Categorie: Uncategorized

Hristos a fost osândit din toate părţile: de către Imperiul Roman în zelul acestuia pentru legalitate şi ordine; de Biserica Vechiului Testament, întemeiată pe Legea lui Moise, primită pe Muntele Sinai; de mulţimea care primise atât de mult bine din mâinile Sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lăsat singur, condamnat şi pe cale de a Se pogorî la cei ce şedeau în întunericului iadului.
Hristos e o minune ce întrece înţelegerea. Este revelarea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu. E de asemenea arătarea atotdesăvârşită a omului.

Fiecare dintre noi va fi adus cândva la hotarul nevăzut dintre timp şi veşnicie. Ajungând la acest hotar spiritual, va trebui să ne hotărâm viitorul în lumea ce se află înaintea noastră, şi să ne hotărâm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui, sau să ne depărtăm de El. Odată făcută pentru vecie, alegerea – de a ne identifica cu Hristos sau de a-L refuza –, prin voinţa noastră liberă, timpul nu va mai funcţiona pentru noi.

Până în acea clipă a deciziei însă, cât timp suntem încă în această viaţă, vom şovăi în autodeterminarea noastră, ezitând dacă să împlinim poruncile sau să dăm frâu liber patimilor. Treptat, pe măsură ce luptăm, taina lui Hristos ni se va descoperi, dacă ne predăm în întregime ascultării de poruncile Sale. Va veni clipa când inima şi mintea vor fi atât de copleşite de vederea sfinţeniei şi smereniei infinite a lui Hristos-Dumnezeu, că întreaga noastră fiinţă se va ridica într-un elan de iubire către Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 110-111)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.

Ce aş putea căuta eu de la Tine, care să nu mă despartă de Tine? Să caut eu oare a fi stăpân peste câteva stele, în loc de a stăpâni ca stăpân dimpreună cu Tine peste toate stelele? Să caut eu a fi cel dintâi dintre oameni? Şi atunci cât de ruşinos va fi pentru mine, când mă vei aşeza pe locul cel mai de pe urmă de la masa Ta! Să caut eu milioane de guri omeneşti care să mă laude? Cât de cumplit îmi va fi mie când voi vedea că toate acele guri sunt pline de ţărână. Să caut eu a mă înconjura de obiectele cele mai de preţ din lumea întreagă? Cât de umilitor ar fi pentru mine ca acele obiecte să-mi supravieţuiască şi să strălucească atunci când întunericul ţărânei îmi va umple ochii! Să caut eu oare ca Tu să nu mă desparţi de prietenii mei? Ah, desparte-mă, o, Doamne, desparte-mă de prieteni cât mai degrabă cu putinţă, fiindcă ei reprezintă zidul cel mai gros dintre Tine şi mine.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 43-44)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Aceasta este o dezvăluire importantă din mai multe motive:

1.   Dovedește că Rusia este pe cale să câștige ceea ce NATO a numit „cursa logisticii”, în sensul că forțele sale armate încă mai au muniție pentru a continua lupta, în timp ce mandatarii ucraineni ai Occidentului au terminat deja tot ceea ce patronii lor le-au furnizat anul trecut.

2.   Ajutorul care a fost acordat până acum acestei foste republici sovietice în ruină depășește 100 de miliarde de dolari, ceea ce face ca poziția de lider a Rusiei în această cursă să fie cu atât mai impresionantă.

3.   Mărturisirea lui Zelenski dă credibilitate relatării recente a Washington Post în privința situației grele a forțelor Kievului, în special „grava penurie de muniție” de care vorbea una dintre surse.

4.   Punctele precedente reduc considerabil șansele ca viitoarea contra-ofensivă a Kievului să aibă prea mult succes. Dimpotrivă, fac tot mai probabil ca o atare decizie să fie o eroare epică, putând duce la o ofensivă decisivă a rușilor.

5.   Este de așteptat ca Zelenski și agenții săi de influență din Occident să solicite încă și mai multe ajutoare. Argumentul ar fi că, fără ele, toate investițiile occidentale de până acum au fost inutile, iar regimul de la Kiev sfârșește prin a pierde în fața Rusiei. Problema este, însă, că nici o sumă de bani nu poate face să apară muniție din senin: e nevoie de mult timp pentru a adapta producțiile conform cu noile necesități exorbitante.

Însuși faptul că Ucraina duce lipsă de muniții dovedește că înfrângerea Occidentului în „cursa logistică” împotriva Rusiei ar putea fi deja, în acest moment, un fapt împlinit.

Este limpede că regimul de la Kiev nu poate face față ritmului adversarului său, deși se bucură de sprijinul total al capacităților militaro-industriale ale NATO.

Cu siguranță, Zelenski nu și-a dat seama că mărturisirea sa sinceră se rezumă, practic, la această concluzie. Este greu de spus dacă presa își va informa publicul în legătură cu acest subiect. Pe de o parte, ar contribui la viitoarea campanie de cerșeală a lui Zelenski.

Pe de alta, s-ar putea întoarce împotriva lui Zelenski. Contribuabilii ar începe să își pună întrebări dacă merită să fie cheltuiți și mai mulți bani, în condițiile în care Ucraina, deși a primit până acum ajutoare de 100 de miliarde de dolari, a rămas fără muniții. La urma urmei, dacă această sumă astronomică nu este suficientă pentru ca armele ucrainene să continue să tragă, înseamnă că nimeni nu poate spune câți bani îi mai trebuie Kievului pentru a recuceri teritoriile pierdute, așa cum și-a declarat intenția. Mai mult, cum explicam mai sus, nici o sumă de bani nu poate produce muniție din senin.

În mod evident, sunt necesare schimbări fundamentale în rândurile forțelor ucrainene pentru a putea purta pe timp nedefinit acest conflict, așa cum doresc Statele Unite. Însă luptătorii ucraineni nu pot trece imediat la utilizarea exclusivă a echipamentelor occidentale, în condițiile în care sunt obișnuiți să opereze echipamente sovietice.

Cum Rusia continuă să facă zilnic progrese în această „cursă logistică”, apare o mare dilemă. Obiectiv vorbind, dinamica militaro-strategică evoluează în favoarea Kremlinului. În mod normal, aceasta ar obliga Kievul să ia serios în seamă planul de pace chinez, dacă stăpânii săi americani nu l-ar împiedica să o facă. Cu cât Zelenski se opune ideii unei încetări a focului, cu atât cresc șansele ca Rusia să transforme avantajul tot mai mare din „cursa logistică” cu NATO într-o victorie decisivă.

Ceea ce ar face ca Ucraina să piardă și mai multe teritorii.

Adrian Pătrușcă (preluare de pe ActiveNews). Titlul îmi aparține.

Evreii L-au urât de moarte pe Binefăcătorul lor şi al lumii, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi această ură, cu trecerea secolelor, n-a scăzut, ci s-a mărit şi mai mult. Acest neam stă în necurmată vrăjmăşie cu Dumnezeu. Lucrarea lor este ascunsă, pentru că se tem să vină la lumină, faptele lor fiind cele ale întunericului. Urăsc cu aceaşi înverşunare şi pe credincioşii Bisericii lui Hristos. Nu întâmplător, cartea lor de inspiraţie satanică, numită Talmud, le spune că evreul care vede un creştin pe marginea prăpastiei, are datoria de a-l împinge în prăpastie.

Sfântul Bisericii noastre, Evstratie de la Pecersca, a pătimit ca Mucenic de la un evreu. Un oarecare Boniac a venit în Rusia şi a robit mulţi creştini. Între aceştia a fost Sfântul Evstratie. Împreună cu alţi cincizeci, au fost vânduţi unui evreu din pământul Greciei. Dintru început, acesta i-a silit să se lepede de Mântuitorul Hristos, ameninţându-i cu foamea şi cu setea. S-a ridicat Sfântul Evstratie şi i-a întărit cu cuvântul său: ,,Fraţilor, câţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez. Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa cea veşnică să o dobândim. Următori să fim Celui Care a zis: Mie a vieţui este Hristos, iar a muri este dobândă’’.

Au urmat înfometarea şi lipsa apei. Sfinţii au murit unul câte unul şi s-au dus la Hristos pentru Care au pătimit. A rămas numai Sfântul Evstratie, asupra căruia s-a înveşunat pentru că pierduse pe cei care-i cumpărase cu mult aur. ,,Deci sosind Ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, batjocorind pe Sfântul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum scrie în Evanghelie’’. Împreună cu ceilalţi evrei, l-au răstignit pe Sfânt şi încercau să-l facă să guste din pasca lor. Zadarnic. Atunci l-a împuns cu o suliţă şi a adus fericitul sfârşit al acestui călugăr iubitor de Hristos până la moarte.

       Asupra iudeilor acelora a venit pedeapsa lui Dumnezeu, vestită de Sfântul Evstratie, căci împăratul le-a luat averile şi i-a izgonit din împărăţia sa, iar pe unii i-a ucis. Ticălosul care l-a omorât pe Sfântul Mucenic Evstratie a fost spânzurat pe lemn şi s-a făcut părtaş cu Iuda vânzătorul (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 403-406).

Presbiter Iovița Vasile

Jocurile și orice petreceri pagânești sunt ispite diavolești. Acestea, ca niște site cern creștinismul. Cei care se strecoară printr-însele, sunt făina creștinismului menită jitniței lui Hristos, iar cei care se opresc în ele sunt tărâțele creștinismului, care singuri se aleg pentru a fi lepădați în lăturile porcilor încornorați.

Mulți înfierbântându-se de focul curviei, au curvit cu mintea iar trupurile feciorești și le-au păzit; însă inimile și le-au pângărit (Matei 5, 28). Alții căzând, prin pocăință cu plângere amară, fecioria pierdută și-au redobândit-o, fii ai lui Dumnezeu au devenit și Împărăția cerului și-au agonisit.

Cu cât trupul va crește mai mult, cu atât sufletul se va pipernici, și cu cât trupul va scădea cu atât sufletul va crește. De accea zicea și apostolul: ,,Când sunt mai slab atunci sunt mai tare‘’, adică mai departe de îngâmfare și mai aproape de Dumnezeu.

Creștinii, care își răstignesc trupul cu patimile și cu poftele, se întraripează cu Dumnezeescul dor și zboară pe aripile virtuților creștinești către desăvârșirea chipului și asemănării Dumnezeești.

Lucrează ziua ca să te odihnești bine noaptea.

Mai bine este a suferi și a plânge aici, decât dincolo în veșnicie.

Cei ce zic că aici e raiul și iadul ,, sunt înrudiți cu dobitoacele cele care n-au suflet’’. Aceștia-s guri de iad care varsă duhoarea patimilor infernale în lume.

Vrei să devii ostaș al lui Hristos? Transformă-ti lăcomia în milostenie, înbuibarea în cumpătare și obrăznicia în smerenia blândețelor.

Fiecare creștin, fie cât de bun, este supus căderilor, pentru că nu suntem Îngeri ca să nu greșim; dar nici draci să nu ne pocăim.

Jocurile, praznicile drăcești, glumele, vorbele putrede, râsurile, alcoolul și femeile despart pe ostașii lui Hristos de Dumnezeu.

Ostaș al lui Hristos se numește cel ce se ostenește și se defaimă zilnic pe sine. Ostașii lui Hristos, de și-ar împlini chiar toate datoriile, totuși, să se prihănească înaintea oamenilor spunând că-s slugi netrebnice, care încă nu și-au făcut datoria de ostași precum se cade.

Vrei să rămâi ostaș al lui Hristos? În tot locul și în tot timpul să ai pe Dumnezeu înaintea ta. Toate lucrurile tale să le faci după învățăturile Dumnezeeștilor Scripturi, în așa fel ca fiecare, ca și niște monede să poarte pe ele chipul Împăratului Ceresc. Din adevărata viețuire să nu te clătești niciodată.

Ostaș al Domnului! Vrei să devii învingător, agonisește-ți focul dragostei serafimicești, ochi heruvimicești mulți spre priveghere, statornicie în viețuire creștinească, asculare desăvârșită a Dumnezeeștilor Scripturi, smerenie, altfel…vei fi doar un creștin amețit, ba chiar și omorât.

Creștine! Vrei sa devii și să rămâi ostaș (a treia moliftă după Sf. Evanghelie de la botezul pruncilor.) a lui Hristos, adică creștin nebiruit? Agonisește-ți aceste trei trepte pentru suișul duhovnicesc: credință, nădejde și dragoste; lepădare de sine, luarea Crucii și urmarea lui Hristos; înstrăinarea de patimi și ospățuri lumești, sărăcie de bogății diavolești și tăcere cu smerită cugetare în necazuri.

Vrei ca rugăciunea să-ti fie bine primită? Mai înainte de a-ți întinde mâinile pentru rugăciune, roagă-te mai întâi pentru binele vrăjmașilor tăi, și fii sigur că vei căpăta orice vei cere după voia lui Dumnezeu. Când gura cântă fără minte și inimă, zadarnică este toată osteneala.

Omul își pune mintea sa ori în slujba Domnului Dumnezeu, ori în slujba lumii, ori în slujba diavolului.

Cel ce iubește necazurile – pe care trebuie să le aibă fiecare, ca urmaș al lui Hristos (Ioan 16,33) – își agonisește bucurie și odihnă vremelnică și veșnică.

Mulți creștini zeloși și-au topit trupul luptând ca ostași ai lui Hristos, însă lepădând dreapta socoteală s-au tăiat de la Biserica lui Hristos ca niște mădulare putrede.

            Cei ce pe creștini smintesc, de Hristos se despart; iar cei ce pe creștinii căzuți îi dobândesc pentru Împărăția cerurilor, au pe Dumnezeu cu ei.

Peștii care sar din apă afară pe pamânt, mor; tot așa mor sufletește și creștinii care ies afară din cuvântul lui Dumnezeu și viețuirea creștinească, pe meleagurile viețuirii lumești.

De am făcut ceva bine, Domnul să fie lăudat, căci El cu mine a lucrat; iar pentru ale mele căderi rog pe toți să fiu iertat.

Vipera care-ți periclitează mai mult existența păcii și a vieții, este tocmai aceea pe care ai miluit-o, ajutat-o și încălzit-o.

Copii crescuți departe de învățătura, certarea și frica Domnului, sunt cele mai înveninate vipere care otrăvesc, distrug pacea și viața părinților lor.

Creștinii care au rupt firul viețuirii cu Izvorul vieții, Iisus Hristos, s-au tăiat și au încetat de la adevărata viețuire.

Omul mort sufletește, este un idol împodobit cu felurite zorzoane lumești.

După cum morții trupește nu văd, nu aud, nu simt, nu se mișcă și putrezesc; tot astfel și cei ce-și omoară sufletele, nu văd mâna Atotputernicului Dumnezeu,  Care cârmuiește și îngrijește de toate, nu aud glasul lui Dumnezeu care-i cheamă la mântuire, lumină și fericirea veșnică, nu simt însemnătatea Dumnezeeștilor și minunatelor lucrări care urmează unele altora cu scopul de a-l ferici pe om aici și în veșnicie, nu se mișcă a lucra în ogorul Domnului și al sufletului său pentru a-și agonisi fericirea veșnică, putrezesc în fărădelegi, se strică în felurite patimi blestemate oricât i-ai îmbrăca cu cuvântări sfinte și i-ai încinge cu hotărâri Dumnezeiești.

Omenirea, care ajunge mascaraua lumii, făcând praznice drăcești, cu jocuri, cântece satanicești, sudalme, beții ș a. sunt ca niște curți și case pustii în care intră și ies toate dobitocele fără de nici o piedică, lăsând în urmă-le doar murdăria drept mulțumire.

Fiecare muritor se pune în lumea aceasta, ori în slujba lui Hristos, ori în slujba lumii, ori în slujba diavolului. Fiecare muritor își va lua plata după fapta și stăpânul pe care l-a slujit aici.

După cum într-un corp slab trupește se încuibează râia și feluriți paraziți, tot așa și într-un om slab duhovnicește, se încuibează patimile ori minciuno-învățăturile rătăcite și răzvrătite ale sectarilor și ateilor.

Omenirea, care și-a ucis sufletul și s-a întunecat icoana Dumnezeirii dintr-însa, ajunge s-o joace toți derbedeii și nespălații ca pe urși și maimuțele de pe la comedii.

Jocurile aprind focul curviei. Sarea iese din apă și dacă se atinge iarăși de apă se topește; tot așa și creștinii ies din împreunarea trupească (Ioan 3,6) și dacă se apropie fără de lege unii de alții, se topesc (Rom.1,29-32; 8,4-14; 1 Cor.6,18) duhovnicește prin aprinderea curviei.

Jocurile și celelalte blestemății cu care dănțuiesc, aprind un uriaș foc care pângărește și distruge creștinismul cel curat (Mt.5,8).

Creștinii, care petrec în Duminici și sărbători după buna rânduială pusă de Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică, se aseamănă cu Îngerii lui Dumnezeu; iar creștinii care petrec zilele sfinte contra Dumnezeeștilor rânduieli, jucând, horind, flecărind, răzvrătindu-se împotriva preoțimii și a poruncilor Dumnezeești, sunt asemea diavolilor.

Rânduiala bună păstrează armonia între făpturile cerești și pământești; între cele înțelepte și simple, rânduiala arată: frumusețe, podoabă, lumină și strălucire.

Iubitorii de minciuni sunt căzuți în prăpastia pierzării chiar și când ei cred că stau bine în credință.

Jocurile și îmbuibările pântecelui sunt maicile dobitoceștii curvii. Jucătorii, veselindu-se păgânește, își încătușează pentru veșnicie sufletele cu lanțurile păcatelor. Jucătorii se înjugă (2 Cor.6,14-46) cu necredincioșii și trag la trăsurile dracilor. Creștinii, care nu se lasă de jocuri și alte blestemății, se vor osândi în bezna iadului și focul nestins de desuptul jidovilor, turcilor și păgânilor (Lc.12,47, Ioan 9,41), pentru că ei cunoscând voia lui Dumnezeu, au călcat-o în picioare cu obrăznicie fără a se mai îndrepta.

Nunta făcută cu lăutari, ospețe cu cântecele Afroditei, jocuri și alte blestemății, este o nuntă păgânească. E un praznic drăcesc, pustiu de tot ce-i sfânt, lipsită de blagoslovenia și harul lui Dumnezeu. În loc de Dumnezeu cu îngerii, la aceste nunți batjocorite prin obiceiurile drăcești, stă Beelzebub, cu oastea lui drăcească. Vai de tinerii care fac astfel de nunți! Daca încep căsnicia lor fără Dumnezeu… Cine să le ajute lor? Dracii? Cine are ochi de văzut și urechi de auzit, vadă, audă și înțeleagă.

Jucătorilor, drept vorbind, ar trebui să li se scrie pe piatra mormântală, ori pe Cruce, în loc de: ,,aici se odihnește robul lui Dumnezeu (N.N.)‘’; așa ,,Aici zace stârvul neînsuflețitului idolatru care și-a închinat viața ,,idolului jocurilor Dionis”, păscând porcii drăcești ai patimilor josnice”.

Iubitorii de adevăr chiar și căzând stau, pentru că se ridică și se îndreptează prin pocăintă ca David și Petru. Iubitorii de adevăr, sunt ca vița și fasolea agățată pe arac, se ridică, crește și aduce roade.

Patima împlinită odată, te silește să-i slujești din când în când până te încătușează, se face obicei, fire. Și patima înrădăcinată în fire, nu mai are lecuire. Deprinderea în rău, mai mult te silește și învață decât a dascălilor povață.

Când scade credința în popor, lingușirea crește și minciuna împărățește, atunci adevărul se încarcerează, dreptatea se înmormântează; iar omenire ajunge de blesteamă pe cele dintâi, plângând și oftând după adevăr și dreptate să le audă și să le vadă.

Mai buni sunt cei simpli și cu frica Domnului, decât cei cu cunoștințe multe și cu năravuri urâte.

Cine fuge de lumină se prăbușește în întuneric; iar cei ce fug de adevăr, dau peste Satana, tatăl minciunilor.

Cel ce slujește adevărului este fiu a lui Dumnezeu; iar mincinoșii se înfiază diavolului. (Ioan 8,44).

Jocurile transformă pe creștini în idolatri, care se vor osândi pe veșnicie în iad (1 Cor.10,7; Apol.21,8; 22,15).

Jucătorii cad sub osânda preacurvarilor. (Mt.5,28; Iac.4,4). Jocurile despart pe creștini de Dumnezeu cel viu. Jocurile pun pe creștini sub afurisanie. Jocurile, făcând pe creștini să calce poruncile Dumnezeești și prin aceasta să se arate neiubitori de Iisus Hristos, ii pune sub Anatemă (1 Cor.16,22). Jocurile pun pe părinții trupești și duhovnicești – care le părtinesc și dau slobozenie de a juca, – sub Anatemă (Gal.1,6-9). Jocurile pun pe părinții copiilor ce joacă, sub Anatemă (Pravila Bisericească). Jucătorii își ucid sufletele idolatrizându-se. Jocurile sunt lucruri drăcești puse în slujba lui satana pentru prăbușirea creștinilor în iadul veșnic. Jocurile sunt scornite de draci și de slugile lor. Jucătorii n-au parte cu Hristos.

Ioana Ciobanu – Arad

Avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici!

Avem autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.

Avem case mai mari, dar familii mult mai mici.

Avem mai multe accesorii, dar avem mai puțin timp.

Avem mai multe funcții, dar mai puțină minte; mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată;

Avem mai mulți experți și totuși mai multe probleme.

Avem mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumăm mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puțin.

Conducem prea repede, ne enervăm prea tare.

Ne culcăm prea târziu și ne sculăm prea obosiți.

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar.

Ne-am înmulțit averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și ne urâm prea des.

Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață mai plăcută.

Am adăugat ani vieții și nu viață anilor.

Am ajuns până pe lună și înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada, să facem cunoștință cu un vecin.

Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior.

Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune.

Am curățat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre.

Scriem mai multe, dar realizăm mai puține.

Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm.

Am construit, ca niciodată, mai multe calculatoare să dețină mai multe informații, să producă mai multe copii, dar comunicăm din ce în ce mai puțin cu semenii, cu noi înșine!

Acestea sunt vremurile oamenilor ,,mari” dar cu suflete ,,mici“!

A profiturilor rapide și relațiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două aventuri, dar mai multe divorțuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosință, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie la liniște, la moarte.

Sunt niște vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior; vremuri în care tehnologia îți poate aduce această scrisoare și în care poți decide, fie să împărtășești acest punct de vedere, fie să ștergi acest mesaj.

Amintește-ți să-ți petreci puțin timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va crește curând și va pleca de lângă tine.

Amintește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de lângă tine, pentru că aceasta este singura comoară pe care o poți oferi cu inima și nu te costă nimic.

Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți timp să împărtășești gândurile prețiose pe care le ai.

Ștefan Ciobanu – Arad

O rușine-i azi credința la poporul românesc

Că e „dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!

S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești

Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi „e rușine”, lumea râde de păcat

Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de…ne-am cultivat!

De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,

Astăzi merg să se închine numai cei înapoiati!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,

Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!

Azi, când munca grea cu brațul e făcută de motor,

Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?

Cum, tu om cu-nvățătură, iarăși să te umilești?…

O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,

Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal…

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,

Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!

Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,

Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,

Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!

Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim

Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?

Prima frază tipărită în iubitul nostru grai

Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?

N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?

Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?

Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut,

Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.

Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,

Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?

Oare-așa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!

Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

În trecut, mai zice lumea, preoții au exploatat

Țărănimea cea săracă, oare-i chiar adevărat?

Arătați cu argumente toți acei ce azi vorbiți,

Ce averi adunau Sfinții, care-s cei ce-s asupriți?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,

El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit

Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?

Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,

Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit

Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?

Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu

C-a s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apără acest pământ,

Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!

Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,

Tot pământul țării noastre este plin de Mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,

Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!

Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu

Stavilă păgânătății – au slăvit numele Său.

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,

Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!

Brâncoveanul, om cu carte, între voievozi cinstit,

A murit păstrând credința, un „creștin desăvârșit!”

Chiar de-au fost, și sunt și astăzi, preoți lacomi de câștig,

Nu credința-i vinovată, dacă-n focul veșnic plâng!

Dumnezeu face dreptate, judeca-va la sfârșit,

Și tot cel ce-L necinstește, va fi sigur pedepsit!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,

Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!

Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,

Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat,

Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?

De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,

Un popor întreg de Îngeri sunt din plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafăr este Sfântul Calinic,

Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!

Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotnița de sus

Sau Vichentie la Secu, și câți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,

Despre care, lumea cultă, n-a aflat încă nimic!

O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii

Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț,

Vin străinii să se închine frescelor la Voroneț,

Vin străinii și se miră de așa minunății

Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Câți cunosc că la Iordan, îndurând vânturi și ploi,

De curând Iacob – Ioan este Sfânt din Dorohoi?!

Care-i viața lui sfințită, știu că pentru noi a scris

O comoară numa-n versuri până-n clipa când s-a stins!

Trupul lui plin de miresme și de Dumnezeu sfințit,

Se găsește la Hozeva, de străini astăzi cinstit!

Mai cer unii azi dovadă să arate Dumnezeu

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă n-are-n el voință să citească din Scripturi,

Nu urmează nici credința sfintelor învățături;

Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,

Iar Scriptura, Patericul, nu-s decât închipuiri!

Iată, cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu

Noi românii, creștini de astăzi, am ajuns popor ateu!

Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți,

Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,

Dacă noi trăim ca Hunii, dar ne socotim creștini…?!

Ioana Ciobanu – Arad

Deznădejdea sau neîncrederea în bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dacă omul petrece în acest păcat până la sfârşitul vieţii sale, nu va avea ierare nici în veacul acesta, nici în veacul care va veni. Dimpotrivă, atunci când leapădă acest păcat şi îşi pune nădejdea iarăşi în Dumnezeu, El îl primeşte şi îl iartă. Diavolii cunosc bine ce urmări nefaste are deznădejdea şi caută cu tot dinadinsul să-l aducă pe om în această stare.

Cuviosul Ioan Pustnicul şi Zăvorâtul din Egipt, pomenit astăzi, povestea despre un tânăr care a petrecut multă vreme în multe şi grele păcate. După o vreme, temându-se de Dumnezeu, şi-a venit în fire. S-a dus la morminte şi a căzut cu faţa la pământ şi nu îndrăznea să se roage sau să cheme pe Dumnezeu. O săptămână a petrecut el acolo, şi diavolii cei întunecaţi au venit şi au căutat să-l afunde în deznădejde cu cuvinte ca acestea: ,,Amar ţie, necuratule, care te-ai săturat de dulceaţa desfrânării, iar acum, înfrânându-te, nouă deodată te-ai făcut vrăjmaş pe faţă. Ce fel de bine aştepţi, fiind plin de ale noastre răutăţi? De ce nu te scoli degrabă de aici şi nu mergi la lucrurile cele obişnuite nouă? Te aşteaptă desfrânaţii şi beţivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de pofte, fiindcă nu-ţi este nicio nădejde de mântuire. Al nostru eşti, căci ai făcut toată necurăţia, şi voieşti să scapi de noi? Nu vei scăpa, nu te vei izbăvi din mâinile noastre!’’

Nu le-a răspuns în nici un fel. Mai mult, petrecea plângându-şi păcatele cele multe. Văzându-se nebăgaţi în seamă, diavolii l-au bătut cu sălbăticie, voind să-l omoare, însă Dumnezeu a pus stavilă răutăţii lor. Rudeniile tânărului au venit să-l întoarcă acasă, dar el n-a voit. Trei zile la rând au venit şi diavolii să-l ispitească. El stăruia în răbdare şi atunci necuraţii au căzut ei înşişi în deznădejde, socotind că lucrarea lor este zadarnică şi l-au lăsat. Dumnezeu i-a văzut ridicarea din păcate şi pocăinţa adevărată, de aceea l-a şi ajutat să trăiască în dreptate şi curăţie, fiind o pildă pentru mulţi deznădăjduiţi (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 389-402).

Cinstite cititorule, fără îndoială ţi-ai dat seama că sinuciderile în ţara noastră s-au înmulţit ca niciodată. Ele sunt pricinuite de deznădejdea în care-i trag diavolii pe oameni, aşa cum l-au tras şi pe Iuda, vânzătorul Domnului. Dacă ţi se întâmplă să cazi în deznădejde, nu te lăsa biruit. Aleargă la un preot şi cere-i sfat şi rugăciune. De vezi un semen căzut în acest păcat, nu rămâne indiferent. Roagă-te pentru el şi îndrumă-l spre Biserică. Nu cumva nepăsarea ta să-i înlesnescă un act necugetat. Doamne, fereşte!

Presbiter Iovița Vasile

Cât de des ne îmbolnăvim numai din aceea că nu ne rugăm înainte de masă şi nu chemăm binecuvântarea lui Dumnezeu asupra măncării. Înainte, oamenii făceau toate cu rugăciunea pe buze: când arau se rugau, de asemenea şi semănatul şi secerişul grânelor îl făceau tot cu rugăciune.

Acum noi nu mai cunoaştem ce fel de oameni au pregătit ceea ce noi mâncăm, fiindcă de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hulă, cu batjocură şi blasfemie. De aceea neapărat trebuie să stropim cu aghiasma de la Bobotează deoarece ea sfinteşte totul şi se poate mânca ceea ce am pregătit, fără să ne tulburăm.

Tot ceea ce mâncăm noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mâncarea pe care o mâncăm, toată natura şi lumea îngerească slujeşte omului. Pentru aceasta, înainte de masă trebuie să ne rugăm în mod deosebit. Nu în zadar noi spunem: „Să ai înger la masă!”. Şi cu adevărat îngerii sunt cu noi la masă când noi mâncăm din mâncare cu rugăciune şi mulţumire.

(Extras din Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Virița. Patericul Viriței“, Editura Biserica Ortodoxă, Galați, 2003)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:

Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.

– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?

El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.

– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.

Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.

– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 181-182)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.

Fără darul minunilor între oameni ne putem mântui, dar fără darul preoților, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuiește. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, așa rămâne: nedezlegat nici în Cer (Matei 18, 18). Și preotul nu te poate dezlega dacă tu nu vii să-ți mărturisești asupra ta păcatele tale. De asemenea, preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ți dai însuți toată silința de a te dezlega de toate năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează și încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă să le spovedești mereu și să le iei iarăși de la capăt și iar să le spovedești și iar să le iei de la capăt. Creștinismul mai e și chestiune de refacere a voinței. Preotului îi trebuie bunăvoința voastră ca să o facă voință, să o facă tărie de caracter, să o facă simțire de obraz.

Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei și vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e învierea vieții tale pe temelia ei, Iisus Hristos, e încreștinarea vieții tale. Asta-i minunea cea mai mare – „înnoirea vieții tale” – care ne stă cu adevărat la îndemână și ni s-a dat nouă, preoților, poruncă: Înviați pe cei morți!. După învierea ta tânjește Iisus. Ce însemnează aceasta, n-ar putea să ți-o spună nimeni mai bine decât înșiși cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis.

(Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 3, Editura Credința Strămoșească, 2005, p. 42-43)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Bunavestirea este ziua veştii bune referitoare la faptul că s-a găsit în întreaga lume omenească o Fecioară, care crede atât de tare în Dumnezeu şi dă dovadă de atâta ascultare şi încredere faţă de Dumnezeu, încât din ea Se poate naşte Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă, pe de o parte, lucrarea iubirii Dumnezeieşti jertfelnice, duioase şi mântuitoare, dar şi a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte.

În afară de aceasta, este şi efectul libertăţii umane. Sfântul Grigorie Palama ne spune că întruparea ar fi fost la fel de imposibilă fără acordul liber omenesc al Maicii Domnului, precum şi fără voinţa creatoare a lui Dumnezeu. În ziua Bunavestirii, contemplăm în Maica Domnului pe Fecioara care a reuşit să se încreadă în Dumnezeu până la capăt, cu toată inima, cu toată mintea, din tot sufletul şi cu toată tăria.

Iar vestea cea bună a fost cu adevărat uimitoare. Arătarea îngerului, salutul „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) puteau să genereze nu numai mirare, nu numai cutremur duhovnicesc, dar şi frică în sufletul Fecioarei care nu ştia de bărbat. Căci cum se putea întâmpla una ca aceasta?

Tocmai aici observăm diferenţa dintre credinţa slabă a lui Zaharia, chiar dacă era oarecum şi profundă, şi credinţa Maicii Domnului. Şi lui Zaharia i s-a prevestit că din femeia sa se va naşte un fiu în chip firesc, în pofida vârstei sale înaintate. Răspunsul său la vestea lui Dumnezeu a fost: Cum se poate face aceasta? Este cu neputinţă! Cum îmi poţi dovedi că se va întâmpla aceasta? Ce încredinţare îmi poţi oferi? Or, Maica Domnului pune problema altfel: Cum se poate întâmpla cu mine aceasta, căci sunt fecioară?

Iar drept răspuns la explicaţia îngerului, ea răspunde numai prin cuvintele încredinţării depline în mâinile lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău! ” (Luca 1, 38).

Cuvântul „roabă” în uzul actual ne transmite ideea înrobirii. În limba slavă, „rob” se numea omul care încredinţa întreaga sa viaţă şi voinţă altuia. Or, Fecioara şi-a încredinţat în mod real lui Dumnezeu viaţa, voinţa şi soarta sa, primind cu credinţă – adică cu încredere de neînchipuit – vestea că avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Elisabeta a spus despre Maica Domnului: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1,45).

În Maica Domnului aflăm capacitatea uimitoare de a te încredinţa lui Dumnezeu până la capăt. Şi nu e vorba de o capacitate a firii, ci de una nefirească. Poţi dobândi această măsură a credinţei în tine numai prin nevoinţa curăţiei inimii şi a iubirii de Dumnezeu. Numai prin nevoinţă, deoarece Părinţii ne spun: Varsă sânge, şi vei primi Duh. Un autor apusean afirmă că întruparea a fost posibilă atunci când s-a găsit o Fecioară israelită care a putut să pronunţe numele lui Dumnezeu cu tot gândul, cu toată inima şi cu întreaga sa viaţă, astfel încât Cuvântul a căpătat consistenţă materială în ea.

Iată vestea cea bună pe care am auzit-o astăzi în Evanghelie: neamul omenesc a născut şi i-a adus în dar lui Dumnezeu o Fecioară care putea, în libertatea ei omenească şi împărătească, să devină Maica Fiului lui Dumnezeu, o Fecioară care s-a oferit în mod liber pe ea pentru mântuirea lumii. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Fragment din cartea „Predici la praznice împărăteşti şi la Sfinţi de peste an”, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simbolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.
Dumnezeu nu a înfăptuit moartea. Dacă Dumnezeu, cum zice Hristos, este cu adevărat Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, atunci aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu toţi sunt vii.

Akedie, etimologic înseamnă «lipsă de grijă – negrijă pentru mântuire». Cu foarte puţine excepţii, întreaga omenire trăieşte în această stare de negrijă. Oamenii au devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Nu caută viaţa dumnezeiască. Ei se mărginesc la chipurile vieţii trupeşti, la nevoile de zi cu zi, la patimile lumii şi la rutină. Cu toate acestea Dumnezeu ne-a făurit dintru nimicnicie după chipul Absolutului şi după asemănarea Lui. Dacă această descoperire este adevărată, atunci lipsa de grijă pentru mântuire nu este altceva decât moartea persoanei.

Deznădejdea este pierderea conştientizării că Dumnezeu vrea să ne dea viaţa vecinică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au osândit singuri morţii. Suntem nevoiţi să ne luptăm corp la corp cu negrijania.
Viaţa lumii se organizează în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată. Noi trebuie să răstumăm această ordine, să punem viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre.

(Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În perioada comunismului, Biserica noastră avea 22 de ierarhi în țară, la care se adăugau încă doi din diaspora: la Paris și în SUA. Atât a aprobat patridul.

După 1989, numărul ierarhilor a crescut considerabil, ceea ce ar putea fi văzut ca  un semn bun și de dorit. Din păcate, lucrurile au luat altă întorsătură. S-a ajuns la numărul de 56 de ocupanți ai scaunelor episcopale, în țară și străinătate, însă acest fapt nu e o lucrare a Bisericii, ci mai degrabă rezultatul acțiunilor puterilor lumești întunecate de a-și subordona Biserica Românilor. Întreitul obiectiv din epoca comunistă n-a fost abandonat. Acesta consta în a supune, a folosi și a distruge Biserica noastră. Oculții au ferma convingere că impunându-și oamenii (agenții infiltrați) pe toate scaunele episcopale, vor controla Biserica în întregul ei. În parte, au dreptate, însă le scapă un fapt esențial, acela că Hristos Mântuitorul e Capul Bisericii și lupta lor nebunească e pornită împotriva lui Dumnezeu!

Aduc aci câteva exemple care ilustrează convingător cele afirmate mai sus.

1.După lovitura de stat din 1989, episcopul Emilian Birdaș de la Alba-Iulia a fost silit să părăsească scaunul episcopal și pentru a nu fi lăsat fără post, i s-a încropit în grabă Episcopia Caransebeșului. După ce a decedat, i-a urmat Liviu Streza, care avea să se întoarcă în orașul său în calitate de Mitropolit al Ardealului.

2.În 1991, a apărut necesitatea de a se înființa funcția de arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului. De ce tocmai în acest an? Pentru că atunci Popa Ioan Irineu și-a terminat studiile în clasele pregătitoare din străinătate, și a revenit în țară ca agent ecumenist ce urma să fie înălțat la treapta de arhiereu. Astfel, ofițerul de securitate Gherasim Cristea l-a primit ca aghiotant, de unde a fost apoi împins pe scaunul mitropolitan din Craiova, având ca realizare majoră distrugerea Mănăstirii Frăsinei, exact cum i-au cerut stăpânii săi oculți.

3. În 1998, scaunul episcopal de la Oradea a devenit vacant prin trecerea la Domnul a vrednicului Episcop Ioan Mihălțan. A fost adus Sofronie Drincek. Neajunsul consta în faptul ca arhiereu vicar era Petroniu Florea. Zadarnic au încercat sinodalii să bage cele două săbii în aceași teacă, cei doi nu se înțelegeau și pace. Nu se înțeleg nici în momentul de față. Soluția au găsit-o degrabă: înființarea Episcopiei Sălajului, unde Petroniu Florea a devenit titular. Am fost unul din cei 22 de preoți care am dat semnătură și ștampilă pentru înființarea acestei Episcopii, și rău am făcut. Ca element amuzant, după ce Petroniu a fost înscăunat, cei care s-au opus înființării Episcopiei, au dat năvală și au ocupat funcțiile administrative nou create.

4.Pe ÎPS Bartolomeu Anania l-a ajuns dorința de preamărire. Având mare autoritate în sinod, a rupt Mitropolia Ardealului în două, împărțind-o cu Laurențiu Streza de la Sibiu. Amândoi mitropoliți! Ulterior, Streza a furat vreo două Episcopii – Oradea e una din ele – alipindu-le Mitropoliei sale. Nu mai punem la socoteală ambiția a ÎPS Bartolomeu de a ajunge patriarh al României.

5.Tot dintr-o ambiție arhierească a fost creată și Episcopia Tulcii, cu titularul Visarion Bălțat, ridicător al multor semne de întrebare.

6.Eparhiile diasporei au fost înființate cu  scop determinat precis: acela de a aduna românii care pribegesc peste hotare și a-i ține sub control. Exemplul cel mai concludent este Episcopia Italiei, cu doi pseudo-ierarhi, care au subordonat preoțimea română și o parte din credincioși, căpeteniilor papistașe. Aici putem vorbi de o unire între ortodocși și papistași încă de pe-acum. Siluan Șpan este numele celui care a comis această fărădelege.

7.Nu mai pomenim mulțimea de arhierei vicari aciuați pe la centrele Eparhiale. Toți au primit aceste funcții ca răsplată pentru serviciile aduse vrăjmașilor Bisericii. De remarcat că Sfintele Canoane nu permit existența a doi episcopi în aceași cetate, însă aici primează voința puterii lumești.

Concluzii: Puterea lumească, vrăjmașă a lui Hristos, a avut rol determinant în configurarea administrativă actuală a Bisericii noastre. Această configurare este rodul multor ambiții, veleități, intrigi, animozități, dorințe de mărire deșartă, lupte surde și ascunse, scandaluri tăinuite. Puterea lumească și-a răsplătit cu generozitate lacheii. Și lucrurile nu se vor opri aci. Vor mai fi multe de văzut.

Presbiter Iovița Vasile

Cuvântul „umilință” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor. Pentru mine, umilința nu este câtuși de puțin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloși și prin care încercăm să-i convingem pe ceilalți că felul nostru artificial de a ne purta dovedește că suntem conștienți de asta.

Umilința împărtășește statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca și cum ar fi de la sine înțeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm și vărsăm tot ceea ce respingem și tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tăcut și acceptând totul și, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăție, în ciuda degradării, transformând stricăciunea însăși într-o putere a vieții și într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânță o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de șaizeci de ori și de o sută de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acestei femei: „Învață să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neașteptând să primești nimic de la oameni și totul de la Dumnezeu”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 46-47)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi