ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Iubiții mei Părinți și Frați, în dorința mântuirii prin trăirea vieții de obște a Bisericii, vin și acum înaintea voastră cu aceste cunoștințe pe care le-am dobândit prin cele ce le-am petrecut.
Domnul nostru Iisus Hristos – Capul Bisericii, ne-a zis: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 46-50). După cum vedem, Domnul nostru Iisus Hristos își dovedește Ortodoxia (Dreaptaslăvire) prin împlinirea voii Tatălui și că noi putem rămâne ortodocși, putem rămâne în El – Lumina, prin păzirea cuvintelor Lui.
Cei care ați citit cele ce le-am scris mai înainte, în conștiința vieții de obște a Bisericii, știți dorința și nevoia mea, pe care le am prin harul lui Dumnezeu, de a mă smeri prin trăirea obștește a vieții Bisericii, întru Ortodoxie, viață liturgică – Dumnezeiasca Euharistie și viață de nevoință. În această dorință, de a asculta de cei al căror cuget este cugetul Bisericii, a rânduit Domnul nostru să ajung la Părintele Maxim Caravas, un duhovnic al Sfântului Paisie Aghioritul, la Gheronda Gavriil, apropiat nevoitor cu Sfântul Paisie și la Părintele Partenie, care mi-a fost stareț șapte ani în Mănăstirea Sfântul Pavel din Sfântul Munte Athos. Dorința mea a fost și este să petrec împreună cu ei, prin ascultarea de ei să mor în ascultarea de Hristos Domnul nostru. Dar toți mi-au spus că voia lui Dumnezeu este ca în aceste vremuri să mă nevoiesc duhovnicește unde m-a rânduit Dumnezeu și să trăiesc viața de obște a Bisericii împreună cu cei cu care m-a rânduit Dumnezeu. Căci cei care lucrează apostazia cu vicleșug, împărtășindu-se cu ereticii cu mincinosul scop de a reface unitatea Bisericii, fac schismă. Acum Domnul nostru Iisus Hristos – Capul Bisericii face curățenie în Biserica – Trupul Său și cei care vor să rămână întru Ortodoxia Bisericii, prin trăirea vieții ei de obște, pentru împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine sunt prigoniți. Cei care vor să rămână în Ortodoxia Bisericii nu pot rămâne în mănăstirile și bisericile stăpânite de duhul apostaziei prin sistemul antihristic. Pentru că acum, cei care am întrerupt pomenirea – comuniunea cu cei care lucrează apostazia, suntem puțini și împrăștiați, avem nevoie să ne unim pe lângă preoții care au întrerupt pomenirea, pentru a primi putere prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Întorcându-ne să trăim obștește, precum cerem prin Sfântul Duh în Sfintele Slujbe: „Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slăvita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți Sfinții, pomenind, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, Dumnezeu ne împuternicește. Trăind așa, obștește viața Bisericii, după cum a zis mai cu seamă Părintele Maxim Caravas, când vor veni la noi, la Sfintele Slujbe, cei care încă nu au întrerupt pomenirea, este bine să le spunem că au nevoie să întrerupă comuniunea cu cei care lucrează apostazia, prin neparticiparea la slujbele unde se pomenesc aceștia, dar, dacă nu fac aceasta degrab, să nu-i oprim a participa cu noi la Sfintele Slujbe, căci din mersul evenimentelor curând își vor da seama că așa e bine și așa vor face. Acum pentru că nu trăim așa, obștește viața Bisericii, precum Maica Domnului și Toți Sfinții, ne amăgim că rămânem în Ortodoxia Bisericii când ne temem și ne despărțim până și de cei care au întrerupt pomenirea celor care lucrează apostazia. Netrăind obștește viața Bisericii am ajuns să ne temem și să ne despărțim și de cei care Dumnezeu i-a rânduit să trăim împreună cu ei viața de obște a Bisericii. După cum a arătat Părintele Teodor Zisis ultima dată când am fost la sfinția sa, nu mai găsește credincioși care să aibă curajul de a trăi obștește viața Bisericii. Sfinția sa, pe timpul Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului, i-a convins în Sinod pe „cardinalii catolici” și aceștia pe „Papa” de atunci, că pentru a se uni cu Biserica au nevoie să se lepede de erezii, să primească Ortodoxia Bisericii și să se boteze. Patriarhul Dimitrie nu a fost de acord cu aceasta, „Papa” acela a fost omorât și Părintele Teodor marginalizat. Părintele Teodor a făcut și face ce depinde de sfinția sa. Aproape plângând mi-a spus de față cu credincioșii, cărora le vorbea în Duminica a 18-a după Cincizecime, că Părintele Maxim Caravas i-a zis să facă Sinaxă și să se hotărască a trăi împreună cu credincioșii viața de obște a Bisericii, dar nu are cu cine. Că în ultimi doi trei ani a slăbit râvna credincioșilor, alta era starea lor când în Biserica Sfântului Antonie săvârșea cele Șapte Laude ale Bisericii și Dumnezeiasca Euharistie. Înainte de a pleca de la sfinția sa, binecuvântându-mă mi-a zis: „Fă acolo aceasta, trăiește obștește viața Bisericii împreună cu cei ce te cunosc. Eu bătrân fiind și nefiind duhovnic nu pot mai mult”.
Toți acești Părinți care m-au binecuvântat să mă nevoiesc duhovnicește la locul în care m-a rânduit Dumnezeu și să fac ce depinde de mine ca să putem trăi viața de obște a Bisericii, sunt defăimați, marginalizați, prigoniți. În Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, un grec, care îi spunea unui eretic din Irlanda că în curând vor fi în comuniune, întrebându-mă de unde sunt și aflând că am fost ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa, s-a grăbit să-i traducă ereticului, dar când i-am spus că mă duc către Părintele Teodor Zisis, s-a tulburat și mi-a spus să nu mă duc pentru că „ocărăște pe Patriarhul Bartolomeu, iar Părintele Cleopa nu-l ocăra”. Când i-am spus că „Părintele Teodor nu-l ocărăște pe patriarh, acționează în duhul Sfinților Părinți, toți păstorii noștri prinși fiind prin sistemul antihristic nu pot face Bisericii binele pe care vor să-l facă”, mi-a interzis să mai vorbesc și i-a spus ereticului că nu este bine să vorbească cu mine că sunt zelotist. Slavă lui Dumnezeu, care a rânduit ca să plece grecul și să vină un tânăr de vreo 20 de ani din Italia, născut din mamă italiancă și tată pakistanez, recent botezat ortodox. Acesta cu bucurie i-a tradus ereticului că are nevoie să se boteze ortodox ca să se mântuiască și ereticul a primit cuvântul cu bucurie.
Părintele stareț Partenie este bătrân și bolnav, mărturisește că în vremurile care vin „Patriarhul Bartolomeu cu Papa împărtășindu-se împreună fac schismă, Hristos îi leapădă”, avem nevoie să rămânem în Ortodoxia Bisericii trăind viața ei de obște, prigoniți. Monahii din jurul lui care caută sincer mântuirea, conștientizează că după ducerea lui din viața aceasta, lucrându-se apostazia, nu mai pot rămâne în mănăstire. Unii dintre ei mi-au spus că după „Sinodul din Creta” (iunie 2016) s-au întâmplat multe neînțelegeri și răutăți și că mai bine este de mine că am ales să rămân în Ortodoxia Bisericii. Dar un părinte, care este reprezentantul mănăstiri în „Chinotita Sfântului Munte”, care se impune cu voia apostată a patriarhului în mănăstire și în Sfântul Munte, mi-a spus că eu și toți care am întrerupt pomenirea, Părintele Maxim și Gheronda Gavriil, suntem înșelați. Când i-am mărturisit sincer că datorită faptului că face ascultare de cei care lucrează apostazia nu mai înțelege și nu mai judecă întru Adevărul lui Dumnezeu, nu a mai zis nimic.

