ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Nu întârzia a-ţi ţese haina de mire când trebuie să mergi acolo împodobit, ca să întâmpini pe Mirele Hristos.

Adu-ţi aminte în fiecare zi că cea de azi este a ta, cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi că Cel ce ţi-a dat dimineaţa nu ţi-a făgăduit că-ţi dă seara.

De aceea, n-asculta pe diavol, care-ţi cere să dai lui ziua de azi, iar pe cea de mâine s-o dai lui Dumnezeu. Nu! Ci întrebuinţează toate momentele vieţii tale cum place lui Dumnezeu, ori ca și cum n-ar avea să-ți mai dea altă vreme. Și gândeşte că pentru fiecare minut vei da seamă cu de-amănuntul; fiindcă într-adevăr scumpă este vremea ce-o ai în mâini şi va veni ceasul când o vei căuta, dar n-o vei găsi.

Consideră ticăloasă acea zi în care, deşi ai făcut multe lucruri, n-ai câştigat multe biruinţi împotriva plăcerilor şi voilor tale rele şi în care n-ai mulţumit lui Dumnezeu, nu numai pentru binefacerile primite, ci pentru patima Lui cea nemuritoare suferită pentru tine. Mulţumeşte-I mai ales pentru părinteasca pedepsire şi cercetare a necazurilor ce s-ar întâmpla a-ți trimite vreodată.

Sfârşesc şi te sfătuiesc: „Nevoieşte-te totdeauna cu nevoinţa cea bună” (1 Timotei 6, 12).

Căci de multe ori numai un ceas al sârguinţei a câştigat Raiul şi un ceas al trândăviei l-a pierdut.

Fii sârguitor dacă voieşti să fie întemeiată nădejdea către Dumnezeu a mântuirii tale.
„Cine a nădăjduit spre Domnul, cu sârguinţa va fi” (Proverbe 28, 25).

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 65-66)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Trei oameni înțelepți ai acelor vremuri (asta erau atunci magii, preoți și profeți care se ocupau cu cercetarea spațiului celest) au plecat bazându-se pe „înștiințarea” unei stele mult-strălucitoare pe care au observat-o pe cer, ca să-L întâlnească, să se închine și să aducă daruri prețioase Pruncului Dumnezeiesc (Matei 2, 1-12), pe care Îl considerau ca Noul Împărat născut. Din tradiție aflăm că proveneau din diferite țări ale Orientului: primul din Chaldeea, al doilea din Arabia și al treilea din Etiopia. Prin înțelepciunea, puterea, bogăția și înfățișarea lor frumoasă erau egali cu ceilalți împărați ai acelei perioade. Numele lor le-a descoperit teologul englez Beda, într-un manuscris vechi, pentru că nu sunt amintite în Evanghelia Sfântului Matei. Aceștia erau: Gașpar, Melchior și Baltazar. Așadar, cei trei magi, după multe călătorii, peripeții și ocoliri, au ajuns la Ierusalim. Deoarece steaua care îi îndrumase până atunci dispăruse, au început să întrebe: Unde este împăratul iudeilor, Cel care S-a născut? (Matei 2, 1-2)

Firește că trebuiau să-l viziteze pe marele împărat Irod (tetrarhul Iudeii) ca să primească înștiințare despre împăratul așteptat. S-au gândit că un împărat va ști ceva despre Nașterea unui asemenea Prunc. Dar de vreme ce Împărăția lui Hristos nu avea nicio legătură cu împărăția lui Irod și, în general, cu împărățiile lumii acesteia, Irod nu știa despre eveniment. De aceea, i-a rugat pe magi ca, atunci când Îl vor găsi, mergând spre Betleem, să se întoarcă și să-l înștiințeze, ca să se închine și el, chipurile, noului născut (Matei 2, 7). Planul lui, așa cum s-a arătat, era plin de viclenie. Vroia să-L ucidă pe Hristos, ca să nu-și piardă împărăția. De aceea el s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el (Matei 2, 3). Cei trei magi, plecând de la Irod, au văzut din nou steaua strălucitoare. Tradiția veche ne spune că, atunci când au străbătut valea Er Nababi, li s-a arătat din nou steaua pierdută deasupra capetelor și a mers înaintea lor, până la locul în care era Pruncul Născut.

Cele trei caravane s-au adunat la o fântână, la mică distanță de Ierusalim, care până astăzi se numește „Fântâna magilor”. Pe calea aceea, Gașpar, Melchior și Baltazar L-au găsit și S-au închinat lui Hristos. Dar nu în ieslea din Betleem, pentru că plecase de acolo, deoarece trecuse ceva vreme de la Nașterea Lui, și I-au oferit daruri bogate, prețioase: aur, smirnă și tămâie (Matei 2, 11). Darurile acestea, în vremea de atunci se ofereau împăraților. Diferiți aghiografi ne spun că tămâia i-a fost oferită ca unui Dumnezeu, aurul ca unui împărat și smirna ca unui om. Darurile magilor, într-adevăr simbolizează adorarea de veacuri a credincioșilor față de Pruncul Dumnezeiesc, Care este Dumnezeu-Omul, Împăratul creației.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, Galați, 2007, pp. 34-35)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

,,Veseliți-vă, drepților; ceruri, bucurați-vă; săltați, munților, că S-a născut Hristos. Fecioara șade asemănându-se heruvimilor, purtând în brațe pe Dumnezeu – Cuvântul întrupat. Păstorii slăvesc pe Cel Născut; magii aduc daruri Stăpânului; îngerii, cântând, grăiesc: Necuprinsule Doamne, slavă Ție’’.

Dragi cititori, iubitori de Hristos,

De Sfintele Sărbători, în Biserica noastră se obișnuiește ca ierarhul locului să adreseze credincioșilor din cuprinsul Eparhiei, un cuvânt părintesc cu îndemnuri și învățături duhovnicești. În vremurile comunismului, aceste cuvinte pastorale erau trimise întâi la securiștii din departamentul cultelor care vegheau să nu se strecoare vreun cuvânt subversiv, și abia după aceea ajungeau in biserici, unde erau citite de către preoți. Actualii pseudo-ierarhi nu sunt obligați să se supună acestor rigori, ei se autocenzurează și conformează cerințelor sistemului antihristic, scriu niște platitudini penibile, niște cuvinte fără noimă, din care credincioșii rămân cu nimic, încât se vede cu ușurință lipsa lor de sinceritate. Îți dai lesne seama că folosesc cuvintele pentru a-și ascunde gândurile.

De mai bine de șase ani, Biserica noastră este lipsită de treapta episcopală. Fără a mă substitui cuiva, după modestele mele puteri, doresc să vă adresez acest scurt cuvânt frățesc, nădăjduind că va ajunge la inimile Dumneavoastră.

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în Cartea I-a a Regilor, capitolul 17, relatează un episod din istoria lui Israel. Rege era atunci Saul, iar filistenii s-au pornit cu război împotriva israeliților. Ambele tabere erau pregătite să intre-n luptă de-a lungul unei văi, de-o parte și de alta. Din rândurile filistenilor a ieșit un luptător de o statură înfricoșătoare. Goliat era numele lui și era de înălțimea a șase coți, asta însemnând mai mult de trei metri! Plin de semeție, acesta-i provoacă pe israeliți să-și trimită și ei un luptător, urmând ca în confruntarea dintre cei doi să se decidă tabăra învingătoare și cea învinsă.

Patruzeci de zile a ieșit Goliat în față, însă nimeni n-a cutezat să se apropie de el. Dimpotrivă, israeliții îl priveau cu spaimă și fugeau din calea lui. Lucrurile păreau lămurite și Israel s-a resemnat în neputința lui. Dumnezeu însă are întotdeuna căi nebănuite de mintea omenească. El îl trimite pe câmpul de luptă pe fiul cel mic al lui Iesei, David, viitorul rege al lui Israel. Păstorul nebăgat în seamă de nimeni cere îngăduința de a-l înfrunta pe Goliat, și după multe stăruințe și cu mult scepticism este lăsat să meargă în fața uriașului filistean. ,,Tu vii asupra mea cu sabie și cu lance și cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oștirilor lui Israel, pe care tu L-ai hulit’’ au fost cuvintele de întâmpinare rostite de David.

Deznodământul nu s-a lăsat așteptat. Așa descrie Sfânta Scriptură cursul evenimentelor: ,,Și vârî David mâna în glugă, luă de-acolo o pietricică, o repezi cu praștia și lovi pe filistean în fruntea lui și acesta căzu cu fața la pământ. Așa birui David pe filistean, cu praștia și cu piatra, lovind pe filistean și ucigându-l’’.Uimitor! Peste mintea omenească. Dumnezeu a hotărât biruința dreptății în cel mai neașteptat mod, prin pietricica din mâna unui prunc!

Am ales această relatare biblică pentru similitudinile ei cu starea noastră de azi. Suntem și noi în plin război, nu mă refer la cel din Ucraina, care e numai o fațetă a acestuia. Mă gândesc la războiul puterilor întunericului împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, război ce poate fi numit pe drept ,,mondial’’, pentru că în toată lumea antihriștii cei de multe feluri s-au înrolat în cohortele iadului. Satana a fost dezlegat și răcnește ca un leu, căutând pe cine să înghită. Avem în față un Goliat hidos, hulitor de Dumnezeu și de cele sfinte, supradimensionat, umflat hiperbolic care ar vrea să ne înfricoșeze. Are multe nume și amintesc doar câteva dintre ele: Babilon, urâciunea pustiirii, porțile iadului, fiară apocaliptică, hidră ecumenistă, spurcăciune globalistă, desfrânata cea mare. Nu vă temeți de el, e slab, fricos și, pe deasupra, și prost. Ce prostie poate fi mai mare decât aceea de a cuteza să te lupți cu Dumnezeu?! Fiți liniștiți, Dumnezeu Se luptă pentru noi. În gluga Pruncului Iisus există o pietricică și pentru acest Goliat mult hulitor.

Cu vrerea Bunului Dumnezeu, am ajuns și-n acest an Sfintele Sărbători, prin care preaslăvim pe Pruncul Iisus din ieslea Betleemului. Vă doresc tuturor să vă bucurați cu bucurie sfântă, călcând peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma (Luca 10, 19).

Presbiter Iovița Vasile

Se naște Hristos Dumnezeu, făcându-Se Om prin zămislirea trupului, având suflet inteligibil, Cel care dă naștere celor ce sunt din cele ce nu sunt, pe Care Fecioara născându-L mai presus de fire, nu a dezlegat cu nimic dovada fecioriei. Căci El Însuși S-a făcut Om nu schimbându-Și firea, nici alterând puterea. Astfel, pe ceea ce L-a născut o face și Maică și o păzește și Fecioară. Astfel tâlcuiește o minune prin altă minune, totodată ascunzând-o pe una prin cealaltă, fiindcă Dumnezeu este în Sine taină prin fire și într-atât iese din ascunzimea Lui naturală, cât să o facă și mai ascunsă prin arătarea Lui, și atât o face Maică pe Fecioara care L-a născut, cât prin naștere să facă nedezlegate legăturile fecioriei.

Firile sunt înnoite și Dumnezeu Se face Om. Nu numai că firea Dumnezeiască, stătătoare și nemișcată, se mișcă spre cea mișcată și nestătătoare ca să înceteze să fie purtată. Nici numai că firea omenească a semănat trupul mai presus de fire fără sămânță, desăvârșit prin Cuvânt, ca să înceteze a mai fi purtată. Ci și steaua de la răsărit s-a arătat în timpul zilei, călăuzind pe magi la locul Întrupării Cuvântului, ca să Se arate, tainic biruind simțirea, Cuvântul Cel din Lege și de la Prooroci și Care a călăuzit neamurile la lumina mare a cunoștinței. Căci cuvântul Legii și cel prorocesc în mod limpede conduce la cunoașterea Cuvântului Întrupat, înțeles cu dreaptă credință, îi călăuzește ca o stea pe cei chemați de har prin dispoziție.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, iconomice, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Dacă cineva te înjură sau îți face alt rău, adu-ți aminte că și pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, L-au scuipat, L-au lovit cu trestia și L-au batjocorit oamenii cei păcătoși. Și atunci, gândește-te că tu nu ești vrednic nici să trăiești. Deci nu lua aminte la cel ce te înjură.

Dacă vreun sărac îți cere ceva din bunurile stricăcioase ale lumii, de care are nevoie, nu te zgârci să i le dai, ca să nu te lipsești de bunătățile cele nemuritoare și veșnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit.

Dacă vicleanul vrăjmaș îți aduce slavă deșar­tă, egoism, îngâmfare, aruncă-ți ochii la popoarele vechi și vei zice: „Care îngâmfați au sporit vreodată?”.

Toți au avut împotrivă pe Dumnezeu și au pierit. Căci zice: „Domnul stă împotriva celor mândri și celor smeriți le dă har” și în alt loc: „Și-a pus necredinciosul numele și cunoștința sa mai sus de nori, și a căzut în vaiul și în chinurile din adâncu­rile iadului”.

Aceste cuvinte să le șoptești neconte­nit în sufletul tău și vei rămâne smerit.

(Un episcop ascet, Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 169)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Prin ecumenism, fariseismul a atins punctual culminant

Fariseii din vremea Mântuitorului pentru răutatea, viclenia și învârtoșarea inimii lor nu l-au primit pe Hristos și învățătura Sa. Orbiți de slava pămîntească, nu au primit legea iubirii și încă a iubirii vrășmașilor pentru că le erau stricate afacerile și socotelile mărunte și meschine. Au dat slava cerească pe cea pământească. Fariseii vremurilor noastre l-au   „cunoscut” și l-au „primit” pe Hristos numai cu mintea, cu rațiunea, dar nu a ajuns niciodată în inimile lor, deși se împărtășesc cu Trupul și cu Sângele Mielului la fiecare Sfântă Liturghie.

Fariseii cei de pe urmă și-au făcut socoteli tocmai pe seama Legii Harului, pe care Mântuitorul ne-a adus-o prin întruparea și prin Jertfa mântuitoare de pe Cruce. În nota lor desacralizatoare, ecumeniștii, au dus în derizoriu virtuțile ce definesc inima Ortodoxiei precum Sfințenia, Iubirea, Mila și Adevărul. Cum este să te folosești de Biserică, de Sfinții lui Dumnezeu și de Însuși Dumnezeu în schimbul unor interese lumești? S-au întors vechii farisei, dar sub o mască mult mai vicleană și metode cu mult mai rafinate, ca să-i amăgească până și pe cei aleși.

Dumnezeu este iubire și avem poruncă de la El ca această iubire să-i cuprindă chiar și pe vrăjmași. Ecumeniștii au pervertit și cel mai curat și puternic sentiment sau mai bine spus virtute pe care a sădit-o Dumnezeu în inima omului. Iubirea ca agape au transformat-o într-o iubire mincinoasă, într-o evlavie fariseică, falsă, supusă unor interese lumești pieritoare. Iubirea curată, ca și Credința, nu sunt monede de schimb cu care să neguțătorești lucruri trecătoare. Or, ecumeniștii se aseamănă celor care l-au răstignit pe Mântuitorul. Sunt atât de „iubitori” încât și-au confecționat un dumnezeu la care să se închine toți „creștinii” deopotrivă, fie ei papistașii, protestanți și, de ce nu, în cele din urmă, mahomedani, budiști sau mozaici. Aceasta este „iubirea desăvârșită” strigă aceștia, când dumnezeul lor primește pe toți copiii, ca un „tată iubitor” în staulul său! Da, doar că nu este dumnezeu acela care își hrănește copiii cu iluzia unei iubiri amăgitoare, căci adevăratul Dumnezeu își hrănește fiii Săi nu cu iluzii sau amăgiri, ci cu adevăr: „Eu sunt Calea Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”[10]. Și atunci iubirea, mila creștină sunt virtuți care pot fi exprimate numai în Adevăr, nicidecum în erezie. Ei amestecă mila creștină cu mărturisire. „În calitate de creștin –spune Nicolae Velimirovici – vă puteți sacrifica pentru cei de altă credință atât averea cât și viața, dar nicidecum Adevărul lui Hristos, fiindcă averea și viața sunt proprietatea dumneavoastră, iar Adevărul este proprietatea lui Hristos”.a Adevărului de Credință.

Vorbesc ecumeniștii de sfințenie, de mucenicie și de altele. Operează cu aceste Sfințenii ca și operatorii de I.T. Pentru ei acestea sunt un fel de altgoritmi ai Inteligenței Artificiale. Este binecunoscută desacralizarea lăcașurilor de cult prin purtarea măștii și spălarea ritualică a mâinilor cu dezinfectanți, prin igienizarea icoanelor și a obiectelor de cult și prin folosirea mai multor lingurițe la împărtășirea credincioșilor în locul uneia singure, cum se folosește de 2000 de ani în Tradiția Ortodoxă. Dacă vechii fariseii l-au răstignit la propriu pe Mântuitorul, cei de acum au îndrăznit și au reușit să-L răstignească pe Hristos în propriul Său Potir.

Ecumeniștii se folosesc de toate cele sfinte, dar nu au nimic sfânt. Vorbesc de mucenicie, dar s-au lepădat de Adevărul de Credință. Vorbesc de iubire și în același timp îl răstignesc pe Hristos în inimile lor.

Ecumenismul, această plagă ce a cuprins Ortodoxia, a convertit virtuțile creștine, morala creștină într-un fel de coduri moralizatoare imanente, ce se conduc după legi omenești, nemaiținând seama de legea iubirii înscrisă în inima omului chiar de Dumnezeu, și care transcende totul: timpul, spațiul, tot ce ține de materie, prin lucrarea sfințitoare a Harului Duhului Sfânt și merge în Veșnicie. În Faptele Apostolilor, citând cuvântul profetului Ioil, se spune: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui”.

Cum a început creștinismul, așa va și sfârși. Și nu mă refer aici la catacombe, ci la acei iudeo-creștini care au constituit nucleul creștinismului creat de Mântuitorul Hristos în jurul celor 12 Apostoli. În ziua Cincizecimii, la coborârea Sfântului Duh și în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru, s-au încreștinat ca la 3000 de iudei. Așa a luat ființă Biserica văzută al cărei cap este Hristos, ca o turmă mică. Tot așa va fi Biserica și la sfârșitul veacurilor, atunci când Dreptul Judecător va veni întru Slava sa – o turmă mică – Cine este turma mică? Cu ce se identifică ea? Identitatea turmei mici este Adevărul Hristos, căci El a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”[11] și „… iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”[12].

[10]Ioan 14, 6

[11]Luca 12, 32

[12]Matei 28, 20

Masterand Constantin Costescu

Biserica este acolo unde este Adevărul

Când se va apropia epoca lui antihrist, chiar și corabia Bisericii va fi greu de deslușit. Va fi așa o încurcătură și babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserică este ortodoxă sau de alt fel, din pricina mulțimii proorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: „Hristos este aici” și „Hristos este acolo”[3]. Atunci toți credincioșii vor trebui să înțeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nicio legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioși. Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt.

Preoții adevărați sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părinții și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învățătura lor. Acolo unde această unitate de gândire și de viață nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Lumea și diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoșătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ  să intre în comuniune cu ereticii. Ce vor face atunci credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimii (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii? Se va găsi întotdeauna un preot canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioși care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele plinătatea harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nicio trebuință de legături administrative sau de altfel, căci părtășia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtășia întru Trupul și Sângele lui Hristos, părtășie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu Bisericile din trecut și cu Biserica biruitoare din Cer.

În aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neîntinată.

Devotamentul față de adevăr nu permite niciun fel de concesii în privința dreptei credințe[4].

Orice creștin ortodox trebuie să mărturisească pe Iisus Hristos

Mărturisirea credinței în dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos este necesară pentru oricine voiește să-și mântuiască sufletul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri”[5].

Vinovați suntem cu toții pentru situația în care a ajuns Sfânta noastră Biserică cea Una, pentru păcatele, împietrirea inimilor, formalismul credinței, decăderea morală a fiecăruia dintre noi. Dar toate merg până la erezie. Ca să îmbraci toate căderile și neputințele firii într-o formă sau alta a ereziei, aceasta nu poate fi decât o stare de acceptare a iadului încă din viața pământească. Avva Aghaton a zis celor care au venit să-l ispitească: cele dintâi asupra mea le scriu (mândria, clevetirea, desfrânarea…), căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta, eretic, este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți, adică folosiți.

Sfinții Părinți și Părinții pustiei au zidit sufletele, au întărit și pecetluit Adevărul de credință ortodox prin respingerea învățăturilor de credință greșite, străine de duhul Ortodoxiei curate, nelăsând vreun prilej de interpretare în favoarea vreunei erezii. Ei n-au zidit cu cărămizile lui Faraon, ei au zidit pe temelia Hristos, pe fundamentul Adevărului, cu cărămizi duhovnicești acea Biserică care nu va fi biruită nici de porțile iadului. Toate cărămizile lui Faraon nu valorează cât o cărămidă duhovnicească, adică cât un suflet, așa după cum ne-a spus Ziditorul, Învățătorul și Mântuitorul nostru Hristos. Aceasta face în mod clar diferența între o construcție vremelnică, pieritoare și una veșnică, nepieritoare.

Prin ecumenism, folosindu-se de aceste cărămizi neîsuflețite, aceștia se sârguiesc  să construiască cetatea lui antihrist. Referitor la aceasta Vladimir Soloviov spunea: „Va fi o apostazie generală și, pe deasupra, mulți episcopi vor trăda credința, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucitoare a Bisericii. Căutarea compromisului  va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-și motiveze căderea, iar răul, ca o moleșeală malignă, va susține această stare generală. Oamenii vor avea obișnuința lepădării de dreptate, a dulceții compromisului și a păcatului”.

Starețul Antonie de la Optina întărește acestea afirmând: „Toți, toți vor înțelege, dar rațiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autoliniștii cu argumentele rațiunii”.

Într-o stare de erezie se găsește și Biserica noastră în aceste vremuri, ceea ce ne obligă pe toți să ne asumăm curajul mărturisirii adevăratei credințe, fiecare după măsura puterii sale, urmând cuvintele Psalmistului: „Toți s-au abătut, netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bine, nu este până la unul”[6]; „Vremea este ca să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”[7], precum și cuvintele Mântuitorului:” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”[8];” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”[9].

[3]Cf. Matei 24, 23-24; Luca 17, 21-23.

[4]Învătături extrase din Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericești, Editura Christiana, 2005, 109 p.

[5]Matei 10, 32

[6]Psalmul 52, 4

[7]Psalmul 118, 126

[8]Matei 23, 23

[9]Matei 23, 13

 Masterand Constantin Costescu

Pentru a nu fi înșelați de antihrist, creștinii ortodocși trebuie să redescopere Ortodoxia autentică

Cândva un tânăr l-a întrebat pe Arhiepiscopul Averchie Taușev: „Nu suntem în siguranță în Biserica cea adevărată – Biserica Ortodoxă? Hristos a spus că porțile iadului nu vor birui Biserica Lui”. Privindu-l pătrunzător pe cel care i-a adresat întrebarea, Arhiepiscopul Averchie l-a întrebat la rândul său: „Dar ce anume stabilește dacă tu ești sau nu în acea Biserică?” Toți studenții prezenți erau botezați ortodocși. Bărbatul care adresase această întrebare neașteptată era propriul lor ierarh, propria lor verigă de legătură cu Apostolii. Nu doar că erau cu el în aceeași Biserică, ci și în aceeași eparhie. Atunci cum de putea să pună la îndoială calitatea lor de mădulare în Biserica cea adevărată fără să și-o conteste pe a sa?

Întrebarea Arhiepiscopului Averchie era plină de tâlc. Le spusese adesea că Antihrist va „recunoaște”, va „legitima” și astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară a Bisericii Ortodoxe – deși aceștia sunt pași necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei și doresc să se împărtășească de harul ei deplin – nu oferă, după cum a spus, „nici o garanție”.

Întrebându-i pe studenți ce anume hotărește dacă sunt sau nu mădulare ale Bisericii celei adevărate, accentua nevoia ca ei să dezvolte în ei înșiși, în mod personal, un simțământ al autenticității, care să-i facă să recunoască atât duhul creștinismului adevărat Ortodox, cât și copiile lui viclene. Creștinii ortodocși, influențați fără vrerea lor de duhul vremurilor, au pierdut înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor era, ca și aceea a societății în care trăiau, întoarsă în afară, și astfel priveau Biserica tot mai mult ca o instituție. Arhiepiscopul Averchie s-a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr-o concepție papistășească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocși vor fi văzuți în conștiințele credincioșilor drept mini-papi, punându-L astfel în umbră pe Hristos ca și cap al Bisericii. Înțelegându-se greșit Biserica, se vor săvârși – „pentru binele Bisericii” – lucruri vădit potrivnice poruncilor și voii lui Hristos.

Umbrirea celor duhovnicești de către cele pământești în viața bisericească a dus la pierderea a ceva de trebuință tuturor creștinilor: o conștiință a diferenței dintre ceea ce este formal și ceea ce este drept. Întorcându-și atenția către lumea din afară, omul caută mai degrabă „atitudinea acceptabilă” – ceea ce este corect și bun în ochii altora – decât să fie lăuntric cinstit față de Dumnezeu și de propria lui conștiință. Trebuie să înțelegem și să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai și nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit „ortodox”, căci în vremurile noastre înșelătoare și rele, apariția pretutindeni a pseudoortodoxiei, care-și înalță capul și se statornicește în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această „ortodoxie” mincinoasă se străduiește cu înverșunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, așa cum în vremea sa, antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuși. Un creștinism fără „gust” este umplut cu deșărtăciune lumească ce se recomandă pe sine drept duhovnicie. Iar a „înlumi” creștinismul înseamnă a-l face vulnerabil față de ispitele lui antihrist.

Acești neocreștini vor fericire în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi, așteptând această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi este „mișcarea ecumenică”, unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o „biserică” nouă care va cuprinde nu numai romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli. Această închipuită iubire „creștinească” în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pămînt nu poate decât să calce Adevărul în picioare.

Biserica nu se adaptează niciodată lumii, ea nu trebuie să slujească vremurilor după cum odinioară a spus-o Sfântul Atanasie cel Mare. Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să le supui pe cele veșnice celor vremelnice, pe cele cerești celor pământești, pe cele sfinte celor păcătoase. Astfel, va avea loc o „vânturare” – o despărțire a celor înțelepți și pricepuți de cei care nu dau nicio atenție „părerilor” lumii și care vor pur și simplu să fie cu Hristos în Împărăția Lui[1]. Așa prorocește și Sfântul Teofan Zăvorâtul despre vremrile pe care le trăim: „În vremea aceea, deși numele creștinilor se va auzi pretutindeni și peste tot se vor vedea biserici și slujbe religioase, toate aceste nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi adevărată apostazie”.

Ca atare, privirea noastră nu trebuie îndreptată „înainte”, ci „înapoi”, către viața pământească a Domnului și Mîntuitorului Iisus Hristos, către învățătura dumnezeiască propovăduită de El pe pământ, către lucrarea  lui de Răscumpărare, către slăvita Sa oștire de Mucenici, către Sfinții Părinți și Învățători ai Bisericii, către temeluitorii credinței adevărate.

Pentru noi, „înainte” nu trebuie să însemne apostazie[2]

Învățătura de credință curat ortodoxă a Arhiepiscopului Averchie este una reprezentativă și chiar profetică pentru situația în care se află Biserica Ortodoxă acum, a unei apostazii majore, după legiferarea ecumenismului la pseudo-sinodul din Creta.

[1]Conform Lc 10, 21

[2]Aceste paragrafe reprezintă un rezumat al Învățăturii de credință a Arhiepiscopului Averchie Taușev, așa cum este redată în lucrarea Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Editura Sophia, 288 p.

 Masterand Constantin Costescu

Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt”(I Petru 1, 16). Dar fiindcă ne-am întinat frumuseţea aceea a sfinţeniei întâi plăsmuite şi întâi zidite şi am pervertit „după chipul şi asemănarea” (Facerea 1, 26) în viaţă pătimaşă şi întinată, a voit Preasfântul şi Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să ne arate că ţine mult la petrecerea curată şi la curăţie şi o ia în Sfânta Sfintelor pe Maria cea în vârstă de trei ani, prunca lui Dumnezeu, să o crească duhovniceşte în chip sfânt şi neprihănit, pentru ca dintr-un trup sfânt şi fără de pată şi fără de prihană, Cuvântul cel Preasfânt şi fără de trup al lui Dumnezeu şi Dumnezeu mai presus de Cuvânt să ia trup şi de aici să-i întoarcă la sfinţenie şi la viaţă fără de prihană pe iubitorii vieţii celei fără de moarte.

Pentru aceea, iubiţii mei fraţi, să ne sârguim a ne întoarce de la întinăciune la curăţie şi de la păcat la sfinţire, şi nimeni să nu deznădăjduiască din pricină că a primit întinăciunea şi să nu dea înapoi de la curăţire şi sfinţire, ştiind că vasul cel adeseori întinat iarăşi se curăţeşte printr-o lăudată grijă şi printr-o bună ridicare şi iarăşi se face de cel mai mare folos stăpânului casei.

Dacă, aşadar, un vas neînsufleţit se curăţă şi se face de foarte mare folos şi nu se îndură stăpânul casei să-l arunce afară pe el, cum oare Stăpânul casei, Dumnezeu, Se va îndura să arunce afară un vas însufleţit, dacă se va curăţi, sau cum găsind şi câştigând capodopera mâinilor Sale, nu Se va bucura cu bucurie mare? „Mare bucurie se face”, zice, „în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”. (Luca 15, 7-10)

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Omilii la Maica Domnului, Editura Doxologia, Iaşi, 2016, pp. 38-39)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

INFORMAȚIE DE ULTIMĂ ORĂ

Se pare că Părinții de la Frăsinei ar fi întrerupt pomenirea celor doi impostori, Irineu de la Craiova și Varsanufie de la Râmnicu Vâlcea. Urmează ca știrea să se confirme sau să fie infirmată.

Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi. Să nu spună cineva: „Neputincios sunt, nu pot secera”. Ești neputincios cu trupul? Dar cu duhul, dacă voiești, ești puternic să lucrezi binele. Lacrimă ai, pocăință ai, zdrobire a sufletului ai, paza minții ai, blândețe ai, pace ai și sfințenie, care sunt cele mai dragi lui Dumnezeu. Să nu spună cineva: „Mă poticnesc, nu pot umbla drept”. Numai să vrei, și te va scula pe tine: Cel ce scoate din pulbere pe sărac și ridică din gunoi pe cel sărman. Oare cel ce cade nu se mai ridică și cel ce se abate nu se mai întoarce? Viu sunt Eu, nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

Ce dezvinovățire binecuvântată vom avea? Ce scuză potrivită că nu am împlinit poruncile cu toată râvna? Și că nu am dobândit bunătățile cele din făgăduințe? Vezi cum s-au ostenit Sfinții noștri Părinți! Au semănat, au secerat, au adunat în jitnițele lor viață veșnică. Și acum se bucură, așteptând descoperirea zilei celei de pe urmă, întru care vor străluci ca soarele. Așadar, vă rog, să nu ne înstrăinăm de fericiții aceia, fraților, și pentru mici și puține plăceri și zile să nu ne pierdem mântuirea noastră nemuritoare, având osânda, ci cât ne stă în putință, să luptăm să umblăm pe urmele lor, toate răbdându-le, toate îndurându-le, ca să moștenim Împărăția Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 16, Editura Doxologia, Iași, 2018)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Mitropolitul Bisericii Ortodoxe a Suediei cot la cot cu „episcopii” luterani, protestanti, papistași și copti…
Ortodoxia în Mitropoliile Apusului s-a plâns și a suferit întotdeauna de toate lucrurile deviante și eretice care s-au întâmplat în ele. Ecumenismul s-a maturizat acolo și apoi a primit certificarea cu Pseudo-Sinodul din Kolymbari.

O mostră reprezentativă a apostaziei de la Credința Ortodoxă este Mitropolia Suediei. Mitropolitul Kleopas al Suediei, credincios doctrinei pan-ecumeniste, a participat la o „biserică” luterană la ceremonia de instalare a noului „arhiepiscop” al sectei luterane din Suedia.

Au fost prezenți lideri religioși ai tuturor sectelor active în Scandinavia. Mitropolitul Bisericii Ortodoxe cot la cot cu episcopii luterani, ceilalți protestanți, papistaști și copți. Și toți împreună în marea adunatura, care constituie cârpa colorată a pan-erziei ecumeniste.

De altfel, la agapa care a urmat, ierarhul „ortodox” i-a adresat episcopului eretic cuvinte de felicitare și laudă. Conform standardului fanariot, el l-a numit frate drag în Hristos. Fiind un adevărat copil al pseudo-patriarhului Bartolomeu, el i-a transmis sincere felicitări în numele acestuia: „Permiteți-mi să încep prin a vă transmite oficial cele mai calde felicitări și încurajările din inimă ale Preasfinției Sale Panagiotitos, Patriarhul Ecumenic Domnul Bartolomeu, Conducătorul Duhovnicesc al creștinilor ortodocși ecumenici, cu ocazia acestui fericit eveniment”.

În fine, el l-a asigurat pe reprezentantul sectei protestante că se poate baza pe sprijinul său și că așteaptă cu nerăbdare dialogul dintre Bisericile lor și cooperarea lor importantă.

A mai exclamat „Vrednic este” episcopului eretic luteran și astfel și-a desăvârșit misiunea diplomatică, ca membru de bază al corpului diplomatic al Fanarului.
Mitropolitul Suediei propovăduiește astfel o ortodoxie diformă și nu Ortodoxia Mântuitorului Hristos, a Apostolilor, a Sfinților Părinți. În întunericul eretic, mitropolitul Kleopas îi recunoaște pe vrăjmași drept prieteni și frați, conducând pe cei care îl urmează, din turma lui Hristos, direct în gura lupului…

Noul Testament ne avertizează despre acești păstori:

„Iar El a zis: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei.” (Luca 21:8).

„Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24,24).

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Două sau trei Duminici la rând, după Dumnezeiasca Liturghie, a mers la Școala Agricolă, unde era o grădină zoologică. Acolo își petrecea timpul în chip plăcut, uitându-se la animale, însă iarăși a început să-și facă probleme: „Merită să-mi dau inima unei priveliști frumoase și să rămân într-o astfel de stare de mulțumire? Nu mă desparte aceasta de Hristos? Gata. Până aici. Am să merg sus în munte”.

Însă și acolo se nevoia să nu-i „fure” inima vreo mulțumire care părea duhovnicească, însă nu era. Îi spunea gândul: „Acolo sus, în vârf, este o priveliște frumoasă, vezi valea, vezi râul. Acolo să te așezi să citești, să faci rugăciune pe o stâncă, sub un brad”. „Nu”, își răspundea, „am să merg jos, unde nu sunt toate acestea”. Și în cele din urmă, tăindu-și voia, a ajuns să afle mai multă odihnă jos, în vale, decât pe vârful muntelui.

Arsenie, ca „nevoitor care neîncetat uneltea chipuri de nevoință”[1] pentru a sta împotriva a tot ceea ce îi „fura” inima, a luat hotărârea să nu mai meargă nici pe munte, nici în vale, ci să rămână închis în casă. Așadar, și-a cumpărat un mic strung și, în timpul liber, se închidea în cameră și făcea rucodelie spunând rugăciunea. La început i-a venit greu să stea închis, însă își dădea seama că aceasta îl va ajuta duhovnicește și o simțea ca pe o nevoie. Încet-încet, a început să-i placă.

Arsenie nu făcea această nevoință fără motiv sau în chip egoist, ci întru cunoștință, „ca să meargă împotriva dorinței sale”, după cum spunea mai târziu, „ca să-și supună sinele”. A înțeles încă din tinerețe că, „chiar bună să fie dorința, are înăuntru voie proprie, iar voia proprie nu te ajută, nu te eliberează, ca să te unești cu Hristos. În acest fel Îl iubești pe Hristos, însă Îl iubești în felul tău propriu, păstrând adică dorințele așa-zis bune”. Nevoindu-se în acest fel, a înțeles că, „atunci când jertfești pentru Hristos ceea ce dorești, atunci Hristos îți dă o odihnă mai mare, iar când nu ai nicio dorință, atunci viața ta este o prăznuire. De toate te bucuri și inima ta este în întregime dăruită lui Hristos”. Pe această temelie, pe care Cuviosul a pus-o de tânăr, și-a clădit toată viața sa.

[1] Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul al XXIX-lea.

(Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Dacă oamenii vă vor răni iubirea de sine şi mândria consideraţi-i a fi, oricine ar fi ei, drept trimişi ai lui Dumnezeu să vă înfrâneze patima sufle­tească. De aceea nu vă supăraţi pe ei, ci mulţumiţi Domnului că El, Milos­tivul, vă oferă o ocazie potrivită pentru dobândirea smereniei.

Cei bolnavi nu-i ceartă pe medicii care-i operează pentru că le taie răni­le rele din trup ci, chiar dacă suferă, rabdă; astfel şi voi, oricât de greu v-ar fi să răbdaţi supărarea pricinuită de cei care vă rănesc orgoliul, siliţi-vă să înduraţi aceasta prin lucrarea rugăciunii lui Iisus şi fără a vă întrarma îm­potriva lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze să mergeţi pe urmele lui Iisus Hristos şi să purtaţi crucea Lui!

În tufişul spinos înfloresc trandafiri frumoşi: tot astfel, mângâierile pli­ne de dulceaţă sunt răsplata celui care merge pe urma lui Iisus Hristos pur­tând Crucea Lui. Asemănaţi-vă Lui prin smerenie, răbdare, dragoste; fiţi sluga tuturor, iertaţi-i pe toţi, iubiţi-i pe toţi şi astfel pretutindeni şi totdeau­na veţi fi mângâiaţi.

Vă rog, dragii mei, nu nesocotiţi niciun mijloc prin care puteţi să bineplăceţi Domnului Dumnezeu; astfel de mijloace sunt multe, ca de exem­plu: frăţietatea cu toţi oamenii, mângâierea celui întristat, liniştirea celui supărat, apărarea celui prigonit, miluirea celui sărac, întoarcerea privirii de la lucrurile rele, împotrivirea faţă de gândurile rele, silinţa spre rugăciune, răbdarea, milostivirea, dreptatea şi celelalte asemănătoare. Lucrarea aces­tor virtuţi sfinte va atrage asupra voastră ajutorul atotputernic al Domnu­lui; cu acest ajutor veţi învinge toate greutăţile care vi se par imposibil de trecut cu propriile puteri.

Feriţi-vă în tot felul să vă supăraţi, oricare ar fi motivul; nicio neplăce­re nu este întâmplătoare, ci toate sunt îngăduite de Pronia dumnezeiască în vederea scopurilor mântuitoare pentru care Sfântul Apostol Pavel se afla în primejdii pe mare, primejdii de la tâlhari, primejdii de la neamul său, pri­mejdii de la păgâni, primejdii de la cetăţi, primejdii în pustie, primejdii în­tre fraţii cei mincinoşi, osteneală şi trudă (II Corinteni 11, 26-27). Cunos­când aceasta, nu daţi atenţie celui care v-a jignit şi nici motivului pentru care v-a jignit, ci ţineţi minte doar că nimeni n-ar îndrăzni să vă jignească dacă Domnul n-ar îngădui; de aceea mulţumiţi mai bine Domnului că prin suferinţele care se abat asupra voastră vă arată limpede că nu-i sunteţi stră­ini şi vă conduce spre împărăţia Cerurilor.
Scriptura Sfântă spune: „Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evrei 12, 7). Renunţaţi să vă socotiţi importanţi şi fiţi înaintea Domnului, în relaţiile cu oamenii, asemeni copiilor lipsiţi de răutate.

Petreceţi în dragostea lui Dumnezeu, învăţaţi-o, respiraţi cu ea. Dum­nezeu este dragoste şi cel ce petrece în dragoste este în Dumnezeu şi Dum­nezeu în el. În această viaţă plină de suferinţă este mângâietor să vieţuieşti în dragostea lui Dumnezeu.

(Din învăţăturile Stareţului Agapit de la Nil-Stolobensk)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Crezi că vei urca la ceruri fără osteneală, fără întristare, fără lacrimi?

Stareţul nostru, bătrânul Iosif Sihastrul, întotdeauna ne spunea: „Toată viaţa mea a fost o mucenicie”.

Dar altceva este să asculţi cuvântul acesta şi altceva să-l trăieşti, să verşi în fiecare zi lacrimi şi sânge, fie pentru tine însuţi, fie pentru alte persoane iubite ţie.

Toţi recomandăm răbdare, dar vine ceasul când şi aceasta se termină şi atunci începe mucenicia ascunsă: lacrimi amare, durerile inimii, suspinul din adânc, sângerările inimii. Cât de multe ne învaţă experienţa!!

De aceea, când auzi că cineva se află în suferinţă, roagă-te pentru el, nu ca să-i înceteze Dumnezeu durerea, ci să-i dea răbdare. Pentru că înlăuntrul durerii se află Dumnezeu.

Mai întâi Răstignirea şi apoi Învierea.

Că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea.

Nici pe Fiul Său, Tatăl nu L-a scăpat de Cruce, ci „se arăta Lui înger din cer, întărindu-L pe El” (Luca 22, 43).

Mult folos putem primi din această pildă.

(Extras din Stareţul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa și întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă! Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii. Și acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa, Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

(Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Accent Print, Suceava, 2013)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi