Sursa: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com
Hristos a înviat!
Vom arăta mai jos, folosind citate din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum se făcea – de către cler, monahi şi mireni – îngrădirea de erezie în vremea acestora:
1. Sfântul Vasile cel Mare
„Al treisprezecelea an este de când războiul ereticilor s-a ridicat din nou asupra noastră, vreme în care s-au făcut Bisericilor mai multe necazuri decât cele pomenite de când se propovăduieşte Evanghelia lui Hristos. Pe care ne lăsăm păgubaşi a le povesti cu de-amănuntul, nu cumva slăbiciunea cuvântului nostru să umbrească învârtoşarea relelor; şi nici nu socotim că aveţi nevoie să ştiţi, ca unii ce aţi aflat odinioară adevărul lucrurilor prin auzire. Cel mai mare rău: noroadele, părăsind locaşurile de rugăciune, se adună prin pustietăţi; jalnică privelişte – femei şi copii şi bătrâni şi alţi neputincioşi în ploi torenţiale şi ninsori şi vânturi şi în gerul iernii; la fel şi vara în arşiţa soarelui, sub cerul liber chinuindu-se. Şi acestea le suferă pentru că nu primesc vicleana plămadă a lui Arie”. (Epistola CCXVII, Către apuseni)
În altă scrisoare Sfântul Vasile spune: „Cunoscute sunt cele ce ne strâmtorează, chiar dacă noi nu le grăim. Căci s-au revărsat în lumea întreagă. Sunt dispreţuite dogmele Părinţilor, Tradiţiile apostolice sunt batjocorite, găselniţe ale unor oameni de astăzi se încetăţenesc în Biserici; tehnologhisesc(fac analize gramaticale) oamenii nu teologhisesc; înţelepciunea lumească dobândeşte întâietate dând la o parte lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt aduşi lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos. Locaşurile de rugăciune pustii de închinători, pustiile pline de tânguitori. Bătrânii plâng punând faţă în faţă cele de demult cu cele de acum; tinerii şi mai de plâns, necunoscând cele de care au fost lipsiţi. Acestea sunt vrednice să stârnească compasiune celor obişnuiţi cu iubirea lui Hristos, dar în comparaţie cu adevărul lucrurilor, cuvântul pierde mult din valoarea lor”. (Epistola Către preasfinţiţii fraţi şi episcopi din Apus)
„Au fost întoarse cu susul în jos dogmele dreptei credinţe, iar statornicirile Bisericii au fost tulburate. Iubirea de întâietate a celor ce nu se tem de Domnul dă năvală la locurile de frunte şi prin necuviincioasa luptă care, bineînţeles, urmează, se dobândeşte stăpânirea; aşa încât cel care a hulit mai rău este preferat să păstorească poporul. Se duce cuvioşenia preoţească, s-au isprăvit cei care să păstorească cu ştiinţă turma Domnului, iar iubitorii de stăpânire pururea risipesc cele strânse pentru săraci spre desfătări proprii şi împărţiri de daruri. Înceţoşatu-s-a stricteţea canoanelor, puterea de a păcătui e multă. Căci cei ce au ajuns la conducere pe baza studiilor omeneşti înlocuiesc harul cu însuşi studiul, îngăduind tot ce provoacă plăcere celor ce păcătuiesc. S-a dus pe apa sâmbetei judecata dreaptă, fiecare umblă după voia inimii lui. Viclenia nu mai cunoaşte măsură, noroadele sunt nepovăţuite, întâi-stătătorii nu au îndrăzneală. Căci cei ce şi-au dobândit stăpânirea cu ajutorul oamenilor s-au făcut robi ai celor ce dau harul… Pentru acestea râd necredincioşii, se clatină puţin credincioşii; credinţa este pusă la îndoială, ignoranţa se revarsă în suflete pentru că cei ce întru răutate amăgesc prin cuvânt, îşi pun masca adevărului. Tac gurile binecredincioşilor, în vreme ce toată limba hulitoare este lăudată; cele sfinte au fost pângărite, cei din popor cu cugetarea sănătoasă fug de locaşurile de rugăciune ca de nişte şcoli ale necuviinţei şi prin pustietăţi îşi ridică mâinile către Stăpânul din ceruri cu suspine şi cu lacrimi. Fără îndoială că a ajuns până la voi vestea celor întâmplate în cele mai multe cetăţi; mulţimile împreună cu femei şi copii şi bătrânii înşişi împrăştiindu-se în afara zidurilor, săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, îndurând toate vitregiile vântului cu îndelungă răbdare, aşteptând ajutorul de la Domnul”. (Epistola Către episcopii italici şi gali)
Sfântul Vasile – aşa cum ne transmite Sfântul Marcu Evghenicul – spune şi în epistola sa către monahi: „Dacă unii se prefac a mărturisi credinţa ortodoxă sănătoasă, dar se împărtăşesc cu cei de altă cugetare, pe aceştia, dacă după ce li se porunceşte nu se depărtează[de eretici], nu doar ca fără părtăşie să-i socotiţi, dar nici fraţi să nu-i numiţi”. (Sfântul Marcu Evghenicul, Mărturisirea – CFDS)
„Acela, prin intenţia cea de acum, a făcut o dovadă limpede a întregii sale vieţi, căci niciodată n-a trăit cu nădejdea făgăduinţelor încredinţate nouă de Domnul; ci şi dacă săvârşea ceva din cele omeneşti – cuvinte ale credinţei şi înfăţişare a evlaviei – pe toate le meşteşugea spre înşelarea celor aflaţi acolo. Iar pe voi de ce vă necăjeşte ceea ce s-a petrecut? Cu ce v-aţi făcut voi mai răi prin aceasta? A plecat unul dintre voi; şi chiar dacă s-a mai dus cu el încă unul sau doi, aceştia sunt mai vrednici de milă decât un mort, însă trupul vostru este întreg cu harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce era nefolositor a fost lepădat, şi ceea ce a rămas nu s-a împuţinat. Iar dacă vă întristează că aţi fost daţi afară din cetate, gândiţi-vă că veţi sălăşlui în schimb sub acoperământul Dumnezeului ceresc şi că îngerul purtător de grijă al Bisericii a plecat de acolo împreună cu voi. Aşa încât stau în fiecare zi la rugăciune în locaşuri goale, îngreunându-şi vina prin împrăştierea poporului. Iar dacă acest lucru provoacă osteneală, sunt încredinţat în Domnul că nu va rămâne fără folos. Şi cu cât petreceţi în mai multe necazuri, cu atât mai aleasă răsplată vă aşteaptă din partea Dreptului Judecător. Deci nici nu vă revoltaţi pentru cele de acum, nici nu vă pierdeţi nădejdea”. (Epistola Către presviterii nicopolitani – 238)
„Numai să nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile lor care promit corectitudinea credinţei. Căci unii ca aceştia sunt neguţători de Hristos şi nu creştini, preferând totdeauna ceea ce le aduce câştig în viaţa aceasta în loc de a trăi potrivit adevărului. Când au socotit să dobândească stăpânirea aceasta deşartă, s-au adăugat vrăjmaşilor lui Hristos, când au văzut noroadele înfuriindu-se, au arătat iarăşi prefăcătura corectitudinii. Nu-l recunosc de episcop, nici n-aş număra între preoţii lui Hristos pe cel promovat la conducere de mâini pângărite, spre destrămarea credinţei. Aceasta este judecata mea. Iar voi, dacă aveţi vreo părtăşie cu noi, bineînţeles că veţi cugeta despre noi tot aşa; dacă, însă, hotărâţi de unii singuri, fiecare este stăpân al cugetului său, iar noi suntem nevinovaţi de sângele acesta. Pe acestea vi le-am scris nu ca neavând încredere în voi, ci ca să întăresc cugetul şovăielnic al unora prin aflarea părerii mele; aşa încâtsă nu primiţi pe vreunii[eretici] la părtăşie cu voi, nici pe cei ce au primit punerea mâinilor lor să nu vă grăbiţi, după ce se va face pace, să-i număraţi în rândurile preoţilor”. (Epistola Către prezviterii nicopolitani – 240)
2. Sfântul Atanasie cel Mare
Marele Atanasie a fost contemporan Marelui Vasile şi întru totul conform cu Tradiţia Bisericii în chestiunea păstorilor eretici şi a delimitării de aceştia. Sfântul spune: „Păşind pe calea nerătăcită şi de viaţă purtătoare, să scoatem ochiul care sminteşte: nu pe cel văzut, ci pe cel nevăzut; dacă, adică, episcopul sau presviterul, care sunt ochi ai Bisericii, au purtări rele şi smintesc poporul, trebuie să-i scoatem. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei în locaşul de rugăciune, decât să fim aruncaţi împreună cu ei, ca şi cu Anna şi Caiafa, în gheena focului. La fel şi mâna – diaconul – dacă face ceva nevrednic, să fie despărţit de jertfelnic”. (P.G. XXXV, 33)
Într-o epistolă a sa Sfântul spune, descriind poziţia ortodocşilor: „Aşadar ighemonul cu forţa a pus mâna pe biserici şi luându-le, le-a dat lui Grigorie şi ariomanilor. Şi aceia, în mod public izgoniţi fiind de către noi din pricina necuviinţei, se laudă cu răpirea bisericilor, iar poporul lui Dumnezeu şi clericii Bisericii Soborniceşti sunt siliţi sau să se facă părtaşi necuviinţei ereticilor arieni sau să nu intre în biserici. (…) Căci fiind alungaţi liturghisitorii Bisericii, noroadele, înţelegând bine necredinţa ereticilor arieni, preferă să sufere astfel şi să se primejduiască, decât să vină mâna arienilor pe creştetul lor”.
În epistola sa către episcopul Dracontie Sfântul spune: „Sau spune-mi, al cui te vor următor cei ce te sfătuiesc? Căci se cuvine ca noi să petrecem potrivit scopului Sfinţilor şi Părinţilor şi pe aceştia să-i urmăm; să se ştie că, depărtându-ne de ei, ne facem stăini şi de părtăşia lor”. (Epistola Către Dracontie I)
În erminia Evangheliei după Matei Sfântul spune, referindu-se la proorocii mincinoşi: „Domnul a spus: «Luaţi aminte la proorocii mincinoşi, care vin către voi în îmbrăcăminte de oaie, în vreme ce pe dinăuntru sunt lupi răpitori: după roadele lor îi veţi cunoaşte». Deci dacă vezi, frate, pe vreunul că are înfăţişare cuviincioasă, nu lua în seamă faptul că poartă piele de oaie, că are – adică – nume de preot sau episcop sau diacon sau ascet, ci faptele lui cercetează-le, dacă este înfrânat, dacă este primitor de străini sau milostiv sau iubitor sau stăruitor în rugăciune sau răbdător. Dacă are pântecele de Dumnezeu şi gâtlejul groapă deschisă, fiind bolnav după bani şi neguţătorind cinstirea de Dumnezeu, lasă-l; căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Iar dacă ştii să încerci pomii după rod – care sunt după fire, după gust, după calitate – cu atât mai mult eşti dator să-i încerci după fapte pe negustorii de Hristos, căci, având oarecare faimă a evlaviei, au suflet diavolesc. Şi dacă din spini nu culegi struguri şi din mărăcini smochine, de ce socoteşti că ai ceva bun de auzit din partea nelegiuiţilor sau ceva folositor de aflat de la trădători? Fugi, aşadar, de aceia ca de lupi scrâşnitori şi spini ai neascultării şi mărăcini ai nedreptăţilor şi pomi vicleni. Dacă vezi pe cineva cu bună-aşezare, după sfatul „Înţelepciunii”, mânecă spre el, şi pragurile uşilor lui să le tocească picioarele tale, ca să înveţi de la el contururile legii şi darurile harului. Nici cuvântul meşteşugit, nici înfăţişarea impunătoare nu duc în Împărăţia Cerurilor, ci credinţa desăvârşită şi neiscoditoare, dimpreună cu purtarea de grijă virtuoasă şi aleasă”.
Când Sfântul Atanasie se ascundea în pustie, generalul Artemie îl căuta în mănăstirile din zonă, fără să reuşească să afle unde se ascundea. Înainte ca Artemie să plece din mănăstirea Tavenisioţilor, s-a întâmplat următorul lucru, relatat în Viaţa Sfântului Pahomie: „Şi după ce a căutat şi nu l-a găsit, zice Artemie fraţilor la slujbă: «Veniţi să vă rugaţi pentru mine». Şi au zis ei: «Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce se însoţesc cu arienii» – căci vedeau pe unul din episcopii arieni împreună cu ducele – şi deci ieşind fraţii, s-a rugat singur”. (Viaţa Sfântului Pahomie,CXXXVIII)
Redăm şi un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului către monahi: „Pentru că sunt unii care, cugetând cele ale lui Arie, umblă din mănăstire în mănăstire cu niciun alt scop decât ca, prefăcându-se că vin de la noi către voi, să-i păcălească pe cei curaţi. Iar alţii susţin că nu cugetă cele ale lui Arie, însă fac pogorământ şi se roagă împreună cu ei. De nevoie la îndemnul unor fraţi dintre cei mai sinceri, m-am grăbit să vă scriu, ca păzind voi în chip neştirbit şi neviclenit credinţa binecinstitoare, pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în voi, să nu daţi pricină de sminteală fraţilor. Căci atunci când vreunii vă văd pe voi – cei credincioşi în Hristos – venind împreună şi împărtăşindu-vă cu[ereticii] aceia, bănuiesc că un astfel de lucru este fără importanţă şi vor cădea în mocirla necuviinţei. Deci ca aceasta să nu se întâmple, să vă fie cu voie, iubiţilor, ca de la cei ce cugetă vădit lucruri necuviincioase să vă întoarceţi faţa, iar de cei care cred că nu cugetă cele ale lui Arie, însă se împărtăşesc cu rău-credincioşii, să vă păziţi; şi bineînţeles că a căror cugetare o ocolim, de părtăşia lor se cade să şi fugim. Iar dacă vreunul se preface că mărturiseşte credinţa dreaptă, însă se arată având părtăşie cu aceia, pe unul ca acesta îndemnaţi-l să părăsească acest obicei; şi dacă făgăduieşte, să-l aveţi ca frate; ci dacă stăruie în chip gâlcevitor, ocoliţi-l pe unul ca acesta. Căci astfel săvârşind, veţi păstra credinţa curată”. (Epistolă către monahi)
3. Sfântul Ioan Gură de Aur
Interpretând cuvintele: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi ascultaţi de ei” (Evrei 13, 17) Sfântul spune: „Anarhia este un rău peste tot şi pricină a multor nenorociri şi început al dezordinii şi zăpăcelii; mai ales în Biserică este cu atât mai primejdioasă, cu cât mai mare şi mai înaltă este stăpânirea (…) e mai bine să nu fie condus cineva de nimeni, decât să fie condus de cel rău. Căci cel dintâi de multe ori s-a mântuit, de multe ori s-a primejduit; acesta de pe urmă totdeauna se primejduieşte, fiind purtat prin toate gropile. Deci cum spune Pavel: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi-i ascultaţi»? Zicând mai înainte: «Al căror capăt al petrecerii privindu-l cu luare aminte, urmaţi-le credinţa»(Evrei 13, 7), zice mai apoi: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi îi ascultaţi». Cum adică, spune cineva, atunci când este viclean[mai-marele], să nu ne supunem? Viclean, ce înţelegi prin aceasta?Dacă[viclean] în ce priveşte credinţa, fugi de el şi lasă-l, nu numai om de ar fi, dar chiar înger coborând din cer; iar dacă[viclean] în ce priveşte felul de viaţă, nu iscodi. Şi acest lucru nu ţi-l arăt de la mine, ci din dumnezeiasca Scriptură”. (P.G. LXIII, 231)
Făcând erminia Epistolei a doua către Timotei a Apostolului Pavelşi explicând cum lucrează Dumnezeu şi sfinţeşte Tainele săvârşite de preoţi nevrednici, spune: „Deci ce – spune cineva –, Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi, fie ei şi nevrednici, ca să se mântuiască poporul. (…) Căci dacă avem să cercetăm vieţile conducătorilor, ne vom face noi hirotonitori ai învăţătorilor, şi toate se întorc cu susul în jos, sus picioarele şi jos capul. (…) Fiecare să-şi vadă de ale sale. Căci dacă are învăţătura strâmbă, chiar înger de ar fi, nu te supune, iar dacă învaţă drept, nu căuta la viaţă, ci la cuvinte. Îl ai pe Pavel care te îndreaptă şi prin fapte şi prin cuvinte către ceea ce se cuvine. Dar nu dă săracilor – zice unul – nici nu chiverniseşte cum trebuie! De unde vezi asta? Înainte să aflii, nu învinui, teme-te de răspundere! Multe sunt judecate după bănuieli. Iar dacă ai aflat şi ai cercetat şi ai văzut; aşteaptă judecătorul; nu smulge ordinea din mâinile lui Hristos! A Sa este judecarea acestora, nu a ta; tu eşti rob de pe urmă, nu stăpân. Tu eşti oaie; deci nu-l cerceta pe păstor, ca nu cumva să dai seamă şi de cele pentru care îl învinuieşti”. Aici Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată clar că doar pentru probleme de credinţă trebuie să îl mustrăm pe conducător (preot, episcop), iar celelalte, legate de păcatele personale le lăsăm în seama şi judecata lui Dumnezeu.
În erminia Psalmului 143 Sfântul Ioan ne înfăţişază măsura comuniunii bisericeşti în probleme de credinţă: „Când e vorba să faci bine, orice om să fie aproapele tău; însă când cuvântul adevărului este răstălmăcit, cunoaşte-ţi aproapele şi pe cel străin. Chiar dacă ţi-e frate de tată şi de mamă, dar nu-ţi este părtaş în ce priveşte legea adevărului, să-ţi fie mai barbar decât scitul; iar dacă e scit sau sarmat, dar cunoaşte scumpătatea dogmelor şi crede la fel ca tine, să-ţi fie mai casnic şi mai aproape decât cel ce te izbăveşte de dureri. Şi pe barbar şi pe cel ce nu e barbar de acum înainte să-i deosebim nu după grai, nici după neam, ci după cugetare şi după suflet! Căci acela este om cum trebuie, care are acrivia dogmelor şi purtare înţeleaptă”. (P.G. LV, 461)
După exilarea Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Chiriac n-a mai vrut să rămână în comuniune cu Arsachie, urmaşul Sfântului Ioan la tron, şi a fost şi el exilat. Sfântul Ioan îl mângâie prin scrisori şi-l întăreşte să îndure greutăţile surghiunului, în vreme ce nu lasă nici urmă de bănuială că episcopul Chiriac n-ar fi procedat bine; ba chiar spune că toate acestea pe care le suferă vor fi motiv să primească multă plată de la Dumnezeu. Într-una din epistolele către episcopul Chiriac, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Auzit-am şi eu de nesăbuinţa acelui Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus pe tron, că i-a necăjit pe fraţi şi pe fecioarele care n-au vrut să aibă părtăşie cu el. Mulţi dintre ei au şi murit pentru mine în închisoare. Căci lupul acela cu chip de oaie care are înfăţişare de episcop, dar este adulter – căci precum femeia care se împreunează cu altul atâta vreme cât îi trăieşte bărbatul este preadesfrânată, la fel adulterul este şi acesta – nu cu trupul, ci cu duhul căci deşi trăiesc eu, mi-a răpit tronul bisericii”.