(Preluare de pe Ortodoxia Mărturisitoare)

Există un moment în Slujba de sfințire a bisericii în care episcopul și preoții din sobor de adună în jurul mesei din altar și o spală cu apă de trandafir, urmand apoi a fi împodobită cu acoperămintele dinainte pregătite.

Circulă o fotografie consternantă, în care o vedem pe Elena Lasconi în sobor, între episcop, (pare a fi Calinic de la Arges), și un preot. Dumneaei își așează frumos mînuța, cu unghiile vopsite în roșu, pe viitoarea sfîntă masă, și face ceea ce numai mînă sfințită de cleric trebuie să facă. Dumnezeule Mare!

Asistă la scenă și indivizi de parte bărbătească, ce par a fi distinsele autorități locale, în batjocura și disprețul Sfintelor Canoane și cu înalta ,,binecuvîntare’’ a pseudo-episcopului.

Am ajuns să spunem că nu ne mai miră nimic, după ce am văzut tineri practicînd artele marțiale în fața Sfantului Altar al bisericii din cartierul orădean Velența. Și totuși, un lucru ne miră: cum îi mai rabdă Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

,,Oare voiesc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu – sau mai degrabă să se întoarcă şi să fie viu?’’ (Iezechiel 18, 23). Întrebării acesteia nu i se poate răspunde decât într-un singur fel, căci Dumnezeu caută să scoată pe oricare păcătos din adâncul negru al păcatului şi să-l aducă la Sine.

Trăia în Antiohia o femeie cu numele Pelaghia, care căzuse de mai multă vreme în păcatul desfrânării. Când sfinţiţii episcopi s-au adunat în Biserică pentru Sfintele slujbe, a intrat şi Pelaghia, împodobită şi îmbrăcată necuviincios, făcând mare tulburare. În alt rând, a fost rânduit să predice Preasfinţitul Non. Pelaghia cea desfrânată a venit iarăşi, dar cu gând bun să asculte. Fiind pătrunsă de sublimul învăţăturilor lui Hristos, s-a pocăit, a vărsat lacrimi şi se gândea la pedeapsa pe care Dumnezeu o va da celor ce petrec în păcate necurmate. A treia oară a venit în sfânta biserică şi a stăruit pe lângă sfinţiţii slujitori până ce aceştia au învăţat-o adevărurile de Credinţă mântuitoare şi apoi au curăţit-o de păcatele multe şi grele, prin Sfântul Botez.

A treia zi după Botez, Pelaghia a chemat slujitoarea sa şi i-a poruncit să aducă toate bogăţiile sale, câştigate prin viaţa întinată, şi să le pună în faţa sfinţitului slujitor al Bisericii. Acesta n-a voit să facă nimic în folosul Bisericii, ci a socotit că este potrivit ca acele podoabe agonisite rău prin păcat, să fie bine folosite, împărţindu-le săracilor. Pelaghia şi-a chemat toate slugile şi le-a dat slobozenie, apoi a plecat din cetate, fără să se ştie ceva despre ea.

După o vreme, diaconul episcopului Non a fost trimis la Muntele Eleonului, având poruncă să caute pe un oarecare monah Pelaghie, care şi-a zidit acolo o chilie şi vieţuia în mare nevoinţă. Oamenii locului ştiau că este vorba de un famen. Ajuns acolo, a găsit, aşa cum i-a spus episcopul, chilia şi pe Pelaghie, care de fapt era Sfânta Pelaghia, tăinuindu-se pentru împărăţia lui Dumnezeu. Au vorbit puţin, Sfânta a cerut pentru sine rugăciune de la sfinţitul Non şi diaconul a plecat. Când a revenit la chilie, a strigat pe Avva Pelaghie, încredinţat că este parte bărbătească. Nu i-a răspuns nimeni, aşa încât a deschis chilia şi a găsit trupul mort. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, au venit călugării din împrejurimi şi însuşi Patriarhul Ierusalimului. Când să facă rânduielile cuvenite, acesta a văzut că este vorba de parte femeiască şi a strigat: ,,Minunat eşti între Sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pământ Sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei’’ (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.94-102).

Bunul Dumnezeu a rânduit să învăţăm din pilda vieţii Sfintei Pelaghia, şi de ni s-a întâmplat cumva păcatul desfrânării, să fim încredinţaţi că Dumnezeu a rânduit şi pentru noi pocăinţă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

Presbiter Iovița Vasile

Semnale și luări de poziție în privința cuibului de năpîrci din sediul Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei au existat de mai multă vreme. Totul a culminat cu lansarea filmului Părintelui Ciprian Mega, 21 de rubini. Evenimentul s-a petrecut, se așteaptă trecerea lui în uitare, pentru ca indivizii care ocupă abuziv o Episcopie, să-și vadă, în continuare, de îndeletnicirile lor porcoase.

Am cerut, în cîteva rînduri, demisia și plecarea lui Sofronie din sediul episcopal. Confrații au zis că e o utopie, pentru că omul are o puternică susținere din partea puterii lumești, cea care l-a ales și l-a propulsat în scaunul episcopal. Nu, Sofronie stă pe nisipuri mișcătoare, făcîndu-și iluzia că e mare și tare, de neînlocuit, eternizat într-o dregătorie de care este, mai trebuie să spun?, este cu totul nevrednic. În sediul Episcopiei Oradiei, respectiv în paraclisul acestuia, am fost hirotonit diacon și apoi preot de PS Vasile Coman, cel prigonit de comuniști, în 1978. Mă doare sufletul să știu că acolo mișună fauna aceea infectă și nerușinată.

Redau mai jos transcrierea unui mesaj al Părintelui Teofil Bradea, victimă a indivizilor care au ajuns să facă legea într-un locaș ortodox. Cît despre utopii, eu cred că ele există doar în mințile noastre, deoarece ,,ceea ce e cu neputință la om, e cu putință la Dumnezeu’’. Așa să fie.


Frate preot roman,
Am un mesaj pentru tine. Eu, preot fiind de peste 50 de ani, am lucrat în calitate de administrator, director, consilier cultural pe la Episcopia Oradiei, impus de către Înaltul Bartolomeu al Clujului. Am plecat după ce i-am spus dumnealui că nu se poate lucra cu oameni care au păcate împotriva firii, respectiv ceea ce am precizat înainte, și am plecat atît umilit, cît și plin de scîrbă.
Este momentul să îți dai seama că te faci părtaș, prin omisiune, prin tăcere, la același păcat atât de scârbos. Gândește-te că ai urmași, ai familie, ești un om cu o poziție în societate, cu onoare, și nu trebuie să te lași subjugat de acești oameni robiți de păcatul împotriva firii. Orișicum, cînd Poporul se va trezi îi va da sigur deoparte. Pînă atunci, mesajul se referă la cei care au răspunderea Poporului.

Preot Teofil Bradea, Bihor 8 octombrie 2024

Dragi romani, ne stă în față o nouă luptă, cea prin care antihriștii încearcă să ne impună actele biometrice înrobitoare și degradante, pentru făpturile lui Dumnezeu. Nu cedați sub nicio formă, nu le primiți, stați neclintiți lîngă Dumnezeu și El ne va face biruitori.

Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte.Trebuie să vă câştigaţi o Credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem Credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.

Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana. Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi preoți, monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednic să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] că nu are sfârşit. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.

Text trimis de Ciobanu Ștefan – Arad

Am cunoscut-o prin anul 1978, cînd mi-am început misiunea preoțească. Locuia în filia în care slujeam, o dată la două săptămîni. Era căsătorită, sau poate trăia în curvie cu un individ. Copii n-avea. La biserică nu venea, pentru că era înclinată spre martorii lui Iehova. Deși trăia cu un anume bărbat, era lesbiană. Își găsise cîteva femei pe care le-a inițiat în murdăria lesbianismului. Unele au plecat prematur din viață.
Avea o voce groasă, bărbătească, alterată de băutură și tutun. Am stat odată de vorbă cu ea, fără rezultat. Continua să-și exprime adeziunea față de martorii iehoviști.
A venit vremea plecării ei din viața aceasta. Din cite mi s-a spus, (plecasem într-o altă parohie, în satul meu natal), n-a putut muri. Se chinuia cumplit și sufletul nu putea ieși din trupul său. A fost chemat un preot, i-a citit rugăciunile de dezlegare și apoi a trecut din lumea aceasta plină de răutăți, din care Dumnezeu nu lasă să lipsească frumusețile duhovnicești.
După mulți ani, a venit la mine o persoană care mi-a povestit, cu multe amănunte atrocitățile pe care le-a comis această individă, care zicea că este martoră iehovistă. Apelau la ea femeile însărcinate, care nu doreau să-și nască pruncii rînduiți de Dumnezeu Atotputernicul. Le primea, omora pruncii și apoi primea o sumă modică, pentru băutură și țigări. Au fost sute de prunci omorîți de această ființă respingătoare.
Am lăsat la urmă metoda groaznică, teribilă, înspăimîntătoare prin care aceasta omora ființele nevinovate. Avea un fus pe care-l introducea în uter, străpungea copilul nevinovat, care murea în chinuri inimaginabile, apoi era lepădat de mama criminală!
Aș dori să uit aceste monstruozități. Mă îngrozesc de ele. Doamne, ajută-mi să nu uit, să mă îndurerez pururea de durerile pruncilor nevinovați, uciși de niște ființe abjecte, nesimțitoare, lipsite de milă.

Presbiter Iovița Vasile

 

De fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie, la vremea cuvenită, rostim Simbolul Credinţei prin care, într-o formă scurtă, dar mult cuprinzătoare, Îl mărturisim pe Dumnezeu şi adevărurile Sale veşnice. Aceste adevăruri sunt şi ale noastre, de vreme ce le credem şi le mărturisim cu toată inima noastră. Între adevărurile mântuitoare este şi cel despre învierea tuturor oamenilor, la sfârşitul veacului acestuia. Este nădejdea noastră neclintită că moartea nu ne nimiceşte pentru veşnicie, ci doar ne trece din această formă a existenţei într-o altă formă, aceea în care sufletele noastre nemuritoare vor fi despărţite de trupuri. După nemincinoasele-I cuvinte, Dumnezeu va face ca trupurile noastre, care la moarte se desfac întru cele din care au fost alcătuite, să se unească iarăşi cu sufletele noastre, şi-atunci va fi învierea tuturor celor adormiţi, drepţi şi nedrepţi. Va fi tocmai ceea ce a spus Mântuitorul iudeilor îndărătnici, iar Sfântul Ioan a consemnat în Evanghelia sa: ,,Adevărat, adevărat zic vou ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi, vor învia… Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce-au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce-au făcut cele rele, spre învierea osândei’’ (Ioan 5, 25, 28-29). În temeiul acestor cuvinte, fiecare din noi mărturisim: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie’’
Acest veşnic şi mântuitor adevăr al învierii, prin faptul că noi credem în el din toată fiinţa noastră, ne deosebeşte pe noi de necredincioşi, adică de atei şi păgâni. Aceştia, refuzând să creadă în Dumnezeu, se limitează, în concepţia lor, doar la această viaţă pământească, spunând că după moarte fiinţa oamenească se nimiceşte ireversibil, pentru totdeauna. Aceştia sunt cei care au provocat marile dezastre ale omenirii prin războaie şi revoluţii, prin înfometarea deliberată a unor popoare, prin exterminarea a sute de milioane de oameni, prin otrava necredinţei pe care au răspândit-o prin toate mijloacele posibile. Aceştia sunt cei care s-au prezentat ca fiind marii ,,binefăcători’’ ai omenirii. Îmi amintesc că în anii întunecaţi ai comunismului, Marx, Engels, Lenin, Stalin şi alţi criminali asemenea lor, erau numiţi ,,mari dascăli ai omenirii’’. Aceştia, fără voia lor, s-au supus legii Dumnezeieşti şi au plecat din lumea aceasta. Sufletele lor au intrat în chinurile iadului, dar învăţăturile lor satanice continuă să mutileze vieţile multor milioane de oameni. Aceşti monştri ai neamului omenesc L-au tăgăduit pe Dumnezeu cu toate puterile lor, învăţând că materia este atotputernică şi, prin evoluţie, a ajuns să-i creeze pe oameni. Aceştia ne spun că strămoşii noştri nu sunt Adam şi Eva, ci maimuţele cele necuvântătoare. Nu e de mirare, deci, că s-au comportat faţă de semeni cu o sălbăticie de fiare, propovăduind şi încurajând violenţa, ura, crima, teroarea. Acestora le-a lipsit Dumnezeu, le-a lipsit frica de Dumnezeu, le-a lipsit credinţa în învierea şi judecata Dumnezeiască, în răsplată şi în pedeapsa Lui şi, în numele unor ideologii demenţiale şi demonice, şi-au îngăduit să comită acele inimaginabile orori.
Sfântul Apostol Pavel n-a obosit să propovăduiască oamenilor adevărul despre înviere. Aşa bunăoară, când a scris Epistola întâia Bisericii din Tesalonic, le-a întărit credinţa în învierea morţilor, scriindu-le: ,,Fraţilor, despre ce ce-au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la Venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi. Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos, vor învia întâi (I Tesaloniceni 4, 13-16).
Oricâtă credinţă ar avea un om, dacă se îndoieşte de adevărul învierii, credinţa îi este deşartă şi nefolositoare. Aşa erau saducheii cei din vremea Mântuitorului: credeau în Dumnezeu şi în Legea lui Moise, dar tăgăduiau învierea (Luca 20, 27). Credinţa lor era moartă, pentru că în Dumnezeu şi-n adevărurile Sale nu credem selectiv, ceea ce ne plece numai, iar pe celelalte le respingem. Credem în Dumnezeu şi în tot ce El ne-a descoperit, fără rezerve, ori umbră de îndoială.
Despre înviere ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. În vreme ce Fiul lui Dumnezeu Se apropia de cetatea Nain, scoteau din oraş un tânăr mort, pe care-l duceau spre a-l aşeza în ţărâna cimitirului. Mulţimea care-L însoţea pe Domnul s-a întâlnit cu mulţimea care participa la înmormântarea tânărului. Toată durerea momentului era concentrată în fiinţa mamei celui mort: pe lângă că-i murise singurul fiu, mai era şi văduvă, de aceea, spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorului I s-a făcut milă şi a mângâiat-o, spunându-i; ,,Nu plânge’’. În momentul imediat următor, S-a apropiat de sicriu şi a rostit Dumnezeieştile cuvinte: ,,Tinere, îţi zic ţie, scoală-te’’ (Luca 7, 14). Puterea Dumnezeiască a Domnului Iisus a biruit îndată moartea: sufletul tânărului s-a întors în trupul mort şi acesta a înviat, a început să vorbească, apoi l-a dat mamei sale, risipindu-i multele dureri şi amărăciuni adunate în sufletul său. Le-a arătat, prin această minune, că ,,la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’’. Ne arată şi nouă, celor de-acum, pentru că şi noi credem în înviere, iar faptul că în biserică se citeşte şi se tălmăceşte această pericopă evanghelică, este pentru noi ca şi cum am fi fost de faţă la minunea aceasta, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Cu nimic nu suntem împuţinaţi în credinţă şi în cunoaştere faţă de cei care, realmente, au asistat la învierea fiului văduvei din Nain.
Nu se poate să nu relev reacţia mulţimii prezente, ea fiindu-ne pilduitoare: ,,Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc Mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’’ (Luca 7, 16).
Biserica lui Hristos cuprinde în rugăciunile sale pe toţi oamenii trăitori pe pământ, şi pe necredincioşi şi pe vrăjmaşii ei, ca Dumnezeu să le dea gând de pocăinţă şi întoarcere la Dreapta Credinţă. Biserica se roagă şi pentru cei adormiţi, însă cu o formulă limitativă şi bine precizată: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi care întru nădejdea învierii şi vieţii cele de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne’’. Textul acesta liturgic este limpede şi lămuritor, căci el exclude din rugăciune pe cei care, trăind în lume, n-au crezut în înviere şi pe aceia care, chiar dacă au crezut în înviere, s-au numărat printre eretici şi schismatici, cu alte cuvinte, n-au făcut parte din Sfânta Biserică Ortodoxă.
Se spune că marele dictator Iosif Visarionovici Stalin, fiind pe patul de moarte, a fost vizitat de sora sa, o binecredincioasă călugăriţă din Sfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei. Cu lacrimi în ochi şi cu dragoste pentru fratele său atât de încărcat de păcate, l-ar fi rugat să se pocăiască, măcar în ultimele zile ale vieţii. Stalin s-a arătat neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu. Se pare că s-a pocăit, totuşi. Numai Bunul Dumnezeu ştie dacă a făcut-o cu sinceritate şi dacă i-a primit pocăinţa. Cert este că s-a dat un ordin de la Moscova şi mai-marii regiunilor de-atunci, din România, necredincioşi cum erau, au poruncit să se ridice parastase la mănăstirile din Moldova pentri ,,robul lui Dumnezeu Iosif’’, după cum relata Părintele Cleopa. De la preoţii bătrâni ştiu că şi în satul meu, s-a dat poruncă să se tragă clopotele neîntrerupt, vreme de patru ore, în ziua înmormântării lui Stalin.
Am spus la început că Sfântul Apostol Pavel s-a ostenit, cu vreme şi fără vreme, să-i înveţe pe oameni şi să le insufle nădejdea în înviere morţilor. În cele din urmă, vorbeşte şi scrie despre înviere ca despre un adevăt axiomatic: ,,Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia’’ (I Corinteni 15, 22). Dă, Doamne, aşa să fie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile 5 oct.2024

 

 

 

 

Aflăm dintr-un film care circulă pe internet, că ispravnicii militari ai măscăriciului Zelenski au răpit cu forța un tînăr din comunitatea Înalt-Preasfințitului Părinte Mitropolit Longhin, pentru a-l trimite pe front unde ar urma să lupte pentru a împlini ambițiilor demențiale ale nebunilor lumii. Aceștia au planificat și declanșat războiul fratricid ruso-ucrainean cu scopul precis de a distruge Biserica lui Hristos din cele două țări slave și din toată lumea, pentru ca evreii să-l poată întroniza pe mesia lor cel mincinos, blestematul antihrist.
Tînărul despre care vorbim are acasă doi copii mici și tînăra sa soție este însărcinată. Acesta este Zelenski, măscăriciul care cîntă la pian, pe care ne îndeamnă netoții romani să-l iubim pentru ,,binele’’ imens pe care-l face omenirii, și să-l urîm pe Putin, răspunzător de tot răul abătut asupra lumii.
Păstorul cel bun, Înalt-Preasfințitul Longhin, a sărit imediat în apărarea fiului său duhovnicesc, cerînd autorităților să-l elibereze neîntîrziat. N-a ținut seama de sănătatea-i precară, de riscul de a fi arestat, de posibilitatea de a-și pierde viața.
Mîine este Duminică. Vă cer tuturor să luați arma cea pururea nebiruită a sfintelor rugăciuni, prin care să cereți PreaBunului Dumnezeu ca Vlădica Longhin și fiii dragi sufletului său, să se arate biruitori asupra barbarilor care persecută sîngeros Biserica Domnului nostru Iisus Hristos.

Presbiter Iovița Vasile

E vorba de ardeleanul nostru, președintele Academiei Romane.
O vreme i-am urmărit luările de cuvînt și felul cum s-a poziționat în diferitele împrejurări, și mi-a plăcut. Iată, am zis, un om cu vederi sănătoase care dă greutate cuvintelor sale, prin poziția înaltă pe care o ocupă. Vorbea frumos despre ființa Neamului Romanesc, învățămînt, cultură și chiar Biserică. În același timp îmi puneam întrebarea: cum a ajuns omul acesta în fotoliul Academiei?, știind bine că antihriștii nu lasă la voia întîmplării nicio instituție, niciun post din alcătuirea statului roman. Poate omul e cu adevărat pătruns de dragostea pentru Neamul său, poate…
Niciun poate. Curînd s-a dovedit că Ioan Aurel Pop este un om al sistemului, sistem care nici măcar nu l-a menajat sau prevenit în privința vaccinului ucigaș. Așa se face că dumnealui s-a înțepat cu conștiinciozitate, iar nu după multă vreme, s-a aflat că este măcinat de un cancer nemilos. El însuși se plîngea de acest lucru, cel puțin cum am constatat din cele publicate în presă. Bine ar fi ca informația să fie mincinoasă, și domnul președinte să trăiască ani mulți, fără apăsarea de care vorbeam.
A venit apoi vremea ca domnul I.A. Pop să prezideze o reuniune a Academiei, în care a încercat cu disperare să introducă în Academie o ființă ciudată, Marta Petreu de la Cluj. O scursoare, care a vrut să se prelingă în cel mai inalt for al științei și culturii romanești. De ce spun asta? Pentru că L-a batjocorit pe Dumnezeul meu și l-a jignit pe Domnul Eminescu. Cînd comiți asemenea nelegiuiri, ești o otreapă grețoasă bipedă, care trebuie ocolită și uitată.
Și Aurel Pop o susține cu toate puterile. Noroc că muierea a căzut la votul secret. Nu că am avea mari așteptări de la Academie. Știm cine o populează, dar învățăm că pînă în cele din urmă, fiecare-și dă arama pe față. Inclusiv Ioan Aurel Pop.

Presbiter Iovița Vasile

Citind cu luare aminte vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu, vom constata că mulţi dintre ei, în numeroase rânduri, au fost acuzaţi de vrăjmaşii slujitori ai diavolului de vrăjitorie, atunci când se învredniceau să săvârşească minuni Dumnezeieşti. Este o veche tactică a diavolului de a acuza pe cei drepţi de faptele pe care el însuşi le săvârşeşte sau le inspiră altora. Meşteşugul acesta viclean a fost preluat de vechii comunişti români, după 1989, când ridicau calomnii asupra celor care voiau binele ţării, acuzându-i de ceea ce ei înşişi se făceau vinovaţi, de slujirea unui sistem ateu şi criminal.

Sfânta Haritina, pe care o pomenim astăzi, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, când credincioşii se primejduiau de moarte, dacă erau găsiţi că slujeau lui Hristos. Haritina trăia în mijlocul barbariei şi ,,s-a arătat nu numai cu frumuseţea chipului, ci şi cu obiceiurile bune împodobită, fiind blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet şi înţeleaptă’’. A venit vremea când a fost cunoscută pentru viaţa ei bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Păgânii au luat-o cu sila şi au adus-o în faţa comitelui Domiţian, care a acuzat-o pentru că era creştină şi ,,înşela’’ pe mulţi, aducându-i la ,,credinţa necurată’’. Sfânta Haritina a mărtutisit cu tărie: ,,Adevărat este că sunt creştină, iar ceea ce zici că înşel pe oameni nu este adevărat, pentru că de la înşelăciune îi întorc pe cei rătăciţi şi îi povăţuiesc la calea cea adevărată, ducându-i la Hristosul meu, întru Care Credinţa nu este necurată, precum spui tu, ci este Sfântă şi Dreaptă. Toată credinţa voastră este plină de necurăţie, pentru că credeţi în necuraţii şi viclenii diavoli şi faceţi voia lor’’.

Slujitorii cei fără Dumnezeu i-au legat o piatră mare apoi au aruncat-o mare. Cel Atotputernic a zădărnicit planurile necuraţilor păgâni, căci piatra s-a dezlegat, iar Sfânta a ieşit şi umbla pe apele mării ca pe uscat. Când s-a înfăţişat judecătorului păgân, i-a spus: ,,Uitaţi-vă şi vedeţi puterea Hristosului meu şi credeţi în El’’. Orbit de necredinţă, acesta a învinuit-o pe Sfântă că a făcut această minune cu ajutorul vrăjilor! Cu alte cuvinte, slujitorul diavolului arunca asupra Sfintei Haritina acuzaţia absurdă, când ea slujea în curăţie Domnului nostru Iisus Hristos. După ce a răbdat toate chinurile imaginate de minţile întunecate de diavolul, Sfânta a ajuns în primejdia de a fi necinstită de brutele păgâne. Dumnezeu i-a stat în ajutor şi a chemat-o la El, astfel încât prigonitorii au rămas miraţi lângă trupul ei cel curat.

Tinerele din vremea noastră să ia aminte la pilda vieţii acestei plăcute a lui Dumnezeu şi dacă nu au tăria să moară pentru Hristos, măcar să-şi păstreze curăţia în mijlocul acestui neam viclean şi desfrânat (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005)

Presbiter Iovița Vasile