Categorie: Uncategorized

Biserica este acolo unde este Adevărul

Când se va apropia epoca lui antihrist, chiar și corabia Bisericii va fi greu de deslușit. Va fi așa o încurcătură și babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este ortodoxă sau de alt fel, din pricina mulțimii proorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: „Hristos este aici” și „Hristos este acolo”[3]. Atunci toți credincioșii vor trebui să înțeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nicio legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioși. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt.

Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire și de viață nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Lumea și diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoșătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ  să intre în comuniune cu ereticii. Ce vor face atunci credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimii (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii? Se va găsi întotdeauna un preot canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioși care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele plinătatea harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nicio trebuință de legături administrative sau de altfel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtășia întru Trupul și Sângele lui Hristos, părtășie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu Bisericile din trecut și cu Biserica biruitoare din Cer.

În aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neîntinată.

Devotamentul față de adevăr nu permite niciun fel de concesii în privința dreptei credințe[4].

Orice creștin ortodox trebuie să mărturisească pe Iisus Hristos

Mărturisirea credinței în dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos este necesară pentru oricine voiește să-și mântuiască sufletul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri”[5].

Vinovați suntem cu toții pentru situația în care a ajuns Sfânta noastră Biserică cea Una, pentru păcatele, împietrirea inimilor, formalismul credinței, decăderea morală a fiecăruia dintre noi. Dar toate merg până la erezie. Ca să îmbraci toate căderile și neputințele firii într-o formă sau alta a ereziei, aceasta nu poate fi decât o stare de acceptare a iadului încă din viața pământească. Avva Aghaton a zis celor care au venit să-l ispitească: cele dintâi asupra mea le scriu (mândria, clevetirea, desfrânarea…), căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta, eretic, este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți, adică folosiți.

Sfinții Părinți și Părinții pustiei au zidit sufletele, au întărit și pecetluit Adevărul de credință ortodox prin respingerea învățăturilor de credință greșite, străine de duhul Ortodoxiei curate, nelăsând vreun prilej de interpretare în favoarea vreunei erezii. Ei n-au zidit cu cărămizile lui Faraon, ei au zidit pe temelia Hristos, pe fundamentul Adevărului, cu cărămizi duhovnicești acea Biserică care nu va fi biruită nici de porțile iadului. Toate cărămizile lui Faraon nu valorează cât o cărămidă duhovnicească, adică cât un suflet, așa după cum ne-a spus Ziditorul, Învățătorul și Mântuitorul nostru Hristos. Aceasta face în mod clar diferența între o construcție vremelnică, pieritoare și una veșnică, nepieritoare.

Prin ecumenism, folosindu-se de aceste cărămizi neîsuflețite, aceștia se sârguiesc  să construiască cetatea lui antihrist. Referitor la aceasta Vladimir Soloviov spunea: „Va fi o apostazie generală și, pe deasupra, mulți episcopi vor trăda credința, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucitoare a Bisericii. Căutarea compromisului  va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-și motiveze căderea, iar răul, ca o moleșeală malignă, va susține această stare generală. Oamenii vor avea obișnuința lepădării de dreptate, a dulceții compromisului și a păcatului”.

Starețul Antonie de la Optina întărește acestea afirmând: „Toți, toți vor înțelege, dar rațiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autoliniștii cu argumentele rațiunii”.

Într-o stare de erezie se găsește și Biserica noastră în aceste vremuri, ceea ce ne obligă pe toți să ne asumăm curajul mărturisirii adevăratei credințe, fiecare după măsura puterii sale, urmând cuvintele Psalmistului: „Toți s-au abătut, netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unul”[6]; „Vremea este ca să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”[7], precum și cuvintele Mântuitorului:” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”[8];” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”[9].

[3]Cf. Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23.

[4]Învătături extrase din Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericești, Editura Christiana, 2005, 109 p.

[5]Matei 10, 32

[6]Psalmul 52, 4

[7]Psalmul 118, 126

[8]Matei 23, 23

[9]Matei 23, 13

 Masterand Constantin Costescu

Pentru a nu fi înșelați de antihrist, creștinii ortodocși trebuie să redescopere Ortodoxia autentică

Cândva un tânăr l-a întrebat pe Arhiepiscopul Averchie Taușev: „Nu suntem în siguranță în Biserica cea adevărată – Biserica Ortodoxă? Hristos a spus că porțile iadului nu vor birui Biserica Lui”. Privindu-l pătrunzător pe cel care i-a adresat întrebarea, Arhiepiscopul Averchie l-a întrebat la rândul său: „Dar ce anume stabilește dacă tu ești sau nu în acea Biserică?” Toți studenții prezenți erau botezați ortodocși. Bărbatul care adresase această întrebare neașteptată era propriul lor ierarh, propria lor verigă de legătură cu Apostolii. Nu doar că erau cu el în aceeași Biserică, ci și în aceeași eparhie. Atunci cum de putea să pună la îndoială calitatea lor de mădulare în Biserica cea adevărată fără să și-o conteste pe a sa?

Întrebarea Arhiepiscopului Averchie era plină de tâlc. Le spusese adesea că Antihrist va „recunoaște”, va „legitima” și astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară a Bisericii Ortodoxe – deși aceștia sunt pași necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei și doresc să se împărtășească de harul ei deplin – nu oferă, după cum a spus, „nici o garanție”.

Întrebându-i pe studenți ce anume hotărește dacă sunt sau nu mădulare ale Bisericii celei adevărate, accentua nevoia ca ei să dezvolte în ei înșiși, în mod personal, un simțământ al autenticității, care să-i facă să recunoască atât duhul creștinismului adevărat Ortodox, cât și copiile lui viclene. Creștinii ortodocși, influențați fără vrerea lor de duhul vremurilor, au pierdut înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor era, ca și aceea a societății în care trăiau, întoarsă în afară, și astfel priveau Biserica tot mai mult ca o instituție. Arhiepiscopul Averchie s-a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr-o concepție papistășească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocși vor fi văzuți în conștiințele credincioșilor drept mini-papi, punându-L astfel în umbră pe Hristos ca și cap al Bisericii. Înțelegându-se greșit Biserica, se vor săvârși – „pentru binele Bisericii” – lucruri vădit potrivnice poruncilor și voii lui Hristos.

Umbrirea celor duhovnicești de către cele pământești în viața bisericească a dus la pierderea a ceva de trebuință tuturor creștinilor: o conștiință a diferenței dintre ceea ce este formal și ceea ce este drept. Întorcându-și atenția către lumea din afară, omul caută mai degrabă „atitudinea acceptabilă” – ceea ce este corect și bun în ochii altora – decât să fie lăuntric cinstit față de Dumnezeu și de propria lui conștiință. Trebuie să înțelegem și să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai și nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit „ortodox”, căci în vremurile noastre înșelătoare și rele, apariția pretutindeni a pseudoortodoxiei, care-și înalță capul și se statornicește în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această „ortodoxie” mincinoasă se străduiește cu înverșunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, așa cum în vremea sa, antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuși. Un creștinism fără „gust” este umplut cu deșărtăciune lumească ce se recomandă pe sine drept duhovnicie. Iar a „înlumi” creștinismul înseamnă a-l face vulnerabil față de ispitele lui antihrist.

Acești neocreștini vor fericire în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi, așteptând această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi este „mișcarea ecumenică”, unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o „biserică” nouă care va cuprinde nu numai romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli. Această închipuită iubire „creștinească” în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pămînt nu poate decât să calce Adevărul în picioare.

Biserica nu se adaptează niciodată lumii, ea nu trebuie să slujească vremurilor după cum odinioară a spus-o Sfântul Atanasie cel Mare. Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să le supui pe cele veșnice celor vremelnice, pe cele cerești celor pământești, pe cele sfinte celor păcătoase. Astfel, va avea loc o „vânturare” – o despărțire a celor înțelepți și pricepuți de cei care nu dau nicio atenție „părerilor” lumii și care vor pur și simplu să fie cu Hristos în Împărăția Lui[1]. Așa prorocește și Sfântul Teofan Zăvorâtul despre vremrile pe care le trăim: „În vremea aceea, deși numele creștinilor se va auzi pretutindeni și peste tot se vor vedea biserici și slujbe religioase, toate aceste nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi adevărată apostazie”.

Ca atare, privirea noastră nu trebuie îndreptată „înainte”, ci „înapoi”, către viața pământească a Domnului și Mîntuitorului Iisus Hristos, către învățătura dumnezeiască propovăduită de El pe pământ, către lucrarea  lui de Răscumpărare, către slăvita Sa oștire de Mucenici, către Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii, către temeluitorii credinței adevărate.

Pentru noi, „înainte” nu trebuie să însemne apostazie[2]

Învățătura de credință curat ortodoxă a Arhiepiscopului Averchie este una reprezentativă și chiar profetică pentru situația în care se află Biserica Ortodoxă acum, a unei apostazii majore, după legiferarea ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta.

[1]Conform Lc 10, 21

[2]Aceste paragrafe reprezintă un rezumat al Învățăturii de credință a Arhiepiscopului Averchie Taușev, așa cum este redată în lucrarea Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Editura Sophia, 288 p.

 Masterand Constantin Costescu

Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt”(I Petru 1, 16). Dar fiindcă ne-am întinat frumuseţea aceea a sfinţeniei întâi plăsmuite şi întâi zidite şi am pervertit „după chipul şi asemănarea” (Facerea 1, 26) în viaţă pătimaşă şi întinată, a voit Preasfântul şi Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să ne arate că ţine mult la petrecerea curată şi la curăţie şi o ia în Sfânta Sfintelor pe Maria cea în vârstă de trei ani, prunca lui Dumnezeu, să o crească duhovniceşte în chip sfânt şi neprihănit, pentru ca dintr-un trup sfânt şi fără de pată şi fără de prihană, Cuvântul cel Preasfânt şi fără de trup al lui Dumnezeu şi Dumnezeu mai presus de Cuvânt să ia trup şi de aici să-i întoarcă la sfinţenie şi la viaţă fără de prihană pe iubitorii vieţii celei fără de moarte.

Pentru aceea, iubiţii mei fraţi, să ne sârguim a ne întoarce de la întinăciune la curăţie şi de la păcat la sfinţire, şi nimeni să nu deznădăjduiască din pricină că a primit întinăciunea şi să nu dea înapoi de la curăţire şi sfinţire, ştiind că vasul cel adeseori întinat iarăşi se curăţeşte printr-o lăudată grijă şi printr-o bună ridicare şi iarăşi se face de cel mai mare folos stăpânului casei.

Dacă, aşadar, un vas neînsufleţit se curăţă şi se face de foarte mare folos şi nu se îndură stăpânul casei să-l arunce afară pe el, cum oare Stăpânul casei, Dumnezeu, Se va îndura să arunce afară un vas însufleţit, dacă se va curăţi, sau cum găsind şi câştigând capodopera mâinilor Sale, nu Se va bucura cu bucurie mare? „Mare bucurie se face”, zice, „în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”. (Luca 15, 7-10)

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Omilii la Maica Domnului, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, pp. 38-39)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

INFORMAȚIE DE ULTIMĂ ORĂ

Se pare că Părinții de la Frăsinei ar fi întrerupt pomenirea celor doi impostori, Irineu de la Craiova și Varsanufie de la Râmnicu Vâlcea. Urmează ca știrea să se confirme sau să fie infirmată.

Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi. Să nu spună cineva: „Neputincios sunt, nu pot secera”. Ești neputincios cu trupul? Dar cu duhul, dacă voiești, ești puternic să lucrezi binele. Lacrimă ai, pocăință ai, zdrobire a sufletului ai, paza minții ai, blândețe ai, pace ai și sfințenie, care sunt cele mai dragi lui Dumnezeu. Să nu spună cineva: „Mă poticnesc, nu pot umbla drept”. Numai să vrei, și te va scula pe tine: Cel ce scoate din pulbere pe sărac și ridică din gunoi pe cel sărman. Oare cel ce cade nu se mai ridică și cel ce se abate nu se mai întoarce? Viu sunt Eu, nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

Ce dezvinovățire binecuvântată vom avea? Ce scuză potrivită că nu am împlinit poruncile cu toată râvna? Și că nu am dobândit bunătățile cele din făgăduințe? Vezi cum s-au ostenit Sfinții noștri Părinți! Au semănat, au secerat, au adunat în jitnițele lor viață veșnică. Și acum se bucură, așteptând descoperirea zilei celei de pe urmă, întru care vor străluci ca soarele. Așadar, vă rog, să nu ne înstrăinăm de fericiții aceia, fraților, și pentru mici și puține plăceri și zile să nu ne pierdem mântuirea noastră nemuritoare, având osânda, ci cât ne stă în putință, să luptăm să umblăm pe urmele lor, toate răbdându-le, toate îndurându-le, ca să moștenim Împărăția Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 16, Editura Doxologia, Iași, 2018)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe a Suediei cot la cot cu „episcopii” luterani, protestanti, papistași și copti…
Ortodoxia în Mitropoliile Apusului s-a plâns și a suferit întotdeauna de toate lucrurile deviante și eretice care s-au întâmplat în ele. Ecumenismul s-a maturizat acolo și apoi a primit certificarea cu Pseudo-Sinodul din Kolymbari.

O mostră reprezentativă a apostaziei de la Credința Ortodoxă este Mitropolia Suediei. Mitropolitul Kleopas al Suediei, credincios doctrinei pan-ecumeniste, a participat la o „biserică” luterană la ceremonia de instalare a noului „arhiepiscop” al sectei luterane din Suedia.

Au fost prezenți lideri religioși ai tuturor sectelor active în Scandinavia. Mitropolitul Bisericii Ortodoxe cot la cot cu episcopii luterani, ceilalți protestanți, papistaști și copți. Și toți împreună în marea adunatura, care constituie cârpa colorată a pan-erziei ecumeniste.

De altfel, la agapa care a urmat, ierarhul „ortodox” i-a adresat episcopului eretic cuvinte de felicitare și laudă. Conform standardului fanariot, el l-a numit frate drag în Hristos. Fiind un adevărat copil al pseudo-patriarhului Bartolomeu, el i-a transmis sincere felicitări în numele acestuia: „Permiteți-mi să încep prin a vă transmite oficial cele mai calde felicitări și încurajările din inimă ale Preasfinției Sale Panagiotitos, Patriarhul Ecumenic Domnul Bartolomeu, Conducătorul Duhovnicesc al creștinilor ortodocși ecumenici, cu ocazia acestui fericit eveniment”.

În fine, el l-a asigurat pe reprezentantul sectei protestante că se poate baza pe sprijinul său și că așteaptă cu nerăbdare dialogul dintre Bisericile lor și cooperarea lor importantă.

A mai exclamat „Vrednic este” episcopului eretic luteran și astfel și-a desăvârșit misiunea diplomatică, ca membru de bază al corpului diplomatic al Fanarului.
Mitropolitul Suediei propovăduiește astfel o ortodoxie diformă și nu Ortodoxia Mântuitorului Hristos, a Apostolilor, a Sfinților Părinți. În întunericul eretic, mitropolitul Kleopas îi recunoaște pe vrăjmași drept prieteni și frați, conducând pe cei care îl urmează, din turma lui Hristos, direct în gura lupului…

Noul Testament ne avertizează despre acești păstori:

„Iar El a zis: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei.” (Luca 21:8).

„Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24,24).

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Două sau trei Duminici la rând, după Dumnezeiasca Liturghie, a mers la Școala Agricolă, unde era o grădină zoologică. Acolo își petrecea timpul în chip plăcut, uitându-se la animale, însă iarăși a început să-și facă probleme: „Merită să-mi dau inima unei priveliști frumoase și să rămân într-o astfel de stare de mulțumire? Nu mă desparte aceasta de Hristos? Gata. Până aici. Am să merg sus în munte”.

Însă și acolo se nevoia să nu-i „fure” inima vreo mulțumire care părea duhovnicească, însă nu era. Îi spunea gândul: „Acolo sus, în vârf, este o priveliște frumoasă, vezi valea, vezi râul. Acolo să te așezi să citești, să faci rugăciune pe o stâncă, sub un brad”. „Nu”, își răspundea, „am să merg jos, unde nu sunt toate acestea”. Și în cele din urmă, tăindu-și voia, a ajuns să afle mai multă odihnă jos, în vale, decât pe vârful muntelui.

Arsenie, ca „nevoitor care neîncetat uneltea chipuri de nevoință”[1] pentru a sta împotriva a tot ceea ce îi „fura” inima, a luat hotărârea să nu mai meargă nici pe munte, nici în vale, ci să rămână închis în casă. Așadar, și-a cumpărat un mic strung și, în timpul liber, se închidea în cameră și făcea rucodelie spunând rugăciunea. La început i-a venit greu să stea închis, însă își dădea seama că aceasta îl va ajuta duhovnicește și o simțea ca pe o nevoie. Încet-încet, a început să-i placă.

Arsenie nu făcea această nevoință fără motiv sau în chip egoist, ci întru cunoștință, „ca să meargă împotriva dorinței sale”, după cum spunea mai târziu, „ca să-și supună sinele”. A înțeles încă din tinerețe că, „chiar bună să fie dorința, are înăuntru voie proprie, iar voia proprie nu te ajută, nu te eliberează, ca să te unești cu Hristos. În acest fel Îl iubești pe Hristos, însă Îl iubești în felul tău propriu, păstrând adică dorințele așa-zis bune”. Nevoindu-se în acest fel, a înțeles că, „atunci când jertfești pentru Hristos ceea ce dorești, atunci Hristos îți dă o odihnă mai mare, iar când nu ai nicio dorință, atunci viața ta este o prăznuire. De toate te bucuri și inima ta este în întregime dăruită lui Hristos”. Pe această temelie, pe care Cuviosul a pus-o de tânăr, și-a clădit toată viața sa.

[1] Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul al XXIX-lea.

(Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Dacă oamenii vă vor răni iubirea de sine şi mândria consideraţi-i a fi, oricine ar fi ei, drept trimişi ai lui Dumnezeu să vă înfrâneze patima sufle­tească. De aceea nu vă supăraţi pe ei, ci mulţumiţi Domnului că El, Milos­tivul, vă oferă o ocazie potrivită pentru dobândirea smereniei.

Cei bolnavi nu-i ceartă pe medicii care-i operează pentru că le taie răni­le rele din trup ci, chiar dacă suferă, rabdă; astfel şi voi, oricât de greu v-ar fi să răbdaţi supărarea pricinuită de cei care vă rănesc orgoliul, siliţi-vă să înduraţi aceasta prin lucrarea rugăciunii lui Iisus şi fără a vă întrarma îm­potriva lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze să mergeţi pe urmele lui Iisus Hristos şi să purtaţi crucea Lui!

În tufişul spinos înfloresc trandafiri frumoşi: tot astfel, mângâierile pli­ne de dulceaţă sunt răsplata celui care merge pe urma lui Iisus Hristos pur­tând Crucea Lui. Asemănaţi-vă Lui prin smerenie, răbdare, dragoste; fiţi sluga tuturor, iertaţi-i pe toţi, iubiţi-i pe toţi şi astfel pretutindeni şi totdeau­na veţi fi mângâiaţi.

Vă rog, dragii mei, nu nesocotiţi niciun mijloc prin care puteţi să bineplăceţi Domnului Dumnezeu; astfel de mijloace sunt multe, ca de exem­plu: frăţietatea cu toţi oamenii, mângâierea celui întristat, liniştirea celui supărat, apărarea celui prigonit, miluirea celui sărac, întoarcerea privirii de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silinţa spre rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi celelalte asemănătoare. Lucrarea aces­tor virtuţi sfinte va atrage asupra voastră ajutorul atotputernic al Domnu­lui; cu acest ajutor veţi învinge toate greutăţile care vi se par imposibil de trecut cu propriile puteri.

Feriţi-vă în tot felul să vă supăraţi, oricare ar fi motivul; nicio neplăce­re nu este întâmplătoare, ci toate sunt îngăduite de Pronia dumnezeiască în vederea scopurilor mântuitoare pentru care Sfântul Apostol Pavel se afla în primejdii pe mare, primejdii de la tâlhari, primejdii de la neamul său, pri­mejdii de la păgâni, primejdii de la cetăţi, primejdii în pustie, primejdii în­tre fraţii cei mincinoşi, osteneală şi trudă (II Corinteni 11, 26-27). Cunos­când aceasta, nu daţi atenţie celui care v-a jignit şi nici motivului pentru care v-a jignit, ci ţineţi minte doar că nimeni n-ar îndrăzni să vă jignească dacă Domnul n-ar îngădui; de aceea mulţumiţi mai bine Domnului că prin suferinţele care se abat asupra voastră vă arată limpede că nu-i sunteţi stră­ini şi vă conduce spre împărăţia Cerurilor.
Scriptura Sfântă spune: „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evrei 12, 7). Renunţaţi să vă socotiţi importanţi şi fiţi înaintea Domnului, în relaţiile cu oamenii, asemeni copiilor lipsiţi de răutate.

Petreceţi în dragostea lui Dumnezeu, învăţaţi-o, respiraţi cu ea. Dum­nezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste este în Dumnezeu şi Dum­nezeu în el. În această viaţă plină de suferinţă este mângâietor să vieţuieşti în dragostea lui Dumnezeu.

(Din învăţăturile Stareţului Agapit de la Nil-Stolobensk)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Crezi că vei urca la ceruri fără osteneală, fără întristare, fără lacrimi?

Stareţul nostru, bătrânul Iosif Sihastrul, întotdeauna ne spunea: „Toată viaţa mea a fost o mucenicie”.

Dar altceva este să asculţi cuvântul acesta şi altceva să-l trăieşti, să verşi în fiecare zi lacrimi şi sânge, fie pentru tine însuţi, fie pentru alte persoane iubite ţie.

Toţi recomandăm răbdare, dar vine ceasul când şi aceasta se termină şi atunci începe mucenicia ascunsă: lacrimi amare, durerile inimii, suspinul din adânc, sângerările inimii. Cât de multe ne învaţă experienţa!!

De aceea, când auzi că cineva se află în suferinţă, roagă-te pentru el, nu ca să-i înceteze Dumnezeu durerea, ci să-i dea răbdare. Pentru că înlăuntrul durerii se află Dumnezeu.

Mai întâi Răstignirea şi apoi Învierea.

Că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.

Nici pe Fiul Său, Tatăl nu L-a scăpat de Cruce, ci „se arăta Lui înger din cer, întărindu-L pe El” (Luca 22, 43).

Mult folos putem primi din această pildă.

(Extras din Stareţul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa și întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă! Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii. Și acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa, Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

(Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Accent Print, Suceava, 2013)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„– Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

– Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla, şi porumbul, şi fasolea, şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi Duminică la o Biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o Biserică sau un preot care mai face o Liturghie curată.

Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

– Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

– Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale,…dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – „nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt.” Aşa e şi aicea, noi suntem cu Harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe Împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

– Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.

– Dar ce să facem să ne întărim credinţa?

– Pune mâna pe Biblie, ia Vieţile Sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea Harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.

– Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

– Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm,…să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.

– Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?

– Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în Înger; să transformăm omul din rău cum e, în bun”.

(Extras din Convorbiri cu părintele Iustin Pârvu – Revista Atitudini – numărul 2/2008)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Iubite cititorule! Astăzi este pomenit în Biserica noastră Sfântul Mucenic Ignatie, numit ,,Teoforul’’,care se tălmăceşte ,,Purtătorul de Dumnezeu’’,din două motive. Se spune că atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos era pe pământ, pruncul Ignatie a fost dus de părinţii săi şi împreună Îl ascultau propovăduind. Fiul lui Dumnezeu a chemat un copil, l-a pus în mijloc şi a rostit aceste cuvinte de învăţătură Dumnezeiască: ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor; şi cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte’’. Copilul pe care l-a chemat la Sine Mântuitorul a fost chiar Ignatie, care s-a învrednicit a fi purtat de preasfintele mâini ale Domnului Iisus. Pe lângă aceasta, Sfântul Ignatie L-a purtat toată viaţa pe Dumnezeu în inima şi-n sufletul său. Împreună cu Sfântul Policarp al Bisericii din Smirna, pomenită în Cartea Apocalipsei, au fost Ucenici ai Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Cărţie bisericeşti ne spun că a ajuns episcop al Bisericii din Antiohia, păstorind cu multă vrednicie. Împăratul Traian a trecut prin Antiohia şi potrivnicii lui Hristos i-au adus la cunoştinţă că Sfântul Ignatie nu aduce cinste diavoleştilor zei, ci se închină lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. S-a ajuns ca purtătorul de Dumnezeu Ignatie să stea faţă-n faţă cu păgânul Traian, cel care nu face cu nimic cinste poporului român. Zadarnic a încercat împăratul să-l facă pe Sfântul lui Dumnezeu să se închine zeilor, arhiereul lui Hristos a mărturisit cu demnitate şi curaj: ,,Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei. Căci Unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, Unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana şi scaunul împărăţiei tale’’.

A rămas neclintit în mărturisirea lui Hristos, de aceea a fost condamnat la moarte, urmând a fi aruncat în circul cu fiare din Roma. A făcut cu bucurie drumul acesta şi a scris o Epistolă în care cerea celor din Biserica Romei să nu intervină spre a împiedica moartea lui martirică. A purtat lanţurile robiei până în circul din Roma şi aici a fost sfâşiat de fiare, vreme în care legăturile trupului său s-au desfăcut şi sufletul său cel sfânt s-a înălţat spre locaşurile cereşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte Sfânta Ta Biserică Ortodoxă până la sfârşitul veacului. Amin. (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.404-412).

Presbiter Iovița Vasile

-Gheronda, de ce are cineva o deosebită evlavie la un Sfânt?

-Pentru ca o persoană să aibă o deosebită evlavie la un Sfânt, trebuie ca Sfântul să-i fi vorbit înlăuntrul său, într-un fel sau altul. Fiecare, din pricina unui anumit fapt care i s-a întâmplat cu ajutorul unui Sfânt, are și o deosebită dragoste față de acest Sfânt. Acest fapt poate fi ceva serios sau poate fi lipsit de importanță. Iată, eu, deoarece de mic mergeam la bisericuța Sfintei Varvara, acolo la Koniţa, am mare evlavie la Sfânta Varvara. Sfânta m-a ajutat și în armată, când, deși eram fără carte, m-au luat la transmisiuni.

M-a ajutat apoi și la sanatoriu, după operația la plămâni. Atunci medicii mi-au spus că de îndată ce se va curăța plămânul, îmi vor scoate furtunașele și aparatul. Și deși trebuia să fie scoase la cinci zile după operație, iată că trecuseră douăzeci și cinci de zile și eu tot cu ele eram, din care pricină sufeream mult. Sâmbătă, pe 3 decembrie, îi așteptam pe medici să mă slobozească de această mucenicie, dar, din păcate, nu au venit. Duminică dimineaţa, când se prăznuia pomenirea Sfintei Varvara, mi-am spus:

„Dacă era să mă ajute Sfânta Varvara, trebuia să o fi făcut până acum. Medicii au plecat. Astăzi, duminică, este imposibil să vină. Acum cine îmi va scoate furtunașele?”. Am spus și vreo două cuvinte de nemulțumire: „Am aprins candela de atâtea ori în bisericuța Sfintei Varvara… Ce plute am pus, cât untdelemn am dus! Am curățat și biserica și am aranjat-o. Și să nu-mi scoată două furtunașe?”. După aceea m-am gândit: „Se vede că am supărat-o pe Sfânta Varvara și de aceea nu s-a îngrijit să mi le scoată…”.

Deodată am auzit zarvă. „Ce se întâmplă? A pățit cineva ceva?” „Vin medicii”, mi-a zis cineva. Nu știa nimeni ce l-a apucat pe director, că le-a spus medicilor dis-de-dimineaţă: „Mergeți și scoateți furtunele călugărului!”. Intră medicii în salon și îmi zic: „Avem ordin să-ți scoatem furtunașele”. Se vede treaba că nu i-a plăcut Sfintei Varvara că am spus acele cuvinte de nemulţumire… Dar mai bine este să nu cârtești! Dacă nu cârteşti, înseamnă că ai noblețe.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV. Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, p. 99-100)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Amintiți-vă că sunteți fii și fiice a Bisericii Ortodoxe. Acestea nu sunt cuvinte goale. Amintiți-vă angajamentul pe care acestea le implică. Viața pământească este trecătoare: suntem prea puțin conștienți de rapiditatea cu care ea se scurge. Cu toate aceestea, această viață trecătoare ne determină destinul sufletului pentru veșnicie. Nu uitați aceasta nici măcar pentru o clipă!

Încercați să duceți o viață evlavioasă. Rugați-vă lui Dumnezeu la biserică, rugați-vă lui Dumnezeu acasă, cu râvnă, cu credință, și încredințați-vă voii Lui. Împlinți-I poruncile sfinte și mântuitoare. În afara Bisericii, în afara ascultării pe care I-o datorăm, nu există mântuire.

Darul cuvântului este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El îl înnobilează pe om și-l ridică deasupra tuturor făpturilor. Dar acest dar este atât de rău folosit de omenirea căzută! Păstrați acest dar și obișnuiți-vă să-l folosiți așa cum se cuvine unui creștin. Nu judecați, nu vorbiți în deșert. Feriți-vă ca de foc de răutatea limbii și de pălăvrăgeală, nu uitați cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Nu vă dedați minciunii. Sfânta Scriptură ne avertizează cu severitate: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna”.

Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fără dragoste, nu există creștinism. Nu uitați că iubirea creștină nu este egoistă, ea implică jertfa. Nu pierdeți nicio șansă în care puteți arăta milă și iubire.

Fii delicat, curat și smerit în gândurile, cuvintele și faptele tale. Nu vă asemănați celor destrăbălați. Nu-i luați drept exemplu și feriți-vă să aveți relații prea apropiate cu ei. Nu vă faceți relații inutile cu necredincioșii – necredința este contagioasă. Păziți blândețea și bunăcuviința totdeauna și în tot locul. Aveți grijă să nu vă contaminați cu obiceiurile nerușinate ale acestei lumi. Îndepărtează frica, îngâmfarea și mândria. Mândria este cauza pentru care îngerul cel mai înalt și cel mai puternic a fost aruncat afară din ceruri. Amintește-ți faptul că „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Fii smerit cu desăvârșire.

Scopul vieții este acela de a ne pregăti pentru veșnicie. Faceți din aceasta preocuparea voastră principală! Vai de cei pe care indiferența și neglijența îi vor duce la pierzanie!

Traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://vie-orthodoxe.blogspot.ro

Rugăciunile, Liturghiile şi milosteniile pentru morţi folosesc foarte mult sufletelor. Pentru că nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu, căci Domnul le dă înapoi însutit.

Cât despre cuvântul profetului, „Cine se va pocăi înaintea Ta?” (Psalmi 6, 6), am spus deja că ameninţările Atotputernicului Dumnezeu sunt înfricoşătoare, dar în cele din urmă le pierde iubirea Sa de oameni negrăită. De altfel, şi după acest cuvânt al profetului s-a găsit oricum pocăinţă în iad. Mă refer la pocăinţa celor care au crezut acolo, când Domnul S-a pogorât ca să-i mântuiască. Dar şi în iad, Dătătorul de viaţă nu i-a mântuit pe toţi, ci doar pe cei care au crezut. Acestea nu înseamnă că se desfiinţează profeţia. Niciodată. Aici se arată în mod simplu că preabunul Dumnezeu este „biruit” de iubirea Sa faţă de om.

La fel s-a întâmplat şi cu cuvântul profetic al lui Iona: „Ninive va fi distrusă!” (Ioan 3, 4). Însă n-a pierit, pentru că bunătatea lui Dumnezeu a biruit dreptatea Lui. Şi lui Iezechia i-a zis prin gura profetului Isaia: „Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri” (IV Regi 20, 1), însă n-a murit. Lui Ahab din nou i l-a trimis pe profetul Isaia, ca să-l înştiinţeze: „Îţi voi trimite nenorociri” (III Regi 20, 21), şi nu i-a trimis. De ce? Dumnezeu i-a explicat profetului: „Ai văzut cum s-a pocăit Ahab: de aceea nu-i voi trimite nenorociri cât timp va trăi” (III Regi 20, 29). Din nou, bunătatea a biruit hotărârea Lui, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe situaţii, şi cum se va întâmpla până la sfârşitul lumii, când se va încheia sărbătoarea, când nu va mai fi timp pentru ajutor, ci fiecare om se va afla singur cu povara lui.

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 363-364)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Odată, când am cercetat peșterile Sfântului Munte, am întâlnit un pustnic cu care am stat și am discutat, căci voiam să aflu niște lucruri. Printre altele, l-am întrebat dacă se mântuiesc cei care nu sunt botezați. Iar el mi-a răspuns:

„Îți voi spune, fiul meu, ce s-a întâmplat odată în Asia Mică. Trăia într-o vreme acolo un turc, care îi iubea mult pe creștini. Ajuta foarte mult Biserica. A ajutat chiar să se construiască și o mănăstire. Și când auzea că undeva este vreun sărac, alerga îndată și-l ajuta. Și cu toate că era cel mai bun om din acel loc – mai bun și decât creștinii -, nu s-a botezat. Nu se hotărâse să se boteze, ci tot amâna pentru mai târziu. Dar după o vreme a murit. Și a murit înainte de a se boteza. Egumenul mănăstirii s-a mâhnit mult pentru că acest om a plecat din această viață înainte de a fi botezat. Și Hasan (acesta era numele lui) era un om atât de bun. A făcut multă rugăciune și într-o zi a venit la el un înger și l-a întrebat:

– Vrei să mergem să vezi unde se află Hasan?

– Da, a răspuns egumenul.

Atunci îngerul l-a luat și au urcat, au urcat, au urcat… până ce au ajuns la o Biserică foarte strălucitoare. Toate străluceau acolo și de peste tot se auzeau psalmodii. Egumenul s-a pierdut. Când a intrat înlăuntrul acestei biserici strălucitoare, a uitat și de Hasan și de toate. Nu mai voia să plece de acolo. Însă după o vreme, îngerul s-a apropiat de el și i-a spus:

– Hai! Trebuie să plecăm.

În timp ce se întorceau, îngerul l-a întrebat pe egumen:

– L-ai văzut pe Hasan?

Abia atunci și-a adus aminte egumenul de Hasan și i-a spus:

– Nu. Nu l-am văzut.

– Atunci să mergem înapoi, ca să-l vezi.

De îndată ce ne-am întors, în afara Bisericii, sus pe scări, vizavi de lumină, se afla un câine orb, care stătea acolo ca și cum s-ar expune la lumină. Atunci îngerul i-a spus egumenului:

– Acesta este sufletul lui Hasan. Nu-și dă seama unde se află, nu vede nimic și nu aude nimic… Cu toate acestea nu este în focul iadului.

Și încheind, pustnicul mi-a spus: „La fel se întâmplă și cu sufletele ereticilor. Dacă sunt oameni buni, nu merg în gheena iadului, dar nici în desfătarea Raiului”.

(Sursa: Din ediția bimensuală a Asociației „Prietenii Obștii Sfântului Nicodim”, nr. 38, Iunie 2006).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi