Categorie: Uncategorized

Dr. KONSTANTIN V. ZORIN teolog
Oamenii înțelepți ne sfătuiesc să ne ghidăm după următoarele cinci reguli:
1. Curățește-ți viața de ură: învață să ierți.
2. Eliberează-ți inima de tulburări: cele mai multe sunt deșarte.

3. Du o viață mai simplă și prețuiește ceea ce ai.
4. Dă mai mult decât iei.
5. Așteaptă mai puțin și vei primi mai presus de așteptări.
Iată acum esența unei alte parabole interesante: ca să trăiești în armonie cu tine însuți, ai nevoie să ai cinci calități.
Prima: vei face fapte mari dacă Îl vei lăsa pe Dumnezeu să te țină în mâna Sa.
Ai încredere în pronia Lui și simte mâna Lui.
A doua: din când în când te vor „strunji” în mod dureros diferite probleme și ispite.
Rabdă durerea, dacă ea te înnobilează și îți transfigurează duhul.
A treia: a te îndrepta este adesea singurul mijloc de a rămâne pe calea dreaptă.
Recunoscând și înlăturând greșelile pe care le-ai făcut, vei crește ca profesionist și ca om.
A patra: cea mai importantă parte a ta, la fel ca grafitul de la creion, se află în interior. Observă întotdeauna cu atenție intențiile și trăirile sufletului.
A cincea: roadele sufletului sunt faptele tale, care lasă urme pe pământ. Chibzuiește fiecare pas pe care-l faci.
Din păcate, nu ne pricepem să fim fericiți! Deosebit de greu e să accepți durerea ca pe un medicament împotriva patimilor. De aceea ne și rugăm să fim izbăviți de tot necazul, mânia și nevoia, pentru sfârșit creștinesc, fără durere, în pace. Cerem de la Domnul să ne dea nu după dreptate și după meritele noastre, ci după mila și îngăduința Lui față de neputința omenească, fiindcă El este bun cu cei nemulțumitori și răi (Luca 6, 35). În această smerenie este nădejdea de mântuire.
Atunci când dragostea de Dumnezeu și de aproapele ne vindecă de orgoliul nostru rănit, războiul cu noi înșine se va încheia prin biruința păcii și armoniei lăuntrice. Cine a dobândit această comoară neprețuită nu se va lăsa amăgit de tentațiile rafinate ale lumii.
(Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite. Războiul și pacea omului cu el însuși, traducere din limba rusă de Eugen Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, pp. 159-160)

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârșită tot timpul, în tot ceasul și în orice clipă.
Când lucrul nu vă permite să vă săvârșiți pe deplin pravila de rugăciune, săvârșiți-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiți. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineața să-I dați mulțumire și să-I cereți binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii și este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtați la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt și puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteți să vă rugați neîncetat. De aceasta să vă îngrijiți și în această direcție să îndreptați tot ce faceți.
Sfântul Epifanie a fost întrebat: „Cum să împărțim timpul?”. Timpul?! Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârșită tot timpul, în tot ceasul și în orice clipă. Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: „Ce înseamnă a ne ruga neîncetat?”. Iar el a răspuns: „Să ai în inimă starea de rugăciune și te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar mintea să o înalți la Dumnezeu”. Apostolii au înconjurat tot pământul și câte osteneli au săvârșit?! Dar în același timp s-au rugat neîncetat. Și porunca aceasta ei au scris-o. Duhul credinței, al nădejdii și al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumenița, pp. 38-39)

Selecție și editare Sora Gabriela Naghi

Sfantul Nicolae Velimirovici

Graiat-am catre tine intru indestularea ta si tu ai zis: „Nu voi asculta” !
(Ieremia 22:21)
Domnnul Puterilor a ridicat acesta plangere impotriva lui Ioachim si impotriva norodului Iudeii.
Oare graiurile acestea nu pot fi rostite si astazi tuturor si fiecaruia dintre noi?
Cand ne simtim indestulati, IL uitam pe Dumnezeu in umbra, iar cuvintele Sale le banalizam.
Dar, de indata ce necazurile ne impresoara cu aripile lor intunecate, ne intoarcem la Dumnezeu si strigam la Hristos Dumnezeul-Om dupa ajutorul harului Lui.
In suparari, poruncile lui Dumnezeu ne sunt ca mierea de dulci, dar intru desfatari ne par amare ca niste leacuri.
Oare nu este necazul mai bun decat sporul lucrurilor? Necazul intru care IL cautam pe Hristos Dumnezeul-Om nu este mai mantuitor decat desfatarea intru care uitam de Dumnezeu?<br />
O, pamantule, pamantule! Auzi cuvintele Domnului! (Ieremia 22, 29), striga prorocul cel nemincinos al lui Dumnezeu.
Omul este pamantul, iar cuvantul Domnului este viata rasadita in pamantul acesta.
Voi-va pamantul sa ramana pustiu de roade si sa fie blestemat sau va pazi roadele ce i s-au incredintat, ca sa fie blagoslovit?
O, cat de urata este tarina pustie mocirloasa si fara roade si cat este de frumoasa tarina lucrata si plina de spice bogate! O, omule, tu esti si una, si alta!
Alege: sau viata sau moartea! Niciun stapan nu pune pret pe vreo tarina daca nu aduce roade. Este cu putinta ca Dumnezeu sa fie mai putin intelept decat un stapan de rand si sa puna pret pe o tarina care nu aduce roade din fiecare samanta ce a fost sadita intr-insa?
Ce va fi omului care, intru indestularea sa, nu asculta cuvintele lui Dumnezeu?
Ci el va fi ingropat ca un magar
(Ieremia 22:19).
Asa graia prorocul catre Regele Ioachim si graiurile sale s-au implinit. Cand caldeii au rapit Ierusalimul, ei l-au ucis pe Ioachim. Au tras trupul lui dincolo de portile cetatii si l-au aruncat la caini.
O, omule, o, pamantule!
Ia aminte la cuvantul Domnului, ce vine la buna-vreme, ca nu cumva urgia Domnului tarinii sa se reverse peste tine ca peste o tarina neroditoare si sa sfarsesti asemenea unui magar!
O, Indelung-Rabdatorule Doamne Iisuse, izbaveste-ne de impietrirea inimii si de intunecarea mintii, aceste doua amarnice boli, urmarile cele ticaloase ale acelor ceasuri din viata noastra pe care oamenii le socotesc indestulate.
O, Doamne al Puterilor, mantuieste-ne si ne miluieste pe noi cu harul Tau!
Tie se cuvine slava si multumirea in veci. Amin.

Selecție și editare: Felix

Preafericitul Mitropolit Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine a vizitat locul de rugăciune al credincioșilor, care stau zi și noapte în fața Lavrei Peșterilor din Kiev. Preafericitul, după ce i-a binecuvântat și felicitat pe credincioși, s-a rugat împreună cu ei pentru pacea și încheierea războiului în Ucraina. De asemenea, adresându-se lor, a declarat:

„Ieri, în timpul Dumnezeieștii Liturghii, ne-am rugat pentru soldații noștri, care și-au pierdut viața, dar și pentru cei care au fost răniți; așa încât Dumnezeu să îi însuflețească și să-i binecuvânteze să se facă sănătoși. Ne-am rugat și pentru întregul popor ucrainean, pentru autorități, pentru pământul ucrainean și pentru întreaga lume. Cerem de la Dumnezeu să împăciuiască inimile oamenilor, pentru că atât pacea, cât și războiul încep din inimă. Din acest motiv, pacea trebuie să împărățească în familii și în stat și în toată lumea !” – a adăugat Preafericitul Mitropolit Onufrie.

Într-un alt moment al omiliei sale, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Canonice Ucrainene a mulțumit credincioșilor pentru manifestările lor de iubire creștină și de respect față de patrie, față de autorități și a vorbit cu respect chiar și despre cei care se comportă într-un mod necuviincios, strigând și jignind ca niște huligani:

„Mă rog ca Dumnezeu să-i ierte, pentru că într-adevăr nu știu ce fac! Voi, însă, să fiți creștini și să vă comportați după cum se cade a se comporta adevăratul creștin !” – a adăugat Preafericitul.

În sfârșit, Mitropolitul Onufrie a subliniat:

„Dragostea este viață, dar mânia este moarte ! Cel care iubește miroase a viață, dar cel care are răutate miroase a moarte ! Prin urmare, însăși viața să răspândească parfum în jurul nostru, pentru că Viață este Dumnezeu!”

https://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-tis-oukranias/56733-mitropolitis-onoyfrios-aftos-pou-exei-kakia-myrizei-thanato

Text editat de Sora Gabriela Naghi

În iulie 2020, augustul președinte Iohannis spunea despre românii care nu se supuneau înțeleptelor sale directive, că sunt proști sau inconștienți. Eu m-am recunoscut printre proști și nu m-am vaccinat. El fiind neamț, firește, nu este nici prost, nici inconștient și s-a vaccinat cu apă chioară. Fiind mare mahăr peste România, nu-l poți atinge nici măcar cu o floare. Atunci m-am gândit să-l ating cu niște epigrame, cu speranța că aceia care-i sunt consilieri îl vor ajuta să le și înțeleagă. Așadar;

Fie Hansi cât de mare,

Spune-o vorbă din Ardeal.

Dar cu câtă minte are,

Urcă-n vale, de pe deal

(Am spus Hansi, nu Iohann, ispitit fiind de-un an).

––––––––––––––––––

Nalt cum e, de trântă-i bun.

Trântește tot ce-i stă în drum:

Uși, miniștri și guverne – toate cu mult spor.

Lumea-l vede și exclamă: Doamne, ce trântor!

––––––––––––––––

Merge-ncet, cu multă lene,

Cugetă puțin și-alene.

Este mare orator,

E slugă și diktator.

–––––––––––––––––––-

Apropo de zicerea ,,scumpul mult dă, leneșul mai mult aleargă’’:

Scumpul nostru președinte

Vinde tot ce-i stă nainte.

Când e vorba de alergat,

Nu-l siliți, dați-i un pat.

Presbiter Iovița Vasile

– Egoul este de multe ori caracterizat în literatura duhovnicească drept un adversar versat şi oportunist, în stare să întoarcă o întreagă situaţie în avantajul lui, în tentativa lui de a ne abate din progresul nostru duhovnicesc. Care este, după opinia sfinţiei voastre, cea mai importantă calitate a celui ce ne poate ajuta să biruim în războiul împotriva abilului ego, care este în permanentă schimbare?

– Pocăinţa. Să ne recunoaştem greşelile şi păcatele este lucrul cel mai important pe care îl putem face. Şi nu să ne recunoaştem păcatele pentru a reuşi altceva ci, pur şi simplu, pentru a vedea adevărul cu privire la noi.

Sfântul Isaac, marele mistic al Bisericii, spune că cel ce îşi acceptă, înţelege, recunoaşte păcatul dinaintea Domnului este, în realitate, deasupra tuturor. Acesta este mai mare decât cel ce a câştigat lumea toată, decât cel ce hrăneşte pe toată lumea, decât cel ce face minuni, decât cel ce învie morţii. Omul acesta este primul, este mai mare, întrucât el nu poate să cadă niciodată. El are o stabilitate, un nivel, un loc în care Îi poate vorbi Domnului. Are un sălaş în care Îl poate invita pe Domnul cu lacrimi, cu pocăinţă, cu înţelegerea faptului că a făcut rău. Şi îndată se luminează. Răspândeşte lumină. Acesta devine un medic duhovnicesc, un învăţător sau un părinte, căci nu-i este teamă să-şi recunoască păcatele. Pentru el nu este o problemă să zică: „Iertaţi-mă, am greşit”. Aceasta este soluţia pentru a scăpa din toate prăbuşirile pricinuite de diavol.

– Ar fi nimerit să considerăm această calitate pe care o descrieţi – această voinţă de a te privi cu onestitate – drept smerenie?

– Nu smerenie. Smerenia este rezultatul. Ar fi de preferat să vorbim despre „înţelepciune”. Noi ne înverşunăm să ne smerim. Însă, a-mi recunoaşte greşelile – ce are a face aceasta cu smerenia? Trebuie să fiu smerit pentru a-mi recunoaşte greşelile? Nu. Trebuie ca eu să le văd. Este neapărată nevoie de aceasta. Este felul meu de a fi pentru veacul ce va să fie. Cum pot eu exista cu defectele mele în timpul vieţii ce va să fie? Dinaintea cui? Cum pot, oare, sălăşlui dimpreună cu greşelile, păcatele mele dinaintea mea? Trebuie, pur și simplu, să zic: „Eu am făcut-o!”.

Dostoievski exprimă bine aceasta în Crimă şi Pedeapsă. Personajul principal, Raskolnikov, omoară pe cineva şi aproape imediat înţelege ce a făcut. Nu recunoaşte singur, ci cu ajutorul cuvintelor foarte severe ale unei prostituate, Sonia, care îi spune: „Uite ce ai făcut”. Ea îl aduce în mijlocul pieţei, dinaintea poporului, ca să spună ce a făcut el. Şi el o face. Mărturiseşte. Spune că de nu mărturiseşte, nu ar putea exista, că a săvârşit mult mai mult şi din ce în ce mai multe crime. Şi acceptă sentinţa tribunalului, anume, să meargă pentru cel puţin douăzeci de ani în cea mai dură dintre închisori. Şi se duce, şi acolo simte el leacul inimii lui. Şi ia acest medicament. Noi avem probleme în viaţă pentru că nu vrem să ne acceptăm, nici să ne recunoaştem păcatele. Şi aici este cheia problemei. Ce altceva avem de oferit celorlalţi? Aur, argint, urări de bine, hrană? Viaţă lungă? Nu, doar să ne recunoaştem păcatele şi astfel avem, pe dată, o nouă lume.

(Bătrânul Dionisios: „Vrăjmaşul lăuntric, egoul”)
Sursa: Orthodoxe Ordinaire

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În Crezul Ortodox,  mărturisim că credem ,,Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin Proroci”. Această mărturisire ar trebui să ne provoace un dor aprins după Duhul Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spunea că ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” Tot Sfântul Serafim de Sarov ne spune din proprie experiență cât de important este ca un povățuitor să fie călăuzit de Duhul Sfânt atunci când dă sfaturi. Orice patimă, orice păcat sufletesc, orice gând nepotrivit poate alunga Duhul Sfânt și atunci povățuitorul dă sfaturi după logica lumească, nu sfaturi inspirate de Duhul Sfânt.

În rugăciunea ,,Împărate ceresc”, Îi cerem Duhului Sfânt să Se sălășluiască întru noi. Aceasta este prima dintre rugăciunile începătoare, dar adeseori se întâmplă să tratăm cu superficialitate importanța acestei cereri. Atunci când invităm un împărat lumesc la noi, facem curățenie desăvârșită, pregătim bucate alese, invităm oaspeți de seamă… Cred că la fel ar trebui să procedăm și atunci când Îl invităm pe Împăratul Ceresc să intre în casa sufletului nostru. E Împăratul Ceresc, totuși, nu e oricine. Nici împăratul lumesc și nici Împăratul Ceresc nu intră într-o casă murdară, mirosind a bucate arse ori alterate și nu rămâne în compania unor oaspeți nepotriviți.

Despre Duhul Sfânt mai mărturisim în Crez că ,,a grăit prin Proroci”. Prin proroci, nu prin fariseii și cărturarii de rând! Mă întreb de ce fariseii și cărturarii nu L-au înțeles pe Iisus, ci unii L-au hulit chiar. Cred că ei erau stăpâniți de duhul lumesc care îi făcea orbi și surzi la tot ce pentru Sfinții Apostoli devenea evident. Așadar, ca să înțelegem ce informație ni se livrează trebuie să dobândim Duh Sfânt, așa cum ne sfătuiesc Sfinții Părinți:

,,Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înșelări și numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Așadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.” https://locurisacre.ro/vor-veni-vremuri-in-care-numai-cei-ce-vor-simti-harul-lui-dumnezeu-vor-putea-distinge-binele-de-rau/

Sfântul Lavrentie de Cernigov  că pe Antihrist ,,îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!”

(https://saccsiv.wordpress.com/2010/06/14/profetia-sfantului-lavrentie-de-cernigov-despre-antihrist/comment-page-2/)

Deja se observă că persoanele vaccinate au coduri MAC și acestea se pot identifica și după ce persoana a decedat. Așadar nu mi se pare corect să subestimăm rolul nanotehnologiei introduse în corpurile umane în vederea pecetluirii. O serie de legi ne anunță că vor urma și alte ,,vaccinuri”, iar refuzarea acestora poate fi folosită drept motiv pentru separarea unui copil de familie!!! În aceste condiții, buletinul electronic constituie o amenințare serioasă pentru creștini. Refuzarea ,,vaccinurilor” următoare poate avea consecințe dezastruoase pentru orice adult  și, mai ales, pentru orice creștin. Atunci când buletinul electronic oferă autorităților informația că creștinul nu are schema completă de ,,vaccinare” sau alte informații incorecte politic, i se pot restrânge o mulțime de drepturi.

Nu întâmplător Sfântul Paisie Aghioritul ne sfătuia să evităm vaccinul prin care se va realiza pecetluirea și buletinul electronic. Nu întâmplător acest sfânt arată că doar pocăința generală este în măsură să amâne acele vremuri. Profețiile par a se bate cap în cap și există riscul unor dispute asemănătoare cu cele despre cei Trei Ierarhi. Unii nu cred că nanotehnologia introdusă prin serurile experimentale este pecetluire, alții nu văd niciun pericol pentru mântuire în buletinul electronic… Când luciferaza din ,,vaccinuri” va fi evidentă, oare ce vor spune aceștia? Treaba noastră este să dobândim Duh Sfânt pentru a putea da sfaturi inspirate de El și pentru a-L putea deosebi de duhul lumii. De restul se ocupă Dumnezeu. Oare Cel Care a oprit valurile mării nu poate opri valul apostaziei și nu poate amâna planurile antihristice? Nu există oare tineri capabili lupte cu deșertăciunea unei vieți lipsite de șansa mântuirii? Dacă există o șansă cât de mică pentru o revigorare spirituală a lumii, aceasta ar trebui încurajată. Iar ierahii, preoții pomenitori și nepomenitori și creștinii care pricep ce se întâmplă ar trebui să-și unească eforturile pentru a salva sufletele creștinilor de la veșnica pierzare.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin

Sora Pelaghia

Am descoperit ca Biserica Ortodoxa a pazit intreaga si a aparat de orice inovatie invatatura de credinta pe care i-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin mijlocirea Apostolilor Sai si a urmasilor lor, episcopii si conducatorii turmei lui Hristos, ca si prin Sinoadele Ecumenice. De asemenea am descoperit ca in afara acestei Bisericii, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, care se numeste cu dreptate Biserica Ortodoxa; si care este cu adevarat.

Mantuirea pe care o ofera celelalte confesiuni este extrem de indoielnica si de nesigura, caci Apostolul Pavel afirma clar in epistola catre Efeseni: „Un Domn, o credinta” (Efeseni 4, 5). Aceste cuvinte arata clar ca numai credinta adevarata este Una: sub toate raporturile, celelalte confesiuni sunt deci in afara Adevarului si sunt false.
Numai adevarata Biserica este Una, aceasta Biserica pe care Insusi Domnul a intemeiat-o la inceput prin Apostolii Sai si prin episcopii care i-au urmat, aceasta Biserica despre care Hristos spune in Evanghelie: „voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
Astfel, deci, este foarte clar ca Mantuitorul nostru a intemeiat Biserica Soborniceasca Cea Una, Trupul lui Hristos, si nu mai multe Biserici divizate. Si ce semnificatie au aceste cuvinte pe care Domnul le-a adaugat: „Si portile iadului nu o vor birui” ?
Interpretarile dumnezeiesti inspirate de Sfintele Scripturi arata ca Domnul nostru stia ca Dumnezeu, ca in vremile de apoi, oamenii trufasi ingamfandu-se cu mintea nu vor dori sa asculte invatatura dumnezeiasca si sa se supuna Bisericii Sobornicesti Celei Una, zidita de Insusi Dumnezeul-Om.
Hristos stia ca poftele de stapanire si marire si sofismele omenesti ii vor starni pe oameni sa inventeze noi feluri de credinte, si anume ca ei vor banaliza adevarata cale a mantuirii in Trupul Bisericii Sobornicesti si ca vor merge pana la a fi adversarii Bisericii Celei Una. Iata pentru ce a adaugat Domnul: „si portile iadului nu o vor birui”: cei care s-au despartit de Trupul Bisericii prin mandrie, aceia sunt sub infuenta puterilor intunericului si sunt negresit „portile iadului”, deoarece prin schisma sau erezie abuzeaza de mintile neexperimentate si le conduc pana in adancurile iadului.

Toti cei care nu au comuniune euharistica cu Trupul Bisericii Celei Una, toti cei care sunt separati etans de Biserica, sa examineze cu atentie spusa Apostolului Iuda care numeste pe toti cei care sunt separati de unicitatea credintei ortodoxe, a Bisericii, straini sau lipsiti de Duhul Adevarului: „in vremile de pe urma vor fi batjocoritori, umbland dupa pofele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce s-au osebit (despartit) de credinta (Biserica), oameni firesti care sunt lipsiti de Duhul” (Iuda 18, 19). Acestia sunt lipsiti de succesiunea apostolica:
„Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostrii, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea s-au despartit” (I Ioan 2, 19). Trufia duhului si iubirea de slava desarta au dus vreodata pe cineva la Adevar?
Roada acestora sunt desarta parere si incredere in sine, ratacirea, amagirea!

Domnul spune „ca cine nu va asculta nici de Biserica (nu de gloata) sa-ti fie tie ca un pagan si vames” (Matei 18, 17). Astfel orice credincios adevarat trebuie sa apartina mai intai Bisericii vazute, Trupului Bisericii Sobornicesti, prin comuniune euharistica si marturisirea dreptei credinte. Biserica Soborniceasca este luptatoare pe pamant si triumfatoare in cer. De accea cei care gandesc altfel s-au despartit de Biserica si alearga clar spre pericolul de a ramane afara din Biserica ca fecioarele cele nebune, deoarece le va lipsi ungerea Duhului (untdelemnul) absolut necesara si asta din pricina incapatanarii lor impotriva Bisericii.

Selecție și editare: Felix

Măscăriciul Zelenski a avut o realizare deosebită pe scenă, atrăgând admirația femeilor. Știți  filmul acela în care își plimbă mădularul pe clapele unui pian. Aducând atâta ,,cinste’’ neamului său, a fost făcut președinte al Ucrainei, cu sarcina de a distruge această Țară Ortodoxă.

Măscăriciul   pianist

Nu cântă nici Brahms, nici Liszt.

Cu mădularul din chiloți,

Cântă pentru idioți.

Despre răpirea banditească a Lavrei Pecerska:

Spre slava veșnic-a lui Dumnezeu,

Un popor a înălțat o Lavră,

Răpit-acum de-un derbevreu

Cu apucături de javră.

Zelenski este măscărici,

N-ar fi bai, dar e și bici.

Și nici asta nu-i păcat,

Dar biciu-i făcut din c…t.

Presbiter Iovița Vasile

Addenda cititorului

Mascariciul ragusit
Cu nasul plin de faina
Cere bani, necontenit
Ca sa-i fie roaba plina.

Din ea, da la militieni
Si la sclavii de la stiri
Sa-i alunge pe mireni
Si preoti, din manastiri.

Mărturisim pe Hristos

Luați aminte din ce suntem alcătuiți! Din cele din afară, din cele din jur și din cele dinlăuntru. Cum uneltește păcatul împotriva omului? Îl împunge din afară, direct. Aruncă pe ecranul minții imaginea, orice imagine păcătoasă și provoacă mintea. O provoacă să se intereseze de imagine. Mintea, prin urmare, trebuie să fie atentă. Ce este această imagine? E nevoie de ea sau nu? Dacă mintea este sănătoasă, o leapădă imediat. Mergi înapoia mea, satano, Domnului Dumnezeului meu mă închin și Lui Unuia Îi slujesc![1]

Totuși, păcatul nu se retrage și nu fuge de cum a fost biruit și nici nu mai atacă în același mod în care a lovit prima dată. Ci abandonează atacul direct și atacă pieziș și lovește mintea în numele a diferite pretexte: în numele legilor firii, în numele necesității. Și totuși este vicleșug. Lasă deoparte lovitura directă și o ia pe cea vicleană. Iar dacă mintea va lua aminte la ea și o va cerceta bine – dacă hotărârea de a o urma aparține legii strictului necesar, și nu poftei – atunci diavolul abandonează acest mod direct al atacului și o ia pieziș. Se repede asupra minții în numele patimii, prin lucrare satanică și îl prinde pe om de gât ca să-l sugrume. Îl silnicește și mai mult, cum a făcut Nabucodonosor: „Fie vă închinați chipului meu, pentru că așa vreau eu, fie vă voi arunca în cuptor”.
Și în aceste fraze se află întregul labirint al patimii satanice și în acest mod îl lovește pe om. De aceea trebuie omul să fie neîncetat treaz ca să nu fie atras, pentru că păcatul nu cedează, nu se retrage. Va întrebuința toate vicleșugurile și toate modurile ca să-l înșele pe om. Aici mai cu seamă trebuie să luăm aminte, pentru că după păcat urmează deznădejdea, așa cum după rană urmează durerea. Nu este un fenomen natural, ci este un accident. Tot așa și cele ce însoțesc sufletul, deznădejdea și descurajarea, nu sunt fenomene naturale, ci în întregime diavolești, chiar dacă se înfățișează cu chip natural! Aici este nevoie de multă atenție, ca să nu-și piardă omul curajul atunci când face o greșeală, cât timp viață fără greșeală, cum se știe, nu există.

Auzim de multe ori pe oameni zicând: «Da′ eu sunt păcătos și Dumnezeu nu mă aude». «Sunt păcătos și nu am îndrăznire, nu voi reuși, sunt nevrednic». Acestea sunt pretexte de-a dreapta, lucrurile nu stau deloc așa. Dumnezeu a venit pentru păcătoși. Nu se pune problema nevredniciei. Cu cât este mai nevrednic omul, cu atât mai mare nevoie are să alerge la Dumnezeu. Și Dumnezeu se apropie de aceștia mai mult, pentru că, așa cum a spus, a venit pentru bolnavi, nu pentru cei sănătoși.

Prin urmare, în mod practic, este foarte folositor omului să nu-și piardă curajul chiar și după ce a greșit. Aceasta însă cere bărbăție și voință să-și îndrepte greșeala, este absolut necesar aceasta. Când omul va fi atent la toate acestea atunci mintea lui se află într-o stare de permanentă luptă, într-o stare de trezvie, astfel încât ia aminte și niciodată nu se înșală. Și luând aminte astfel, în mod necesar se află în continuă pocăință. Și pocăința continuă este ca în fiecare clipă să se mărturisească lui Dumnezeu:
„Am păcătuit, Doamne, nu am reușit!
Ajută-mă! Rămâi cu mine! Tu ai zis: Fără Mine nu puteți face nimic! Tocmai am înțeles și eu acest lucru. Am devenit conștient de asta. De aceea stărui. Bat, caut, cer, nu voi înceta să Te deranjez. Nu pot fără Tine. Nu se pune problema să fug de la Tine.

Dacă nu se îngreunează urechile Tale să mă asculte, nici gura mea nu se va îngreuna să strige. Stărui. Judecata Ta este fără cusur, nu degeaba m-ai chemat la pocăință. Aceasta ai făcut-o Tu, dumnezeiasca Atotbunătate, nu am făcut-o eu. Eu nici nu Îl cunoșteam pe Dumnezeu, nici nu era cu putință să Îl descopăr vreodată. Tu, Doamne, Atotbune, ai venit și m-ai aflat și mi-ai strigat să Te urmez. Iar eu am primit aceasta, o voiesc, o doresc.
Totuși nu reușesc. De aceea stărui, vreau să mă ajuți.
Nu trebuie să pierd ceea ce Tu mi-ai dat”.

(Cuviosul Gheronda Iosif Vatopedinul, Didahii sau învățături din Sfântul Munte, traducere de Laura Enache)

[1] Cf. Mt. 4, 10.

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cei mai mulți se duc la biserică, se duc la Hristos, dar pleacă fără ca măcar să scoată de acolo vreo putere, așa cum a scos femeia cu scurgere de sânge. Și atunci spun: Și ce-am găsit la Hristos? Cum m-am dus, așa m-am întors. Deși odată cu moartea păcatului simți o oarecare dulceață, plăcere și desfătare. Și atunci nu mai ai nevoie de nimic altceva. Pe de o parte, Dumnezeu îți îndulcește viața și îți bucură sufletul tânăr, care rămâne pururea tânăr cât timp stă înaintea Lui, și pe de altă parte, se bucură inima ta și zice: „Aici mă voi sălășlui fiindcă am ales-o pe ea”.

Când cineva dorește aceste sfinte simțiri și trăiri, cum este cu putință să nu le primească? Cum este cu putință să nu răspundă Dumnezeu? De aceea face această sinaxă liturgică. De aceea îi adună împreună pe îngeri, arhangheli, sfinți și păcătoși la liturghie, pentru ca Sfinții să transmită sfințenia lor păcătoșilor, iar păcătoșii să transmită Sfinților dorul lor de sfințenie, pentru ca să fie Sfinții „cei ce vorbesc” cu noi.

Pe toate acestea le vom găsi în biserică, este de ajuns doar să tacă și să piară toate cele dinaintea noastră și numai la cele de aici să ne ațintim privirea. Prin urmare, ce căutăm aici? Ce altceva decât această meditație ascunsă pe care trebuie să o facem în inima noastră când intrăm în biserică. Trebuie să faci injecție, pentru ca trupul tău să primească leacul. Trebuie să altoiești ramura pe un alt copac, ca să primească și el sevă. Trebuie să altoiești măslinul sălbatic cu măslinul roditor ca să devină și acela roditor (Romani 11, 17). Același lucru trebuie să faci și aici în biserică, unde te unești tainic cu Hristos. Trebuie să începi să meditezi acestea înlăuntrul tău și atunci totul va deveni realitate.

Prin urmare ce se caută aici? De fiecare dată când veniți cu atâta dor la biserică, de fiecare dată când participați la Liturghii și privegheri, ce căutați? Pe Hristos! Dar ca să-L găsești, fă meditația acestor lucruri și Hristos va veni singur. Vei vedea că pietroaiele cele grele se vor ridica și vei învia.
Ce căutați? O stare universală în biserică și o stare lăuntrică „de Iisus instituită”. Trăirile, simțirile, doririle, vederile nu sunt nimic altceva decât o stare pe care o creează Iisus, o stare pe care numai prezența Lui o poate asigura. O stare pe care o plinește numai El și fără El dispare imediat. O stare instituită de Iisus, de vreme ce mai întâi tot ceea ce a fost instituit a fost șters.

Frații mei, iată, aici, în Biserică totul este instituit de la Iisus.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena 2005)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Se întâmplă câteodată ca oamenii credincioși să se scandalizeze din cauza celor rău-voitori sau celor necredincioși. Într-adevăr, dacă am arunca o privire în jurul nostru și dacă am judeca după logica noastră umană, am putea zice că Dumnezeu își împarte uneori darurile Sale într-un mod nedrept. Acolo unde ar trebui mai degrabă să dăruiască fericire, El nu rânduiește decât nefericire. Unde ar trebui să rânduiască bunăstare, El dă sărăcie, iar acolo unde ar trebui să fie prezentă sărăcia, El rânduiește bogăție. Atunci când așteptăm binecuvântarea Sa, El “ne răsplătește” cu o suferință, în timp ce pe alții îi menține într-o continuă stare de bine. Suntem tentați să spunem, utilizând o expresie modernă, că Dumnezeu face discriminări. Suntem scandalizați de acest lucru. De ce?

Pur și simplu fiindcă inima noastră este întoarsă spre toate aceste lucruri, se lipește de ele, ajunge să le iubească. Dar ar trebui să căutăm în altă parte soluția la această dramă. N-ar trebui să căutăm să suprimăm această aparentă discriminare de nedreptate aparentă. În noi înșine ar trebui să se producă schimbarea. Trebuie să ne înstrăinăm de ceea ce este omenesc, în tot cazul să ne întoarcem de la logica și gândirea umană comună, să ne îndepărtăm de dorința de posesie a tuturor acestor lucruri materiale. Trebuie să fim indiferenți față de toate acestea. Atunci când ne înstrăinăm de toate aceste lucruri, în acel moment Dumnezeu poate totul pentru noi, fiindcă doar Dumnezeu rămâne permanent cu noi. Acest lucru ne oferă o pace interioară adevărată. În caz contrar, dacă există în inima noastră vreun lucru care ne lipește de viața asta trecătoare și nu e orientat spre Veșnicie, nu vom înceta să fim dezorientați.

(La “justice divine” et la Paix d`en-Haut, par Geronda Aemilianos)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

1.Pentru că modalitatea de stabilire a datei Sfintelor Paști a fost stabilită de un Sinod Ecumenic, forma cea mai înaltă de exprimare a infailibilității Bisericii lui Hristos.

2.Pentru că de 1700 de ani Poporul lui Dumnezeu respectă această hotărâre sinodală.

3.Pentru că hotărârile Sinoadelor Ecumenice fac parte din Sfânta Tradiție a Bisericii noastre, Tradiție care, alături de Sfânta Scriptură, constituie cele două izvoare ale Revelației Dumnezeiești, fără cunoașterea căreia mântuirea nu ne este posibilă.

4.Pentru că Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au lucrat sub înrâurirea Sfântului Duh.

Este ceea ce Biserica ne învață să ținem cu scumpătate, pentru că de aceasta atârnă mântuirea noastră. Orice alte discuții legate de acest subiect sunt dăunătoare, fățarnice, iscate de vrăjmași ai Bisericii noastre care vor să treacă drept ortodocși, neavând nimic comun cu Sfânta Ortodoxie. Aceste cutre cutează să atace însăși Voia lui Dumnezeu cea Sfântă și să aducă în discuții inutile ideile lor imbecile. Să intre în vizuinile lor imunde și să ne scutească de șuvoaiele de prostie, revărsate în ultima vreme.

Bunul Dumnezeu să ne întărească să rămânem statornci în Credință, până la ultima noastră suflare.

Presbiter Iovița Vasile

Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc. De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit. O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea Cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu! Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul Sfânt, Cel care a iubit-o! Dacă ai fi ştiut măcar cât de preafrumos şi de măreţ este Fiul pe care ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ţi-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci, tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu, şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe ei, cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Bunei Vestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare. Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 96-97)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi