Categorie: Uncategorized

Am primit confirmarea indubitabila ca părul sădit de Sfântul Calinic s-a prăbușit definitiv! I-a cazut ultima creangă care îi mai rămăsese, iar rădăcina i-a iesit cu totul din pământ! Până în iarna asta, vietuitorii obștii il mai proptiseră de cateva ori, îl mai legaseră cu sârmă, îi făcuseră și un gărdulet pe care sa se sprijine! Dar de-acuma gata, s-a ispravit cu el!

De asemenea, am primit din interior și informatia că nimeni nu crede în acuzatiile de pedofilie aduse Parintelui Nicodim, că Poliția a venit și i-a verificat chilia si lucrurile personale si ca nu a gasit nimic compromițător si ca, din acest motiv, era pe punctul de a-l elibera, insa …s-a primit un telefon „de sus” si „mandatul de retinere” al Parintelui a fost prelungit cu cel putin 30 de zile! Arhiconul de la Craiova îl vrea neaparat condamnat, pentru a-si justifica „motivul” excluderii din monahism a celui pe care obștea Mănăstirii l-a ales ca Stareț al Frasineiului!

Nu în ultimul rând, asa dupa cum deja am mai scris-o, atmosfera din Manastire este din ce în ce mai secularizată, mai fără duh, mai sumbră, mai rece, mai nesolidară, mai incertă, mai schimbată față de cum era până anul trecut. Nimeni nu știe exact ce va urma, toti asteapta cu teamă urmatoarea „mișcare” a mitropolitului inluciferizat!

Facă-se voia cea sfântă a lui Dumnezeu.

Fratele Constantin Dinculescu

Odată, în timpul Postului Mare, un ieromonah, Bătrânul Zosima, s-a retras în deșertul de dincolo de Iordan. Călătorea de douăzeci de zile fără să vadă un suflet, când, deodată, o figură umană cu trupul gol și ridat și părul alb ca zăpada a trecut pe lângă el și a dispărut. Bătrânul a alergat după ea ceva vreme, până când silueta a stat într-un pârâu și l-a chemat pe nume: „Ava Zosima”, i-a spus ea, „iartă-mă pentru numele Domnului, nu pot să mă arăt, că sunt o femeie goală”.

Zosima și-a aruncat mantia și ea s-a înfășurat în ea și așa i-a apărut. Auzindu-i numele, din gura femeii necunoscute, Bătrânul s-a speriat. După o vreme, femeia și-a spus povestea.

S-a născut în Egipt și la doar doisprezece ani a început să ducă o viață desfrânată în Alexandria timp de șaptesprezece ani urmand un stil de viață pervertit. Maria, mistuită de pasiunea trupească a prostituției, a urmat câțiva tineri și s-a urcat într-o corabie cu destinația Ierusalim. Ajunsă în Orașul Sfânt, a vrut să viziteze Biserica pentru a cinsti Sfânta Cruce. Dar o forță invizibilă a împiedicat-o să intre în Biserica Învierii. Înfricoșată, deci, și-a fixat privirea asupra chipului Sfintei Fecioare Maria de pe pronaos și s-a rugat cu ardoare să i se îngăduie să îmbrățișeze Sfânta Cruce, mărturisindu-și păcătoșenia și încredințându-se Preasfintei Maicii Domnului.

Apoi, într-adevăr, i s-a permis să intre în biserică. După ce s-a închinat Crucii, s-a întors la pronaos, a îngenuncheat în fața icoanei și i-a mulțumit cu ardoare Fecioarei Mare. În același timp, a auzit o voce care îi spunea: „Dacă vei trece Iordanul, vei găsi adevărata pace!”. Maria a ieșit și, după ce a cumpărat trei pâini, a pornit spre râul Iordan.

A doua zi a primit Tainele Neprihănite în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul și a trecut râul Iordan. Ea a rămas patruzeci și opt de ani în deșert singură, îndurând multe încercări , inepuizabile, luptând cu patimile ei sălbatice și gândurile pătimașe ca și cu fiarele sălbatice. Se hrănea doar cu buruieni.

După ce și-a terminat istorisirea, s-a ridicat într-o stare de rugăciune; apoi Zosima a văzut-o plutind deasupra pământului. Maria l-a rugat să vină iar anul viitor să-i aducă Sfânta Euharistie; acolo, pe malul Iordanului, şi ea va veni în întâmpinarea lui pentru a se împărtăși.

Într-adevăr, un an mai târziu, Avva Zosima a sosit cu Sfânta Împărtăşanie pe malul Iordanului; era deja seară. A rămas să se întrebe cum va trece ea râul Iordan? Apoi, în lumina lunii, el a văzut silueta ei apropiindu-se de râu, făcând semnul crucii pe el și apoi mergând pe apă ca și cum ar fi pe uscat! După ce s-a împărtăşit, Sfânta l-a rugat să se întoarcă după un an la același izvor unde s-au întâlnit prima dată.

Timpul a trecut, starețul s-a întors în acel loc și acolo a descoperit trupul neînsuflețit al Sfintei. Deasupra capului ei era scris în nisip: „Avva Zosima, îngroapă aici trupul smeritei Maria. Am murit la 1 aprilie, în aceeași noapte a Martiriului Mântuitor al lui Hristos, după ce am primit împărtășirea cu Tainele Preacurate.” Din această inscripție, Zosimas a fost informat pentru prima dată despre numele sfintei și a tâlcuit cealaltă minune care avusese loc: faptul că în anul precedent, când îi dăduse Sfânta Împărtășanie, ea sosise în câteva ore, în aceeași noapte, la locul întâlnirii lor, în timp ce el a mers douăzeci de zile pentru a ajunge acolo. Sfântul Zosima a îngropat trupul acestei mari Sfinte, Maria Egipteanca, întorcându-se la mănăstirea sa.

Astfel Domnul nostru slăvește pe păcătoșii pocăiți. Sfânta Cuvioasă Maria este pomenită și în Duminica a V-a din Postul Mare. Biserica o are ca model de pocăință pentru credincioși, în aceste zile de post sfânt. A adormit în jurul anului 530.

(Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a scris viața acestei Cuvioase Sfinte)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Mitropolitul Ortodox Pavel, starețul Marii Mănăstiri Pecerska din Kiev, a fost arestat de Poliția Ucraineană și judecat cu ușile închise! Am urmărit cu lacrimi în ochi modul demn în care s-a despărțit de credincioși cu bucuria că suferă pentru Hristos, conform dorinței sale. Pacea sufletească și încrederea în Dumnezeu, ce i se citeau pe chip, i-au îmbărbătat pe toți.

Înainte de a pleca, a spus câteva cuvinte care ne arată ce înseamnă despătimirea:

,,Lăsați-mă să vă spun încă un lucru: Mi-am dorit să sufăr pentru Hristos, Fericirea Sa vă va da vouă binecuvântarea finală. Frați și surori, acești polițiști mă vor escorta pe mine precum îngerii. Le doresc lor toate cele mai bune pentru ei. Acum vă rog să faceți loc pentru noi să trecem.
Vă rog, deci, nu mă țineți aici cu forța. Lăsați-ne să trecem în pace. Nu dorim ca ei să continue să aștepte,

Mă îngrijorez pentru ei, nu pentru mine.Fericirea Sa vă va da vouă binecuvântarea finală.”

Dumnezeu l-a întărit să-și asume cu demnitate pătimirea pentru Hristos, după Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 12, ne arată cum trebuie să procedeze un creștin în astfel de situații:

1.	,,Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească,
2.	Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.
3.	Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.
4.	Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
5.	Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;
6.	Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
7.	Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură;
8.	Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!
9.	Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10.	În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
11.	La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
12.	Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
13.	Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele Sfinţilor, iubirea de străini urmând.
14.	Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15.	Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16.	Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17.	Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18.	Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19.	Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.
20.	Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21.	Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să-l ocrotească pe Mitropolitul Pavel și să-l ajute să facă voia Sa până la sfârșit!

Sora Pelaghia

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh

Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, Duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între Sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre Sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.

Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există Crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat Crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi.

Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele Sfânt Părinte al nostru Andrei Criteanul.

„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile Sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri Dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii Sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea Sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.

(Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Diavolul încearcă să oprească slujirea Liturghiei în mănăstiri. „Aceea este singura și toată puterea noastră împotriva răului”, spune părintele. Va veni vremea când copiii de pe stradă se vor juca cu mărci și dolari și chiar cu bijuterii, pentru că nu vor valora nimic. (Părintele sfătuiește să nu se economisească bani, ci să fie investiți în imobiliare: case, terenuri) (n.t. Sfantul Paisie Aghioritul sfatuia acelasi lucru – să avem un colt de pământ de unde să ne hrănim în vremea antihristului)
.
Părintele spunea că tot răul vine din triunghiul Bermudelor și că acolo există o anumită concentrare a răului. Pecetluirea oamenilor a început deja în Occident.
Răul încearcă să domine lumea prin toate mijloacele. Părintele spune că nu a trăit niciodată o vreme atât de groaznică decât în timpul celui de-al doilea război mondial, dar adaugă că de data aceasta este mai înfricoșător la nivel mental. Presiunea este uriașă și este peste tot în lume.

Noi, ortodocșii, suntem în pericol în mod special, deoarece răul este concentrat asupra noastră. Ortodocșii deranjează, ei deranjează, căci diavolul domină câmpul gândirii peste întreaga lume, nu doar pentru că i se opun, ci pentru că se roagă neîncetat Domnului să ne ocrotească de tot răul.
.
Mai ales în cursul anului 1993, această presiune a devenit pronunțată. Părintele spune că diavolul a fost eliberat.
Masonii sunt prezenți peste tot. Ei au deja oamenii lor în guvernele tuturor țărilor, în alte locuri importante și chiar în Biserică. În biserica catolică, fiecare episcop trebuie să fie mason. Este afectată și Ortodoxia, în special Biserica Greacă, iar Biserica noastră (sârbă) are de asemenea episcopi care sunt masoni.
.
Masonii se pregătesc să pună întreaga lume sub stăpânirea Organizației Națiunilor Unite, sub conducerea unui singur om – antihristul pe care îl vor pune în locul președintelui ONU. (Deocamdată, cea mai înaltă funcție în ONU este cea de „secretar general”).
(Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că atunci când vom vota un împărat a toată lumea, acela, el, este antihristul).
.
Având în vedere că ei (masonii) au pătruns în toate pozițiile cheie, vor provoca o criză de proporții fără precedent astfel încât marea criză economică din anii 1930 va fi ca un copil mic. În acea criză, valoarea tuturor monedelor importante din lume se va prăbuși și întregul sistem economic și financiar se va prăbuși. Acest lucru va duce la distrugerea economiilor tuturor țărilor, deoarece banii sunt pentru economie ceea ce sângele este pentru o persoană. Se va crea un haos fără precedent. Din acel haos, antihristul va apărea pentru a salva lumea. „Când veți auzi că a început criza economică în întreaga lume, atunci sosirea lui este aproape”.
.
Se pregătesc deja fonduri pentru a contribui la instaurarea domniei lui antihrist. Un computer gigant (n.t pe mai multe etaje) a fost deja creat în Belgia și se numește „Bestia”. Este una dintre fiarele Apocalipsei. Același computer există și în America. Numerele personale de pe cardurile noastre personale își au originea și sunt păstrate în acel computer.

Selecție și editare: Andrei

Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – şi a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiţii este cumplit să fii al omului. Nu vă faceţi robi oamenilor (I Cor. 7, 23), a zis Apostolul. Întotdeauna m-au mişcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul şi la sine însuşi şi care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan: Cel ce are mireasă este mire, grăieşte Sfântul Înaintemergător, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci, această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (Ioan 3, 29-30).

Orice povăţuitor duhovnicesc trebuie să fie doar slugă a Mirelui Ceresc, trebuie să ducă sufletele la El, nu la sine însuşi, trebuie să le vestească despre nemărginita, negrăita frumuseţe a lui Hristos, despre nesfârşita Lui bunătate şi putere: sufletele trebuie să-L iubească pe Hristos, Care este fără doar şi poate vrednic de dragoste. Iar îndrumătorul, asemenea marelui şi smeritului Înaintemergător, să stea deoparte, să se socoată pe sine însuşi a fi nimic, să se bucure de micşorarea sa înaintea ucenicilor, micşorare care este un semn al sporirii lor duhovniceşti. Atâta timp cât în ucenici precumpăneşte simţământul trupesc, îndrumătorul este mare înaintea lor, dar când va apărea în ei simţirea duhovnicească şi va creşte în ei Hristos, vor vedea în îndrumătorul lor doar o unealtă binefăcătoare a lui Dumnezeu. Păziţi-vă de împătimirea faţă de îndrumător! Mulţi nu s-au ferit, şi au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul şi ascultarea sunt curate şi plăcute lui Dumnezeu doar atâta timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol: Dumnezeu Îşi întoarce faţa cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Şi se pierde în zadar viaţa, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăştie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceţi loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol!

Şi tu, îndrumătorule, păzeşte-te de păcat! Nu-L înlocui cu tine însuţi pe Dumnezeu în faţa sufletului care aleargă la tine! Urmează pildei Sfântului Înaintemergător: caută doar să crească Hristos în ucenicii tăi. Când El va creşte, tu te vei micşora: văzându-te micşorat datorită creşterii lui Hristos, umple-te de bucurie. Această purtare va face să adie asupra inimii tale o pace minunată: vei vedea în tine împlinirea cuvintelor lui Hristos: cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat (Matei 23, 12). Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice, care s-au lepădat de împlinirea poftelor trupului şi poftelor duhului! Poftele trupului căzut sunt păcătoase: păcătoase sunt şi poftele sufletului căzut. Acesta caută peste tot să-şi realizeze „eul” propriu, să devină o fiinţă aparte, de sine stătătoare, care se bucură de întâietate, de dragul căreia trebuie să existe toate celelalte. Evanghelia cere ca această viaţă să fie omorâtă, ca omul să-L recunoască pe Dumnezeu drept Dumnezeu şi să se pună pe sine însuşi la locul său. După omorârea vieţii nebuneşti, închipuite, care nu există de fapt, poate apărea viaţa adevărată, cu preaîmbelşugată simţire a fiinţării: viaţa în Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, Editurile Sophia și Cartea Ortodoxă, 2012)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.

Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic. Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu suntem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată. De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică. Dar avem pace atunci când suntem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm. Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac!

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 154-155)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Ascultarea stă la baza monahismului, dar despre ascultare este extrem de greu de vorbit, căci poate conduce un om într-o lume care nu poate fi descrisă, deoarece nu i se aplică niciun concept uman. Ascultarea este o taină care este revelată numai de Duhul Sfânt. Iar ascultarea este atât taină, cât și viață în Biserică. La prima vedere, abdicarea de la voia proprie și de sub puterea rațiunii, s- ar părea să contravină planului lui Dumnezeu pentru om, pe care El Insuși l-a înzestrat cu o libertate ca a Sa și pe care, în virtutea acelei libertăți, El îl cheamă să împărățească veșnic cu El. .
Punerea voinței proprii și a capacității de a raționa în mâinile altei persoane, chiar dacă acesta este preot, ar face ca mulți oameni să simtă ca și cum pământul le-ar fi fugit de sub picioare. Un astfel de pas ar fi ca și cum s-ar arunca într-un abis negru, și-ar pierde personalitatea și s-ar aduce pe sine în cea mai rea dintre sclavii. Ar fi ca o auto-anihilare. Dar celor care, prin credință, au urmat învățătura Bisericii și s-au lepădat de ei înșiși în spiritul acestei învățături, ascultarea le este revelată ca un dar de Sus, nespus de mare. Omul „ascultător” poate fi comparat cu vulturul care se ridică cu aripi puternice în ceruri și de acolo cercetează senin zările care îl despart de pământ, bucurându-se de siguranța și de stăpânirea lui asupra înălțimilor inaccesibile și inevital de înspăimântătoare pentru alții. Cu încredere, dragoste și bucurie, „ucenicul”[1] își supune cu ușurință voința și judecata sa, Părintelui său duhovnicesc, eliberându-se astfel de povara grea a grijilor pământești și ajungând la o stare a cărui valoare este imposibil de definit – curăţia minţii în Dumnezeu.

Monahismul înseamnă mai presus de toate puritatea minții, care este de neatins fără ascultare. De aceea nu poate exista monahism fără ascultare, iar omul căruia îi lipsește ascultarea nu este călugăr în adevăratul sens. Este posibil să primim daruri mari de la Dumnezeu – chiar și desăvârșirea martiriului – în afara condiției monahale; dar curăția minții este un dar special al monahismului, necunoscut pe alte căi, iar călugărul nu poate ajunge la această stare decât prin ascultare. De aceea consider că ascultarea este inima puternică a monahismului care include și celelalte două jurăminte ca un corolar firesc. Sfântul Ioan Scărarul, de exemplu, vorbește astfel: „…mama curăției este tăcerea interioară (isihasmul) și ascultarea. Eliberarea de patimi dobândită prin tăcerea interioară nu rămâne de neclintit atunci când este în contact permanent cu lumea; dar când această eliberare se naște din ascultare, rămâne în toate împrejurările încercată și neclintită. Iar despre sărăcia de bunăvoie, el spune: „Va mai gândi oare cel care a renunțat la chiar sufletul său, să mai dobândească bunuri?” Așadar, ascultarea „prin retragerea din lume și renunțarea la propria voie… precum două aripi de aur îl poartă ușor până la cerul”, despătimirii.
Ascultarea este o Taina a Bisericii și, prin urmare, relația dintre părintele duhovnic și ucenic are un caracter sfânt. Am subliniat deja că această taină pentru fiul duhovnicesc constă în a învăța să facă voia lui Dumnezeu pentru a intra în sfera voinței divine și, prin aceasta, a participa la viața divină. Pentru părintele duhovnic, taina înseamnă ca prin propria sa rugăciune și viață de strădanie, să aducă ucenicii la cunoașterea acelei vieți și la dezvoltarea în interiorul lor, a adevăratei libertăți fără de care mântuirea este imposibilă.

„Acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” și astfel scopul ascultării, ca și al vieții creștine în general, este dobândirea Duhului Sfânt.

Un părinte duhovnic nu va încerca niciodată să supună voința unui ucenic propriei sale voințe umane, dar în cursul vieții de zi cu zi s-ar putea întâmpla ca el să se vadă obligat să insiste ca sfaturile sale să fie respectate – situație în care niciun ucenic ascultător nu și-ar pune părintele duhovnic.

În virtutea înaltei sale responsabilități în fața lui Dumnezeu, efortul ascetic cerut unui duhovnic este mult mai împovărător, decât cel cerut de la ucenic. Dar această responsabilitate apare numai atunci când ucenicul acordă ascultare neclintită; în caz contrar, ucenicul poartă toată greutatea răspunderii pentru acțiunile sale și pierde beneficiile ascultării. Nu face parte însă din datoria duhovnicului să-și elibereze ucenicul de responsabilitate, ci să-l învețe adevărata viață creștină și adevărata libertate creștină, pentru care este necesar să depășești în sinele propriu, prin ascultare, patima impunerii voinței personale și a iubirii de putere. Oricine caută să-și domine aproapele sau chiar să-i încalce libertatea, își distruge în mod inevitabil și propria libertate, întrucât însuși faptul unei astfel de încălcări a libertății altei persoane, implică o încălcare a vieții dumnezeești de iubire la care este chemat omul.

Traducere din limba engleză: Sora Gabriela Naghi

Referinţă:

Adevărul și Viața. Arhimandritul Sofronie (Saharov). Essex 2014.
[1]Ucenicul în acest context se referă la fiecare monah și la fiecare creștin, care se roagă Părintelui său duhovnic pentru îndrumare.

Observăm cum războiul și ecumenismul merg mână în mână. Aceleași forțe ocultează sufletele și distrug trupurile semenilor lor. Pe lângă războiul văzut, există și războiul nevăzut, alimentat cu perfidie de propagandă. Mântuitorul ne-a spus că vom fi judecați în funcție de împlinirea celor două porunci evanghelice: iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Vedem că propaganda oficială ne cere ca, în locul acestor porunci, să iubim și să urâm pe cine ,,trebuie” și să acceptăm ideile corecte politic, chiar dacă astfel ne pierdem sufletele!  În plus, există războiul nevăzut pe care fiecare dintre noi îl ducem cu propriile patimi și cu duhurile rele. Pe noi, creștinii, ne interesează mântuirea, iar elitele sunt centrate pe interesul lumesc. Ar fi normal să fim cu toții interesați de mântuire…

Plandemia a adus cu sine cea mai mare blasfemie posibilă și anume temerea că Sfânta Împărtășanie ne-ar putea infecta! Elitele au vrut să ne convingă că Dușmanul lor este și dușmanul nostru! Iar agenda ecumenistă și agenda LGBT au evoluat și în timpul plandemiei! Din ce în ce mai multe dovezi scot la iveală faptul că așa-zisa pandemie a fost planificată și coordonată la nivel global. Așadar, pandemia face parte dintr-un război dus de elite împotriva noastră, a oamenilor, care nu suntem atât de supuși pe cât s-ar dori! Roiurile de avioane care împrăștie substanțe nocive fac și acestea parte din război. Cine le finanțează? Cine le permite să ne îmbolnăvească?

În Ucraina, se observă în mod clar lupta împotriva lui Dumnezeu. Ortodocșii canonici sunt prigoniți pe față! Aș fi vrut ca Patriarhul Batolomeu și alți patriarhi ortodocși să descurajeze cumva acest război nebun între frații de credință. Aș fi vrut să se intervină la nivel diplomatic astfel încât ortodocșii să fie protejați de schismă. Care a fost obiectivul inițial al războiului? De ce se amestecă politicul ateu în aceste probleme?

La noi, în timp ce noi suntem preocupați ca ucrainenilor să le meargă bine, apar manuale și filme care smintesc sufletele tinerilor prin ideologia de gen și ideologia LGBT. Cum să-i facem pe copii să înțeleagă că se duce un război împotriva lor? Care vor fi șansele de mântuire ale acestora? Cine va răspunde pentru aceste suflete care se pierd? Răspunsul ni l-a dat Însuși Mântuitorul: ,,Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei, 18, 6-7) Așadar vinovat sunt și eu, care tac, și cel care le promovează din lașitate, și cei care le inițiază și le propun ca norme spre acceptare. Așadar, dacă nu ne vine mintea la cap, să ne așteptăm la VAI!

Pe de altă parte, observăm că rugăciunile în comun cu cei de alte confesiuni tind să devină normă, iar cei care se opun riscă să fie caterisiți! Ascultarea de Dumnezeu tinde să fie înlocuită cu ascultarea de om! Asta le cere Dumnezeu ierarhilor? Doamne, luminează-i și înțelepțește-i cum știi și cum poți și ajută-ne pe noi toți să facem voia Ta!

Distrugerea Frasineiului i-a lăsat pe mulți creștini fără cuvinte acum, când e cea mai mare nevoie de rugăciune. S-a distrus o mare lavră și s-a creat un precedent periculos. E firesc să ne întrebăm încotro se îndreaptă Biserica Ortodoxă Română.

,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.”- spunea Sfântul Serafim de Sarov. Însă atitudinea permisivă față de erezii și față de păcat, în general, și mai ales față de agenda LGBT nu este compatibilă cu dobândirea Duhului Sfânt. Războiul din apropiere precum și lupta împotriva lui Hristos și a creștinilor, care devine din ce în ce mai vizibilă, ar trebui să ne unească în rugăciune, nu să ne dezbine. Dacă Mântuitorul ne-a spus clar că ,,acest soi de demoni nu iese decât numai cu rugaciune și cu post” ( Matei, 17, 21), înseamnă că aceasta este soluția. Interesul mai-marilor lumii pentru slăbirea credinței creștine, prin ecumenism, care este tolerant cu ideologia de gen și cu agenda LGBT, rezultă din faptul că ei au acceptat pactul cu necuratul.  Duhurile viclene au pus stăpânire pe sufletele lor și acum ei se cred dumnezei și pretind supunere! E nevoie de multă rugăciune, de mult post și de multă pocăință pentru a lupta cu aceste duhuri ale răutății.

Dacă nu acceptăm ascultarea de Dumnezeu, vin slugile necuratului care ne cer supunere. Numai Dumnezeu mai poate opri aceste duhuri necurate să-și facă de cap. Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.

Sora Pelaghia

Când am fost încorporat în armată, în 1970, am găsit în unitatea din Oradea o serie de militari, care făcuseră vreo șase luni de armată, erau gradați, cu tresele pe umăr și foarte dornici de a ne umili și batjocori pe noi, care abia am ajuns acolo. Doreau să arate că sunt și ei comandați dătători de ordine, cărora trebuia să te supui necondiționat. Întocmai și la timp, cum suna sloganul. Metoda lor: ,,Măi soldat, te doare-n cot de mine?’’ Oricum ai fi răspuns, nu era bine, așa încât tăceai și te uitai la el cu un anume sentiment. Nici așa nu era bine. ,,A, soldatule, mă jignești cu privirea. Culcat!’’

Așa procedează oamenii mici. Pigmeii. Oamenii de nimic. Neoamenii. În această stare a fost adusă Sfânta Biserică Ortodoxă a Ucrainei de bufonul pigmeu, evreul Zelenski. Orice-ar face clericii și mirenii acestei Biserici nu-l mulțumesc pe acest măscărici cu creierul atrofiat. Dacă se găsește în vreo mănăstire o inscripție în rusă, brutele sar ca arse. Au găsit dovada că acei călugări îl susțin pe Putin. Când descoperă Sfinți care cred ei că sunt ruși, pictați cu sute de ani în urmă, jubilează și dau ordin ca acea pictură să fie distrusă. Orice haimana în uniformă poate ieși dintr-o biserică pentru a raporta că acolo a auzit opinii pro ruse. Biserica va fi vandalizată și apoi ocupată și dată derbedeilor lui Epifanie. Pentru că un monstru din Constantinopol, numit Bartolomeu, a acordat autocefalie unor neisprăviți fără hirotonie și rezultatele le vedem.

I s-a cerut ÎPS Onufrie să se dezică de Biserica Ortodoxă Rusă. Ce absurditate! Ce neghiobie! E ca și cum ai cere unuia să-și renege fratele și să spună că nu sunt născuți din aceiași părinți! E ca și când comuniștii români idioți i-au retras regelui naționalitatea, nu cetățenia. Adicătălea, tu Mihai, nu mai ești neamț, din acest moment.

Biserica Ucrainei rămâne în aceași așezare canonică firească. Furtuna va trece, pe Zelenski îl va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu și Biserica lui Hristos din aceste teritorii își va continua opera de mântuire. Va fi biruitoare. De asta să nu vă îndoiți. Că ierarhia ucraineană s-a detașat de ereticul Kiril al Rusiei, e un lucru bun. Trebuia s-o facă mai demult.

Bufonul Zelenski se comportă față de români cu o ură diabolică, fie că sunt în Ucraina, fie că sunt în România. Pentru că avem acolo sus niște bolovani nesimțitori, niște neromâni legați de cârma țării, care lucrează cu sârg împotriva noastră. Am ajuns să ne scoată morții din morminte! Nu vă așteptați  ca Iohannis să aibă o luare de poziție oficială. Nu, el e la golf, vine peste trei săptămâni ca să ne spună să avem ciocul mic. Numai că noi nu croncănim, cum face el. Noi vorbim deslușit și ne apărăm, cum putem, ce este al nostru.

Presbiter Iovița Vasile

De fiecare dată când Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Constantiei (Cipru – sec. al IV-lea), săvârşea jertfa cea fără sânge, dacă nu avea vreo vedenie nu săvârşea Sfânta Liturghie. Însă ce fel de vedenie era aceasta? Posibil să fi fost mişcarea porumbelului de lemn atârnat deasupra Sfintei Mese după obiceiul acelei vremi. Sau poate că era o acţiune nevăzută a Duhului Sfânt în timpul sfinţirii darurilor, lucru care se întâmpla şi altor slujitori îndumnezeiţi.

La o Liturghie a lui, Sfântul Epifanie a repetat de trei ori rugăciunea de sfinţire însă nu a avut vedenia. Şi pe când Îl ruga cu lacrimi pe Domnul să-i descopere motivul, a aruncat o privire diaconului care stătea la stânga lui şi avea faţa plină de lepră.

A înţeles imediat că acela era cauza. I-a spus cu blândeţe:

– Du-te, copilul meu, acasă şi nu te împărtăşi astăzi.

Apoi a repetat rugăciunea şi imediat a văzut vedenia. După otpust l-a chemat pe diacon ca să se intereseze de situaţia lui duhovnicească. Acela a recunoscut relaţia cu soţia sa din noaptea trecută.

Atunci Sfântul a chemat toţi preoţii şi i-a sfătuit:

– Copiii mei, v-aţi învrednicit să primiţi harul preoţiei trebuie să vă păziţi curaţi „trupeşte şi sufleteşte” ca să slujiţi cu vrednicie Sfintele Taine.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 96)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

S-a întâmplat în data de 17 martie 2023. Atunci a fost emis actul de trimitere cu următoarele capete de acuzare:

-Schismă sau despărțirea de Biserică, prin acțiuni sau interpretări publice deosebite ale unor norme de disciplină, morală și cult din învățătura și Tradiția Bisericii sau nesupunerea și refuzul de a asculta de autoritatea bisericească, după ce i s-a atras atenția în scris.

Se sancționează cu destituirea din slujirea clericală sau caterisirea.

-Nerespectarea Mărturisirii (de fidelitate sau a jurământului) depuse la absolvire sau hirotonie și sperjurul (jurământul fals)

Se pedepsește cu destituirea sau caterisirea

-Neascultarea de autoritățile bisericești prin răzvrătire și atitudine dăunătoare vieții bisericești arătată prin cuvinte sau scrieri, acțiuni publice sau private, îndreptate împotriva autorităților ierarhic superioare.

-Contrazicerea publică în scris sau prin mijloace audio vizuale a poziției oficiale a Bisericii, referitoare la evenimente și aspecte din viața și activitatea acesteia privitoare la credință, unitate eclezială și misiune pastorală.

Sunt multe de spus în legătură cu aceste capete de acuzare. Am scris și altădată că Regulamentul care prevede și sancționează asemenea ,,infracțiuni’’ a fost special elaborat și aprobat în 2015, exact cu un an înainte de sinodul II tâlhăresc din Creta. Au fabricat abateri și temeiuri pentru a-i sancționa drastic pe cei care îndrăznesc să se ridice întru apărarea Credinței Ortodoxe, împotriva ereziilor ecumeniste.

I-aș atrage atenția pseudo-ierarhului Mic Lucian că deasupra lui sunt alte autorități cărora trebuie să ne supunem, ca mireni și clerici:

-Capului Bisericii, Hristos Mântuitorul

-Bisericii lui Hristos (Matei 18, 17)

-Sinoadelor care au elaborat Sfintele Canoane

-Glasului și scrierilor Sfinților Părinți.

Și dumnealui, și suita episcopală au datoria sfântă de a se supune acestor autorități, caz în care nu s-ar fi ajuns la învinuirea nedreaptă a Părintelui Laurențiu Iacob. Despre acuzația de schismă, băieții se fac de râs în fața unei țări. Îi sfătuiesc să se potolească și le aduc aminte că pseudo-ierarhul Gurie de la Deva și Hunedoara a semnat recursul prin care a fost ,,caterisit’’ Părintele Cosmin Tripon și Dumnezeu i-a încheiat prematur cariera. Dacă nu-i suficient, aducă-și aminte că cei doi magistrați care l-au aruncat în temniță pe Părintele Daniel Corogean, sunt de ani buni în mormânt. Să-l adăugăm aici și pe caterisitorul Corneliu Onilă. Așa încât, băieți, ar fi bine să-l lăsați în pace pe Părintele Laurențiu Iacob. E mai bine așa, credeți-mă.

Presbiter Iovița Vasile

Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.

Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va mai funcţiona pentru noi.

Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă, vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile sau să dăm frâu liber patimilor. Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne predăm în întregime ascultării de poruncile Sale. Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.

Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână. Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Aceasta este o dezvăluire importantă din mai multe motive:

1.   Dovedește că Rusia este pe cale să câștige ceea ce NATO a numit „cursa logisticii”, în sensul că forțele sale armate încă mai au muniție pentru a continua lupta, în timp ce mandatarii ucraineni ai Occidentului au terminat deja tot ceea ce patronii lor le-au furnizat anul trecut.

2.   Ajutorul care a fost acordat până acum acestei foste republici sovietice în ruină depășește 100 de miliarde de dolari, ceea ce face ca poziția de lider a Rusiei în această cursă să fie cu atât mai impresionantă.

3.   Mărturisirea lui Zelenski dă credibilitate relatării recente a Washington Post în privința situației grele a forțelor Kievului, în special „grava penurie de muniție” de care vorbea una dintre surse.

4.   Punctele precedente reduc considerabil șansele ca viitoarea contra-ofensivă a Kievului să aibă prea mult succes. Dimpotrivă, fac tot mai probabil ca o atare decizie să fie o eroare epică, putând duce la o ofensivă decisivă a rușilor.

5.   Este de așteptat ca Zelenski și agenții săi de influență din Occident să solicite încă și mai multe ajutoare. Argumentul ar fi că, fără ele, toate investițiile occidentale de până acum au fost inutile, iar regimul de la Kiev sfârșește prin a pierde în fața Rusiei. Problema este, însă, că nici o sumă de bani nu poate face să apară muniție din senin: e nevoie de mult timp pentru a adapta producțiile conform cu noile necesități exorbitante.

Însuși faptul că Ucraina duce lipsă de muniții dovedește că înfrângerea Occidentului în „cursa logistică” împotriva Rusiei ar putea fi deja, în acest moment, un fapt împlinit.

Este limpede că regimul de la Kiev nu poate face față ritmului adversarului său, deși se bucură de sprijinul total al capacităților militaro-industriale ale NATO.

Cu siguranță, Zelenski nu și-a dat seama că mărturisirea sa sinceră se rezumă, practic, la această concluzie. Este greu de spus dacă presa își va informa publicul în legătură cu acest subiect. Pe de o parte, ar contribui la viitoarea campanie de cerșeală a lui Zelenski.

Pe de alta, s-ar putea întoarce împotriva lui Zelenski. Contribuabilii ar începe să își pună întrebări dacă merită să fie cheltuiți și mai mulți bani, în condițiile în care Ucraina, deși a primit până acum ajutoare de 100 de miliarde de dolari, a rămas fără muniții. La urma urmei, dacă această sumă astronomică nu este suficientă pentru ca armele ucrainene să continue să tragă, înseamnă că nimeni nu poate spune câți bani îi mai trebuie Kievului pentru a recuceri teritoriile pierdute, așa cum și-a declarat intenția. Mai mult, cum explicam mai sus, nici o sumă de bani nu poate produce muniție din senin.

În mod evident, sunt necesare schimbări fundamentale în rândurile forțelor ucrainene pentru a putea purta pe timp nedefinit acest conflict, așa cum doresc Statele Unite. Însă luptătorii ucraineni nu pot trece imediat la utilizarea exclusivă a echipamentelor occidentale, în condițiile în care sunt obișnuiți să opereze echipamente sovietice.

Cum Rusia continuă să facă zilnic progrese în această „cursă logistică”, apare o mare dilemă. Obiectiv vorbind, dinamica militaro-strategică evoluează în favoarea Kremlinului. În mod normal, aceasta ar obliga Kievul să ia serios în seamă planul de pace chinez, dacă stăpânii săi americani nu l-ar împiedica să o facă. Cu cât Zelenski se opune ideii unei încetări a focului, cu atât cresc șansele ca Rusia să transforme avantajul tot mai mare din „cursa logistică” cu NATO într-o victorie decisivă.

Ceea ce ar face ca Ucraina să piardă și mai multe teritorii.

Adrian Pătrușcă (preluare de pe ActiveNews). Titlul îmi aparține.