămână în istoria adevărată a omenirii, iar 2020 va fi anul în care curățarea totala a putreziciunii a început cu o minciună! Ei au făcut o plandemonie, încearcă un război mondial, prin manipulare, minciună și propagandă, dar cu siguranță Dumnezeu este cu Mâna pe mătură! Și Planul Lui cu siguranță nu are nimic în comun cu cel al psihopaților! Pentru că Apocalipsa înseamnă revelație! Și abia de acum încolo se vor revela Adevăruri, căci cei patru au venit calare din 2020!

În urma lor miroase a sulf! De la Roma, până la Beijing și din SUA până la capătul pământului!

Zoe Dantes

M-a întrebat un bătrân odată: ,,Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) ,,Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” ,,Săracu’ de mine, Părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…

Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul… Că Mântuitorul a zis: ,,Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: ,,Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – ,,Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: ,,Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – ,,Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: ,,Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: ,,Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: ,,Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: ,,Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! ,,Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.

M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: “Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: ,,D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: “Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta:

Să nu crezi tot ce auzi

Să nu faci tot ce poţi

Să nu spui tot ce ştii

Să nu dai tot ce ai.

Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele. Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: “Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis “iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: ,,Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic. Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune ,,nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.

(Din Parintele Paisie de la Sihla, Editura: Bizantina, Bucureşti, 1999)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Doamne ajută, părinte Vasile! Cu binecuvântarea sfinției voastre, aș dori și eu nevrednica, pe cât îmi stă în putință, să le răspund acestor iscoade. În primul rând avem pe Hristos ca Arhiereu, de Care ascultăm și de Care ar trebui să asculte și arhiereii pământești! Apoi suntem sub ascultarea episcopului locului atâta timp cât învață și mărturisește Ortodoxia curată, neschimbată, nealterată, ca singura Credință mântuitoare, în caz contrar avem dreptul (în baza Canonului 15 I-II Constantinopol, 861)) să rupem comuniunea cu el. ATENȚIE! Cu el și nu cu Biserica Ortodoxă!

A nu se confunda Biserica cu ierarhia! Biserica este hristocentrică, nu episcopocentrică, adică Îl are în centru pe Hristos și nu pe episcop! Căci am întâlnit situații în care ne acuzau unii că nu mai avem episcop și, prin urmare, nu mai suntem nici în Biserică. Oare Sfinții (Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigore Palama care nu era încă episcop când a întrerupt pomenirea, Sf. Teodor Studitul și mulți alții) care au întrerupt pomenirea și nu mai erau în comuniune cu episcopul eretic au ieșit din Biserică? Oare au făcut schismă? Dar oare mai erau aceștia canonizați și cinstiți acum ca și Sfinți dacă ar fi ieșit din Biserică?

Apoi sunt unii care zic că dacă nu mai mergi la biserică ai ieșit din Biserica Ortodoxă. Iarăși am constatat cu tristețe că nu se face diferența între biserică (locaș de închinare) și Biserică (Trupul lui Hristos al cărui Cap este). Sau alții spun că nu putem să întrerupem pomenirea, fiindcă nu suntem sfinți, asemeni Sfinților care au întrerupt pomenirea ierarhilor eretici din vremea lor. Dar oare nu avem datoria ca să îi urmăm pe acești Sfinți, bine știind că au fost insuflați de Duhul Sfânt și nu au greșit în această privință? Căci dacă ar fi greșit – iarăși punem întrebarea de mai sus -, ar mai fi fost acum Sfinți?!

În concluzie, toate acestea arată o lipsă de cunoaștere din partea acestor acuzatori, o dovadă în plus că nu sunt catehizați și nu au studiat operele Sfinților Părinți. Iar noi, cei care am întrerupt pomenirea, vom fi în comuniune și sub ascultarea unui episcop abia atunci când Dumnezeu va rândui și ne va trimite unul vrednic, care să conducă episcopia de care aparținem! Dea Domnul să fie aceasta cât mai curând!

Blagosloviți și mă iertați!

Roxana Cristina

De o vreme, ocupanţii scaunelor episcopale din România se arată deosebit de interesaţi de nepomenitori. Aşa se explică faptul că îşi trimit iscoadele, preoţi, bineînţeles, ca să stea de vorbă cu noi şi să adune cât mai multe informaţii. Probabil s-a dat un ucaz de la Patriarhie, în acest sens. Am primit şi eu o asemenea vizită.

1.Pe care episcop îl pomeniţi la Sfintele Slujbe?, e prima întrebare. Pe niciunul – răspundem invariabil. Şi explicăm: Nu pomenim numele niciunui episcop pentru că noi n-am părăsit Sfânta Biserică Ortodoxă Română şi nu vrem să creăm structuri paralele cu Biserica, ceea ce ar însemna schismă. Noi suntem clerici şi credincioşi care ţinem jurisdicţional de Episcopiile pe teritoriul cărora locuim, având dreptul sfânt de a fi păstoriţi de Arhierei cu adevărat ortodocşi, nicidecum eretici. Când episcopul respectiv s-a abătut de la Dreapta Credinţă, avem dreptul şi datoria de a-i atrage atenţia, a-i cere să se pocăiască şi dacă refuză, Sfintele Canoane ne obligă să întrerupem pomenirea lui şi implicit comuniunea euharistică.

2.Ţineţi cumva de Longhin de la Bănceni? Nu. Ar fi o mare cinste să stăm sub omoforul şi jurisdicţia ÎPS Sale, dar nu e cu putinţă. Am avut totuşi privilegiul de a fi primiţi de ÎPS Sa, ne-a spus o vorbă bună, ne-a îndrumat ca un adevărat Arhiereu al lui Hristos şi pot să vă dau şi un exemplu: ne-a îndemnat să nu trecem pe stilul vechi, să nu tulburăm credincioşii. L-am ascultat şi bine am făcut. Ar fi împotriva Sfintelor Canoane să spunem că am părăsit Episcopiile noastre şi am trecut sub jurisdicţia ÎPS Sale. Părintele Mitropolit Longhin n-a dat niciunuia dintre noi antimis pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, cum se insinuează.

3.Totuşi, cum procedaţi la Sfânta Liturghie în momentele când trebuie pomenit Episcopul locului, a cărui pomenire aţi întrerupt-o? Simplu, firesc, cum a procedat întotdeauna Biserica în asemenea circumstanţe: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău’’. E o formulă patristică şi liturgică, cuprinsă în Sfânta Liturghie.

Aşa răspundem oricui, aşa am răspunde şi ocupanţilor scaunelor episcopale, dacă ne-ar întreba. Nu ne întreabă, preferă să-şi trimită iscoadele.

Presbiter Ioviţa Vasile

Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovni­ceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gân­desc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”.

Atunci când cineva acţionează fără să gândească şi fără să se roage, acţionează satanic. Şi iată, adesea, mulţi creştini prin modul în care acţionează nu Il lasă pe Dumnezeu să intervină. Unii ca aceştia cred că ei sin­guri le vor reuşi pe toate. In timp ce chiar şi cel necre­dincios spune uneori “Va avea grijă Dumnezeu”, aceştia nu spun nici măcar aşa ceva.

(…) Cu smerenie şi rugăciune se îndreaptă toate cele neîndreptate. Astăzi trăim în anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă aceasta. Lucrurile înaintează tac-tac. Ce ne aşteaptă nu ştim. Toată această situaţie ce s-a înstăpânit ne vorbeşte în acest sens. De aceea cu atât mai mult acum trebuie să ne sprijinim mai mult pe rugăciune şi să luptăm împo­triva răului prin rugăciune. Singura soluţie aceasta este. Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă.

Nu va mai exista nici o oprelişte. Fiecare va face ceea ce îi va spune gândul său. Se va întâmpla ceea ce spune Sfântul Cozma: “Vei umbla multă vreme ca să afli un om. Iar cei care vor trăi, vor mânca din linguri de aur”. Unora, desigur, le spune gândul: “Dacă proorociile se vor îm­plini întocmai, la ce va folosi rugăciunea?”. Dumnezeu ştie că astfel se vor desfăşura lucrurile, dar noi facem rugăciune pentru ca un rău să fie mai puţin dureros şi să nu se întindă. De aceea se spune şi în Evanghelie că pentru cei aleşi se vor scurta zilele. Intr-un război, de pildă, cu puterea rugăciunii se face o minune prin care se izbăvesc mai mulţi, sunt mai puţine victime şi astfel oamenii se folosesc duhovniceşte, cred şi se schimbă în înţelesul cel bun.

Lucrurile sunt serioase. Minune este faptul că până acum lumea n-a sărit încă în aer. Dumnezeu să ne mi­luiască, pentru că lumea depinde de trei-patru per­soane. Soarta lumii stă în mâinile câtorva smintiţi. Paremia spune: “Caii dau cu copitele şi puii de găină mor”. Aşa este. Când se iau la ceartă statele mari, cele mici, sărmanele, sunt nedreptăţite. Cele mari îşi dau cu copitele şi distrug pe cele mici. Este trebuinţă de multă rugăciune, multă rugăciune, ca Dumnezeu să lumineze pe cei mari, pentru că, dacă vor, pot distruge lumea. Dumnezeu cunoaşte multe moduri prin care să le dea şi acestora puţină luminare.

Dacă Dumnezeu luminează, dă unul o poruncă şi se schimbă toate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Katunakia, 4 februarie 1993

Iubite frate în Hristos, Părinte Ieremia,

Cu multă dragoste te îmbrățișez frățește, rugându-mă ca Domnul Dumnezeu să îți trimită Îngerul Său, și să-ți dăruiască duhul răbdării, duhul credinței și al încrederii în Dumnezeu.

Ieri am primit scrisoarea ta, și în dimineața asta mă grăbesc să-ți răspund. Acum trei luni am fost la Athena pentru o operație de cataractă, dar încă nu mi-am recăpătat vederea întru totul și, nevăzând prea bine, l-am pus pe N. să-ți scrie ceea ce îi dictez eu. Fă-te vrednic de chemarea ta. Cu Sfinții este chemarea ta, cu Mucenicii partea ta. Îți spun cu sinceritate: te fericesc și te invidiez uitându-mă la roada acestei încercări prin care treci. Dragostea cea mare a lui Dumnezeu pentru tine te-a călăuzit până la însăși Golgota…

Sfântul Hrisostom are două cuvinte despre mult-încercatul Iov. Nu îl laudă pentru viața sa de mai înainte, pentru cinstirea sa de Dumnezeu, pentru iubirea sa de străini, pentru faptul că se ținea departe de tot răul, ci îl laudă pentru răbdarea sa în această încercare pe care i-a trimis-o Dumnezeu.

Pe timpul ocupației, un tată sărac, cizmar de meserie, a făcut mulți pantofi, pe care îi dădea apoi fiicei lui pentru a-i vinde în satele din jur. Fetița, indiferent de vreme și desculță, mergea prin satele vecine și îi vindea. Înfometată și desculță, ziua și noaptea fetița făcea răbdare, însă până la urmă s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Înainte de a muri, au ajuns la timp și au făcut-o monahie cu numele de Anisia. Când au dezgropat-o după câțiva ani, rămășițele sale răspândeau bună-mireasmă. Iată, deci, ce urmare a avut răbdarea ei în întristări…

În satul meu, tot un astfel de suflet pe nume Vasiliki, pentru că era deja fetiță mare, tatăl său o lua cu el la treburile din afara casei. De la multele greutăți, sănătatea i s-a zdruncinat serios și, până la urmă, a murit. Unul din vecinii săi, om foarte evlavios, făcând odată o rugăciune, a văzut 5-6 îngeri care îl slăveau pe Dumnezeu, iar în mijlocul lor se afla Vasiliki.

Iată, deci, de ce s-a învrednicit pentru răbdarea sa!

Și Starețul nostru și bunicul vostru, Starețul Iosif, ne spunea adeseori că întreaga sa viață a fost mucenicie, și iată de ce l-a învrednicit Dumnezeu – moaștele sale răspândesc bună mireasmă. Pentru rugăciunile Sfântului nostru Stareț, îți doresc și ție cele asemenea.

Cu frățească dragoste, Părintele Efrem Katunakiotul

(Sursa: VimaOrthodoxias.gr; traducere de Ionuț Vasile)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

„S-a smerit pe Sine”…
Dumnezeul nostru, așa cum este nesfârșit și necuprins în măreția Sa, tot la fel de nesfârșit și necuprins este și în smerenia Sa. S-a smerit pe Sine până la sfârșit și a luat Trup omenesc. „Cuvântul Trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi”, scrie Evanghelistul Ioan , și a devenit om desăvârșit, ca să ne izbăvească de păcat. Pentru un om de lut, pentru un neascultător și un trădător, care a devenit vas al patimilor și al demonilor, S-a pogorât întreaga Sfântă Treime și Fiul S-a spânzurat pe Cruce.

Ne-a cercetat ca să ne facă prieteni și fii ai lui Dumnezeu prin renaștere, în vreme ce păcatul ne făcuse străini și vrăjmași ai Săi. S-a apropiat de noi, ne-a însoțit, ne-a cunoscut într-un oarecare fel omenesc cine suntem, ne-a compătimit ca pe niște oameni omorâți de păcat, răniți cu răni urâte, pline de duhoare. Nu S-a scârbit de noi, ci S-a încins cu ștergarul, a îngenuncheat și ne-a spălat picioarele. Dumnezeu a îngenuncheat înaintea omului! Creatorul înaintea creaturii! Cel fără patimă înaintea celui pătimaș! Cel Curat înaintea celui întinat! A spălat picioarele trădătorului Său! Nu S-a scârbit de el, deși știa că avea să-L trădeze. Nu putea să-l oprească? Desigur, căci ce este cu neputință la Dumnezeu? Și totuși îl lasă liber, după voința și alegerea sa. Și îndură toată această nedreptate. Nesfârșită este dragostea Lui, smerenia și răbdarea Lui. Și toate acestea, ca să ne arate calea ce duce la Dumnezeu, și anume smerenia.

(Arhim Efrem Filotheitul, Fragment din cartea Arta mântuirii, Editura Evanghelismos)                                                                   

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

,