Autor: iovita_vasile

Iubite cititorule! Vei fi fost prezent de multe ori în biserică la Sfânta Liturghie şi, fără-ndoială, ai văzut uneori că atunci când preotul adresează chemarea ,,cu frică de Dumnezeu, cu Credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi’’, nimeni nu se îndreaptă spre sfântul potir pentru a primi Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos. Suntem împiedicaţi de ispita diavolească, sau poate de lenea şi nepăsarea noastră.

Îţi voi scrie, în continuare, o pildă din viaţa Sfântului Lucian din Antiohia, din vremea când se găsea întemniţat din pricină că era credincios al Bisericii.

În vremea lui Maximian, închisorile erau pline cu mărturisitori ai lui Hristos. Sfântul Lucian se afla printre cei închişi. Se apropia sărbătoarea Dumnezeieştii Teofanii şi credincioşii întemniţaţi doreau să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, lucru imposibil de împlinit, date fiind asprimile şi lipsurile temniţei. Atunci ei s-au rugat lui Dumnezeu să nu-i lipsească de Sfânta Împărtăşanie. A binevoit Dumnezeu ca temnicerii să fie mai puţin vigilenţi şi atunci câţiva credincioşi s-au adunat în temniţă, aducând pâine şi vin. Sfântul Lucian le-a spus credincioşilor: ,,Staţi împrejurul meu şi vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui biserica cea vie, decât cea de lemne sau de pietre’’. Neajunsul era că nu aveau masă pe care să săvârşească Sfânta Liturghie, însă Sfântul le-a spus: ,,Pe pieptul meu o să puneţi şi va fi prestol viu al Dumnezeului Celui Viu’’. Şi aşa s-a săvârşit Sfânta Liturghie, iar ei s-au împărtăşit întru curăţia inimii. Dimineaţa au venit slujbaşii temniţei. Sfântul a strigat de trei ori ,,Sunt creştin’’, apoi a adormit în Domnul.

Această pildă (nu parabolă!) ne arată râvna înaintaşilor noştri pentru cele sfinte, în condiţiile draconice ale închisorilor. Nu este, oare, păcat că atunci când sfinţiţii slujitori ai Bisericii adresează chemarea, niciunul din credincioşi nu răspunde?


Presbiter Iovița Vasile

Alexandru Lungu, un cunoscut preot din Moldova, a relatat o minune produsă la Sfânta Parascheva pentru o familie care şi-a adus copilul de şapte ani bolnav la racla sfintei.

„Este vorba despre o familie care zilele acestea a ajuns să urmărească pagina de Facebook şi în doar câteva ore şi-au făcut bagajele şi Sfânta Parascheva le-a făcut un miracol. Citiţi şi daţi Slavă lui Dumnezeu”, scrie preotul Alexandru Lungu, care a redat mai apoi mărturia unei mame care a trăit un adevărat miracol la Sfânta Parascheva.
Pentru început femeia mărturiseşte preotului că relaţia ei cu Dumnezeu s-a răcit.
„Eu necredincioasa, care ani de zile nu am vrut sa mai aud de Dumnezeu, sfinţi, preoţi. Nu am fost niciodată uşă de Biserică. (…) Era o relaţie rece, mai evadam într-un weekend pe la munte şi atunci din curiozitate, vizitam câte o mănăstire. Lăsam eventual un pomelnic, dar atât tot”, spune femeia, care apoi relatează momentul în care a sesizat că fiul ei are probleme.

„Copilul era foarte agitat, plângea noaptea inexplicabil”
„Necazul meu a început în urma cu 4 ani. Am născut un băieţel perfect sănătos. Vioi, plin de energie, lumina ochilor mei. Fiind o femeie de cariera, recunosc că am neglijat mult partea mea de responsabilitate in ce priveşte creşterea lui. Am angajat o bonă care din nefericire, mult mai târziu am aflat, că tot ceea ce făcea în lipsa mea era să îl proptească pe cel mic în faţa televizorului şi a telefonului, iar ea stătea liniştită pe canapea.
Practic copilul meu de doar doi ani, a crescut cu televizorul. Zi de zi , 8 ore. Adormea la televizor şi se trezea cu televizor. Am depistat în timp faptul că era foarte agitat, plângea noaptea inexplicabil, până când a început să facă crize din ce în ce mai mari. Când vă scriu acest mesaj băieţelul nostru are deja 7 ani.
Până joi nu s spus niciodată Mama, Tata , Apa . Părinte, l-am dus la zeci de specialişti, am cheltuit mii de euro, fără nici un folos. Am fost de câteva ori pe la biserică, dar trebuie să recunosc, superficial, fără aşteptări”.

„Iaşiul este într-o vibraţie aparte, îţi dă un sentiment dumnezeiesc”
„Săptămâna aceasta o prietenă din lista mea v-a distribuit postarea şi am început să citesc. Apoi aţi tot postat şi a început să se nască în inima mea o mică speranţă. I-am soţului că eu plec la Iaşi, noi fiind din Constanţa. Zis şi făcut. Am pus câteva haine într-un bagaj improvizat şi ne-am găsit în Iaşi pentru prima dată. Da , într-adevăr, Iaşiul este într-o vibraţie aparte. Iar apropierea de catedrală îţi dă un sentiment dumnezeiesc”.

„Copilul a fost pentru prima dată liniştit”
„Ne-am aşezat la rândul format, cred ca totul a durat aproximativ 4 ore. În timpul acesta copilul meu a fost pentru prima dată în viaţa mea liniştit. I-am dar câteva cărticele, l-am ţinut în braţe, dar se purta de parca ar fi fost sedat. Părinte, atât am spus când am ajuns in faţa raclei: Doamne dacă iubeşti acest copil şi poţi să-mi dai o şansă, ajută-mă! Părinte, am plecat de acolo încărcaţi, dar totuşi încă nedumeriţi dacă am procedat corect. Mulţi veneau cu haine, cu vată, eu doar am pus palma mea peste vesmântul Sfintei şi l-am atins cu fruntea pe băieţelul meu. Bineînţeles, ca după toată această experienţă am mâncat ceva şi ne-am urcat în maşină, întrucât nu se mai găsea cazare”.

„Sfânta Parascheva îţi mulţumesc”
„Băieţelul meu a adormit şi înainte sa ajungem în Constanţa s-a trezit Părinte spunând exact aceste cuvinte: „Sfânta Parascheva, îţi mulţumesc!” Părinte, copilul meu nu a spus niciodată Mama, iar pentru prima dată în viaţa lui a spus o frază. Va scriu aceste rânduri şi sunt plină de lacrimi şi nu pot să vă aştern în scris ce înseamnă pentru mine acest miracol. Astăzi a început după ce s-a trezit să repete această frază de câteva ori : Sfânta Parascheva îţi mulţumesc! În această după amiaza a venit la mine în bucătărie, m-a luat în brate şi mi-a spus: Te iubesc, mama!
Părinte, copilul meu nu a vorbit niciodată până la 7 ani şi în doar 24 de ore a spus mai mult decât în toată viaţa. Este mult mai liniştit, privirea pare alta, eu cred că Sfânta Parascheva este un miracol pentru oameni. Părinte, dau mărturie că viaţa mea s-a schimbat într-o secundă. Eu nu am fost o Credincioasă, un om fidel lui Dumnezeu, dar Ştiu că Dumnezeu atât de mult ne iubeşte încât are răbdare şi lucrează în aşa fel încât nimic nu este cu neputinţă la El. Sunt convinsă că mărturia mea va atinge multe mame care sunt poate într-o situaţie asemănătoare. Va mulţumesc şi datorită postărilor dumneavoastră, astăzi mi-am recăpătat copilul şi sufletul înapoi. Vă voi purta veşnic în rugăciune şi abia aştept sa ajungem la biserica unde slujiţi. Va îmbrăţişez!”, a mărturisit femeia prin intermediul preotului Alexandru Lungu care a împărtăşit această experienţă pe Facebook.

Marius Boeriu Preluare de pe ,,Bună Ziua, Brașov’’

1.Imediat după sinodul tîlhăresc din Creta, o parte din ecumeniști au recunoscut cu jumătate de gură că sunt nereguli în documentele adoptate, dar că acestea vor fi îndreptate și explicitate de un viitor sinod. Să fim serioși! Sinoadele Ortodoxe confirmă și întăresc cele hotărîte de Sinoadele anterioare, nu le corectează, nu le schimbă.

2. ,,Părintele Calist mi-a mai spus că Stareții din Sfântul Munte, ca și starețul său, nu sunt de acord cu patriarhul Bartolomeu, dar consideră că nu pot întrerupe comuniunea cu el pentru că încă nu s-a întrunit un Sfânt Sinod care să-l judece’’ (Monahul Iachint).

3.Parte din cei îngrădiți de erezie n-au sesizat vicleșugul și se aliniază, spunînd că pînă la un viitor Sfant Sinod episcopii răman în scaune, săvîrșesc Taine valide (Sfintele Canoane spun altceva!). Cum rămîne atunci cu îngrădirea noastră de erezie? Sunt eretici dovediți, dar săvîrșesc Taine valide. Pentru mine e greu să înțeleg.

4.Toate aceste păreri fac trimitere la ceva iluzoriu, la ceea ce nu există: Sinodalitatea Bisericii. Să încerc să explic. Sinodalitatea, ca formă de exprimare a Bisericii, a fost desființată. Sau ucisă, socotită periculoasă, pentru că stătea în calea ecumeniștilor doritori să distrugă Biserica. Am scris cu ani în urmă, depre metoda reducționistă de desființare a Sinodalității Bisericii noastre. Sunt circa 800 de episcopi ortodocși. În Creta au fost admiși cam 160, celorlalți li s-a interzis participarea. 160 reprezintă vreo 17-18 la sută din total. O reducere a Sinodalității de 82 la sută, dintr-o trăsătură de condei. Drept de vot li s-a dat doar celor 10 ziși întîistătători. Altă reducere drastică! Adică Sinodalitatea constă în 1,25 la sută? Faceți sămădașul: 1000 : 800 = 1,25. Ca și cum ar fi fost prea mult, Bartolomeu a luat frîiele în maini și conduce singur, ca un papă veritabil, plin de infaibilitate. Conduce,
e un fel de a spune, deoarece execută orbește ordinele ocultei.

5.Exercițiu practic: Un zis episcop roman alunecă în erezie. Trebuie chemat la ordine spre a fi adus la Dreapta Credință. Persistă în erezie. Trebuie caterisit, anatemizat, îndepărtat din Biserică, precum un mădular putred. Cine va face aceste demersuri canonice. Ceilalți eretici, 58 la număr? Despre ce sinod romanesc vorbim? Unul pus de ocultă, spre ai îndeplini agenda antihristică, punct cu punct?

5. Ei, dragii moșului, unde este Sinodul trîmbițat și propus de ecumeniști? Unde este Sinodalitatea? Lăsați-ne-n amarul nostru și nu ne mai povestiți de cai verzi pe pereți. Eu atat spun că Dumnezeu poate restabili Sinodalitatea Bisericii în orice vreme, sau poate alege altă modalitate de ieșire din impas, negandită de mințile noastre.

Presbiter Iovița Vasile

Istoria scrisă ne spune că poporul român s-a constituit, dintru început, ca popor creştin. Creştinismul nostru n-a fost unul denaturant de erezii, a fost autentic, aşa cum se propovăduieşte şi se trăieşte în Biserica lui Hristos. Se afirmă deseori, cu inconştienţă, că Biserica a fost întotdeauna alături de popor. Nicidecum! Biserica a fost poporul însuşi şi cred că nu greşesc spunând că românii au apărut în istorie ca o mare Biserică, căci a fost voia cerească să ne aleagă ca ,,neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu’’ (I Petru 2, 9). Aleşi fiind de Dumnezeu, urmează logica simplă care ne spune că misiunea noastră pe pământ este aceea de a trăi între hotarele adevărurilor veşnice ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, iar chemarea noastră este aceea de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a spus, că aceia care vor crede în El, se vor distinge prin anumite semne, printre care acesta: ,,În limbi noi vor grăi’’ (Marcu 16, 17). Limba românilor a fost între limbile cele noi semănate de Dumnezeu pe pământ, limbă sfântă, cu vocaţie sfântă, aceea de a exprima adevărurile Dumnezeieşti şi a le transmite din neam în neam. Mihai Eminescu ştia prea bine acest lucru, şi l-a afirmat încă de prin anul 1881 astfel: ,,Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat’’ (,,Timpul’’ din 10 octombrie 1881). Cât despre vocaţia limbii româneşti, Preotul Alexe Mateevici a definit-o în formă poetică: ,,Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri/ Să ne spue-n hram şi-acasă /Veşnicele adevăruri.
Din păcate, în acest grai sfânt şi-au făcut loc elemente străine şi nedorite, pe care acelaşi poet le numeşte ,,slin şi mucegai’’. Acestea trebuie înlăturate din rostirea noastră. Ce sunt, de fapt, slinul şi mucegaiul? Sunt tăgăduirea lui Dumnezeu, minciuna, înjurăturile, exprimările necuviincioase şi agramate, vorbele necugetate şi multe altele, împotriva firii care, laolaltă alcătuiesc un balast cu care limba noastră sfântă nu se va împăca niciodată.
Dar să ne gândim cât de frumos înveşmântează graiul nostru adevărurile Dumnezeieşti, veşnice şi mântuitoare. Căci dintru început, Descoperirea Dumnezeiască a Sfintelor Scripturi şi-a găsit loc în rostirea românească. Nu ne putem imagina un Popor Dreptmăritor care să nu aibă Cuvântul Sfânt al Scripturilor în limba sa. Fireşte, la început traducerile vor fi fost parţiale şi la posibilităţile de exprimare de atunci. Cu trecerea vremii, limba noastră a crescut şi şi-a înmulţit mijloacele de cuprindere, făcându-se din ce în ce mai încăpătoare şi mai potrivită pentru împlinirea menirii sale. Ţinând seama de toate acestea, afirmăm, cu bucurie duhovnicească, împletirea celor trei elemente printr-o sintagmă întreit sfântă: Sfânta Scriptură în limba sfântă a unui popor sfânt, poporul fiind Biserica Ortodoxă din spaţiul românesc.
Este bine să ştie şi vrăjmaşii Bisericii că atunci când se ridică întru denigrarea ei, necinstesc darul nepreţuit pe care aceasta ni l-a dăruit, limba românească, şi înmulţesc slinul şi mucegaiul din rostirea poporului român.
Diavolul însă, n-a putut suferi frumoasele alcătuiri Dumnezeieşti şi omeneşti din Biserica Ortodoxă a românilor. De aceea, a căutat şi a găsit un slujitor al său, care i-a fost ascultător întru toate, şi l-a pus să tulbure bunele rânduieli din Biserică, printr-o pretinsă traducere a Sfintei Scripturi. Numele lui este Dimitrie Cornilescu. Acestuia i-a împărtăşit Biserica harul preoţiei şi l-a primit în rândul călugărilor. Dar Cornilescu nu iubea viaţa călugărească, de aceea a părăsit mănăstirea şi s-a aciuat la conacul prinţesei Calimachi din Stănceşti. Nu iubea nici slujirea preoţească, nevoind s-o împlinească, de aceea s-a îndreptat spre învăţătura demonică şi pierzătoare a sectelor. Este de la sine înţeles că nu iubea nici Biserica, nici chiar Sfânta Scriptură, căci dacă ar fi iubit-o, n-ar fi batjocorit-o în chipul cel mai josnic. Nu iubea nici pe Dumnezeu, altfel nu i-ar fi denaturat cuvântul. Dumitru Cornilescu iubea alt dumnezeu, banul, pe care l-a dobândit în sume uriaşe din drepturile de autor ale versiunii sale biblice, adaptată exigenţelor sectare. Roadele trădării şi ale apostaziei sale au fost banii murdari încasaţi de la Societatea Biblică Britanică, din care a trăit boiereşte în Elveţia până în anul 1976. Acesta era Dumitru Cornilescu Apostatul.
În 1916 a început lucrarea sa ,,măreaţă’’ de falsificare a Sfintei Scripturi. Remarcăm faptul că Biblia este Cartea Bisericii Ortodoxe, şi numai ea are autoritatea, chemarea şi îndreptăţirea de a o traduce, a o răspândi şi a o tălmăci corect. Cornilescu era absolvent de Seminar Teologic, cu cuoştinţe teologice precare şi pregătire filologică inexistentă. Nici vorbă de cunoştinţe temeince de greacă şi ebraică. El nu putea realiza o traducere. Atunci s-a apucat să schimbe textele traducerilor anterioare ale Bisericii noastre, adaptându-le cerinţelor sectare. Cu alte cuvinte, a tradus din româna bisericească în româna sectară! În asta stă opera lui. Să vedeţi, însă, cu câtă suficienţă şi aroganţă priveşte Cornilescu traducerile bisericeşti anterioare, inclusiv Sfânta Scriptură din 1688, care a fundamentat limba română literară: ,,Aveam în faţa mea o traducere aşa de proastă că n’o puteam înţelege’’. Despre ,,opera’’ sa de falsificare a textului sfânt ne spune: ,,Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Ce vreţi mai mult?’’
V-am spus toate aceste lucruri, mai puţin obişnuite într-o predică bisericească, tocmai în această Duminică în care s-a citit Pilda semănătorului. Prin această parabolă sfântă, Mântuitorul ne arata pricinile pentru care Cuvântul Sfânt rămâne neroditor în vieţile multor oameni. La acestea adaug şi cele spuse în Pilda cu grâul şi neghina, cuprinsă în acelaşi capitol 13 al Evangheliei după Matei. Aceasta ne lămureşte de ce Dumnezeu îngăduie să existe neghina împreună cu grâul, adică erezia alături de învătătura sănătoasă (I Timotei 1, 10). Spune Mântuitorul celor care ar fi vrut să stârpească ereziile: ,,Nu, ca nu cumva plivind neghina să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în hambarul Meu’’
V-am spus aceste lucruri şi pentru a vă arăta primejdia de a folosi biblii falsificate, puse în circulaţie cu multă generozitate de cei rău-credincioşi. Ştim prea bine că falsificarea Sfintei Scripturi e un păcat inimaginabil de greu, care inevitabil duce pe omul respectiv la pierderea mântuirii. Este o cutezanţă luciferică, de care să ne ferescă Bunul Dumnezeu. Iată ce scrie Sfântul Apostol Petru în a Doua sa Epistolă Sobornicească (3, 15-16): ,,Şi îndelunga răbdare a Domnului socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui. Cum vorbeşte despre acestea în Epistolele sale, unde sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare’’.
Bunul Dumnezeu să ne ajuta ca fiecare din noi să fim un pământ (căci pământ suntem!) fertil, în care cuvântul lui Dumnezeu să aducă roade mântuitoare, o sută, şaizeci, treizeci, după puterile fiecăruia, după cum scrie şi Sfântul Prooroc Isaiia, 55, 11: ,,Aşa va fi şi cuvântul care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi împlineşte rostul lui’’. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Peste tot și în Sfântul Munte Athos se vede că mai cu seamă după Sinodul din Creta apostazia se generalizează. Până și unii din cei puțini care au mai rămas să trăiască mai retrași, spovedindu-se și împărtășindu-se din același Sfânt Potir cu cei care în mănăstiri, schituri și chilii dau curs apostaziei prin pomenirea celor care lucrează apostazia și au slujit cu schismaticii din Ucraina, au ajuns să-mi spună că am nevoie să mă smeresc ca ei, „cu smerenia adevărată, lăsându-te călcat în picioare, că nu știm și nu putem zice noi cine lucrează apostazia și cine este schismatic”. Unul dintre ei, după ce i-am mărturisit starea în care mă aflu, mi-a spus cele ce le-am scris mai sus și mi-a dat și în scris cum să cuget ca să dobândesc smerenia în care se află el: „Eu sunt vinovat pentru păcatul lui Adam și Eva; eu sunt vinovat pentru răstignirea lui Iisus Hristos; eu sunt vinovat pentru reeducarea de la Pitești; eu sunt vinovat pentru ce se întâmplă în Rusia și Ucraina; eu sunt vinovat pentru toate, și aceasta să o cultivi întru simțire… Nu doar din buze sau cu gândul, ci cu toată inima, neîncetat… luptă-te să nu-ți vezi dreptatea ta: „Sunt ucenicul de chilie…; am fost la părinții…”, fugi de îndreptățire, de dorința de a vedea pe Hristos, al tău, că împărățește în acest veac trecător… Și dacă vei căuta doar smerenia, Dumnezeu te va lumina să mergi pe calea cea dreaptă”.
Acest monah schivnic, care mi-a scris aceste rânduri, trăiește singur într-o colibă veche dărăpănată în care a stat cu bătrânul său de care făcea ascultare. Este cunoscut ca un ucenic smerit, uneori bătrânul lui îl bătea și în timpul slujbei de față cu toată lumea. Acum obștea de care aparține, care l-a făcut schivnic, unde se spovedește, merge la Dumnezeiasca Liturghie și se împărtășește, se află la cinci minute de mers pe jos. Un monah din obștea acelei chilii, cunoscându-mă, mi-a mărturisit sincer că mă vede ca pe starețul lor Dionisie (Ignat – n.n) care până la sfârșitul vieții nu a reluat pomenirea patriarhului, deși era văzut rău de toți și de unii care acum îl laudă și de cei care acum mint că la sfârșitul vieții a reluat pomenirea. Acest monah mi-a spus despre „pustnicul” care mi-a dat cele scrise mai sus că vine rar la slujbe, „a fost la Adormirea Maicii Domnului și poate mai vine la Nașterea Maicii Domnului, noi zicem că poate prin rugăciunile lui ne va mântui și pe noi Dumnezeu”. Știm că în Mănăstirea Vatoped de care aparțin aceștia și ascultă, au împlinit voia patriarhului care lucrează apostazia și au slujit cu schismaticii din Ucraina.
Cred că înțelegeți, nesmerindu-ne noi cu adevărat prin trăirea vieții de obște a Bisericii întru Ortodoxie, viață liturgică – Dumnezeiasca Euharistie și viață de nevoință, rămânând mai mult la o părută viață de nevoință, cultivăm virtuți false, ne amăgim că ne ajutăm, după cum arată Sfântul Irineu de Lyon, devenim „școală eretică de cugetare” și dăm curs apostaziei. După cum a recunoscut și Părintele Calist, cel care a devenit monah într-o mănăstire din Sfântul Munte după ce a fost o perioadă din viața sa profesor de Istorie Bizantină, acum prin apostazia care se lucrează prin patriarhul Bartolomeu, prin alergarea după bani și crearea condițiilor pentru turism, această viață de obște a Bisericii, întru Ortodoxie, viață liturgică – Dumnezeiasca Euharistie și viață de nevoință, nu mai poate fi trăită nici în Athosul cel binecuvântat de Maica Domnului. Locul acesta a fost rânduit pentru viață pustnicească și obștească întru Ortodoxia Bisericii. De se trăia așa, mai cu seamă după „Sinodul din Creta”, se cultiva iubirea Adevărului, nu apostazia care aduce încetarea Dumnezeieștii Euharistii și stăpânirea lui Antihrist. Nu ar fi devenit turiști creștinii, ci ar fi fost ajutați să trăiască întru Ortodoxia Bisericii viața ei de obște și cu toții ar fi avut în vremurile care vin prescura și vinul pentru slujbă.
Acum prin lucrarea apostaziei și prin alergarea după banii care vor fi scoși din circulație, toți se lipsesc de prescura și vinul curat oferite prin trăirea vieții de obște a Bisericii. În Sfântul Munte nu se poate semăna grâu, cei care rămân întru Ortodoxia Bisericii și își împlinesc menirea rămân în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Din păcate, după cum se vede, prin apostazie și turism se grăbește împlinirea prorociei, când Icoana Maicii Domnului „Portărița” va pleca pe mare și călugării care vor dori sincer mântuirea, vor trebui să-și pună rasele pe apă ca să fie duși unde va binevoi Dumnezeu, căci cei care vor rămâne, prin intrarea femeilor, își vor pierde de tot sufletele.
Părintele Calist mi-a mai spus că Stareții din Sfântul Munte ca și starețul său, nu sunt de acord cu patriarhul Bartolomeu, dar consideră că nu pot întrerupe comuniunea cu el pentru că încă nu s-a întrunit un Sfânt Sinod care să-l judece. Mai consideră ei că patriarhul Bartolomeu nu se va împărtăși din același Potir cu „Papa”, căci ei nu sunt de acord și că încă nu și-a găsit destui adepți. Dar, acest părinte, judecând sincer, a recunoscut, precum Părintele Partenie, că ei nu au nevoie de mulți adepți, fac dezbinare mințind că prin comuniunea lor unesc Biserica. Așa aduc încetarea Dumnezeieștii Euharistii, dau stăpânire slugilor antihristului, introduc femeile în Sfântul Munte, dezvoltă turismul, generalizează apostazia, gătesc calea antihristului.
Iubiților, eu având nevoie să mă izbăvesc de patimi, vă rog, haideți să nu ne amăgim mai mult! Să ne încredem în Domnul nostru – Capul Bisericii! Cred că recunoașteți, acum este vremea noastră în care întrerupând comuniunea cu cei care lucrează apostazia, dăruind totul și dăruindu-ne cu totul lui Dumnezeu, smerindu-ne prin trăirea întru Ortodoxia Bisericii a vieții sale de obște, putem fi ajutați de Dumnezeu și ne poate ajuta Dumnezeu unii prin alții. Așa putem crea și păstorilor noștri, care acum prinși fiind prin sistemul antihristic lucrează apostazia, posibilitatea de se putea îndrepta și de a ne putea păstori în Duhul și Adevărul lui Dumnezeu, în Ortodoxia și smerenia Bisericii.
Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Monahul Iachint (ucenicul de chilie al Părintelui Ilie Cleopa) Septembrie, 2024
Preluare de pe Ortodoxia Mărturisitoare

Iubiții mei Părinți și Frați, în dorința mântuirii prin trăirea vieții de obște a Bisericii, vin și acum înaintea voastră cu aceste cunoștințe pe care le-am dobândit prin cele ce le-am petrecut.
Domnul nostru Iisus Hristos – Capul Bisericii, ne-a zis: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 46-50). După cum vedem, Domnul nostru Iisus Hristos își dovedește Ortodoxia (Dreaptaslăvire) prin împlinirea voii Tatălui și că noi putem rămâne ortodocși, putem rămâne în El – Lumina, prin păzirea cuvintelor Lui.
Cei care ați citit cele ce le-am scris mai înainte, în conștiința vieții de obște a Bisericii, știți dorința și nevoia mea, pe care le am prin harul lui Dumnezeu, de a mă smeri prin trăirea obștește a vieții Bisericii, întru Ortodoxie, viață liturgică – Dumnezeiasca Euharistie și viață de nevoință. În această dorință, de a asculta de cei al căror cuget este cugetul Bisericii, a rânduit Domnul nostru să ajung la Părintele Maxim Caravas, un duhovnic al Sfântului Paisie Aghioritul, la Gheronda Gavriil, apropiat nevoitor cu Sfântul Paisie și la Părintele Partenie, care mi-a fost stareț șapte ani în Mănăstirea Sfântul Pavel din Sfântul Munte Athos. Dorința mea a fost și este să petrec împreună cu ei, prin ascultarea de ei să mor în ascultarea de Hristos Domnul nostru. Dar toți mi-au spus că voia lui Dumnezeu este ca în aceste vremuri să mă nevoiesc duhovnicește unde m-a rânduit Dumnezeu și să trăiesc viața de obște a Bisericii împreună cu cei cu care m-a rânduit Dumnezeu. Căci cei care lucrează apostazia cu vicleșug, împărtășindu-se cu ereticii cu mincinosul scop de a reface unitatea Bisericii, fac schismă. Acum Domnul nostru Iisus Hristos – Capul Bisericii face curățenie în Biserica – Trupul Său și cei care vor să rămână întru Ortodoxia Bisericii, prin trăirea vieții ei de obște, pentru împărtășirea cu Dumnezeieștile Taine sunt prigoniți. Cei care vor să rămână în Ortodoxia Bisericii nu pot rămâne în mănăstirile și bisericile stăpânite de duhul apostaziei prin sistemul antihristic. Pentru că acum, cei care am întrerupt pomenirea – comuniunea cu cei care lucrează apostazia, suntem puțini și împrăștiați, avem nevoie să ne unim pe lângă preoții care au întrerupt pomenirea, pentru a primi putere prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Întorcându-ne să trăim obștește, precum cerem prin Sfântul Duh în Sfintele Slujbe: „Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slăvita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți Sfinții, pomenind, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, Dumnezeu ne împuternicește. Trăind așa, obștește viața Bisericii, după cum a zis mai cu seamă Părintele Maxim Caravas, când vor veni la noi, la Sfintele Slujbe, cei care încă nu au întrerupt pomenirea, este bine să le spunem că au nevoie să întrerupă comuniunea cu cei care lucrează apostazia, prin neparticiparea la slujbele unde se pomenesc aceștia, dar, dacă nu fac aceasta degrab, să nu-i oprim a participa cu noi la Sfintele Slujbe, căci din mersul evenimentelor curând își vor da seama că așa e bine și așa vor face. Acum pentru că nu trăim așa, obștește viața Bisericii, precum Maica Domnului și Toți Sfinții, ne amăgim că rămânem în Ortodoxia Bisericii când ne temem și ne despărțim până și de cei care au întrerupt pomenirea celor care lucrează apostazia. Netrăind obștește viața Bisericii am ajuns să ne temem și să ne despărțim și de cei care Dumnezeu i-a rânduit să trăim împreună cu ei viața de obște a Bisericii. După cum a arătat Părintele Teodor Zisis ultima dată când am fost la sfinția sa, nu mai găsește credincioși care să aibă curajul de a trăi obștește viața Bisericii. Sfinția sa, pe timpul Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului, i-a convins în Sinod pe „cardinalii catolici” și aceștia pe „Papa” de atunci, că pentru a se uni cu Biserica au nevoie să se lepede de erezii, să primească Ortodoxia Bisericii și să se boteze. Patriarhul Dimitrie nu a fost de acord cu aceasta, „Papa” acela a fost omorât și Părintele Teodor marginalizat. Părintele Teodor a făcut și face ce depinde de sfinția sa. Aproape plângând mi-a spus de față cu credincioșii, cărora le vorbea în Duminica a 18-a după Cincizecime, că Părintele Maxim Caravas i-a zis să facă Sinaxă și să se hotărască a trăi împreună cu credincioșii viața de obște a Bisericii, dar nu are cu cine. Că în ultimi doi trei ani a slăbit râvna credincioșilor, alta era starea lor când în Biserica Sfântului Antonie săvârșea cele Șapte Laude ale Bisericii și Dumnezeiasca Euharistie. Înainte de a pleca de la sfinția sa, binecuvântându-mă mi-a zis: „Fă acolo aceasta, trăiește obștește viața Bisericii împreună cu cei ce te cunosc. Eu bătrân fiind și nefiind duhovnic nu pot mai mult”.
Toți acești Părinți care m-au binecuvântat să mă nevoiesc duhovnicește la locul în care m-a rânduit Dumnezeu și să fac ce depinde de mine ca să putem trăi viața de obște a Bisericii, sunt defăimați, marginalizați, prigoniți. În Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos, un grec, care îi spunea unui eretic din Irlanda că în curând vor fi în comuniune, întrebându-mă de unde sunt și aflând că am fost ucenicul de chilie al Părintelui Cleopa, s-a grăbit să-i traducă ereticului, dar când i-am spus că mă duc către Părintele Teodor Zisis, s-a tulburat și mi-a spus să nu mă duc pentru că „ocărăște pe Patriarhul Bartolomeu, iar Părintele Cleopa nu-l ocăra”. Când i-am spus că „Părintele Teodor nu-l ocărăște pe patriarh, acționează în duhul Sfinților Părinți, toți păstorii noștri prinși fiind prin sistemul antihristic nu pot face Bisericii binele pe care vor să-l facă”, mi-a interzis să mai vorbesc și i-a spus ereticului că nu este bine să vorbească cu mine că sunt zelotist. Slavă lui Dumnezeu, care a rânduit ca să plece grecul și să vină un tânăr de vreo 20 de ani din Italia, născut din mamă italiancă și tată pakistanez, recent botezat ortodox. Acesta cu bucurie i-a tradus ereticului că are nevoie să se boteze ortodox ca să se mântuiască și ereticul a primit cuvântul cu bucurie.
Părintele stareț Partenie este bătrân și bolnav, mărturisește că în vremurile care vin „Patriarhul Bartolomeu cu Papa împărtășindu-se împreună fac schismă, Hristos îi leapădă”, avem nevoie să rămânem în Ortodoxia Bisericii trăind viața ei de obște, prigoniți. Monahii din jurul lui care caută sincer mântuirea, conștientizează că după ducerea lui din viața aceasta, lucrându-se apostazia, nu mai pot rămâne în mănăstire. Unii dintre ei mi-au spus că după „Sinodul din Creta” (iunie 2016) s-au întâmplat multe neînțelegeri și răutăți și că mai bine este de mine că am ales să rămân în Ortodoxia Bisericii. Dar un părinte, care este reprezentantul mănăstiri în „Chinotita Sfântului Munte”, care se impune cu voia apostată a patriarhului în mănăstire și în Sfântul Munte, mi-a spus că eu și toți care am întrerupt pomenirea, Părintele Maxim și Gheronda Gavriil, suntem înșelați. Când i-am mărturisit sincer că datorită faptului că face ascultare de cei care lucrează apostazia nu mai înțelege și nu mai judecă întru Adevărul lui Dumnezeu, nu a mai zis nimic.

(Preluare de pe Ortodoxia Mărturisitoare)

Există un moment în Slujba de sfințire a bisericii în care episcopul și preoții din sobor de adună în jurul mesei din altar și o spală cu apă de trandafir, urmand apoi a fi împodobită cu acoperămintele dinainte pregătite.

Circulă o fotografie consternantă, în care o vedem pe Elena Lasconi în sobor, între episcop, (pare a fi Calinic de la Arges), și un preot. Dumneaei își așează frumos mînuța, cu unghiile vopsite în roșu, pe viitoarea sfîntă masă, și face ceea ce numai mînă sfințită de cleric trebuie să facă. Dumnezeule Mare!

Asistă la scenă și indivizi de parte bărbătească, ce par a fi distinsele autorități locale, în batjocura și disprețul Sfintelor Canoane și cu înalta ,,binecuvîntare’’ a pseudo-episcopului.

Am ajuns să spunem că nu ne mai miră nimic, după ce am văzut tineri practicînd artele marțiale în fața Sfantului Altar al bisericii din cartierul orădean Velența. Și totuși, un lucru ne miră: cum îi mai rabdă Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

,,Oare voiesc Eu moartea păcătosului – zice Domnul Dumnezeu – sau mai degrabă să se întoarcă şi să fie viu?’’ (Iezechiel 18, 23). Întrebării acesteia nu i se poate răspunde decât într-un singur fel, căci Dumnezeu caută să scoată pe oricare păcătos din adâncul negru al păcatului şi să-l aducă la Sine.

Trăia în Antiohia o femeie cu numele Pelaghia, care căzuse de mai multă vreme în păcatul desfrânării. Când sfinţiţii episcopi s-au adunat în Biserică pentru Sfintele slujbe, a intrat şi Pelaghia, împodobită şi îmbrăcată necuviincios, făcând mare tulburare. În alt rând, a fost rânduit să predice Preasfinţitul Non. Pelaghia cea desfrânată a venit iarăşi, dar cu gând bun să asculte. Fiind pătrunsă de sublimul învăţăturilor lui Hristos, s-a pocăit, a vărsat lacrimi şi se gândea la pedeapsa pe care Dumnezeu o va da celor ce petrec în păcate necurmate. A treia oară a venit în sfânta biserică şi a stăruit pe lângă sfinţiţii slujitori până ce aceştia au învăţat-o adevărurile de Credinţă mântuitoare şi apoi au curăţit-o de păcatele multe şi grele, prin Sfântul Botez.

A treia zi după Botez, Pelaghia a chemat slujitoarea sa şi i-a poruncit să aducă toate bogăţiile sale, câştigate prin viaţa întinată, şi să le pună în faţa sfinţitului slujitor al Bisericii. Acesta n-a voit să facă nimic în folosul Bisericii, ci a socotit că este potrivit ca acele podoabe agonisite rău prin păcat, să fie bine folosite, împărţindu-le săracilor. Pelaghia şi-a chemat toate slugile şi le-a dat slobozenie, apoi a plecat din cetate, fără să se ştie ceva despre ea.

După o vreme, diaconul episcopului Non a fost trimis la Muntele Eleonului, având poruncă să caute pe un oarecare monah Pelaghie, care şi-a zidit acolo o chilie şi vieţuia în mare nevoinţă. Oamenii locului ştiau că este vorba de un famen. Ajuns acolo, a găsit, aşa cum i-a spus episcopul, chilia şi pe Pelaghie, care de fapt era Sfânta Pelaghia, tăinuindu-se pentru împărăţia lui Dumnezeu. Au vorbit puţin, Sfânta a cerut pentru sine rugăciune de la sfinţitul Non şi diaconul a plecat. Când a revenit la chilie, a strigat pe Avva Pelaghie, încredinţat că este parte bărbătească. Nu i-a răspuns nimeni, aşa încât a deschis chilia şi a găsit trupul mort. Vestea s-a răspândit cu repeziciune, au venit călugării din împrejurimi şi însuşi Patriarhul Ierusalimului. Când să facă rânduielile cuvenite, acesta a văzut că este vorba de parte femeiască şi a strigat: ,,Minunat eşti între Sfinţi, Dumnezeule, că ai şi pe pământ Sfinţi ascunşi, nu numai bărbaţi, ci şi femei’’ (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.94-102).

Bunul Dumnezeu a rânduit să învăţăm din pilda vieţii Sfintei Pelaghia, şi de ni s-a întâmplat cumva păcatul desfrânării, să fim încredinţaţi că Dumnezeu a rânduit şi pentru noi pocăinţă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la El.

Presbiter Iovița Vasile

Semnale și luări de poziție în privința cuibului de năpîrci din sediul Episcopiei Ortodoxe Romane a Oradiei au existat de mai multă vreme. Totul a culminat cu lansarea filmului Părintelui Ciprian Mega, 21 de rubini. Evenimentul s-a petrecut, se așteaptă trecerea lui în uitare, pentru ca indivizii care ocupă abuziv o Episcopie, să-și vadă, în continuare, de îndeletnicirile lor porcoase.

Am cerut, în cîteva rînduri, demisia și plecarea lui Sofronie din sediul episcopal. Confrații au zis că e o utopie, pentru că omul are o puternică susținere din partea puterii lumești, cea care l-a ales și l-a propulsat în scaunul episcopal. Nu, Sofronie stă pe nisipuri mișcătoare, făcîndu-și iluzia că e mare și tare, de neînlocuit, eternizat într-o dregătorie de care este, mai trebuie să spun?, este cu totul nevrednic. În sediul Episcopiei Oradiei, respectiv în paraclisul acestuia, am fost hirotonit diacon și apoi preot de PS Vasile Coman, cel prigonit de comuniști, în 1978. Mă doare sufletul să știu că acolo mișună fauna aceea infectă și nerușinată.

Redau mai jos transcrierea unui mesaj al Părintelui Teofil Bradea, victimă a indivizilor care au ajuns să facă legea într-un locaș ortodox. Cît despre utopii, eu cred că ele există doar în mințile noastre, deoarece ,,ceea ce e cu neputință la om, e cu putință la Dumnezeu’’. Așa să fie.


Frate preot roman,
Am un mesaj pentru tine. Eu, preot fiind de peste 50 de ani, am lucrat în calitate de administrator, director, consilier cultural pe la Episcopia Oradiei, impus de către Înaltul Bartolomeu al Clujului. Am plecat după ce i-am spus dumnealui că nu se poate lucra cu oameni care au păcate împotriva firii, respectiv ceea ce am precizat înainte, și am plecat atît umilit, cît și plin de scîrbă.
Este momentul să îți dai seama că te faci părtaș, prin omisiune, prin tăcere, la același păcat atât de scârbos. Gândește-te că ai urmași, ai familie, ești un om cu o poziție în societate, cu onoare, și nu trebuie să te lași subjugat de acești oameni robiți de păcatul împotriva firii. Orișicum, cînd Poporul se va trezi îi va da sigur deoparte. Pînă atunci, mesajul se referă la cei care au răspunderea Poporului.

Preot Teofil Bradea, Bihor 8 octombrie 2024

Dragi romani, ne stă în față o nouă luptă, cea prin care antihriștii încearcă să ne impună actele biometrice înrobitoare și degradante, pentru făpturile lui Dumnezeu. Nu cedați sub nicio formă, nu le primiți, stați neclintiți lîngă Dumnezeu și El ne va face biruitori.

Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte.Trebuie să vă câştigaţi o Credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem Credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.

Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana. Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi preoți, monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednic să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] că nu are sfârşit. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.

Text trimis de Ciobanu Ștefan – Arad

Am cunoscut-o prin anul 1978, cînd mi-am început misiunea preoțească. Locuia în filia în care slujeam, o dată la două săptămîni. Era căsătorită, sau poate trăia în curvie cu un individ. Copii n-avea. La biserică nu venea, pentru că era înclinată spre martorii lui Iehova. Deși trăia cu un anume bărbat, era lesbiană. Își găsise cîteva femei pe care le-a inițiat în murdăria lesbianismului. Unele au plecat prematur din viață.
Avea o voce groasă, bărbătească, alterată de băutură și tutun. Am stat odată de vorbă cu ea, fără rezultat. Continua să-și exprime adeziunea față de martorii iehoviști.
A venit vremea plecării ei din viața aceasta. Din cite mi s-a spus, (plecasem într-o altă parohie, în satul meu natal), n-a putut muri. Se chinuia cumplit și sufletul nu putea ieși din trupul său. A fost chemat un preot, i-a citit rugăciunile de dezlegare și apoi a trecut din lumea aceasta plină de răutăți, din care Dumnezeu nu lasă să lipsească frumusețile duhovnicești.
După mulți ani, a venit la mine o persoană care mi-a povestit, cu multe amănunte atrocitățile pe care le-a comis această individă, care zicea că este martoră iehovistă. Apelau la ea femeile însărcinate, care nu doreau să-și nască pruncii rînduiți de Dumnezeu Atotputernicul. Le primea, omora pruncii și apoi primea o sumă modică, pentru băutură și țigări. Au fost sute de prunci omorîți de această ființă respingătoare.
Am lăsat la urmă metoda groaznică, teribilă, înspăimîntătoare prin care aceasta omora ființele nevinovate. Avea un fus pe care-l introducea în uter, străpungea copilul nevinovat, care murea în chinuri inimaginabile, apoi era lepădat de mama criminală!
Aș dori să uit aceste monstruozități. Mă îngrozesc de ele. Doamne, ajută-mi să nu uit, să mă îndurerez pururea de durerile pruncilor nevinovați, uciși de niște ființe abjecte, nesimțitoare, lipsite de milă.

Presbiter Iovița Vasile

 

De fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie, la vremea cuvenită, rostim Simbolul Credinţei prin care, într-o formă scurtă, dar mult cuprinzătoare, Îl mărturisim pe Dumnezeu şi adevărurile Sale veşnice. Aceste adevăruri sunt şi ale noastre, de vreme ce le credem şi le mărturisim cu toată inima noastră. Între adevărurile mântuitoare este şi cel despre învierea tuturor oamenilor, la sfârşitul veacului acestuia. Este nădejdea noastră neclintită că moartea nu ne nimiceşte pentru veşnicie, ci doar ne trece din această formă a existenţei într-o altă formă, aceea în care sufletele noastre nemuritoare vor fi despărţite de trupuri. După nemincinoasele-I cuvinte, Dumnezeu va face ca trupurile noastre, care la moarte se desfac întru cele din care au fost alcătuite, să se unească iarăşi cu sufletele noastre, şi-atunci va fi învierea tuturor celor adormiţi, drepţi şi nedrepţi. Va fi tocmai ceea ce a spus Mântuitorul iudeilor îndărătnici, iar Sfântul Ioan a consemnat în Evanghelia sa: ,,Adevărat, adevărat zic vou ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi, vor învia… Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce-au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce-au făcut cele rele, spre învierea osândei’’ (Ioan 5, 25, 28-29). În temeiul acestor cuvinte, fiecare din noi mărturisim: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie’’
Acest veşnic şi mântuitor adevăr al învierii, prin faptul că noi credem în el din toată fiinţa noastră, ne deosebeşte pe noi de necredincioşi, adică de atei şi păgâni. Aceştia, refuzând să creadă în Dumnezeu, se limitează, în concepţia lor, doar la această viaţă pământească, spunând că după moarte fiinţa oamenească se nimiceşte ireversibil, pentru totdeauna. Aceştia sunt cei care au provocat marile dezastre ale omenirii prin războaie şi revoluţii, prin înfometarea deliberată a unor popoare, prin exterminarea a sute de milioane de oameni, prin otrava necredinţei pe care au răspândit-o prin toate mijloacele posibile. Aceştia sunt cei care s-au prezentat ca fiind marii ,,binefăcători’’ ai omenirii. Îmi amintesc că în anii întunecaţi ai comunismului, Marx, Engels, Lenin, Stalin şi alţi criminali asemenea lor, erau numiţi ,,mari dascăli ai omenirii’’. Aceştia, fără voia lor, s-au supus legii Dumnezeieşti şi au plecat din lumea aceasta. Sufletele lor au intrat în chinurile iadului, dar învăţăturile lor satanice continuă să mutileze vieţile multor milioane de oameni. Aceşti monştri ai neamului omenesc L-au tăgăduit pe Dumnezeu cu toate puterile lor, învăţând că materia este atotputernică şi, prin evoluţie, a ajuns să-i creeze pe oameni. Aceştia ne spun că strămoşii noştri nu sunt Adam şi Eva, ci maimuţele cele necuvântătoare. Nu e de mirare, deci, că s-au comportat faţă de semeni cu o sălbăticie de fiare, propovăduind şi încurajând violenţa, ura, crima, teroarea. Acestora le-a lipsit Dumnezeu, le-a lipsit frica de Dumnezeu, le-a lipsit credinţa în învierea şi judecata Dumnezeiască, în răsplată şi în pedeapsa Lui şi, în numele unor ideologii demenţiale şi demonice, şi-au îngăduit să comită acele inimaginabile orori.
Sfântul Apostol Pavel n-a obosit să propovăduiască oamenilor adevărul despre înviere. Aşa bunăoară, când a scris Epistola întâia Bisericii din Tesalonic, le-a întărit credinţa în învierea morţilor, scriindu-le: ,,Fraţilor, despre ce ce-au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la Venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi. Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos, vor învia întâi (I Tesaloniceni 4, 13-16).
Oricâtă credinţă ar avea un om, dacă se îndoieşte de adevărul învierii, credinţa îi este deşartă şi nefolositoare. Aşa erau saducheii cei din vremea Mântuitorului: credeau în Dumnezeu şi în Legea lui Moise, dar tăgăduiau învierea (Luca 20, 27). Credinţa lor era moartă, pentru că în Dumnezeu şi-n adevărurile Sale nu credem selectiv, ceea ce ne plece numai, iar pe celelalte le respingem. Credem în Dumnezeu şi în tot ce El ne-a descoperit, fără rezerve, ori umbră de îndoială.
Despre înviere ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. În vreme ce Fiul lui Dumnezeu Se apropia de cetatea Nain, scoteau din oraş un tânăr mort, pe care-l duceau spre a-l aşeza în ţărâna cimitirului. Mulţimea care-L însoţea pe Domnul s-a întâlnit cu mulţimea care participa la înmormântarea tânărului. Toată durerea momentului era concentrată în fiinţa mamei celui mort: pe lângă că-i murise singurul fiu, mai era şi văduvă, de aceea, spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorului I s-a făcut milă şi a mângâiat-o, spunându-i; ,,Nu plânge’’. În momentul imediat următor, S-a apropiat de sicriu şi a rostit Dumnezeieştile cuvinte: ,,Tinere, îţi zic ţie, scoală-te’’ (Luca 7, 14). Puterea Dumnezeiască a Domnului Iisus a biruit îndată moartea: sufletul tânărului s-a întors în trupul mort şi acesta a înviat, a început să vorbească, apoi l-a dat mamei sale, risipindu-i multele dureri şi amărăciuni adunate în sufletul său. Le-a arătat, prin această minune, că ,,la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’’. Ne arată şi nouă, celor de-acum, pentru că şi noi credem în înviere, iar faptul că în biserică se citeşte şi se tălmăceşte această pericopă evanghelică, este pentru noi ca şi cum am fi fost de faţă la minunea aceasta, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Cu nimic nu suntem împuţinaţi în credinţă şi în cunoaştere faţă de cei care, realmente, au asistat la învierea fiului văduvei din Nain.
Nu se poate să nu relev reacţia mulţimii prezente, ea fiindu-ne pilduitoare: ,,Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc Mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’’ (Luca 7, 16).
Biserica lui Hristos cuprinde în rugăciunile sale pe toţi oamenii trăitori pe pământ, şi pe necredincioşi şi pe vrăjmaşii ei, ca Dumnezeu să le dea gând de pocăinţă şi întoarcere la Dreapta Credinţă. Biserica se roagă şi pentru cei adormiţi, însă cu o formulă limitativă şi bine precizată: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi care întru nădejdea învierii şi vieţii cele de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne’’. Textul acesta liturgic este limpede şi lămuritor, căci el exclude din rugăciune pe cei care, trăind în lume, n-au crezut în înviere şi pe aceia care, chiar dacă au crezut în înviere, s-au numărat printre eretici şi schismatici, cu alte cuvinte, n-au făcut parte din Sfânta Biserică Ortodoxă.
Se spune că marele dictator Iosif Visarionovici Stalin, fiind pe patul de moarte, a fost vizitat de sora sa, o binecredincioasă călugăriţă din Sfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei. Cu lacrimi în ochi şi cu dragoste pentru fratele său atât de încărcat de păcate, l-ar fi rugat să se pocăiască, măcar în ultimele zile ale vieţii. Stalin s-a arătat neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu. Se pare că s-a pocăit, totuşi. Numai Bunul Dumnezeu ştie dacă a făcut-o cu sinceritate şi dacă i-a primit pocăinţa. Cert este că s-a dat un ordin de la Moscova şi mai-marii regiunilor de-atunci, din România, necredincioşi cum erau, au poruncit să se ridice parastase la mănăstirile din Moldova pentri ,,robul lui Dumnezeu Iosif’’, după cum relata Părintele Cleopa. De la preoţii bătrâni ştiu că şi în satul meu, s-a dat poruncă să se tragă clopotele neîntrerupt, vreme de patru ore, în ziua înmormântării lui Stalin.
Am spus la început că Sfântul Apostol Pavel s-a ostenit, cu vreme şi fără vreme, să-i înveţe pe oameni şi să le insufle nădejdea în înviere morţilor. În cele din urmă, vorbeşte şi scrie despre înviere ca despre un adevăt axiomatic: ,,Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia’’ (I Corinteni 15, 22). Dă, Doamne, aşa să fie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile 5 oct.2024