ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

O. Îmi amintesc și de celălalt lucru pe care ni-l spusese Avva Porfirie. A vrut să-mi explice cum este posibil să faci cuiva bine și ca acesta, drept urmare să se poarte cu neplăcere, nerecunoștință, și să privească de sus la tine pentru a-ți face rău. Și el spune: „Dar acest lucru este firesc”. Ii spun: „Firesc?”

„Da dragă. Acest lucru este firesc, pentru că atâta timp cât, spune el, trăiești, el își amintește de datoria lui, așa că trebuie să te distrugă pentru a șterge datoria existentă.

Și mi-a dat exemplul că cineva îi datora însuși Părintelui Porfirie, recunoștință pentru binele făcut, cum a încercat să-i facă rău, să iasă din calea lui.

„El, spune el, atâta timp cât te vede în fața lui, își amintește de datoria lui, iar amintindu-și datoria, se simte rău. Așa că încearcă să găsească toate modalitățile de a te distruge.”

C. Chiar făcusem eforturi mari pentru a ajuta pe cineva. Când am ajuns la rândul meu într-o situație dificilă, acela nu a făcut nimic.

Mă enervase foarte tare problema asta și i-am spus:
„Bunicule, oamenii care îmi datorează totul, când eram la nevoie m-au vândut”, si l-am întrebat:
S. Este normal un astfel de comportament?
C. Da. Așa este, îmi spune el. Este firesc, acesta este un comportament natural. De aceea, de cele mai multe ori, atunci când cineva face cuiva un bine, acesta trebuie făcut în mod neștiut, în ascuns pentru ca celălalt să nu simtă o obligație, și să nu știe de unde vine binele, pentru că recunoștința se poate transforma în răzbunare, într-un mare rău, ca sa zicem așa.

(Extras din cartea „Minunate fapte și sfaturi ale Bătrânului Porfirie”, apărută la Schimbarea la Față a Mântuitorului, Milesi 2016)
din:

Sursa: https://www.pemptousia.gr/2023/07/osios-porfirios-giati-o-evergetimenos-theli-na-vlapsi-ton-evergeti/

Traducere: Dr Gabriela Naghi

Notele Mitropolitului Luca în timpul războiului

Hristos este în mijlocul nostru, dragii mei cititori!

Astăzi (27 iunie) la slujbele dumnezeiești am auzit cuvintele apostolului Iacov, care se citesc în timpul Maslului pentru bolnavi: Mărturisiți-vă greșelile unii altora și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Rugăciunea eficientă a unui om drept este de mare folos (Iacov 5:16). Pe de o parte, bolile sunt înțelese în Biserică ca o pedeapsă pentru păcat. Moartea și suferința sunt străvechi penitențe puse asupra noastră de Dumnezeu. Pe de altă parte, știm că în cer nu există oameni nerăstigniți.

Unele dintre cele mai răspândite cruci, care ne deschid porțile raiului sunt durerile și bolile. Sfântul Ambrozie de la Optina, care a suferit el însuși foarte mult de diverse boli, spunea că „un călugăr nu trebuie vindecat [de boli], ci doar tratat [pentru ele]. Adică să rămână mereu într-o stare de boală cu ardere lentă, pentru ca sufletul să fie „fiert”, curățat de patimi. Sf. Porfirie Kavsokalvitul a suferit îngrozitor de cancer la cerebel, eczeme pe toată fața, hernii și alte boli. Dar nu s-a plâns niciodată și a mulțumit doar lui Dumnezeu. Sfântul Paisie Athonitul s-a bucurat când a aflat că are cancer. Până la urmă, el însuși îi ceruse lui Dumnezeu să-i trimită acea boală, pentru că ea este cel mai bun învățător al smereniei.

Nu avem atâta putere de spirit și curaj încât să putem urma exemplul acestor mari sfinți. Dar ar trebui măcar să înțelegem că Dumnezeu nu ne trimite ceva fără motiv. El nu ne pedepsește cu boli, ci, dimpotrivă, ne vindecă sufletele cu ele. Apostolul Iacov ne cheamă să nu ne fie rușine să ne mărturisim greșelile în fața altora. Aceasta nu este slăbiciune, ci mărturie a maturității sufletului. El vorbește, de asemenea, despre puterea rugăciunii, care poate schimba nu numai partea pământească,, ci și cea cerească a sufletului unei persoane. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, cei care se roagă trebuie să-și ridice rugăciunile către Dumnezeu din tot sufletul lor. Și pentru ca cel care cere rugăciuni să se pocăiască el însuși și să se străduiască să-și schimbe viața, pentru ca sufletul lui să se apropie de Dumnezeu.

Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

https://orthochristian.com/154545.html

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Este un lucru de dorit. Mare păcat să nu avem Mitropolie la Constanța, unde Biserica noastră a fost întemeiată prin ostenelile a doi dintre Apostolii Mântuitorului, Sfântul Andrei și Sfântul Filip. Câte popoare au avut acest privilegiu extraordinar, ca pe pământurile lor să pășească și să propovăduiască Apostoli ai Domnului? Documentele atestă că încă din secolul 3, viața bisericească era bine organizată pe pământul Dobrogei. Faptul că s-a descoperit în documente numele Mitropolitului Marcus al Tomisului, ca fiind unul din cei 318 Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, din 325, este de o importanță excepțională pentru Biserica noastră.

În vremea din urmă, se cere cu tot mai multă insistență reactivarea acestei Mitropolii. Cererile se îndreaptă spre  Sinod, care bineînțeles, n-are putere de decizie. Oare ÎPS Teodosie nu știe acest lucru? Îl știe foarte bine, se preface a nu-l ști. Pseudo-ierarhii noștri sunt captivi ai sistemului antihristic, care numai binele Bisericii noastre nu-l urmăresc. Cum să facă acești falși episcopi un bine, când ei au fost puși în scaune de vrăjmașii văzuți și nevăzuți ai Bisericii, tocmai pentru a o distruge din interior?

Veți vedea că la viitoarea reuniune Sinodului, supranumit și ,,sfânt,, nu se va pune pe agendă această cerere legitimă a credincioșilor. Aprobările trebuie să vină de la Pleșu, Baconschi, Liiceanu, Caramitru, Bănescu, a tăiaților împrejur de la E. Wiesel și Dumnezeu mai știe de unde, pentru că această faună este foarte bogată.

Imaginați-vă că vine un Costică din străinătate, trimis la zise studii Teologice, de fapt îndoctrinat cu toate mizeriile ecumeniste. Fie-i dau un post de episcop-vicar, fie, fac ce fac, și mai înființează vreo episcopie în regim de urgență. Precedentele există. Când Petroniu Florea era episcop-vicar la Oradea, a fost adus ca episcop titular Sofronie Drincek. Cei doi nu s-au înțeles, și-atunci s-a înființat, în regim de urgență, Episcopia Sălajului, Petroniu a fost înscăunat ca episcop titular și problema s-a rezolvat. Simplu, rapid și eficient.

Așadar, nu vă faceți iluzii. Arhiepiscopia Tomisului nu va fi ridicată la rang de Mitropolie. Să ne țină Bunul Dumnezeu sănătoși și vom mai vorbi despre aceasta și peste câțiva ani. Tot degeaba.

Presbiter Iovița Vasile

Vizitarea unui spital în mijlocul unei furtuni pentru a oferi împărtășania unuei paciente, care l-a chemat.O profesoară de fonetică, Anna, îl ajuta pe Sfântul Ioan în Shanghai, unde se afla. Ea îl învăța să pronunțe corect vocalele, pentru că avea o malformație la maxilarul inferior și nu putea pronunța corect cuvintele. Corpul îi era epuizat din cauza postului lung, iar maxilarul inferior atârna mult. Îi dădea întotdeauna câte 20 de dolari la fiecare vizită.

Imediat ce a început postul, acest defect a început sa-l supere din nou și a vizitat-o mai des.

În 1945, Profesoara Anna fost grav rănită în război și a cerut Sfântului Ioan Maximovici să vină la spital pentru a se împărtăși. Dar vremea a fost rea cu o furtună de vânt puternic. Era 10 – 11 noaptea, când medicii i-au spus că acest lucru nu se poate face, pentru că era război și spitalul s-a închis după apusul soarelui. Dimineața însă aveau să-l anunțe pe Episcop.

„Eu strigam: vino Vladikă [Episcop], și deodată ușa odăii se deschide și intră Sfântul, cu hainele îmbibate de ploaie. L-am atins pentru că am crezut că este duhul lui, el a zâmbit, m-a împărtășit și am adormit. Când m-am trezit mai târziu, le-am spus că a venit Sfântul Ioan și s-a împărtășit cu mine, dar nu m-au crezut, spitalul se închidea după apus, mi-au spus, iar ușile erau închise.

Un alt pacient le-a spus că într-adevăr Sfântul Ioan Maximovici a venit acolo, dar nici pe el nu l-au crezut. Și în timp ce asistenta neîncrezătoare își pregătea ustensilele, ea a găsit 20 de dolari. Când a venit Sfântul, i-a lăsat și bani profesoarei, pentru că nu avea nimic altceva în acel moment.

Anii au trecut, iar Sfântul Ioan a plecat la San Francisco, și a venit și profesoara acolo, unde dorea să fie îngropată, iar slujba să fie oficiată de Sfântul Ioan. Și într-adevăr, în 1968, ea a murit în noaptea Schimbării la Față din cauza gazului din casa ei [otrăvire de la o scurgere de gaz] . O altă doamnă, Olga, l-a văzut în somn în noaptea aceea pe Sfântul Ioan în interiorul Bisericii cum tămâia un sicriu în care era Anna și cânta slujba ei de înmormântare atât de frumos. Așa că Sfântul Ioan (care adormise cu 2 ani în urmă) i-a îndeplinit dorința.

Dimineața, Olga a aflat că Anna a murit în acea noapte.

Sfantul Ioan Maximovici este sărbătorit în fiecare an pe 2 iulie.

Din revista „Sfântul Filoteu din Paros”, numărul 23, mai-august 2008, al publicațiilor „Orthodoxos Kypseli”.

Traducere: Dr. Gabriela Naghi

Scriitorul Sursky menționează și cazul oarecum comic al preotului P. G. Theodorovits, care credea că Părintele Ioan [Sfântul Ioan de Kronstandt] îl va vindeca de vocea lui bâlbâită și că credința lui a fost în sfârșit îndreptățită.

„În vara anului 1893, preotul cu vocea bâlbâită îl aștepta la Moscova pe Părintele. Ioan într-o mulțime densă. Când a ajuns, a încercat cu disperare să se apropie de el. A crezut că întâlnirea va fi decisivă pentru toată viața. Așa că a început să strige cu o bâlbâială groaznică:
„Batiushka, roagă-te pentru mine”.

Părintele Ioan l-a lovit cu mâna dreaptă pe obrazul stâng și i-a ordonat:
„Vorbește limpede, vorbește limpede…”!

Minunea s-a întâmplat. O patimă atât de enervantă a încetat să-l mai deranjeze”.

De multe ori rugăciunea a fost însoțită de evenimente speciale, precum diverse ordine sau îndemnuri ca bolnavii să se ridice din patul durerii. Mai multe cărți conțin povestea tratamentului unei domnișoare care era pe moarte de febră tifoidă. După încheierea rugăciunii sale vindecătoare, văzându-l slăbit, Părintele Ioan a fost întrebat dacă doreşte o tratație. Părintele Ioan i-a răspuns:
„Dacă îmi dați un pahar mic de vin, vă voi fi recunoscător, pentru că sunt epuizat. Dar vă rog, conform etichetei ruseşti, lăsați-o pe gazda însăși să mi-l ofere.”

După această cerere, muribunda s-a ridicat din pat, îşi coborî picioarele pe podea şi, cu un pas ferm, s-a îndreptat spre sufragerie. A luat vinul și l-a oferit.

După câteva zile și-a revenit complet.

(Din cartea „Agios Ioannis tis Krostandi” editată de Sfânta Mănăstire Paraclet).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Excelenței Sale Domnului Iusuf Murat, Muftiul Cultului Musulman din România

Importanta Sărbătoare a Sacrificiului – Kurban Bayram – care ememorează un eveniment present și în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aceea a sacrificiului Dreptului Avraam – Profetul Ibrahim, în tradiția musulmană, ne vorbește despre credința și supunerea necondiționată față de Dumnezeu.

Cu prilejul acestei sărbători, vă adresăm călduroase felicitări și dorim credoncioșilor Cultului Musulman din România mult ajutor de la Milostivul Dumnezeu.

Cu stimă,

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

28 iunie 2023

Câteva observații

-Ploconeala pseudo-patriarhului arată gradul de degradare morală a unui om, executant fidel al poruncilor antihriștilor, care vreau să ne unească cu păgânii musulmani spre a pregăti religia mincinoasă a lui antihrist.

-Daniel sugerează subtil că Dumnezeul Adevărului și a tot binele ar fi același, pentru creștini și musulmani. Fals! Minciună nerușinată. Allah este zeu preislamic, iar Sfânta Scriptură hotărăște fără echivoc: Toți dumnezeii neamurilor sunt demoni (Psalmul 95, 5).

-Nu ni se spune dacă Daniel a trimis de bairam și un peșcheș muftiului, cum făceau odinioară domnii pământeni.

-Conținutul acestui mesaj n-a apărut în presa ecumenistă, susținută generos de credincioșii noștri.

Presbiter Iovița Vasile

Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept vine spre mine înconjurat de o suită cerească. Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele.

Nici o poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ţie. Procedez astfel în felul în care un cântăreţ care-şi pierde propria partitură începe să asculte atent la partitura altcuiva şi încearcă să şi-o recunoască pe a sa. Şi pretutindeni află câte o notă asemănătoare partiturii sale, dar nicăieri partitura sa completă.

Eu procedez în felul în care un om care sparge oglinda purcede să-și vadă propriul său chip în chipurile oamenilor, în ale animalelor şi în ale tuturor lucrurilor. Şi pretutindeni el află vreo trăsătură asemănătoare propriului său chip, dar nicăieri chipul său în totalitatea sa.

Astfel, eu priveghez la nenumăratele glasuri ale întregului univers, precum şi asupra nenumăratelor chipuri din univers, de la chipul înstelat al Carului Mare şi al Celui Mic, la chipul pietricelelor albe de lângă lac, să văd dacă pot recunoaşte chipul Iubirii mele. Şi nimeni nu mă înşeală, ci mai degrabă fiecare îmi spune cât de puţin o poate face despre tot ceea ce ştie despre Tine. Când le pun întrebări oamenilor, aştept răspunsuri de la Tine. Când lucrurile grăiesc, eu Te ascult pe Tine. Când mă uit la natură, Te caut pe Tine.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 86-87).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.
Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22, 23)

Când ochiul este rău, trupul devine întunecat, nu din vina Creatorului, pentru că tot ceea ce creează Dumnezeu este bun (Geneza 1, 31), ci după dispoziţia coruptă şi răuvoitoare a celui căruia îi aparţine ochiul. Iar tu, înțelept cititor, când auzi de ochiul rău, să nu înțelegi că este ochiul din cap, ci gândul rău din inima neluminată. Și dacă se întâmplă ca ochiul corporal să fie întunecat de supurație severă și dureri de cap, atunci orbirea corporală nu înstrăinează încă o persoană de beneficiile viitorului și ale veșniciei.

-Sf. Atanasie cel Mare. Convorbiri despre Evanghelia după Matei

Lampa trupului este ochiul. Deci, dacă ochiul tău este pur, atunci întregul tău trup va fi luminos. Examinarea de sine și prudența sunt un ochi și o lampă pentru suflet, așa cum ochiul este o lampă pentru trup. Iar dacă ochiul este strălucitor, atunci tot trupul va străluci, dar dacă ochiul este întunecat, atunci tot trupul va fi întunecat, precum însuși Domnul a spus în Evanghelie. Adică, prin examinarea conștiinței, o persoană examinează și discerne toate dorințele, cuvintele și acțiunile sale și evită tot ceea ce ne poate îndepărta de Dumnezeu. Cu ajutorul acestui discernământ atent, omul respinge complet și șterge toate trucurile vrăjmașului și distinge clar între bine și rău.

Adevărul acestui lucru este evident în Sfintele Scripturi.

Pentru că Saul, regele lui Israel, nu avea această lampă, mintea i s-a întunecat atât de mult încât nici nu a înțeles cum să împlinească ceea ce i-a poruncit Dumnezeu prin profetul Samuel și că împlinirea acestei porunci ar fi mai bună decât jertfa, sacrificiul. Acesta este motivul pentru care l-a provocat pe Dumnezeu chiar în ceea ce credea că îi va plăcea și pentru care a fost lipsit de împărăție (cf. 1 Regi 13, 7-15).

Apostolul numește acest discernământ, examinare (cf. 1 Cor. 11, 28), și este venerat ca suveran și izvor al vieții noastre, conform acestui proverb al Scripturii: „Cei care nu sunt călăuziți cad ca frunzele: Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor.” (Proverbe 11:14). Adică, scripturile numesc examinarea conștiinței sfat și ne cer să nu facem nimic fără sfat; nici măcar nu ne îngăduie să bem fără sfat vin duhovnicesc, care bucură inima omului, pentru că spune: nu faceți nimic fără sfat (Sir. 32, 19), faceți toate lucrurile cu sfat: beți vin cu înțelepciune (Proverbe 31, 3). Aceeași Scriptură ne inspiră: așa cum o cetate fără ziduri este distrusă și în care poate intra oricine vrea și poate jefui comorile ei, tot așa și omul care face asta fără sfat (Prov. 25, 28).

-Sf. Antonie cel Mare. Răspunsuri la întrebările puse de frați.

Lumina trupului este ochiul: de aceea, dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi plin de întuneric. Atunci, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta!

Cum ochii sunt lumina trupului, atunci când ochii sunt sănătoși, atunci întregul trup este luminat; dar când ceva cade în ochi și ei se întunecă, atunci tot trupul rămâne în întuneric – astfel apostolii au fost așezați ca ochi și lumină pentru întreaga lume. De aceea Domnul le poruncește: „Dacă voi, care sunteți lumina lumii, veți rămâne tari și nu vă stricați, atunci tot trupul lumii va fi luminat. Dar dacă tu, lumina lumii, te întuneci, atunci cât de mare va fi acel întuneric, adică lumea? Astfel Apostolii, care s-au făcut lumină, au slujit ca lumină celor ce credeau, luminându-le inimile cu acea lumină cerească a Duhului prin care ei înșiși au fost luminați.

-Sf. Macarie cel Mare. Manuscrise adunate, 2, 1.

Se spune: Lumina trupului este ochiul (Matei 6, 22). Căci mintea superioară este ochiului sufletului și vederea ei își împrăștie foarte mult lumina asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă el este cufundat în griji inutile care îl trag în abisul distrugerii, dacă îți cobori mintea la ceea ce este grosolan și jalnic, atunci va putea mintea să-și imagineze ceva bun sau să sugereze ceva profitabil propriilor gânduri? Prin urmare, toate obiceiurile proaste se vor sfârși în întuneric și dezordine care aduce, ca și noaptea, confuzie și luptă obositoare.

Sfântul Nilus din Sinai. Scrisori pe diverse subiecte, la prezbiteriul Sérapion

Sursa: https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/06/la-lumiere-du-corps-est-lil-commentaire.html

Traducere: Dr. Gabeiela Naghi

1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.

2. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

3. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată cu atât e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

4. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

5. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea.

(Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii I, Sfântul Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război şi alunga gândurile. Dar şi aceştia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă războiul împotriva lor, ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui.

Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus des şi cu stăruinţă, şi vor fugi. Căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc. „Bate pe cei ce te războiesc, cu numele lui Iisus”, zice Scărarul, fiindcă Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toată răutatea (Deuteronom 4, 24). Domnul Cel grabnic la ajutor „va face îndată dreptate celor ce strigă din tot sufletul către El, ziua şi noaptea” (Luca 8, 7).

(Despre liniştire şi despre cele două feluri Sfântul Grigorie Sinaitulale rugăciuni, în Filocalia VII, Bucureşti, 19)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus (II Corinteni 4, 10), având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici, Cateheza 1, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 37).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Este viu Domnul Dumnezeu!
Eşti foarte bine, dragul meu copil; de aceea te-a îndrăgit Hristos. Semn că te iubeşte este dumnezeiescul har care te cercetează încă de când erai copil şi te povăţuieşte.

Ai grijă de tine, ca nu cumva prin puţinul plăcerii celei amare să amărăşti atât pe Bunul Dumnezeu. Este pizma satanei, care urăşte pe cel căruia Hristos îi deschide ochii sufletului. Trezeşte-te deci, dragul meu copil, şi ai grijă de tine.

Acela vede ceea ce tu nu vezi. Hristos, Cel Multmilostiv, încearcă sa-ţi deschidă ochii sufletului. O, cât de bun este!

Iar cel viclean, care vede aceasta, încearcă sa-ţi închidă ochii prin plăcerea cea amară. Nu înceta să strigi numele lui Hristos. La fiecare răsuflare a ta rosteşte Dumnezeiescul nume, chiar dacă mintea iţi umblă aiurea. Nu te nelinişti.

Această permanentă grijă şi dorinţă neîncetată de a-L căuta, Îl vor atrage şi va veni singur ca să te vadă şi va izvorî în inima ta un izvor de apă rece care va striga neîncetat : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”! Atunci te vei bucura fără întrerupere de vocea şi dulceaţa Stăpânului Hristos.

Ai grijă numai şi teme-te, fugi de păcat; păcatul cade ca mana şi topeşte totul.

Cele despre care îmi scrii sunt semne că te cercetează Dumnezeu. Este prima cercetare a lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăieşte, care se întoarce la Dumnezeu. Îngrijeşte-te să te curăţeşti cu Spovedanie curată. Nu lăsa înlăuntrul tău nici un fel de necurăţie a păcatului, pentru ca să nu mai aibă vrajmaşul motiv să te biruie.

Omul, fiul meu, nu poate să facă nimic singur; nu a avut, nu are şi nu va avea niciodată puterea să săvârşească ceva bun fără să fie umbrit cu putere de sus de Dumnezeu.
Orice gând bun, orice mişcare bună a cugetului este lucrare a harului lui Dumnezeu. Dacă ai putea lucra ceva fără trupul tău, atunci ar însemna că acela este lucrul tău, dar dacă săvârşeşti cu trupul, trupul este creat de Dumnezeu. Dacă poti gândi ceva fără minte, este al tău gândul, dar dacă o faci cu mintea, mintea este creată de Dumnezeu.

Prin urmare, omul nu are nimic; toate încep de la Dumnezeu şi sfârşesc la Dumnezeu.

(Gheron Iosif Isihastul – Mărturii din viaţa monahală)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În data de 29 iunie a fiecărui an îi sărbătorim cu mare cinste pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Pentru contribuția pe care au avut-o nu doar în răspândirea Evangheliei, ci și în organizarea creștinismului primelor secole, Biserica a rânduit ca prăznuirea lor să fie pregătită printr-o perioadă de post. Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, Postul Sâmpetrului – cum este numit în popor – are o durată variabilă în fiecare an, deoarece începutul lui este legat de data Sfintelor Paști.[…]

Pescarul din Betsaida și persecutorul creștinilor
Se cuvine să reținem, întâi de toate, câteva informații-cheie despre cei doi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Petru era pescar din zona Betsaidei, aproape de Marea Galileei, şi se numea Simon înainte de a se întâlni cu Hristos. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea și urmarea Dreptei Credinţe. Când și-a început activitatea misionară, Petru era deja căsătorit și locuia în Capernaum, împreună cu soacra sa. Prin predica pe care a ținut-o în ziua Cincizecimii, a convertit 3000 de oameni la adevărata Credință, aceștia primind imediat Sfântul Botez. A propovăduit Evanghelia în Ierusalim, Samaria, Asia Mică și Babilon, iar spre sfârșitul vieții la Roma.

Sfântul Apostol Pavel a fost la început fariseu şi rabin evreu, ucenic al lui Gamaliel, (membru de frunte al Sinedriului la începutul secolului I d.Hr.) şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai legii evreiești din vremea sa. Se numea Saul înainte de a se converti la dreapta credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei. În zelul său față de religia părinților și a stăbunilor săi, Saul devenise un aprig persecutor al creștinilor, pe care îi considera adevărați dușmani ai credinței iudaice. Într-o zi, în drumul său spre Damasc, unde Saul se îndrepta pentru a-i aresta pe creștinii de acolo și a-i aduce la judecată în Ierusalim, Mântuitorul i Se arată într-o lumină orbitoare, spunându-i: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?”. În urma acestei vedenii minunate, Saul se convertește și primește Sfântul Botez.

Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel
După tradiția Bisericii noastre, Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt prăznuiți împreună, în ziua de 29 iunie, pentru că amândoi au trecut la Domnul în aceeaşi zi. Astfel, reținem că Sfântul Apostol Petru a ajuns la Roma în jurul anului 57, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Apostol Pavel. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, declanșate de către împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., Sfântul Petru a fost arestat împreună cu Sfântul Pavel. Se spune că o bună bucată de timp ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, aflată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera era alcătuită din două celule dispuse una deasupra celeilalte: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 „Tullianum”). Sfântul Apostul Petru a fost condamnat la moarte și executat prin răstignire cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul în care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în jurul anului 67, lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei. Ca o curiozitate, pentru cei care poate nu știu, pe 16 ianuarie, Biserica noastră a rânduit să cinstim lanțurile în care a fost încătușat Sfântul Apostol Petru, descoperite la începutul secolului al II-lea, de către temnicerul roman Quirinus de Neus. Acestea s-au păstrat generații în generații de către creștini, iar apoi au ajuns la Patriarhul Iuvenilei, care, la rândul său, le-a dăruit împărătesei Evdochia Augusta (401-460), soția împăratului Teodosie al II-lea (401-450). Se spune că lanțurile tămăduiau neputințele și alungau duhurile cele viclene, iar cel ce se atingea de aceste lanțuri se sfințea.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, el nu putea primi moartea prin răstignire, considerată ca fiind una profund umilitoare, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. De aceea, a fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape Dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat. Se spune că, atunci când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat, iar din rană a izvorât, prin minune, lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. Câţiva creştini mai curajoși au îngropat Moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4, 8 km de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina. Ulterior, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a aşezat trupul Sfântului Apostol Pavel într-un sicriu de metal şi, așa cum procedase și cu trupul Sfântului Petru, a pus deasupra lui o Cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o Biserică deasupra mormântului, numită „San Paolo fuori le Mura” – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”.

Așadar, cu siguranță ne cutremurăm doar gândindu-ne la suferințele cumplite prin care au trecut acești Apostoli și Mărturisitori ai Domnului. E greu de spus câți dintre noi am mai avea astăzi curajul și credința de care au dat ei dovadă. Cum i-am putea răsplăti, totuși? Cum să-i cinstim noi, cei de astăzi, pe Sfinții Apostoli? Urmându-le zelul misionar, curajul lor în apărarea Credinței și chemându-i mereu în rugăciunile noastre. Plecându-ne genunchii seara, înaintea Icoanei lor, să îi rugăm să fie mijlocitori pentru noi înaintea Mântuitorului, dăruindu-ne sănătate, bucurii și toate cele de folos.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Text îngrijit și editat de Dr. Gabriela Naghi

Încolăcit la gâtul limbii române, în timp ce caninii înveninați ai neologismelor sale au mușcat din trupul nevinovat al bunului simț, Bănescu reclamă o noua „erezie” a poporului: „Doamne Ajută!”.

Șarpele Bănescu nu pare deranjat de ideea Potirului comun, de otrăvirea ecumenistă a Ortodoxiei, de moartea celor pe care i-a sfătuit să se vaccineze, de transumanizarea omenirii, de virtualizarea lumii… pe șarpe îl deranjează că oamenii iși mai spun „Doamne Ajutăa!”.

Tocmai intrasem astăzi, la supraveghere, la Bacalaureat, gândindu-mă in continuu: „Oare de ce îl deranjează pe șarpele cu clopoței de cristal, Bănescu, această urare, „Doamne Ajută!”?

Împărțim materialele. Întind o foaie de ciornă unui elev. Când o apucă, observ că mâna îi tremură. Are emotii. Incerc să-l liniștesc: „Va fi bine, o să vezi”. Elevul se uită la mine, respiră adânc și spune: „Doamne Ajută!”.

În momentul acela, dar exact in momentul acela, de după nori iese soarele și ferestrele se umplu de lumină. Și tot atunci am înțelegerea bruscă a răspunsului pe care îl da Dumnezeu, la mușcătura șarpelui… când copilul acela a spus „Doamne Ajută!” , cu emoție, cu năadejde, cu toată inima, Dumnezeu i-a răaspuns pe loc. Și a fost bine, căci împreună făcusem o rugăciune cât o bătaie de inimă, DAR RUGĂCIUNE.

Și atunci am mai înțeles că viața omului de rând e plină de astfel de momente, la milioane de oameni care-și spun „Doamne Ajută!” , se aude un murmur sacru, dar asurzitor pentru diavol, o rugăciune a speranței de moment, o secundă de intentie bună si de dorintă pentru aproapele, o stare microcosmica de rugăciune, care detonează uneltirile șsarpelui, căci intr-un popor care-și spune „Doamne Ajută!”, lucrează Dumnezeu in adânc de conștiință, milioane de gânduri trimise către.Cer, săgeti care străpung necurăția înșelărilor cotidiene…

Acest lucru il deranjează, de fapt, pe Bănescu, rugăciunea aceasta in comun, în inima poporului, secunda ruperii de ritmul infernal în care ar vrea șarpele să ne țină pentru totdeauna… asta ar vrea Bănescu să oprească… să nu-și mai spună oamenii „Doamne Ajută!”, pentru ca invocația diavolului să fie neîntreruptă… liturghia neagră să fie continuă iar antihrist să vină pe tron mai repede… să nu mai ceară omul să-l ajute Dumnezeu, ci necuratul… vorba celor de la I-Umor: „diavol ajută!”…

Pelerinul Român (Preluare de pe ActiveNews)

Titlul îmi aparține

Trăia odată un monah insuflat de Dumnezeu, ale cărui haine tămăduiau mulţi bolnavi numai prin atingerea de ele; de aceea, monahul acesta era în mare cinste printre cei bolnavi, iar printre fraţii săi producea mare uimire şi nedumerire din cauza faptului că ei nu vedeau la el nevoinţe ascetice deosebite; ducea în mănăstire o viaţă asemănătoare cu a celorlalţi monahi şi nu se deosebea cu nimic de ei.

O singură rânduială împlinea cu stricteţe, anume că niciodată nu avea patimă faţă de nimic, în afară numai de ceea ce voia Dumnezeu. Adică tot ce se întâmpla, primea cu toată inima şi pentru toate mulţumea lui Dumnezeu. Odată, când tămăduia pe cei suferinzi fără medicamente, egumenul mănăstirii l-a întrebat care este pricina adevărată a tămăduirii bolnavilor îngrijiţi de el. „Şi eu însumi mă mir că le pot da sănătate, a răspuns monahul doctor, şi îmi este ruşine că hainele mele au această putere, deoarece nici prin post, nici prin alte nevoinţe monahale nu am meritat acest dar de la Dumnezeu şi abia dacă mă compar cu ceilalţi fraţi în această privinţă, dar în nici un caz nu îi întrec.“ „Cu adevărat aşa este, a spus egumenul, noi vedem că eşti un om obişnuit şi nu ai în tine nimic mai mult faţă de restul călugărilor.“ Şi a început stareţul a-l întreba mai în amănunt pe cel spovedit de el, dorind să descopere însăşi taina inimii lui. La întrebările egumenului, monahul cel simplu a spus:

„Mi-am adus aminte de acel har, dat mie de la Dumnezeu, datorită căruia tot timpul mă aflu în acord cu voia Lui, încât niciodată nu gândesc nimic care ar fi potrivnic voii Lui dumnezeieşti. Niciodată nu mă sperii de nici una din întâmplările tulburătoare ce îmi pot zdruncina mintea şi îmi pot slăbi inima, de asemenea, nici întâmplările fericite nu mă îndulcesc până într-acolo încât să mă veselesc mai mult decât în celelalte zile ale vieţii mele. Toate câte mi le trimite mâna lui Dumnezeu le primesc la fel, atât pe cele fericite, cât şi pe cele potrivnice, şi nu Îl rog pe Dumnezeu să se împlinească toate după dorinţa mea, ci doresc să se împlinească toate după voia Lui. Astfel, nimic nu mă desfată în chip deosebit, nimic nu mă doboară prin tristeţe, nimic nu mă tulbură, nimic nu mă face fericit, decât una şi aceeaşi voie dumnezeiască. De aceea, în toate rugăciunile mele, fără deosebire, numai un singur lucru Îi cer lui Dumnezeu: ca să se săvârşească totdeauna voia Lui cu mine şi cu făpturile Lui.“

Egumenul s-a minunat foarte mult de toate acestea şi, adresându-se monahului, i-a spus: „Cum a fost cugetul tău ieri în timpul incendiului care a izbucnit la noi? Oare nu ai suferit împreună cu noi toţi când omul acela rău a dat foc clădirilor mănăstirii, când grajdurile vitelor şi hambarul, în care au ars multe vite şi grâne, au pierit cu totul?“

„Toată paguba mănăstirii nu mi-a pricinuit nici cea mai mică întristare, pentru că eu am obiceiul să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele petrecute, pentru cele triste şi pentru cele fericite şi să primesc la fel şi pe unele, şi pe celelalte. Sunt încredinţat că tot ce ni se întâmplă este îngăduit de pronia lui Dumnezeu şi este spre folosul nostru. De aceea, nu mă îngrijesc întrebându-mă dacă avem multe sau puţine grâne, ştiind că Dumnezeu poate sătura pe fiecare dintre noi cu o singură firimitură, ca şi cum l-ar sătura cu o pâine întreagă. Şi aşa îmi petrec viaţa, vesel şi binevoitor, fără nici o tulburare.“

Egumenul s-a îngrozit de un asemenea răspuns şi în cele din urmă i-a zis monahului nepătimitor: „Mergi, părinte, şi împlineşte cu sârguinţă ceea ce ai făgăduit lui Dumnezeu şi mi-ai arătat mie. Tu ai găsit cerul în afara cerului şi să înţelegi că un asemenea har nu este dăruit multora de Dumnezeu; nu se găsesc mulţi din aceia pe care nimeni şi nimic să nu-i poată tulbura sau întrista. Numai acela este apărat de ziduri tari şi nebiruite, care totdeauna şi în tot ce i se întâmplă în viaţă primeşte ca fiind trimis de Dumnezeu.“

(Sfântul Ioan Maximovici, Iliotropionul sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu, Editura Egumenița, Galați, 2012).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi