ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

E sărbătoare în Cer și pe Pământ! Întreaga creație se bucură și Îl slăvește pe Creatorul său cântând:

,,Primăvară dulce, ne-a venit frumos
Să cântăm cu toţii, să cântăm cu toţii
A-nviat Hristos!

 El ne-aduce nouă, harul cel de sus
Să cântăm cu toţii, să cântăm cu toţii
A-nviat Hristos!

Îngerii din ceruri cântă azi cu noi
Şi pe toţi ne-ndeamnă, şi pe toţi ne-ndeamnă
Înviaţi şi voi!”

Însuși Hristos ne cheamă să înviem duhovnicește îndestulându-ne cu Trupul și Sângele Său pentru a simți din plin bucuria divină și pentru a pregusta bunătățile veșnice pe care ni le-a pregătit încă din lumea aceasta.

Spre astfel de bucurii trebuie să tindem, nu spre prăznuiri care Îi pricinuiesc supărare lui Dumnezeu.

Din viața Sfinților Șapte Tineri din Efes, aflăm  că în zilele binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, ,,s-au sculat niște eretici care ziceau că nu este învierea morților, pe care Însuși Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aștepte fără îndoială. Și se îndoiau mulți de aceea; și nu numai mireni, ci și unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra drept-credincioșilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărătești și de la arhiereii cei rătăciți din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.

De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor și cu sufletul, și amândouă se nimicesc. Iar alții ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie și să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găsește. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula, unii spre viața veșnică, iar alții spre ocară și spre înfruntare veșnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.”

(https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintilor-7-tineri-din-efes)

Dumnezeu a intervenit printr-o minune și a distrus acea erezie. Șapte Tineri din Efes, toți ostași împărătești, au fost pârâți împăratului Deciu că sunt creștini. Împăratul le-a luat brâiele ostășești și le-a dat un timp de gândire, dar ei au s-au ascuns într-o peșteră, s-au rugat mult și s-au hotărât să devină Mucenici mărturisind că sunt creștini. Împăratul a poruncit să se astupe gura acelei peșteri, fără a ști că Dumnezeu îi adormise pe cei Șapte Tineri cu un scop. După aproape două sute de ani, stăpânul acelui loc a luat niște pietre din gura acelei peșteri pentru o construcție, destupând-o astfel.

Crezând că au dormit doar o noapte, cei Șapte Tineri se trezesc cu hotărârea de a-L mărturisi pe Hristos cu prețul vieții. Unul dintre ei este trimis să cumpere pâine și astfel, din cauza banilor vechi pe care îi avea, cei Șapte Tineri sunt descoperiți. Episcopul din acel timp, antipatul și apoi împăratul vin la peșteră și descoperă o tăbliță ascunsă într-un sicriaș de plumb care atestă numele lor și porunca lui Deciu. După șapte zile, cei Șapte Tineri trec la Dumnezeu din nou lăsând în urmă o credință mai puternică.

Dumnezeu să ne ajute să avem Hotărârea Sfinților de a mărturisi Adevărul în aceste vremuri!

Sfinților Șapte Tineri din Efes, rugați-vă lui Dumnezeu să întărească credința adevărată și în aceste vremuri!

Sora Pelaghia

Îndrăzniți! Aveți credință! Aveți dragoste! Hristos trăiește. Niciodată nu moare; Iisus Hristos ieri și azi și în veci este același(Evrei 13, 8).
Cel care i-a ajutat pe Sfinții Apostoli să învingă lumea ne va ajuta și pe noi; e de-ajuns să ne trezim și să ne îndepărtăm de somnul nepăsării. Acest strigăt al dumnezeiescului Apostol Pavel, pe care îl trâmbițez și îl amintesc acum, în clipa cea târzie a vieții mele, nu îl trâmbițez ca să vă treziți numai voi, frații mei iubiți, tovarăși de drum, împreună-luptători și războinici. Îl trâmbițez și pentru mine, căci și eu am mare nevoie să lupt și să mă războiesc, fiindcă vrăjmașul nu încetează să ne războiască nici pe mine, bătrânul, nici pe voi și nici pe nimeni altul, până la ieșirea sufletului omului din trup, precum este vădit, deoarece și de Stăpânul cel desăvârșit al Credinței noastre, Mântuitorul, Izbăvitorul și Scăparea sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a îndrăznit să se apropie și să-L războiască după Botezul din Iordan, când Se afla în pustie (Matei 4, 1-12); dar și la urmă, cu puțin înainte de moartea Sa pe Cruce, în seara Cinei celei de Taină: „vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine” a zis Domnul (Ioan 14, 30).

(Avva Filothei Zervakos, Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, 2003, p. 13)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Domnul, înainte de a fi predat în mâinile iudeilor şi de fi răstignit, a dat o poruncă pe care a numit-o nouă, porunca iubirii: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34). Însă de ce a numit-o nouă, de vreme ce exista şi în Vechiul Testament? Pentru că a dat-o într-un fel nou, îmbunătăţit, superior. De aceea a adăugat: „Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii”. Iubirea Mea pentru voi, voia să le spună, nu este ca răsplată la ceva pe care Mi l-aţi oferit, căci eu v-am iubit primul. În acelaşi fel şi voi trebuie să le faceţi bine semenilor voştri, nu ca răsplată, ci din iubire spontană. Şi fără să amintească de minunile pe care le vor săvârşi în numele şi cu puterea Lui, a spus că iubirea este aceea care-i va deosebi şi-i va face ucenici ai Săi. Ciudat!
De ce nu minunile, ci iubirea? Deoarece iubirea este însuşirea principală a sfinţilor şi temelia virtuţii.
Prin aceasta ne mântuim toţi, ea naşte lucrători ai lui Hristos, ea încântă sufletele, ea aduce oile pierdute în staulul Bisericii.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 141)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Hristoase, desfătarea neamului nostru omenesc, mângâierea sărăciei noastre, sprijinul firii noastre căzute jos și care se clatină, nădejdea celor fără de nădejde, al Cărui cinstit nume s-a făcut cunoscut între neamuri, fie-ți milă și mă ridică din căderea mea, dă înviere morții mele, trezește în mine simțirea vieții, scoate sufletul meu din temnița neștiinței, ca să se mărturisească numelui Tău, suflă în mădularele mele ceva din aerul vieții celei noi, cercetează ființa mea stricată în mormânt, scoate-mă din locul întunericului, fă ca aurora descoperirii Tale să mă cerceteze în mijlocul iadului (sheolului) neștiinței unde firea mea cuvântătoare a tăcut, stârnește, Doamne, încă o dată puterea ei de viață naturală, că „iadul nu te va mărturisi și cei ce se pogoară în mormânt nu vor lăuda numele Tău”.
N-am gură să spun mai multe. Fie ca „viii să Te laude pe Tine” așa cum o fac eu acum.

Simțurile mi-au asurzit, mișcările au tăcut, gândurile au secat, toată lucrarea firii mele e lipsită de viață adevărată. Pomenirea ta nu e întru mine, în iadul în care sunt nimeni nu se mărturisește Ție, iar în sufletul meu pierdut nu mai răsună vuietul vesel al laudelor tale. Toate mădularele mele moarte așteaptă durerile de naștere ale Învierii.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viața Duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Editura Deisis, Sibiu, 2003).

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul ? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.
Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.
Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuşi , iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.
Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.
Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.

Astăzi e ziua Învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi!
Toţi să ne bucurăm acum!
Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi.
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Hristos a înviat!

(Cuvânt de Sfintele Paşti-Sfântul Ioan Maximovici de Sanghai şi San Francisco)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Hristos a înviat

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.

Cum poţi tu să crezi că Dumnezeu, care te-a creat pe tine ca om, prin bunătatea şi dragostea Lui, ţi-a pus la îndemână atâta cultură de mii de ani, ţi-a pus la îndemână istorie, profeţii şi Evanghelia Sa, ţi-a pus la îndemână până şi jertfa Sa pe Cruce, apoi cum poţi să Te temi de El şi să te gândești că nu te poate mântui şi pe tine?
Unde se mai găsește pe pământ o religie mai scumpă, ideală şi frumoasă precum creștinismul? Ca să ajungi pe dealul Golgotei şi acolo să te răstignească şi să îmbrăţişezi lumea aceasta, şi, răstignit pe Cruce, să spui: „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Creștinismul este religia iertării şi a iubirii. Cum să te temi de ea? În ce budism sau mozaism se poate găsi o asemenea expresie? Iar aceşti „talentaţi” ai mass mediei iau în derâdere tocmai ce este mai important. Poate că aşa au fost educaţi în familii de renegaţi, de bolşevici. Dar Ortodoxia noastră nu se bazează pe renegaţi, se bazează pe oameni de mare valoare, cu spirit de sacrificiu, – aceştia rămân în memoria neamului – pe un Iorga, Nichifor Crainic, Eminescu, Paulescu, Vulcănescu şi alţi oameni de cultură, nobili la suflet, care au dus Crucea şi au purtat povara neamului.
Traversăm acum o perioadă destul de pustiită din punct de vedere cultural şi religios. Cultura lor este seacă, plină de negativism şi răutate împotriva adevărului. Dar cine se opune Adevărului Dumnezeiesc va lua pedeapsa lui Cain din Biblie.

(Fragment din cartea: „Ne vorbește Părintele Justin”, vol. III)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.

Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.

O tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spune că, dacă un suflet se mântuieşte după moarte şi ajun­ge la viaţă, până la douăsprezece generaţii de strămoşi se împărtăşesc din această biruinţă, aş zice a vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi, dacă ei înşişi nu sânt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul acesta: cel care a găsit mântuirea, cel care s-a pocăit, a găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moştenit. Vechiul Testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generaţie numai (Ieșirea 20, 5). Dar iată că aceşti călugări de la Athos învaţă că până la douăsprezece generaţii de strămoşi găsesc viaţa, deşi păcatul are energii numai până la a treia şi a patra generaţie.

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri n-are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră, în sensul adevărat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegere a aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiind­că şi Domnul, când vorbește despre sfârşitul lumii, spune: „Luaţi seama… să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propo­vădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfâr­şitul” (Matei 24, 14). Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 52-54)

Selecție și editare: Gabriela Naghi

Cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, copilă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de dragul Dumnezeului Celui Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale Sângelui Preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest Preacurat Sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele Sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată Duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie:
Hristos a înviat!

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici-Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Starețul Efrem Katunakiotul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl între­bai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”.

După ce se trezea, se spăla, se pieptăna și cu pași hotărâți se îndrepta în tăcere către biserică și mergând în fața ușilor împă­rătești, se închina pentru Sfânta Liturghie. Îmbrăcat cu rasa și camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semi-întunericul bisericii. La un mo­ment dat suna clopoțelul, ca noi să pomenim pomel­nicele. Avea o mulțime de nume de la diferiți creștini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puțin, și pe care-i pomenea de ani de zile.

De multe ori pomeneam alături de el în Sfântul Altar. Îmbrăcat în alb – în toți acești ani a avut un sin­gur veșmânt alb –, cu barba și părul complet albe, stătea cu privirea scânteietoare pironită pe pomelnicul viilor și morților, care era agățat la Sfânta Proscomidie. În fața lui stătea acoperit Sfântul Potir, precum și Sfân­tul Disc, pe care Starețul scotea părticelele pentru sufletele viilor și morților. Puțin mai departe se afla un sfeșnic cu untdelemn, care își revărsa lumina lui slabă pe pomelnice, pe Sfintele Acoperâminte, pe veșmin­tele albe și pe chipul de o frumusețe deosebită, tran­dafiriu și luminos al Starețului, care părea a fi dintr-o icoană bizantină. Capul descoperit și pleșuv al Bătrâ­nului împrăștia lumină și har.

Termina pomenitul și dădea binecuvântarea pentru ceasurile trei și șase. Apoi terminând de cădit, rostea cu glas mare: „Binecuvântată este Împărăția…”. Era un slujitor cuvios, atent, cu mișcări hotărâte, sigure și lente. Aveai sentimentul că venea dintr-un trecut înde­părtat, plin de sfințenie, și își continua călătoria către un viitor nesfârșit.

Vocea lui vibrantă, înceată, dulce, venind parcă de undeva de departe, din străfundurile unui suflet ima­terial, era o mărturie a prezenței cuvântului lui Dum­nezeu. În tinerețea lui a învățat de la bătrânul Iosif cum trebuie să cânte la Sfânta Liturghie. Bătrânul Iosif nu lăsa pe nimeni altul să săvârșească Sfânta Liturghie la chilia sa, pentru că se bucura atât de mult de atmos­fera care se crea atunci când slujea Părintele Efrem încât spunea: „Nu cred să se săvârșească Sfânta Liturghie în alt loc din Sfântul Munte mai bine decât aici”. Fiind cu desăvârșire concentrat asupra celor săvârșite, nu a făcut nici cea mai mică greșeală în atâția ani cât l-am urmărit. Iar atunci când slujeam Sfânta Liturghie, adesea printr-o ridicare bruscă a privirii, ne atrăgea atenția asupra a ceva ce trebuia îndreptat, niciodată nu vorbea și nu se preocupa de rânduielile tipiconale ale Sfintei Liturghii. „Liturghisitorul trebuie să se pă­zească de eventualele pricini de tulburare.”

Starețul spunea: „Pentru mine, Sfânta Liturghie este rugăciune, este cea mai importantă rugăciune”. Dar se abținea să-și exteriorizeze zdrobirea inimii pentru a nu fi auzit. Iar faptul de a-și ascunde umilința era o lege de netrecut pentru el. În situații rare, când nu se putea ascunde deoarece îl năpădeau lacrimile, tăcea puțin. Atunci când liturghisea, harul rugăciunii îi încălzea trupul. Chipul i se îmbujora ca și cum ar fi muncit din greu și adeseori transpira. Vara, întotdeauna se schim­ba după Sfânta Liturghie. Iarna, cum să îndrăznim să rotim butonul de la soba cu motorină dincolo de gradația 1? Noi tremuram de frig, iar el se încălzea. Cauza am înțeles-o mai târziu. Când a încetat să mai slujească, ne cerea să reglăm butonul pentru căldură al sobei la o termperatură mai mare.

Odată, după ce a făcut apolisul, a ridicat privirea, care de obicei era îndreptată în jos.

– De ce mă privești? l-a întrebat pe fratele care îl ajuta la strană.

– Iată, așa, i-a răspuns acela sec.

Dar de fapt încercase să se sature, să soarbă cu lăcomie acel chip înfloritor, plin de frumusețe și de harul lui Dumnezeu, plin de o dulce strălucire și desă­vârșită curăție, acel chip care în primii ani, înainte de a fi pecetluit de bătrânețe, te pătrundea cu o privire ca de vultur până la cele mai dinlăuntru ale sufletului. Mulți credeau că este vorba de o radiografie duhovni­cească. Însă nu! Privirea de vultur provenea dintr-o inimă de miel, simplă și fără de viclenie.

La sfârșitul Sfintei Liturghii era necesară coliva pen­tru trisaghion. Dacă dădeai un pomelnic, mai întâi ce­rea numele morților, spunând: „Noi, cei vii, mai putem face ceva pentru noi înșine, însă cei adormiți așteaptă ajutor de la noi”.

(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 131-132)

Selecție și editare : Sora Gabriela Naghi

Dar eventuala „întelegere” a reprezentantilor tuturor Bisericilor locale Ortodoxe cu papismul, asa cum se vede ca înaintăm spre aceasta va fi o crimă impotriva Bisericii, si inca una „monstruoasa” potrivit terminologiei lumesti.
Ce se va intampla daca vor indrazni sa faca aceasta „întelegere” dezastruoasa?

Mai intai: Papismul va triumfa, cel putin la vedere.
Daca va reusi sa înfaptuiască împartasirea euharistică reciproca a Potirului cu ortodocsii, va putea cu multa usurinta sa-i absoarba putin cate putin pe ortodocsi, deoarece nu duce lipsa de inteligență.
Atunci unirea se va produce automat. Trebuie să intelegem bine ca papismul este interesat mai ales de doua lucruri: PRIMATUL si INFAILIBILITATEA. Aici „îi doare mult” . Pentru toate celelalte va arata multa ingaduinta si mult pogoramant…
In al doilea rand: Biserica Ortodoxa va fi incercata cumplit. Ne vom desparti in „unionisti” si „antiunionisti”.
Sa nu creada reprezentanții părtii noastre ortodoxe ca o astfel de „Intelegere” este de ajuns pentru a încatușa Biserica Ortodoxă. Vor gusta deznadejde amara… Ii va astepta si pe ei soarta celor care au semnat unirea mincinoasa de la Ferrara-Florenta.

Sa arunce o privire in istorie. Sa nu-si spuna „in inima lor” ca altele erau atunci vremurile, altele conditiile, altele situatiile. Desigur, acelea erau altele, dar Dumnezeu este Acelasi. Primejdia este mare.

(Extras din: Ecumenismul si Stilismul, „Dialogul” inceput si primejdiile rezultate din el, Editura Evanghelismos, 2006, pp. 65-66).

Selecție și editare: Felix

Diavolul a pus laba pe baghetă, a stat preț de câteva secunde în nemișcare, apoi a a început s-o agite haotic. Brusc, lumea Ortodoxă a început să răsune de muțime de răcnete, urlete, țipete, chiote drăcești, voci cavernoase. Fiecare din indivizii aceștia execrabili și-a scos cu grăbire partitura din buzunar. Li s-au alăturat alte forme de viață, ieșite de sub brusturi, din vizuini sau cloace pestilențiale. Fiecare a vrut să iasă în față, să se audă cât mai tare, pentru că de acestea depind următoarele distribuiri de posturi. Știți, ca la moartea lui Kim Ir Sen, unde fiecare avea datoria să verse lacrimi false, să se izbească cu pumnul în piept și apoi să se arunce la pământ, ca să arate cât de îndurerați sunt.

În prim plan, ați ghicit, bărboșii care ocupă scaunele episcopale ale Bisericii noastre, de la Daniel, până la ultimul vicar de la Arad. Obrajii acestora nu se înroșesc niciodată, nici la frig, nici la căldură, nici când trec prin momente de un penibil grețos, nici când mint. Sunt suficient de tăbăciți. Ne spun dumnealor ce bine-ar fi să sărbătorim Învierea Domnului deodată cu papistașii, protestanții și toți rătăciții lumii. Este un prilej să vedem fiecare cine cu cine. Adică, minciuno-episcopii români cu scursori precum M. Papahagi, Baconschi cel obsedat de Udrea, Bănescu și mulți alții. Ce caută acești nespălați și nechemați să ne stabilească reguli și directive în Biserica noastră? Duceți-vă pe pustie, spurcaților, acolo unde bântuiesc duhurile cele necurate.

Nu-i bine deloc!

Pe ei nu-i interesează Sfintele Paști, dorința lor e să facă o unire mincinoasă, un popor al lui antihrist, gata să-l primească atunci când jidovii îl vor prezenta ca mesia. Când le va îngădui Bunul Dumnezeu, bineînțeles. Meargă toți spurcații lepădați de la fața lui Dumnezeu și sărbătorească cu îmbuibare porcească ce vor.

Noi vom sărbători Învierea din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La vremea statornicită de Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic. Laolaltă cu Puterile cerești, cu mulțimea Mucenicilor, cu Părinții Bisericii, cu toate făpturile iubitoare de Hristos. De va îngădui Dumnezeu să murim mâine, vom primi moartea cu bucurie, dar nu ne vom alătura corului de trădători demenți. Vom rămâne cu Hristos și cu Sfinții Săi.

N-am rezistat tentației de a insera această epigramă:

Treptat, păduchii ies la suprafață.

De data asta vin și ne învață

Să părăsim Sfânta Înviere, de îngeri lăudată,

Și să răcnim în cor dement,

Cu papa și cu al minciunii tată.

În această seară, se săvârșește Denia celor 12 Evanghelii

Presbiter Iovița Vasile

Însăși Nașterea lui Iisus arată moartea Sa: și ce strălucire măreață se revarsă asupra Crucii privite în această lumină! Acest înscris care cuprinde vina Celui Nevinovat, acești slujitori ai legilor răzbunătoare, această unealtă a caznei – toate acestea le strânge în jurul Său Pătimitorul Cel de bună voie spre a ne aminti hotărârea sfatului Celui Preaînalt pe care o împlinește nedreapta judecată omenească, întru neștiință oarbă, mânată doar de răutate.

Aceste mâini întinse îmbrățișează și sprijină lumea care atârnă deasupra hăului pe care l-a săpat sub ea dezmățul. Această privire ce se stinge încă mai trimite raza milostivirii și, îndreaptată fiind în sus, de mii de ori își înnoiește rugăciunea înălțată nu doar pentru chinuitorii cei vinovați, ci, mai mult încă, pentru tot neamul omenesc cel împreună vinovat: Părinte! Iartă-le lor! (Luca 23, 34).

Acest Sânge Dumnezeiesc… O, dragoste nemărginită! O singură picătură din acest sânge ar fi fost îndeajuns pentru a curăți fărădelegile noastre și pentru a stinge gheena noastră – iar Tu Îl verși șiroaie! Tu, Cela Ce ești milostiv chiar până la nemilostivire! Iartă mustrările recunoștinței uluite! Destul, destul! Sau nu! Varsă până la secătuire acest râu nesecat al fericirii, această apă a vieții!

Ah… nu știu ce să fac: să plâng ori să mă bucur? Să plâng pentru moartea Ta sau să mă bucur pentru nemurirea pe care o am în ea? La Crucea Ta mila și adevărul s-au întâmpinat; la mormântul Tău dreptatea și pacea s-au sărutat (Psalmul 84, 11).

(Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Cuvinte despre Taina Crucii, Ed. Sophia, București, 2002, pp. 27-28)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Migrarea ortodocșilor în spații neortodoxe a adus cu sine și bune și rele. Unii au căutat să arate frumusețea Ortodoxiei și astfel i-au atras la dreapta credință și pe unii neortodocși prin cuvânt sau prin puterea exemplului.

Alții, mai puțin preocupați de mântuire și mai dornici de a fi în pas cu lumea, s-au integrat perfect într-o societate de consum în care totul se raportează la cele materiale. Aceștia chiar s-au căsătorit cu neortodocși, apoi, ca să nu-i mustre conștiința, au început să facă presiuni asupra Bisericii să-i cunune religios fără ca neortodoxul să treacă la Ortodoxie! S-a pornit astfel un fel de apostolie demonică  conștientizată mai mult sau mai puțin.

Mai greu de înțeles este plecarea tinerilor teologi ortodocși la studii în spații neortodoxe. Ce învață acolo? Care este adevăratul lor scop? Sunt ei atât de înduhovniciți, încât să reziste tuturor influențelor eretice? Dacă stai pe lângă motorină, începi să miroși a  motorină. Asta e firesc. Dacă nu vrei să miroși a motorină, nu stai aproape de motorină. Asta e și mai firesc. Cinste celor care s-au implicat în misiuni ortodoxe!

Fără o catehizare corectă, ortodoxului de rând i se pare că se închină aceluiași Dumnezeu cu al neortodocșilor! Însă noi știm că nu este așa. Dacă papa se declară infailibil, de exemplu, nu are cum să se închine aceluiași Dumnezeu ca și noi. Dumnezeu nu suportă o astfel de mândrie, dar necuratul o acceptă… Dacă unele secte o hulesc pe Maica Domnului, de asemenea. Nici cei care disprețuiesc Sfânta Cruce nu se închină aceluiași Dumnezeu ca și noi, nici cei care își fac semnul sfintei Cruci de la stânga la dreapta! Cum să fii creștin fără Cruce și fără Maica Domnului?

Întemeietorii acestor erezii au fost stăpâniți de același duh ca și Iuda Iscarioteanul, iar dintre adepții lor prea puțini cercetează cum stau lucrurile. Majoritatea vor să-și liniștească conștiința cerând ortodocșilor să renunțe până și la dogmele de credință pentru a-și păstra și ei o bună reputație de oameni credincioși!!! Deci, pentru ei, reputația lumească este mai importantă decât mântuirea!!!

Această reputație de oameni credincioși tinde să fie înlocuită de scorul social, iar credința să-și diminueze importanța. Asta a condus la înființarea Consiliului Mondial al ,,bisericilor”! Dacă participarea celorlalte confesiuni la această adunătură poate fi înțeleasă ca efect al îndoctrinării greșite, participarea ortodocșilor este de neînțeles. Românul are un proverb care pune așa: ,,Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești!” Participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al ,,bisericilor” reprezintă o încălcare a Crezului ortodox. Cum crede ortodoxul ,,în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, dacă crede că și celelalte confesiuni sunt tot biserici? Și atunci de ce sunt necesare atâtea eforturi pentru a fi pe placul lumii cu riscul de a-L supăra pe Dumnezeu și de a ne pierde mântuirea?  

Mai nou, cărturarii lumii doresc ca ortodocșii să prăznuiască Sfintele Paști împreună cu catolicii! Apare, însă, o problemă. Noi, ortodocșii, credem că Hristos este Capul Bisericii, iar catolicii cred că papa, care în opinia lor este infailibil, este capul Bisericii! Dacă ne rugăm împreună cu ei de Sfânta Înviere, noi cui ne vom închina? Lui Hristos sau papei? Cărturarii lumii L-au întrebat pe Hristos dacă Îi este plăcută o astfel de prăznuire? Dar fariseii? Ei consideră normal să nu-și facă astfel de probleme, din moment ce l-au întrebat pe… papa! Dar nu papa S-a răstignit pentru noi și nu papa ne mântuiește. Așa că nu se pune problema ascultării ortodocșilor de papa și nici a supunerii față de el.

Papa are misiunea lui necurată de înaintemergător al antihristului. Deja proferează blasfemii la adresa Mântuitorului Hristos. Dacă dorim cu adevărat mântuirea catolicilor, trebuie să avem dragoste creștinească adevărată și să le arătăm Adevărul. Toleranța nu e dragoste, ci este COMPROMIS! Un compromis nociv care transformă o sărbătoare creștină într-o prăznuire din care Hristos este alungat! Asta ne dorim? În aceste condiții, prăznuirea Sfintelor Paști împreună cu catolicii reprezintă lovitura mortală aplicată Ortodoxiei! Să nu fie!

Fără o credință adevărată puternică, suntem doar niște bieți sclavi incapabili să ne prețuim adevăratele valori lăsate nouă de Dumnezeu și păstrate cu sfințenie de-a lungul timpului de înaintașii noștri. Intelectualii români ar trebui să aibă curajul de a fi ei înșiși, români adevărați și creștini adevărați. Atunci am atrage mila lui Dumnezeu Care ne-ar ocroti mai mult. Chiar și tăcerea în fața acestei trădări a Dreptei Credințe tot TRĂDARE se cheamă!

Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-i pe conducătorii lumești și bisericești să facă voia Ta și să nu ia hotărâri, în numele nostru, care să ne ducă la osânda veșnică! Amin.

Sora Pelaghia

Să avem nădejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. După cum spun Sfinții Părinți, Sfinții Prooroci, noi am intrat în veacul al VIII-lea, și ei așa scriu că, intrând în al VIII-lea veac, multe necazuri o să vină peste omenire, mari schimbări o să fie în lume.

După scrierile Sfinților Părinți, omenirea așteaptă două pericole înfricoșate: un război înfricoșător de mare și împărăția lui antihrist. Acuma numai Dumnezeu știe care va apuca înainte, războiul acela care se așteaptă sau împărăția lui antihrist. Nouă nu ne-a rămas altceva decât să ne pregătim. Să ne pregătim prin pocăință, spre mărturisire curată, că nimenea nu se poate mântui decât numai prin pocăință, adică prin mărturisirea păcatelor înaintea părintelui duhovnic.

O să fie un război înfricoșător, poate nu acum, dar în câțiva ani. Așa va fi că nu vor mai cunoaște că au fost oameni cei omorâți. Suntem în vremurile de pe urmă. Sunt semne vădite.

Conducătorii omenirii de astăzi sunt hotărâți să distrugă omul, atât duhovnicește, cât și firește; adică nu se mai pune problema de a fi un bun creștin, asta e departe, dar nu mai poți fi om firesc. Vor să schimonosească firea omului. Conducătorii europeni se vede bine treaba că au luat locul lui satan însuși, că de acum ei, cu ideile lor, introduc răutatea în omenire. Dar pentru ce? Ca să distrugă cu desăvârșire tot ce-i duhovnicesc în om, dar nu numai atât, ci și tot ce-i omenesc.

Ăștia vor să facă lumea ca pe niște dobitoace, să nu știe că este Viață Veșnică. Chiar dacă zic că este Dumnezeu, ei spun că totul este aici, viața asta să fie bine.

Uniunea Europeană este casa fărădelegilor, este distrugerea omului, nu numai a creștinului sau a monahului. Lăsăm asta la o parte [monahismul sau creștinismul], dar vedem că legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindcă dau drepturi lui satan. Ei legiferează că păcatul împotriva firii este ceva bun.

Vezi, ăștia de la Comunitatea Europeana o țin (consideră) pe România ca cea mai înapoiată. De ce? Pentru că crede în Biserică, fiindcă are mulți preoți și monahi. Adică crede în Viața Veșnică și nu crede în ideile lor. Vor să bage ideile lor și Biserica le stă în cale. O să fie schimbări mari. Ce, crezi că Comunitatea Europeană este după Dumnezeu? O să-i schimbe pe toți, o să le schimbe mintea. Această schimbare este spre dărâmare, iar nu spre zidire.

Pentru păcatele noastre, ale omenirii, pentru fărădelegile care se petrec, bag seama că s-a luat Harul Sfântului Duh și de la alimente, fructe și legume. Le bagi în gură, dar nu vor să se pogoare în stomac, că nu au gust. Și gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede. Să te scoli de la masă cu o mică poftă de mâncare, așa povățuiesc Sfinții Părinți, și asta este folositor și trupește, și sufletește.

Mulți nici nu știu, nici nu socotesc că Cununia este o Taină a lui Dumnezeu și că nu se poate desface așa cum vrea fiecare. Doar în caz de preacurvie a unuia din soți Biserica blagoslovește despărțirea; dar și atunci, dacă există iertare între soți, și Dumnezeu iartă. Adică Dumnezeu se bucură mult mai mult de păstrarea Cununiei decât de despărțire, chiar pentru motive binecuvântate, să zicem, de Biserică. Trebuie multă răbdare și smerita cugetare și sfătuire între soți ca să poată trece uniți peste ispitele vieții în doi. Că nu e ușor. Este o cruce. Asta e o cruce, și cum poate fi crucea?! Nu ușoară.

Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul națiunii. Astăzi unii spun: „Ce? Haina mă mântuiește?!” Sigur că haina te mântuiește, fiindcă este blagoslovită. Haina preoțească te ferește de multe.

Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire, că atunci diavolul ne aduce la necredință.

– Părinte, ce se înțelege prin veacul al VIII-lea?

– Că am intrat în a opta mie de ani, după numărătoarea Bisericii.

(Extras din Lumea în vremurile de pe urmă. Vol. II – Starețul Dionisie, Editura Prodromos).

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi