ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Panagia Melikiotissa este o icoană facatoare de minuni ce se afla în biserica din satul Melikis, localitate situata în regiunea Imathia, Grecia. Cu 67 de ani în urmă, locuitorii din Melikis au consemnat următoarea minune a Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu a ocrotit satul și sute de persoane de la moarte în timpul Războiului civil din Grecia.

Icoana Panagia Melikiotissa, care dispăruse de mai bine de 50 de ani, a reapărut în acele vremuri tulburi. De data aceasta s-a aflat in mâinile noului preot paroh al Bisericii Sfânta Parascheva, părintele Gheorghe. Localnicii au considerat reapariția icoanei ca pe un semn primit de la Dumnezeu, o dovadă a faptului că nu i-a părăsit. Acestia mărturisesc că icoana până în zilele noastre este făcătoare de minuni. Folcloristul și jurnalistul Gheorghe Melikis relatează despre această minune, un eveniment cu totul inexplicabil, pe care niciunul dintre cei care l-au trăit nu-l vor putea uita. Minunea:

Înfățișarea mai puțin întâlnită a Maicii Domnului, care atrage ca un magnet pe cel care o vede pentru prima dată, este a doua caracteristică care face ca icoana să fie deosebită. Primul lucru pe care îl va vedea cineva și pe care locuitorii din Meliki îl numesc minune, sunt 55 de gloanțe care se văd peste tot pe icoană, în afară de chipurile Maicii Domnului și al Mântuitorului care au rămas neatinse. Minunea s-a petrecut pe 17 martie 1947. Razboiul Civil a transformat întreaga regiune într-o zonă nesigură iar viața localnicilor era în pericol. În Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae câteva zeci de militari – unii spun că ar fi fost 55 de sufletele, împreună cu femeile și copiii lor – căutau refugiu, ca să se ferească de urgia războiului. Cineva însă i-a trădat.

Înainte de zorii zilei s-au auzit primele împușcături. Răzvrătiții au încercat să spargă ușa de lemn a vechii biserici, dar a fost cu neputință. Atunci au început să tragă în rafale. Când au terminat cartușele, au spart în cele din urmă ușa și au intrat in biserică. Au rămas fără de glas la cele văzute. Nimeni dintre militari și dintre cei care erau înăuntru nu a suferit nici cea mai mică rană, ci toate gloanțele se aflau pe icoana Maicii Domnului, care împodobea catapeteasma.Niciun glonț nu a atins însă chipul Maicii Domnului, care continua să privească către fiecare persoană cu blândețe și dragoste.

Surse: marturieathonita.ro

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Odată am spus cuiva: „Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi luptători ai diavolului?”. Creştinul nu trebuie să fie fanatic, ci să aibă dragoste fată de toti oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă are dreptate.

Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: „La o întrunire am spus aceasta şi aceasta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o înaintea tuturor. „Ascultă”, îi spun, „tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sensibile, ci chiar şi pe cele tari”.

Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod „creştinesc”. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El diferă de cel al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la „litera legii”, iar „litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul. Ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune „eu”, ci „gândul îmi spune”, sau „Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

– Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

– Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo, încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea, Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul-Trezire duhovnicească“, Editura Evanghelismos, București, 2003 – fragment)

Selecie si editare: Sora Gabriela Naghi

Ce-aţi spune de un moşneag de vreo 75 de ani, care ţopăie în ritmul unei muzici vesele şi bate ritmul cu toiagul pe care-l ţine-n mână? Desigur, că a dat în mintea copiilor. Înconjurat de o mulţime pestriţă, maturi, bărbaţi şi femei, copii de vârste diferite, îmbrăcaţi în culori ţipătoare, omul nostru le ţine isonul şi buna dispoziţie e la ea acasă. Dar dacă v-aş spune că dumnealui e călugăr, cu voturi monahale în regulă? Nu credeţi? Atunci vă spun că personajul este şi episcop, şi nu unul oarecare. Ştiu că veţi zice că nu e mare scofală, doar avem şi noi unul pe la Iaşi care s-a prins în jocul jidanilor, în sinagoga din oraş. Ei, atunci vă spun că individual ocupă funcţia de patriarh, nu unul obişnuit, ci dintre aceia care se numesc ecumenici. Ca să nu mai lungim vorba,vă spun că e vorba de (pseudo) patriarhul Theodor al Alexandriei şi a toată Africa, de naţionalitate grec, care a făcut spectacol şi s-a dat în spectacol în anul de graţie 2018, după cum vedem dintr-un filmuleţ care circulă pe  internet.

Impostorul acesta a participat la sinodul tâlhăresc din Creta, unde a avut o contribuţie însemnată la introducerea în Biserica lui Hristos a colecţiei de erezii ecumeniste, un adevărat cancer care devorează fără milă naivii pe care-i întâlneşte în cale. A slujit apoi cu aventurierii schismatici ai lui Epifanie Dumenko şi prin asta şi-a câştigat şi ,,calitatea’’ de schismatic, pentru că, nu-i aşa, erezia fără schismă e ceva nedeplin. Pseudo-patriarhul Alexandriei se potriveşte de minune enunţului adaptat, care spune: Dacă Theodor poate face un rău Bisericii, fiţi siguri că-l va face. În grupul jucăuşilor, cuprinşi de frenezia momentului, erau şi alţi clerici din Patriarhie, poate chiar episcopi, care băteau din palme şi ţopăiau în ritmul muzicii africane.

Rău îşi face Theodor lui însuşi. Ce e mai cutremurător decât să vezi că se apropie  momentul când Dumnezeu îl va chema la judecata particulară, iar el, în loc să se pocăiască, se afundă şi mai mult în mocirla ecumenistă. Pe deasupra, e şi bun dănţăuş, că tocmai asta îi trebuie unui patriarh ecumenic.

Suntem slugi netrebnice care n-am făcut decât ceeea ce eram datori, atunci când ne-am îngrădit de toţi ereticii, precum este şi Theodor. Slavă lui Dumnezeu, că nu suntem părtaşi la fărădelegile lor.

Presbiter Ioviţa Vasile

În istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.
Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat. El credea ca edictul imperial îi va speria atât de mult pe creştini, încât nimeni nu va îndrăzni să vină la slujbă. Cât de mare i-a fost uimirea când a văzut că străzile din jurul bisericii erau pline de creştinii ce se grăbeau la Sfânta Liturghie! Deosebit de mirat a fost atunci când a văzut ieşind dintr-o casă o tânără creştină cu un copil în braţe.
– Ascultă, i-a zis el, unde te duci?
– La bisercă, a răspuns femeia.
– Nu ştii edictul?..
– Ba da.
– Şi nu te temi de moarte?
– Cu bucurie mor pentru Hristos!.. Uită-te: toţi se duc la biserică… Oare pot eu să scap prilejul de a pătimi pentru Domnul?
– Dar fie-ţi milă măcar de copil… De ce l-ai luat cu tine?
– Vreau să împărtăşesc fericirea cu el… Este destul de mare ca să mărturisească numele Domnului Iisus Hristos.

Prefectul a fost emoţionat, tulburat, cutremurat. Edictul imperial n-a fost executat.
Atât de mult preţuiau creştinii biserica şi slujbele! Înţelegând toată însemnătatea slujbelor pentru educaţia creştină, Sinodul Quinisext a emis următorul canon privitor la praznice: „Dacă cineva, fără nevoie neapărată sau piedică nu vine în adunarea bisericească trei duminici în trei săptămâni la rând, dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire”.
Aşadar, mersul la biserică este cea dintâi îndatorire a creştinului de sărbători.

(Sfântul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern, Vol. I, Editura Sophia)

Selecţie şi editare: Dr. Gaberiela Naghi

Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu aflăm cu întristare de fapte şi evenimente care ies din sfera normalului. De data aceasta cel care a călcat în străchini a fost ,,întâistătătorul’’ Bisericii Antiohiei, Ioan al X – lea. Ce-a făcut dumnealui? Călugăr şi patriarh, a participat şi a girat un tămbălău numit ,,rugăciunea de deschidere al consiliului mondial al bisericilor’’. După cum ne informează site-ul Tas Tiras, Ioan al nostru a predicat în arabă şi engleză despre primejdia în care se află creştinii din Orientul Mijlociu, o temă ecumenistă, un fel de ,,unt pe pâinea ecumeniştilor’’.

A urmat o sarabandă de cântec, joc şi voie bună. Un individ vine şi intonează o linie melodică ale cărei versuri îl constituie un param-pa-pa nesfârşit. Altă femeie dă tonul altei năzbâtii cu nişte cuvinte repetate îndelung, pe care le înţelege toată lumea; la-la-la-la-la… Mulţimea se entuziasmează, răspunde în cor şi de-aici dansuri săltăreţe, bună dispoziţie generală. Dacă ar fi de glumit, am spune şi noi asemenea lui Caragiale: muzici… de-ţi venea ameţeală. Muzicile ereau amestecate, vocale şi instrumentale. Nu-i de glumit. Am asistat la una din repetiţiile acelea grandioase şi reuşite, care premerg întronizarea antihristului. Ca să cuprind în doar două cuvinte descrierea acestui eveniment antihristic, atât aş spune: nebunie generală.

Să nu uit să spun: într-un moment al desfăşurării, apare în cadru şi… cine credeţi? Reverendul Ioan Sauca. De data aceasta nu mai purta crucea răsturnată, cum îi e obiceiul, avea la gât un ecuson de participare. A ţinut un spici în engleză, apoi i-a lăsat lui Ioan din Antiohia locul, spre a cuvânta în engleză şi arabă. Nu ştiţi cine e Ioan Sauca? E fost preot român care L-a trădat pe Hristos, a făcut pactul cu diavolul şi acum e în vârful piramidei numită WCC sau consiliul mondial babilonic, căci ceea ce am văzut în film e o adevărată babilonie. Uitaţi-vă, şi-mi veţi da dreptate.

Patriarhul Ioan al Antiohiei şi suita lui n-au fost prezenţi la sinodul II tâlhăresc din Creta. Neîntinându-se cu ereziile spurcate promovate acolo, vedeam în el un reazem al celor care se ostenesc, cu firave puteri, pentru apărare Sfintei Credinţe Ortodoxe. Iată, ziceam, o Patriarhie Ecumenică neatinsă de erezie. Cred, în continuare, că o bună parte din clericii şi credincioşii acestei Patriarhii păstrează Dreapta Credinţă, dar cu durere consemnăm căderea lui Ioan, cel pe care nu-l vom mai numi Patriarh Ecumenic, ci-l vom aşeza în rândul celorlalţi căzuţi: Bartolomeu  din Constantinopol, Teodor al Alexandriei, Teofil al Ierusalimului, Ieronim al Greciei, Hrisostom al Ciprului, Daniel al României şi să nu-l uităm pe Kiril al Rusiei.

Presbiter Ioviţa Vasile

Regina a murit. Trăiască regele!

Vremea trece și vremurile trec. Peste noi, prin noi, în noi și ne lasă gustul amar al întrebărilor fără răspuns. Întrebări, care fără răspuns aduc și mai multe întrebări. Tot fără răspuns. Vremuri întunecate, vremuri grele, vremuri încețoșate ca un nor negru ce se întinde peste oameni. A murit un monarh. Cu 70 de ani de domnie la activ. Bun sau mai puțin bun! Istoria reală, nu cea contrafăcută și cosmetizată, ne va spune care a fost realitatea. Poate noi nu o vom afla niciodată. Și poate este mai bine. Nu suntem în stare să privim adevărul. Nu avem nici dorința necesară și nici puterea de a-l accepta. Pentru că trăim în minciună. E mult mai comod.

A plecat o Autoritate, nu un monarh. Ea a reprezentat Autoritatea. Monarhia venea pe locul secund. Autoritatea de a opri în fașă lucrurile urâte și întunecate despre comportamentele unora. Apropiați. Autoritatea de a băga sub preș acțiuni oribile. Ale unui imperiu. Despre o împărțire a unei lumi apuse pe un șervețel. Cândva, în al doilea Război Mondial. Când primul ei ministru a permis să se ridice o Cortină de Fier. Într-o Europă creștină! Când popoare întregi au fost aruncate la câini. Sovieticilor. A fost mai comod așa! A acceptat. Și și-a urmat drumul. Mulțumită!

Mulțumită de imperiul pe care-l moștenise și sub umbra căruia coloniile fuseseră „civilizate”! Un imperiu cu un braț lung și bine înarmat, numit SUA. Nu mai contează spolierea resurselor, sclavizarea popoarelor, alinierea coloniilor la o politică a UK ului. Importante au fost rezultatelele. A început în vremuri cu o pușcarie – colonie penală, numită Australia (1788), se continuă peste vremuri cu două pușcarii Australia și Canada (1763). Ăsta este rezultatul clar. Îl vedem toți astăzi.

Știm toți ce se întâmplă acolo. Nu vă întrebați de ce? De ce au fost girate ororile ce au avut loc în ultimii 2 ani și 7 luni în ținuturile acestea? Nu. Sau aveți senzația că Autoritatea nu știa?

A urmat o Londră în care camerele de luat vederi sunt la tot pasul. Oamenii sunt urmariți, scanați, evaluați în fiecare moment. Un control total! De ani de zile. Și vă întrebați de ce vi se spune că digitalizarea și lipsa intimității este viitorul. Pentru că în UK se face de ani de zile. Tot cu acceptul Autorității. S-a exportat pas cu pas. Cu un City financiar care dă tonul burselor din lume.

Migrația. A fost acceptată și cultivată în primul rând de UK. Metisarea a fost dorită și girată de toți primii miniștrii ai Autorității. UK în tot și toate. Brexitul a picat cum nu se poate mai bine! Ieși din UE pentru că știi ce urmează să se aleagă de Europa. Ceri Brexit, după care dai tonul la restricții, testări, înțepări, sancțiuni și politici sexuale de gen.

Nu ești în UE, dar faci legea. Nu ești în UE, dar obligi UE să sponsorizeze o mascaradă în Ucraina. Cu cine? Cu un alt fost imperiu. Cu care tu, UK, sigur ai înțelegeri pe sub masă, așa ca de la monarh la țar! Pentru că fiind majoritar, capitalul rusesc iți aduce beneficii. Majore! Și deschide uși. O ții langa cu binele Europei, dar o împingi în prăpastie cu unul nepieptănat de ani de zile. Susținut de tine, până în momentul în care îi ceri să se sacrifice pentru binele Coroanei. După care îl trimiți din nou în Ucraina.

UK a ajuns în cel mai critic moment al istoriei sale. A plecat o Autoritate. Prietenă cu Davoșii, cu Bilderbergii, cu toți psihopații omenirii. Viitorul rege al UK, împărtășește pe deplin ideile nebunilor. Oare de ce? Ca să fie sigur că urcă pe tron. Pe care și l-a dorit toată viața. Viitorul UK înseamnă viitorul Europei. Și al întregii lumi. Așa a fost mereu. Doar că totul s-a întâmplat după o cortină grea, cu o mână de fier îmbrăcată în mănușă de catifea.

Englezii sunt într-un moment decisiv al existenței lor istorice. În lipsa oricărei Autorități, pentru că nu mai există, vor vedea cum vine nota de plată. Pentru toată politica de expansiune pe care au dus-o în timp. Vor avea de ales. În lipsa Autorității totul este permis. Se vor întoarce în vremurile în care nu aveau mâncare, căldură și locuri de muncă. Viața e rotundă.

Astfel că Europa cu un vârf de lance ca UK, se va întreba zadarnic: Quo vadis, Domine? Vor fi nevoiți să aleagă între: Fă Revoluție! Sau Fă, Revoluție!

Altfel, toate bune! Drum bun, Regină! După tine abia se va vedea Potopul!

Regina Elisabeta a II-a Marii Britanii a murit, joi, 8 septembrie, la vârsta de 96 de ani, a anunțat Palatul Buckingham. Regina Marii Britanii s-a stins din viaţă la Castelul Balmoral din Scoția, acolo unde şi-a petrecut ultimele clipe înconjurată de familie. Fiul ei, Prințul Charles, va prelua tronul Regatului Unit și va deveni Regele Charles al III-lea, iar în Marea Britanie urmează 10 zile de ceremonii închinate celui mai longeviv monarh al ţării. Dumnezeu să o ierte!

În Anglia, monarhul este șeful Bisericii Angliei. Prin urmare, familia ei aparține și bisericii. Biserica Angliei este o biserică protestantă anglicană. Începând din 2004, alte provincii anglicane, inclusiv Biserica Anglicană din Africa de Sud si Biserica Episcopală Scoțiană, a permis hirotonirea clerului gay și a altor persoane, iar Biserica Episcopală din SUA, a permis binecuvântarea uniunilor de același sex. Trei ramuri sunt prezente în Bisericile Anglicane : anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, și anglo-liberalii. În general, fiecare parohie își are orientarea ei. În Europa, marea majoritate a parohiilor sunt anglo-liberale. În America predomină anglo-catolicii, iar în Africa anglo-evanghelicii. În Australia aproape toate parohiile sunt anglo-catolice, în afară de orașul Sidney, care e anglo-evanghelic. Unele parohii, în special în diaspora, au grupuri făcând parte din cele trei ramuri ; unul și același preot poate sluji trei tipuri diferite de slujbe.

Anglo-catolicii se caracterizează prin folosirea ritului contemporan, o practică sacramentală intensă, preferință pentru celibatul preoților și monahism, liturghie zilnică și admiterea femeilor la preoție, iar în Canada, admiterea femeilor și la episcopat. În unele parohii, cu precădere în America, dar nu exclusiv, anglo-catolicii au și cultul Fecioarei Marie în stil romano-catolic sau ortodox rus, după caz.

Anglo-evanghelicii preferă ritul din 1662 ; practica lor sacramentală se reduce în general la participarea la liturghie. Sunt stricți cu privire la doctrina Bibliei, interpretată ca în Bisericile Reformei ; sunt opuși atât hirotonirii femeilor, cât și acceptării homosexualității.

Anglo-liberalii iubesc ritul contemporan, dar nu au vreo practică sacramentală intensă. Sunt pentru hirotonirea femeilor, pentru mișcările gay, și interpretează Biblia metaforic. Unii dintre anglo-liberali sunt pentru o etică sexuală largă, alții ajung până a critica istoricitatea Învierii lui Iisus.
Pe 14 iulie 2014, Biserica Anglicană a decis să accepte episcopi femei.

Eretici fiind, anglicanii sunt anatematizați în Sinodiconul Ortodoxiei.
Ne surprinde în mod neplăcut mesajul de condoleanțe la moartea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, trimis de Patriarhul BOR*, cu această ocazie, în care Capul Așa-zisei „Biserici”anglicane” este considerat „un prieten constant al poporului român și, în special, al Bisericii Ortodoxe Române.”
Cum poți considera „manifestare statornică de iubire și apreciere a Majestății Voastre pentru țara si poporul nostru”, invitația adresată de defuncta regină, liderului comunisto-bolșevic, Ceaușescu și onorurile cu care l-a copleșit , ulterior, retrase?Se cunosc relaţiile dintre arhiepiscopul Arthur Ramsey de Canterbury și Patriarhul Justinian, cât și participarea Prinţului Charles la o slujbă ortodoxă în Biserica „Sf. Gheorghe” din Londra.
O greșeală de neiertat, care sfâșie cu dezinvoltură, încă o dată Ortodoxia strămoșească, după trădarea la tâlhărescul sinod cretan. Îl informăm pe Patriarhul BOR că anglicanii sunt„eretici, care atacă şi pervertesc sfânta noastră Biserică în mod perfid şi viclean”.
Ne ridicăm vehement împotriva acestui mesaj blasfemic şi călcător de canoane a PseudoPatriarhului Daniel, și-l considerăm un atac direct la adresa conştiinţei de sine ortodoxă, potrivit căreia „cel care încalcă un mic lucru din acestea se consideră schismatic şi eretic, este anatemizat şi socotit de toţi ca aflându-se în afara comuniunii”

Slavă Îndelungii Tale Răbdări,Doamne!

(*https://basilica.ro/patriarhul-daniel-mesaj-la-moartea-reginei-elisabeta-a-ii-a-un-prieten-al-poporului-roman-si-al-bisericii-ortodoxe-romane)

Dr. Gabriela Naghi

În loc să fie la ocnă, asasinii stau la cârma ţării. De pedeapsa nu vor scăpa, orice ar face.

„Am scos-o pe mama de la morga spitalului de boli infecțioase din Cluj Napoca. Experiența foarte trista, traumatizată. O sa povestesc nedreptățile, indiferenta, neglijență, lipsa de comunicare a personalului medical si abuzurile savarsite. Au numai drepturi, dar obligații au numai … pacienți.

Mama mea, Nagy Ana, a fost internată cu răceala, bronho-pneumonie, si a murit de covid. Daca era anul trecut cand nu se știa de aceast covid … azi traia. Au facut tratament pentru covid iar infectia de la plămâni. nu au tratat-o cu ce era necesar.Au fost 5 zile cand nu i-au dat antibiotice pentru bronho-pneumonie, dar i-au dat medicamente pentru covid … A stat în spital din data de 3 august până in 31 august 2020 cand a decedat. A luat în 28 de zile de spitalizare 3 infecti intraspitalicesti grave, care au contribuit si ele la decesul mamei mele.

Am cerut necropsie -autopsia si se spune că la bolnavi de covid nu se face autopsia ca asa e protocolul dat de Ministerul Sanatatii…

Mama avea 65 ani. De 2 ani era la pensie …Am cerut prin adresa depusa in 12 august sa mi se elibereze copii dupa analize, teste, fisa de observatie si RMN, CT pentru a solicita, a cere o opinie separata, independenta de la Institutul Național de Boli Infecțioase Prof. Matei Balș Bucuresti si eventual pentru un transfer acolo. Nici pana in ziua cand am ridicat trupul nu am primit aprobarea si documentele solicitate. Trebuiau aprobate pe ordin ierarhic, manager spital, manager servicii medicale, administrativ, doctori terapie intensivă, infectioase etc …

Cand am scos trupul mamei, au chemat si un echipaj de la jandarmerie care sa se asigure ca nu vor fi incidente.Aceasta e procedura, personalul medical vrea sa se asigure ca nu sunt incidente, discuţii, si alte evenimente generate de rude, de apartinatori cand ridica trupurile celor dragi de la morga spitalului. Jandarmeria a plecat dupa ce am luat trupul mamei.

Si uite asa tristetea, durerea, disperarea, neputinta, frustrarea, intrebarile au ramas in viata mea, a fratelui meu, a tatalui si a altor cunostinte, rude, prieteni … Am insistat sa o vad, sa o privesc cat era internata, am sunat aproape zilnic cand raspundeau la telefon, am incercat sa pastrez legatura, sa ma informez, sa aflu vesti … aproape toate erau incurajatoare, bune, era speranta, nadejde, noi familia, prieteni, cunostintele ne rugam, mijloceam, posteam facandu ne si noi partea noastra si speram ca Dumnezeu e in ajutorul si sprijinul nostru. Dar dezamagirea, tristetea si disperarea au atins limite greu de suportat cand am dus hainele mamei ca sa fie imbracata cu un costum drag ei, sa fie incaltata cu pantofi. Personalul, autopsierul si doctorita epidemiologa care supraveghea predarea trupului mamei, au refuzat catgoric, neputand fi induplecati, afirmand si sustinand ca asa e protocolul de la Ministerul Sanatati de la ISU, de la Arafat – ca in cazurile de deces de virus covid, morti nu se imbraca. Mama, biata mama, era dezbracata complet si asa … au tras fermoarul sacului cu fund dublu si au pus capacul sicriului peste ceea ce era trupul si zambetul trist a mamei mele.Ce sa fac, ce sa facem, cum sa procedam ca familie, ca prieteni, ca si cunostinte, ca opinie publica …

Incredibile vremuri traim. Vă rog, ajutați-mă! …

Nagy Ovidiu Marian, Septembrie 2020   Preluare de pe ActiveNews

Să fim întotdeauna viteji, suflete frumoase, fără urme de nenorocire şi văicăreală… şi când în căderea şi în păcatul tău spui: “Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!”, având deplina simţire că Domnul este înaintea ta şi te aude (Psalmul 15, 8), atunci îndată vine întreaga rouă a cerului peste tine şi devii sfânt.

Să fim întotdeauna plini de bucurie şi de entuziasm, iar dacă avem vreo greutate mică, să-L imităm pe Domnul înaintea lui Lazăr cel mort de patru zile. Sigur că Lazăr era prietenul Lui, dar în persoana lui Domnul vedea toată căderea firii omeneşti, a întregului neam omenesc şi vroia să o ridice. Ar fi putut, oare, să nu plângă? Era gata să plângă, dar nu. Şi-a dat drumul, “a suspinat” (Ioan 11, 33), S-a înfrânat. Aşa trebuie să ne abţinem şi noi, orice ni s-ar întâmpla. Să se piardă toată lumea, să cadă cerul pe pământ, noi însă să nu ne pierdem cu firea. Chiar şi în clipa în care vor suna trâmbiţele cereşti, şi vor coborî îngerii, şi morţii vor învia, să fim la fel de puternici şi să aducem împreună cu întreaga zidire recunoştiinţa noastră către Dumnezeu.

(Arhimadrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie, cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Crăiasă alegându-Te,
Îngenunchem, rugându-Te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-Ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!
(Mihai Eminescu, Rugăciune)

Iubiți fraţi de credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos,

Sărbătorim pe Maica Domnului azi ca şi în alte zile de praznic. Începutul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, o sărbătorim în fiecare zi prin rugăciunile ce I le adresăm. Nici o fiinţă cerească sau pământească nu s-a învrednicit de atâta cinste! Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, făra de asemănare decât Serafimii. Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este Aceasta care se naşte? Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestor întrebări.

Există un fapt care domină toată viaţa Maicii Domnului, conştiinţa clară a solidarităţii cu toţi oamenii şi slujirii planului lui Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu semnificaţie deosebită:

I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind să Se facă Om pentru a ne mântui, cere consimţământul liber al omenirii al cărei sol a fost smerita Fecioară Maria. Nimeni nu va şti vreodată ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas unic Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul Ei consimţământ: “Iată roaba Domnului, fie mie dupa cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Ea este conştientă că, prin consimţământul ei liber de a fi Mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pământurilor, de aceea va prooroci inspirată de Duhul Sfânt: “Iată, de acum înainte mă vor ferici toate neamurile”.

II. Ceasul din noaptea Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe Dumnezeu ascuns în făptura de Prunc omenesc. Maica Domnului alăptează şi creşte, ca orice mamă adevărată, pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Mântuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor. Căutarea ei, acum, se petrece înlăuntru: “Iar Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele în inima sa …”(Luca 2, 19).

Trebuie să ne oprim câteva clipe asupra slujirii Ei de mamă.
Se poate spune, fără pic de exagerare, că niciodată o mamă n-a fost mai clar conştientă de faptul că slujeşte lumea întreagă şi planul lui Dumnezeu, împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu delicateţea şi conştiinciozitatea Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea copii şi de a-i creşte echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de împotrivire lui Dumnezeu. Părintele Benedict Ghiuş atrage atenţia asupra sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulată “Dulcea sărutare”. Chipul Fecioarei-Mame de pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată Dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrazurilor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni.

III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă deplinătatea slujirii Ei faţă de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: O taină de negrăită răsplătire are loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul Ei a fost înviat din morţi şi mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul lumii şi de a doua venire a Domnului! Putem spune că este un al doilea Paşte: Paştele Maicii Domnului!

Să ne amintim încă o dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost chemată să dea trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, Ea L-a introdus pe Dumnezeu în familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia din marea Lui dragoste pentru ispăşirea şi transformarea noastră şi a întregii lumi. Slujirea şi darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul Hristos. Îndumnezeirea omului, iată marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului.

Iubiţi credincioşi,

De toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la Naşterea Ei, şi o cinstim după cuviinţă. Si cum să nu o cinstim pe cea prin care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul rugăciunilor Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, dupa cuvântul inspirat “Înţelepciunea Şi-a zidit sieşi casă”. Ce fapte minunate poate rugăciunea, iubiţii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum să n-O cinstim pe Cea pe Care în primul rând Domnul a cinstit-O, prin salutul şi glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea să spună Mântuitorului: “Ferice de pântecele care te-a purtat!“(Luca 11, 27)?
Cum pot unii dintre creştini să fie atât de mărginiţi sau de rea credinţă încât să nu o cinstească? Frăţiile voastre, să nu plecaţi urechile la îndemnurile lor! Rămâneţi în biserica strămoşească, să aflaţi mântuire! “Cine vine la Biserica ta şi nu ia degrabă mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?” – spune o cântare din slujba Aghiazmei mici.

Slavă Domnului, prezenţa frăţiilor voastre aici arată că o cinstiţi!

Aţi venit unii de departe, alţii mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa faţă de Maica noastră, a tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a Credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei, i-au zidit locaş de închinare!Slavă Domnului, poporul nostru românesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent rostirea: “Doamne, Maica Domnului!”. Ne amintim, de asemenea de versurile închinate ei de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a neamului românesc), în minunata poezie Rugăciune, din care am evocat prima parte la începutul cuvântului nostru. Redăm acum a doua parte:

Noi, ce din mila Sfântului,
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor,
Ascult-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
În neguri Te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Adevărate file de Acatist!

Slavă Domnului că avem o astfel de mijlocitoare către El! Atât de caldă şi de apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi credincioşi, că, dacă pe Domnul Îl iubim, ne şi temem de El, căci va fi Judecătorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar O iubim. De Ea nu ne temem, căci la Judecată O vom avea apărătoare. De aceea cântăm adesea “Apărătoare Doamnă“…
O fericim şi O cinstim, dar să nu uităm cuvântul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-O pe Maica Sa: “Fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Luca 11, 28). Îl spune şi Maica Domnului, ca singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Ei: “Să faceţi tot ce vă va spune El!”(Ioan 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm, să fim milostivi.
Să nu uităm, iubiţii mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde, Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea ei chemare: “Oameni buni, faceţi tot ce v-a zis El să faceţi!”. E ca şi cum ar zice: fiţi aproape de Dumnezeu, fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există…

O, Maica Prea Curată, ajută-ne să împlinim cuvântul Fiului Tău şi Dumnezeului nostru. Amin!

(Preot Constantin Voicescu (05 August 1924-08 Septembrie 1997; Întemnițat timp de: 12 ani la: Jilava, Pitești, Târgu Ocna, Aiud)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

NOTA

N-am citit si n-am rostit in toata viata mea o Predica atat de frumoasa la Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului (Presbiter Iovita Vasile)

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Psalmul 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor(Psalmul 32, 6).
Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut(Ioan l, 1-3).

Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi Evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (Ioan l, 14). Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24). Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.

Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi răsfrânge în ea înalta înţelepciune a Creatorului. Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit! Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor. Să ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată şi înţeleaptă a nevăzutului cu văzutul alcătuim! Prin trupul nostru aparţinând lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire, în care fiecare celulă îşi are menirea ei. Cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele naturii, cu atât devine mai evident că natura este zidirea unei preamăreţe înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii noastre, în cunoaşterea Creatorului său.
Despre înalta înţelepciune a lui Dumnezeu mărturiseşte cu deosebire duhul nostru cel după asemănarea lui Dumnezeu, care-l înalţă pe om deasupra pământului şi a mării vieţii acesteia şi ne dă putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa aceasta de puterile înaltului.

Toate acestea le avem chiar şi acum, în starea noastră păcătoasă, a omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum a fost, dar, frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea ei! Încântat de propria frumuseţe, primul dintre îngeri, Luceafărul de dimineaţă, s-a mândrit şi, dorind să se facă deopotrivă cu Cel Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din cer, el l-a pizmuit pe omul creat şi l-a ademenit să încalce porunca lui Dumnezeu. Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el întreaga omenire s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru început. Mintea omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit, simţurile i s-au întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi a devenit muritor.

Pierzând omul cununa zidirii, s-a produs o schimbare în întreaga lume, căci urmările păcatului s-au simţit peste tot. Întreaga lume a devenit stricăcioasă şi păcătoasă. Natura, începând cu animalele, a început să-i facă rău omului, iar omul, înlăuntrul său, era chinuit de despărţirea de Dumnezeu. Însă Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de zidirea lumii, nu numai că a prevăzut căderea omului pe care urma să-l zidească, dar a şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze. înainte ca lumea să fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost dinainte rânduit că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, va deveni om şi va lua asupra Lui păcatele lumii, îndreptând greşeala lui Adam. Nimănui nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit pentru boala omenească; hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o taină pentru întreaga lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un adăpost vrednic să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să Se întrupeze. În neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit un vas nepângărit, în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care pe toate le-a zidit şi, cu trupul primit, să Se sălăşluiască printre oameni, El însuşi devenind om. De multe veacuri a fost nevoie ca să se pregătească împlinirea preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu. Şi a apărut o Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a Aceluia prin Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau să se împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime, pentru mântuirea lumii.

Când a venit plinirea vremii (Galateni 4, 4) şi a venit sorocul ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina minunatului Sfat al Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, care a fost trimis în Nazaret să-i binevestească Preacuratei Fecioare Maria despre naşterea Mântuitorului lumii, ce avea să se petreacă de la ea. „Sfatul cel mai dinainte de veci descoperindu-l Pruncei, Gavriil se înfăţişă” Preacuratei, vestindu-i: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (Luca l, 28-32). S-a tulburat smerita copilă auzind această prevestire. De la vârsta de trei ani ea se afla la templu, fiind dată de părinţi şi petrecând necontenit în rugăciune, a fost crescută în Sfânta Sfintelor, unde a auzit glasurile locuitorilor cereşti, dar cu toate acestea n-ar fi putut gândi să devină Maica Răscumpărătorului, dând în acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne Fecioară. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” – rosti îngerul, răspunzându-i la întrebarea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? „. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” – răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu (Luca l, 35-38). Atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel UnulNăscut al lui Dumnezeu Se sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18), Căruia Cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia 66, Fapt. 7, 49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele (vintrele) ei făcându-Şi Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile lărgindu-l. „Mai întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara Maria.

Peste nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu arătat în trup. „Taina cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută, prin Născătoarea de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire neamestecată întrupat.”Însă Fecioara Maria şi întruparea, prin ea, a Fiului lui Dumnezeu au rămas o taină pentru diavol, până când Domnul nu a împlinit lucrarea mântuirii noastre. „Primind de bunăvoie pentru noi crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind din morţi, Domnul Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi i-a deschis raiul care fusese pecetluit [pentru el].

Întrupându-se din Fecioara Născătoare de Dumnezeu, ,Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea s-a omorât şi noi am înviat”. Împreună cu omul, întreaga lume este izbăvită de stricăciune, pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi curăţată prin foc, când toată făptura va fi slobozită de robia stricăciunii, când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui zidirea lui Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea ei. Astfel, este sfărâmată uneltirea răutăţii diavoleşti şi Ziditorul lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le îndreaptă pe toate după voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa cum Dumnezeu a creat la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin Fiul Său, la fel prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după căderea în păcat. Prin Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu în zidire, tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui Dumnezeu şi în restaurarea lumii distruse de păcat şi în întoarcerea bunăvoirii lui Dumnezeu asupra lumii. De aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit înţelepciunea lui Dumnezeu sau, în greceşte, Sophia, pentru că prin El noi L-am cunoscut şi îl cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu. Iisus Hristos pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare (I Corinteni l, 30).

Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer.
Cu mult înainte de întruparea lui Hristos au prevestit despre ea proorocii, cei care profeţeau venirea lui Mesia. Profetul Iezechiel o vede ca pe o poartă închisă la răsărit, prin care trece Domnul şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că până la naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas Fecioară. Profetul Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui Nabucodonosor, o preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o piatră se desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, şi umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără de sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din Fecioară. Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu (Isaia 7, 14; Matei l, 23).

Strămoşul Iacov a văzut în vechime în vis o scară sprijinită pe pământ, al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o pre-închipuia pe cea prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu. Regele David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină aşezată de-a dreapta Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi împodobită, a cărei întreagă slavă se află înlăuntrul ei. Iar înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în Cartea Pildelor ca despre Casa înţelepciunii: înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi (Pilde 9, 1). Iar casa în care S-a sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai Preacurata Fecioară Maria. Stâlpii acestei case sunt virtuţile ei. La popoarele orientale din vechime, cifra şapte simboliza desăvârşirea, şi cei şapte stâlpi ai casei închipuie desăvârşirea în bine a Maicii Domnului. De aceea, în icoane este reprezentată înţelepciunea lui Dumnezeu – Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum S-ar afla într-o clădire aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie pe Preacurata Sa Maică. Deasupra sunt şapte arhangheli, de amândouă părţile stau şapte prooroci cu suluri de hârtie acoperite cu profeţii despre Maica Domnului, iar dedesubt sunt numele celor şapte virtuţi. Cifra şapte repetată de multe ori închipuie desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei Fecioare.

Astăzi, când cântăm „Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a vestit bucurie întregii făpturi”, se chiverniseşte Casă pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se pregăteşte lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri pentru mântuirea neamului omenesc. „Pe Hristos din ceruri întâmpinaţi-l.” Pentru întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară însufleţită, o Biserică sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul lui Dumnezeu Cel dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de aici să înceapă rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu pământul. Să ne bucurăm, aşadar, şi să ne veselim de Naşterea Alesei de Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită decât oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui Nestricăcios, Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor (I Timotri l, 17). Amin.
Cindao, 1948

(Sursa: Sfântul Ioan Maximovici – Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere” (Romani 8;35,36).

„Să nu-ți fie teamă de dușmanul tău; cel mai rău lucru pe care ți-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ți-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferență. Căci prin tăcerea ei, prin consimțămîntul ei tacit, te ucide și te trădează în același timp”. Nikita Mihalkov

O imagine tristă și amară a ceea ce a devenit floarea monahismului românesc sub inflențele demonice ale stăpânilor întunecați ai lumii.Desigur pleroma monahală ascultă orbește de ordinele primite de la PreaÎnaltul, care la rândul lui este asevit celui căruia îi face plecăciune, conducătorul vremelnic al BOR. O adevărata caracatiță, care s-a întins și a cuprins conducerea Bisericii noastre din mânăstiri și parohii.

Hristos, Domnul și Împăratul nostru s-a retras din aceste mânăstiri, și i-a lăsat în mâna prințului întunericului. Neatenția, lipsa discernământului,și a iubirii frătești, i-au orbit și i-au făcut nesimțitori si reci, astfel încât au ajuns săracii să prețuiască veninul șarpelui în locul mângâierii dumnezeești. Diavolul s-a înscăunat cu totul în aceste locuri și legiunile își fac de cap ,văzând bogata pradă care le-a căzut în nevăzuta plasă. Ecumenismul propovăduit cu asiduitate de forurile conducătoare din BOR, filetismul, lipsa unei poziții tranșante față de LGBT, secularismul, tăcerea de care s-au înconjurat sinodalii în aceste vremuri de rătăcire și cernere, când Ortodoxia este atacată, refuzul canonizarii Sfinților Mucenici, Mărturisitori din temnițele bolșevice, au dus la o gravă îmbolnăvire a Credinței Ortodoxe strămoșești.

Interesele lumești, orgoliile, indiferența fată de soarta turmei încredințate lor de Însuși Hristos, au culminat cu apostazia de la Dreapta Credință, care a ieșit la lumină după tâlhărescul sinod cretan. Toți lupii imbracați în blană de oaie sunt canonici. Ceea ce îi face canonici este blana de oaie, adică o aparentă mărturisire Ortodoxă a adevărului și o hirotonire validă. Problema este că mai devreme sau mai târziu, lupul își dezvăluie năravul într-un mod mai mult sau mai puțin evident. Năravul lupului este cel de prădător duhovnicesc. Blana de oaie le conferă lupilor imunitate față de orice contestare. Dreptul lor de a prăda turma lui Hristos este inviolabil. Oile sunt obligate canonic să asculte de lupi câtă vreme aceștia sunt îmbrăcați în blană de oaie, cu o singură excepție: atunci când propovăduiesc EREZIA cu capul descoperit!

Văd oare oile că BOR este condusă de ierarhi care, se lasă stăpîniți și conduși nu de înțelepciunea desăvârșită lui Hristos, ci de o inteligență antihristică , atâta vreme cât se supun conducătorilor străini politici care au ruinat și vândut această țară, arhitecților întunericului care pregătesc Noua Ordine Mondială pentru primirea antihristului. Ei continuă neabătut linia roșie trasată de partidul satanisto-bolșevico-sionist, predecesorilor lor religioși, de sorginte masonico-ecumenistă, patriarh și ierarhi care au sfâșiat Cămașa lui Hristos și care primejduiesc mântuirea binecredincioșilor! Oaia se pare că este preocupată acum doar de canonicitatea măcelarului, nu de faptul că acesta l-a înlocuit pe Marele Arhiereu. Ea nu se-ntreabă ce caută la măcelărie când ar fi trebuit să fie pe pășune.

Vorbele noatre sunt extrem de sărace față de marea cădere care urmează și abia atunci poate cugetele lor vor fi luminate într-un târziu de fulgerele milei nesfârșite ale Voitorului milei și îndurării!

„Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,
Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.”
(Romani 8;37-39)

Slavă îndelungii Tale răbdari, Doamne!

Scandalul de la Mănăstirea Sihăstria Putnei a căzut ca trăznetul peste marea masă a credincioșilor și preoților români. Pentru mine nu a fost o surpriză organizarea unor cursuri ”deschise” de super-tech într-o mănăstire ortodoxă din Bucovina.

De câțiva ani asistăm la tot felul de întruniri ”open mind” și dezbateri ”deschise”, cu politicieni din zona USR și activismului ateu, în unele mănăstiri din Moldova. De fapt, suntem martori la o schimbare de paradigmă a adversarilor Bisericii. Perioada violentă, de acum câțiva ani, de aruncare cu pietre în biserici, scrierea de lozinci cu mesaje ateiste pe zidurile mănăstirilor, precum și a mitingurilor în care se răcnea ,,vrem spitale, nu catedrale” a apus.

Asaltul asupra Bisericii Ortodoxe se duce, în prezent, mult mai culant și perfid și extrem de viclean. Se fac parteneriate cu ong-uri din sfera ”societății deschise”, controlate de Soros sau de alții ca el, pentru a se ”trăinui” preoții, călugării și mirenii prin cursuri bine stipendiate, cu instrumente modern și digitale de high-tech.

Politica dură împotriva BOR de anii trecuți nu a avut succes la un Popor Ortodox, care respectă tradiția și este sub ascultarea predicilor provenite de la Sfinții Părinți. Atunci, corifeii schimbării și ai subminării bisericii, de la Hristos la ”marea resetare”, precum și ”turma” ateilor violenți verbal și fizic, au venit cu noua strategie a ”calului troian”: asaltul bisericii din interior, sub forma conferințelor, dezbaterilor sau seminariilor în care se vorbește despre schimbarea unei tradiții milenare și se propune o perspectivă ”deschisă” asupra canoanelor, pentru acceptarea unei modernități în perpetuă transformare, fără permanențe.

În viziunea noilor cursanți, aduși de ong-uri în mănăstirile ortodoxe, tradiția noastră milenară este ”medievală” și ”învechită”, deci trebuie schimbată, atentându-se, astfel, la fundamentele religiei ortodoxe și la permanențele mesajului lui Hristos și a Sfinților Părinți. Ce fac aceste ong-uri care nu mai aruncă cu pietre în biserici la propriu și nu mai răcnesc ateist pe facebook la adresa preoțimii? Încep să organizeze cursuri, ca preoții, călugării și mirenii să-și schimbe mentalitățile, adică să fie cât mai departe de Hristos, de izvoarele credinței și de învățămintele canonice ale tradiției creștine.

SuperTeach, o organizație care propune citate din Yuval Noah Harari, și-a ținut ”team-buildingul” la Mănăstirea Sihăstria Putnei în luna august. E firesc ca jurnaliștii de la o publicație conservatoare și suveranistă să reacționeze, pentru că această organizație s-a cuibărit în inima Ortodoxiei bucovinene: SuperTeach, o organizație care se definește drept „proiectul care promoveaza centrarea pe nevoile elevilor si formarea cadrelor didactice dupa principiile mentalitatii deschise”, informează pagina oficială a proiectului.

https://59e6fc682a29383436296d41f4b15614.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html „Comunitatea facilitatorilor SuperTeach alături de membri ai echipei executive, antreprenori și fondatori ai Asociației SuperTeach s-au reunit în perioada 16-21 august în cadrul team-building-ului anual de la Sihăstria Putnei. Timp de 5 zile, participanții au avut parte de activități de conectare, de ateliere privind strategiile de aplicare a instrumentelor de Mentalitate Deschisă în școli și comunități”.

Reacția stăreției Mănăstirii ”Sihăstriei Putna” a fost vehementă față de articolele apărute, care ridicau niște firești semne de întrebare despre organizarea unei conferințe, sub semnul indirect a unor promotori ai ateismului mondial, care promovează la forumuri internaționale idei despre o posibilă ”reducere a populației” sau desființarea bisericilor naționale, prin inventarea unei religii unice, care să destructureze, astfel, Ortodoxia.

În ultimii ani, în unele dintre mănăstirile noastre se pune foarte mare preț pe ridicarea de ziduri de piatră, nu pe zidiri de credință în suflete și, pe această falie materialistă, corifeii ateismului nivelator și a ”minții deschise”, care știm bine din partea cui vin să ispitească ca pe Hristos în deșert, au identificat o breșă finanțând cu ”ochiul dracului” tot felul de seminarii și întruniri care nu au absolut nicio legătură cu Hristos, Sfinții Părinți și tradiția teologică ortodoxă sau bizantină. „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

În acest asalt ideologic tezist și ”woke” asupra mănăstirilor ortodoxe din Moldova, singurul răspuns este doar cel hristic: Liturghie, Vecernie, Sf. Maslu, Priveghere, Rugăciune, iar conferințele și seminarile ”deschise” să fie trimise cât mai departe, ca să se desfășoare în afara zidurilor bisericilor și a mănăstirilor.

Stăreția Mănăstirii ”Sihăstria Putnei” și conducerea Sfântului Sinod BOR trebuie să înțeleagă că organizarea de conferințe ”deschise” în stil ”woke”, nu fac altceva decât să îndepărteze credincioșii de Biserică. Vreți biserici absolut goale, din toate punctele de vedere, ca în Occident? Organizați, în continuare, conferințe super-tech și seminarii despre mentalități în schimbare și despre adaptare la ”societatea deschisă” și vom ajunge să bată vântul prin mănăstirile și bisericile României, ca în Germania sau Olanda.

Românul vine la biserică sau participă la pelerinajele de la mănăstiri, ca să audă vorbindu-se de Hristos și să asculte povețele Sfinților Păriți și bogățiile seculare ale tradiției religioase, nu să audă conferințe despre adaptarea deschisă la schimbarea normelor și canoanelor lăsate moștenire de Hristos și Părinții Bisericii. Românii beau din apa vie a izvoarelor milenare a credinței mergând la mănăstiri și participând la Sfânta Liturghie.

Nu putem vorbi de schimbare și modernizare într-o dogmă, care nu poate fi schimbată, lăsată moștenire de Hristos până la a doua venire a împărăției cerești.

Sursa: NapocaNews (Titlul imi apartine)

Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpas­tiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatal­mente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în de­cursul unei vieţi.

Este important să avem această armă, care este rugăciunea ne­sofisticată, fără pretentii, fără sfinţenie, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoteşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

Zilele trecute mă întreba un foarte rafinat intelectual, pe care l-am întâlnit în Cluj: ,,Ce se întâmplă cu experienţa mea de fiecare zi? Eu sunt un om de rând. Întâlnirea mea cu Dumnezeu poate să fie permanentă?” I-am spus: ,,Depinde de dumneata, nu depinde de Dumnezeu. El este întotdeauna gata. Important e dacă tu, ca om, ai suficiente antene pentru El sau dacă devii receptiv la Dumnezeu.” Iată, de exemplu, o floare a câmpului: dimineaţa roua pluteşte în aer, iar floarea, dacă îşi deschide cupa, primeşte roua, dar dacă nu şi-a deschide, nu o primeşte. Roua există şi este gata să roureze, im­portant fiind ca sufletul omului, asemenea unei flori, să se deschidă către Dumnezeu. Dacă se deschide, întâlnirea dintre Dum­nezeu şi om prin rugăciune, prin con­templaţia mistică şi prin trăirea adâncă, duhovnicească are loc şi devine un uni­cat în viaţa omului.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, ”Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii”)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

„ Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice.

Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai prietenos, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. ”

(Scrisoare către doamna N. D. Fonvisin (1854), în Scrisori ale lui Fiodor Mihailovici Dostoievski către familia și prietenii săi (1914), Scrisoarea XXI, p. 71)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi